nichita stănescu

Nichita Stănescu
--------------------------------------------------------------------------------
Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

......astea sunt cele mai faine definitii...

Emotie de toamnã
Nichita Stãnescu

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mã tem ca n-am sã te mai vad, uneori,
ca or sã-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sã te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sã se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mã apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

"Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape nu o pot considera altfel decât iarba.
" Nichita Stănescu,

SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

Tu, Nichita...
personale [ Jurnal ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Mircea Cartarescu


"Cînd am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu, (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încît vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrîne, gata!" mi-a spus pînă la urmă. "Ai dreptate, sînt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrîne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi cîteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zîmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrîne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita. "

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma să rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare să se sarute
decât cu dintii.

Nichita Stănescu

Eu stiu ca Nichita Stănescu a fost propus în 1980 pentru a candida la Premiul Nobel.
Pablo Neruda a luat Nobelul în 1971.

Nichita Stănescu
--------------------------------------------------------------------------------
Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.


Viata pe un peron
O.Paler

Sa astepti oricat.
Sa astepti orice.
Sa nu-ti amintesti in schimb orice.Nu sunt bune decat amintirile
care te ajuta sa traiesti in prezent.
Sa nu numeri zilele.
Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza
toata viata.
Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra
de a umple golul din care traim.
Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu.Rugaciunea
este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere
singur.
Daca gandul asta te ajuta,nu ezita sa recunosti ca speri neavand
altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile
faptului ca nu faci nimic.
Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime.Singuratatea
e o barfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
Aminteste-ti ca paradisul a fost,aproape sigur,intr-o grota.

Vezi Galerie Articol
“Eminescu a scris Luceafărul pentru că l-a văzut mai mare decât toate stelele şi de aceea i-a plăcut" scrie un elev de clasa a XII- a.

Alt elev scrie “Luceafărul este cea mai mare poezie a lui Eminescu, cred că are vreo sută de strofe şi acolo e vorba despre o poezie de dragoste pentru că există o fată pe care o iubesc doi tipi şi ea la început nu ştie pe care să-l iubească, dar îl alege pe celălalt şi o doare în cot de Luceafăr”.

Despre Nichita Stănescu, un alt elev de clasa a XII-a scrie: că este un poet care se miră de orice. El se miră şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rânduri scurte, ca să se vadă că sunt versuri”

La cerinţa - scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre timp, pornind de la ideea exprimată în afirmaţia “Timpul se schimbă. Trebuie să ne schimbăm şi noi cu dânsul” a lui Lovinescu, unul dintre elevi scrie: "Păi da, trebuie să ne dăm după timp, acum nu mai este vreme de dulcegării, de tromboane, trebuie să ştii să trăieşti, să faci bani, să ai casă şi maşină, să ai un servici uşor şi bănos. Dacă te dai după timp trăieşti bine, cum trăiesc deputaţii”.

CHEILE

Nichita Stănescu

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

Nichita Stănescu


"Mă învelesc de frig într-o speranţă"

Ca o noua metoda de clasificare sunt patru direcţii poetice care ar caracteriza literatura română modernă şi astfel se subînţelege că toţi ceilalţi poeţi antologaţi ar constitui prin urmare doar provincii amestecate ale celor patru imperii. Două sunt indiscutabile: cele generate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.
„(Ne)cuvintele nu mai transportă simboluri, nu mai comunică doar ceea ce se află dincolo de ele, ci devin obiecte-semne; ele nu mai transmit un mesaj: poetul se simte un ecran transparent ce se lasă traversat de limbaj fără ca el să poată interveni activ”. Cel, de-al doilea, Marin Sorescu, se distinge prin metoda sa parodică atât a obiectelor literare (opere şi autori), cât şi a realităţii înseşi (motive şi idei devenite stereotipii).
Al treilea, în ordinea clasificării propuse este poetul Ion Gheorghe, care se dovedeşte încrezător în consistenţa limbajului şi într-o anume tensiune vizionară se afirmă ca „tipul poetului orfic, interpret al locurilor sacre”. Cel de-al patrulea, Mircea Ivănescu, reverează într-o formă livrescă asupra realităţii cu ajutorul unui eu poetic substituit, mopetele său (un muppet) căruia „îi enumeră infinitesimal gesturile şi sentimentele”. Acum criticul Marin Mincu numeşte un concept important al strategiei poetice actuale, realitatea double-face care ar consta în concepţia că obiectele şi sentimentele coexistă cu reprezentările lor. În aceste condiţii eul poetic, fără să poată opta într-un mod clar, supravieţuieşte simultan în real şi în scriere.

