nu a venit la mine

Vom trai si vom vedea.

M-ai atacat,am raspuns.
Ramane sa votati cu totii daca voi ramane sau pleca dintre voi.Mi se pare normal asa.E alegerea voastra.
Cum credeti voi mai bine.
Va las sa va stoarceti creierii si sa luati o hotarare,pt. mine primesc orice decizie veti alege.
Sunt cam obosit acum....nu am dormit de 36 ore,as vrea sa va vad muncind ca mine,si apoi sa mai discutram de ce fac 10.000$ pe luna muncind doar 60-70 ore pe luna.
Daca as fi la 30 ani as putea face 20.000$pe luna in 2 sapt. de munca.
Ce rost are sa ma consum aiurea pt. niste reclame TV ce le creez sa stie boul de regizor ...cum sa-si faca reclamele copiind desenele mele?
Asa ca LMC(Fara filtru)iti spun ADIO definitiv,considera-te acum fericita ca nu mai sunt calare pe spinarea ta,as dori in alt sens.....dar cred ca nu va fi posibil....ca esti rautacioasa ma atrage sexual spre tine,inca am convingerea ca nu ai avut indeajuns de mult sex si de aceea esti mereu nervoasa si pusa pe razboi cu ....mine?Ce ti-am facut eu?doar ca as vrea sa te f.... bine de tot?
Dar nu-ti face ganduri,voi fi exmatriculat din cafenea si vei bea un pahar de Beaujolais in cinstea mea.

De aceea potrivit si spuselor tale,vreau sa stiu cine voteaza pro si contra pt. mine.Accept orice rezultat.



Ps:NU mai are sens sa aduc in lumina cuvintele intelepte ale strabunilor mei,caci oricum va doare pe toti in cur!Hai sa lasam istoria sa vorbeasca in viitor....sa NU veniti la mine insa cu ...pile ca...ma...cunoasteti....NU ajuta la nimic.In 20-25 ani de acum incolo veti vedea cele mai mari si dure transformari
in toata Creatia,LMC nu vei fi atunci,vei muri tanara draga mea!Imi pare rau,Karma ta are mare nevoie de cleansing!De aceea o viata scurta in lumea de azi,dar nu-ti face griji,te vei renaste in India,pt. ca sufletul tau NU e pregatit pt. God realization.
Daniel,ai grija de ficat si rinichi!!!Poate azi nu te supara,dar ai o sansa pt. ca esti un om ordonat in multe si te rog sa devii vegetarian total daca vrei sa traiesti mult.Si NU te mai ascunde in umbra ta.
Daca odata voi veni la Paris te voi gasi,nu e nevoie sa-mi dai adrese!Ma ghidez dupa soare si nori,unele tricks,ce ...nu oricine le sti7u si nici ca le voi dezvalui cuiva.
Am divagat,e adevarat,dar dupa 36 ore de munca si fara sa dorm o secunda,poate Am o scuza...?

Adios muchachos,astept verdictul.
Ozzy

el terminase de ceva timp facultatea si nu era fata care sa nu se topeasca dupa el, io abia o-ncepeam si nu ma topisem niciodata dupa nimeni.

eram mandra de mine, gagicile mi-ar fi scos ochii cand ne plimbam de mana pe plaja...de cate ori m-am intrebat de ce-o fi venit dupa mine la costinesti???

vei rade.
in saptamana aia, la mare, unde multe fete vin sa-nvete cam prea curand ce-i iubirea fizica, eu am invatat de la un barbat frumos si destept ca Iubirea poate fi orice, dar nu fiorii aia de bucurie pe care-i simteam cand m-atingea, nu fluturii din stomac care-si luau zboru' cand mana lui mi-ardea pe-o coapsa, nu dorinta de-a fi ca celelalte, si nici macar orgoliul ca el e AL MEU si-al nimanui altcuiva.

asa ca m-o dus inapoi la tatuca, mai neprihanita decat plecasem, dar suficient de inteleapta ca, mult mai tarziu, sa pot recunoaste din noianul de senzatii, dorinte si orgolii, un sentiment nou si plapand, pe care nu l-am putut numi decat Iubire.