...aceşti patru poeţi contemporani propun patru atitudini diverse în funcţie de raportul realitate – limbaj (text). Nichita Stănescu afirmă că realitatea înseamnă mai mult decât limbajul, cuprinzând potenţele preverbale. Ion Gheorghe crede ferm că realitatea nu e decât limbaj şi de aceea tot ce nu e limbaj, nu există. Marin Sorescu şi Mircea Ivănescu preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate doar la modul ironic (Sorescu) ori grav, experimentalist (Mircea Ivănescu).

Obsesia critică a lui Marin Mincu constă în înţelegerea majorităţii poeţilor propuşi în raport cu procesul de textualizare. Ce presupune aceasta am încercat să desprind fie din sumarele indicaţii din prefaţa antologiei, fie din notele introductive dedicate fiecărui poet şi unde firele textualiste ori textualizante (oscilaţie terminologică care nu a fost nuanţată) sunt de obicei marcate cu litere îngroşate. Aflăm astfel că prin procesul de textualizare, scriitura a luat locul a ceea ce se numea altădată emoţie sau sentiment. Transferul poetic obişnuit realitate – suflet a fost deturnat în opoziţia realitate – text.

Poetul actual a devenit acel „de-scriptor” care transferă în text tot ce „atinge”. Poetul post–textualist nu vizează Textul, ci „textele”, problema lui nu mai constă în scrierea poeziei, ci în de-scrierea mecanismelor acesteia (cum se face, se amână, se ocultează poemul). Are senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text (după cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii)

„Obiectul se face hârtie mototolită, îşi reduce tridimensionalitatea la unidimensionalitatea semnului scris”. Poezia este motivată doar de mecanismul textual ce devine singurul reper acceptat. Textualizarea devine singurul conţinut de comunicat în poezie. Realitatea şi eul poetic devin elemente nesemnificative şi contestabile ca surse de creaţie.

Printre conceptele specifice textualiste Marin Mincu numeşte dicteul textualist, un act poetic care ar consta în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Problema metatextului ne plasează însă din nou dincolo de instanţele textuale fiindcă generează sau reia forme de retorică condamnate de textualişti. Un alt concept, împrumutat probabil din fizica spaţială ori din psihologie, este cel al pulsiunii poetice. Textul poetic este organizat în funcţie de accesele pulsatorii ale actantului liric care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evită, cel puţin conform sensibilităţii promoţiei lui Gheorghe Iova, de a comunica o anumită idee ca în retoricile anterioare.

nu il mai ridica in slavi. ca nu-i chiar asa de sus.
Primul si penultimul vers is poezie. Restul: un conglomerat de rime facile.

Nichita Stănescu

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

cum sta bine unui adevarat vinturator,în fată:
Nichita Stănescu
________________________________________
Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.


sunt originala spuneti si voi odata ca nu mai am rabdare...

las ca el să-ti spună:

Nichita Stănescu
----------------------------------------------------------------------------
Edict

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

"La subiectul al doilea apare un text nonliterar scris de Corina Zorzor. I-or fi cerut acordul ca să-i folosească textul? Cerințele nu privesc înțelegerea textului, așa cum ne lăudăm că o facem, având ca model testele PISA, ci, poate, atenția. Foarte mulți copii n-au formulat enunțuri corecte, pentru că au fost induși în eroare de întrebare. Ei, ne mai încurcăm cu chestii de-astea…

La al cincilea item erau două subordonate care puteau fi interpretate diferit. Prima, temporală sau condițională, dar și ultima, indirectă sau de scop. Îmi amintesc scandalul de acum doi ani, când propoziția a fost clar subiectivă, dar s-a corectat, până la urmă, în două feluri. De ce nu și acum? Merge, la fel de bine, „îl încurajează pe cititor la…” ca și „îl încurajează pentru a înțelege”.

Tema compunerii libere a fost nemaipomenită. Cât or fi stat să se gândească la asta? Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan! Cei mai mulți copii n-au scris cele 10-15 rânduri necesare. S-au întâlnit cu scriitorul contemporan fără nume, celebru, Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!! –, dar și cu Mihai Eminescu, Creangă, și i-au pus întrebări și au fost emoționați. Ce-ar fi putut spune mai mult? Am găsit o singură lucrare în care apărea un șoricel la prezentarea cărții marelui scriitor, sedus de mirosul de cașcaval al unei cărți culinare. Vina nu e a lor că nu știu niciun nume de scriitor – unii mai știu –, pentru că cei care apar frecvent la televizor nu sunt scriitorii, oamenii de cultură etc., ci oameni de un cu totul alt gen.