barbatul de la Costinesti, caruia i se umpleau ochii de lacrimi cand ma strangea langa el, a plecat in Canada, imediat dupa ce ne-am intors de la mare si nu l-am mai vazut de-atunci.

au trecut ani, si-abia cand m-am indragostit prima oara, si mi s-au umplut mie ochii de lacrimi, am stiut ca iubirea-i sacrificiu de sine si-am inteles de ce omul de la mare n-a vrut sa se distreze, desi-i eram la indemana.

avui noroc...mereu a fost careva ce m-a iubit destul ca sa renunte la sine pentru mine...io-n schimb am tot primit...

Ciao copii,

N-am crezut ca o sa fiu chiar in halul asta de ocupata. Nici nu ajung sa maninc asa de ocupata sint. Groaznic!

In orice caz, la scoala copiii sint exceptionali. Imi place la nebunie si-mi pare rau ca nu m-am ocupat de chestia asta mai demult. Dar fiecare lucru are timpul lui. Probabil ca daca faceam asta acum 10 ani in urma, poate nu mi-ar fi placut asa mult, sau n-as fi avut atita perseverenta in mine.

Am o multime de proiecte si rapoarte de facut, la scoala stau peste program tot timpul, si stresul e combinat cu informatii care trebuiesc procesate. O ameteala de clasa intiia, mai aiurea nici nu se poate. Dar sper ca toate sa treaca cu bine.

Cel mai important lucru este ca am un suport fantastic in toti cei care ma inconjoara, inclusiv copiii din clasa. Imaginativa o clasa de 26 de prichindei de clasa a doua, plini de entuziasm si energie pentru a invata. A doua zi dupa ce am inceput, un pici mic cu niste "felinare" mari albastre, cu un degetut ridicat in sus si un zimbet shtirb dar plin de sinceritate, a venit la mine si mi-a zis: "Abea astept sa incepi sa ne predai lectii..." Mai tirziu, dupa ce m-a vazut ca-i mai ajutam si eu sa scrie una si alta, vine iara la mine si-mi zice (scuze ca scriu pe Engleza dar numa in Engleza suna bine) "You're almost there, because you're helping us and giving us "wow's" and "stars" on our papers..." M-a topit, nu altceva. De atunci in fiecare zi vine cu cite o perla care ma da gata. Seara, cind ajung acasa, primul lucru care ma intreaba Dnl. Fefe este "Nah, si ce ti-a mai zis piciul?" Va dati seama ca si eu abea astept sa vad ce-o sa-mi mai zica.

Okay, tre' sa-mi continui temele asa ca va pup pe toti si sper sa mai ajung pe-aici.

neee.ca avind in vedere ca voi l-ati luat pe neo....ea a venit la mine sa o consolez....lol

Mie mi-a placut mesajul tau, Relu, si te felicit pentru cum ai reusit sa atingi atitea subiecte/idei cu care, si eu sint de acord.
Desi lung l-am citit pina la capat, dupa primele rinduri nu m-am mai putut opri....Initial m-a atras ca ai pronuntat deschis cuvintul securitate de care mie dupa atitia ani(am plecat (abia!) ín ´86)inca imi este teama si este un motiv de care ma lovesc ca de un zid care ma opreste de a avea relatii mai apropiate, eventual economice dar nu numai, cu Rominia....De, nu am uitat nici eu cum au venit dupa mine la liceu si m-au scos din ore si mi-au spus intr-un fel zimbitor si rafinat de iti ingheta inima in tine...., printre altele...,ca trebuie sa renunt la corespondenta mea cu americani daca vreau sa iau bacul...

Si cu aroganta romanilor in strainatate sint de acord. Dar as mai mentiona si frica de a vorbi unul cu altul, de incapabilitatea de fi o adevarata comunitate.Desi pe de alta parte acest aspect din urma ar fi de explicat cu nesinceritatea si neloialitatea (alt cuvint?hotia, criminalitatea) unora dupa ce ii ajuti ...