E, așadar, vina noastră, a celor mari, că tolerăm un astfel de sistem și suntem parte a lui, și eu îmi cer iertare față de Cristi, Alberto și toți ceilalți copii „ai mei” că nu i-am învățat altceva, nu știu nici eu ce, care să le fi adus o notă mai mare la un examen atât de important pentru ei. Îmi cer iertare în fața inteligenței lor, a zâmbetului lor, a ochilor înlăcrimați cu care vor privi notele. O să-i privim și pe aceștia plecând în alte țări, care nu-i vor considera proști, ci buni de muncă. Vor fi și doctori, și ingineri…

Și astea n-ar fi decât câteva probleme legate de acest examen. Sper că nu v-am plictisit. Nu-mi spuneți că nu vă interesează, pentru că și copiii voștri o să crească.

Carmen Stoica, profesoară la Școala 99, București"

Ieri şi azi, pe B1 TV,am văzut un film românesc, în două părţi:"Ion".A fost prima dată când am avut răbdare să-l văd pe tot.Nu cred că greşesc când spun că e unul din cele mai bune filme româneşti realizate vreodată, ţinând cont şi de an:1979.Cenzura nu prea se simte:stilul "naturalist" al lui Rebreanu se regăseşte destul de bine în film, sunt slujbe religioase (Ion Besoiu în rolul popii Belciug e tare!),iar replicile sunt departe de cele teatrale sau chiar ridicole din alte filme româneşti.Tot pe postul acesta TV (la care, în afară de "Naşul"-Radu Moraru, nu prea ai ce vedea),am văzut alt film românesc vechi şi chiar bun: "Telegrame", de prin anii 50,cu actori legendari,gen Birlic (în rolul lui Gudurău).De asemenea dă impresia că a cam fentat cenzura:politicienii din vremea lui Caragiale nu sunt prezentaţi chiar toţi a fi demagogi,au maniere frumoase, vorbesc franceză, sunt referiri la rege,damele (mai ales Carmen Stănescu) sunt ca de la Paris,drăguţ.
Din filmele româneşti făcute în ultimii ani, cred că doar "Occident" mi-a plăcut cu adevărat.

...Pentru că am un respect deosebit în ceea ce te priveşte...(te rog să nu o iei ca şi o linguşire...e pur şi simplu ceea ce simt) am să încerc să îţi exprim punctul meu de vedere. Sper să şi reuşesc!

Când am intrat prima dată pe Cafenea m-a atras aici în mod deosebit calitatea umană şi intelectuală! Am găsit creaţia la adevărata ei valoare, dar am văzut şi că sunt acceptaţi novici... Asta m-a oprit şi am considerat că voi găsi nu acceptarea "scriiturilor" mele, ci înţelegere şi eventual o critică de gen constructiv...nu ironii şi "cacealma intelectuală"!
Nu am considerat niciodată că eu scriu poezii, proze, e.t.c. şi nici nu am susţinut acest lucru! Nu m-am definit nici o clipă poet, prozator sau om cu valoare literară..., dar îmi place să scriu..., pur şi simplu îmi place să scriu şi nu simt că lezez pe cineva pentru că îmi rezerv şi eu dreptul de a avea şi eu "un colţişor al meu", "câţiva biţi" aici pe Cafenea... Consider că fiecare are dreptul să rămână şi să încerce şi...mai ştiu că dacă fiecare ne-am opri la toate criticile şi piedicile, la un moment dat nu am mai şti cine suntem cu adevărat...ne-am confunda cu cine se vrea să fim!
Dacă am citit poezie de valoare? :) Cine are oare adevărata competenţă să definească valoarea? Cine poate să definească defapt arta...ce este ea, de unde începe şi ..., dar ca să revin la subiect te-aş întreba (fără să fac comparaţii): cine l-a recunoscut pe "Luceafăr" prima dată când l-a citit? "Plumbul" lui Bacovia oare a căzut bine la "sufletul estetic" în unanimitate? "Florile de mucegai"..., oare au fost admirate asemeni unei magii poetice de către toţi? NU! Toţi au avut critici..., toţi, dar să mulţumim lui D-zeu că nu s-au oprit! Însă..."dintr-o mie de catarge" care îmi ridică sufletul către sublimul poetic numai unul mi se pare că atinge cerul cu sufletul, cu tot ce este mai bun, mai frumos, mai... Stănescu! Da, draga mea zaraza (dacă îmi permiţi să îţi spun aşa)...citesc poezie de calitate şi îmi place să mă pierd printre file îngălbenite cu miros aparte..., îmi place să simt foaia sub degete şi cred că nimic nu se compară cu o carte bună..., defapt cu o carte!
Ce vreau să spun este că...nu am gândit vreodată să se oprească cineva asupra a ce public eu pe Cafenea..., iar atunci când s-au oprit nu am crezut că vor stărui cu atâta înverşunare, dar...dacă într-adevăr "lezez" atât de profund simţul estetic al acestui forum şi al vostru celor care sunteţi aici...am să termin...îmi pare rău doar că am crezut în faptul că...am avut dreptul să mă simt oarecum acasă...(până la un moment dat).
Dintre toate doar o întrebare nu îmi dă pace şi mă macină..."câţi de aici au oare competenţa necesară să spună despre ceva că este bun sau nu este bun?"... Oare nu totul se rezumă la un oarecare "gust" ? Oare nu totul se rezumă la un fel de subiectivitate? Fiecare vrem să citim ceva de calitate, ceva..., dar oare calitatea a ceea ce vrem să citim nu e dată defapt de aşteptarea noastră, de gustul nostru către esteticul poetic, literar?
Mulţumesc oricum pentru intervenţie şi pentru faptul că tu faci oarecum distincţia (în opinia mea) pe acest forum...!

"Ce s-a întâmplat?

O venit poliţia cu caguli pe cap, la ora cinci de dimineaţă, a spariat femei şi copii cardiace, şi pot să vă arăt că femeia este bolnavă cu capul de toate boalele, cu diabetul , cu tumori la cap. Da, ea a dormit acasă, l-a luat din pat, a spart uşa, n-avea voie să vină noaptea între ţigani, trebuia să vină ziua, să nu ne deranjeazà. Că alţi copii au dat în toate bolile, e molipsitoare boalilii de frica poliţiei mascate ca strigoii.

Putem vorbi acum?
Bărbaţi cu boli cardiace, că docomentul este dat de comisia petenciarului, că are patru copii, au luat toate boalele şi toate tumorile de cap. Da, aseară el a dormit acasă, aşa s-a spart uşa.

N-avea voie să tragă! Trebuia să-l i-a pe bulibaşu' nostru.
Da, patru inşi au venit, restul erau minori.
Asta este certificatu' lui de naştiri şi trebuia să ne legitimeazà prima dată, pe caz de operaţie să scoată gloanţele din ei, au rămas copii inconştienţi .
cà a intrat gloantili pe-o parti si-au ieshit pe alta,de-aia e gaura in garderopu lu nevastamea,ca daca era lovetà ea,sa mor eu domne de la televizàune!ca muream cu toti mascatii dà git.Si ma duceam derect la Jelava ca sunt obesnuit.
Asta e diclaratia mea si sàmnez cu dejtu,ca nu stie nemeni aici sa scrie si sà citeste
Mă numesc Stănescu David. Da, din famelie de gabori. Bolnav cu capu' şi cu toate halea"

sursă : Trilulilu in transcriptie moderna.

"nimeni nu vrea sa-ti dea bataie cu liniarul la suflet." - :))) ai spus-o într-un fel care a răsucit tot sensul ce l-am vrut eu, iar eu nu am spus că s-ar fi legat cineva de sentimentele mele.

mă gândesc la faptul că setea sau dorul sau anumite sentimente nu trec întotdeauna când citeşti un Stănescu, sau un Blaga, sau un Sorescu. uneori oamenii simt să citească texte aproape anonime, simple, repetative chiar, care să le dea ceea ce poate caută sau poate nu, dar găsesc pur şi simplu... - spunând asta nu mă refer la banal ci la...simplu.

am citit ce ai scris şi ai dreptate într-o mare măsură. găsesc corect faptul că mi-ai dat exemplele, deşi eu scriindu-le nu le găsesc repetiţii...

ştii la ce mă gândesc acum?
tu ai spus că ţie nu îţi place. olga de exemplu a spus că e o poezie plăcută.
tux a spus că alţii ar face-o harcea parcea, lui cher i s-a părut sensibilă şi potrivită. unii se leagă de stil. pe monte nu îl interesează.

deci...ar fi corect să renunţ? sincer.

nu ştiu de unde ideea, dar poezia mea nu este jurnal. dacă ar fi jurnal ar începe cu totul şi cu totul altfel.

poate ceva de genul:

în mine plâng toţi îngerii morţi,
şansele se şterg cu mine la cur
aşa cum mă ştergeam eu odată cu stelele
în care nu ştiam să ghicesc corect
eu mă şterg la frunte cu o bucată de pământ
în care mi-am frământat toate grijile
de fată,
de femeie,
de mamă
şi sper să fac din ea un drum mai bun
în care fata mea
să nu îşi piardă niciodată speranţa sau condurul de femeie invincibilă!

....

eu sunt sensibilă, poezia mea e sensibilă, dar asta nu înseamnă că şi viaţa mea e poezie :).