In principiu, in industria filmului ar trebui sa existe cel putin doi fotografi; un fotograf de platou, care fotografiaza cadrele de racord ( adica de exemplu citi cirnati sunt pe masa asta seara pentru ca sa nu manince pompieru` la noapte si miine la filmare sa nu fie mai putini sau printr-o minune mai multi dar mult mai mici; cum e singele pe fatza actorului batut pentru ca peste o saptamina la cadrul urmator sa fie la fel; etc) - si care mai face diverse cadre necesare pentru costume, decor, productie, etc; si ar mai trebui sa existe fotograful de reclama, care fotografiaza cadrele importante sau scenele necesare reclamei filmului, realizarii afiselor, posterelor, sitului de internet, dosarului de presa.
In principiu din potive de economie in industria filmului la noi aceste doua functii sunt contopite, le face un singur fotograf, de regula vreun student inca ametit de mirajul platoului si care nu cere prea multi bani; iar rezultatele sunt acelea care se vad, adica destul de dramatice - nu exista fotografie de film in Romania, nu exista de fapt nici o revista ilustrata de film, de situri ce sa zic, e o tragedie, si de fapt filmele romanesti au toata partea de marketing si de PR la pamint - de vina nu e fotograful, dar...
Nu e vina fotografilor de platou, desigur, ci al conceptiei deformate din cadrul echipei de productie ca filmul nu are nevoie de imagine si nici de propaganda. Si rezultatele sunt care sunt si numarul de spectatori cel care este si filmul romanesc se bucura de o cunoastere internationala care va sa zica nula, la care un important aport isi aduce si lipsa de materiale iconografice.
Un important regizor roman mai tinar a facut un film ( fara fotograf ca ce conteaza) si a luat premii si a fost prezent la Cannes; pentru ca era asasinat de ziaristi ( desigur straini) care-i cereau materiale foto, a venit la mine cu citeva cadre decupate din negativul filmului, ramase in coshul de la montaj, sa i le scanez si sa le foloseasca drept fotografie de reclama. Au iesit niste poze zgiriate si cu amprente si cu culori debalansate...le-a folosit asa si a zis ca asa le-a vrut si presa a zis vai, ce interesant... Cam asa merg lucrurile... cuvintul de ordine la noi: merge si asa.
Altfel, omul e cult, cu interviuri sclipitoare, cu o prezenta fermecatoare, ca multi alti intelectuali romani, pentru care fotografia e un fumache, e a cincea roata la carutza si nu o parte fundamentala necesara realizarii marketinglui sau prezentarii oricarui produs, fie el prospect de film sau coperta de carte sau orice altceva.

1997,am cautat un romin din orasul meu,si am gasit un tigan romanizat din focsani,(basascu marian).l-am dus la munca,nu am platit pe fi'miu si i-am dat bani lui ca avea un fiu la focsani.
in trei zile a baut bani,si a venit la mine spunind ca nu are de mincare,...i-am dat,si i-am zis ca si eu am un fiu.
dupa doua luni mi-a spart bojdeuca sa-mi fure saracia,eu sper ca dumnezeu are multi ochi si o sa vada de el .(cind faci bine in strainatate,e ca nu trebuie sa rwecunosti ca esti romin).
un binefacator de romini.

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Mircea,

Destul de patimos mesajul tau.
Ai perfecta dreptate dar din pacate este adresat celor care nu inteleg.

Sa-ti spus eu ceva. Eu am plecat din tara putin dupa '90. Si nu regret deloc; vorbesc romaneste foarte rar. Si ma simt liber si fericit. Zimbesc si vorbesc cu sinceritate si incredere.

Cind eram in tara aveam mare admiratie de cei plecati inainte de '89. Eu cred ca si-au riscat pielea sa-si indeplineasca un vis; sa fie oameni normali si liberi. Si asta mi-am dorit foarte mult si eu.

Prin '90 cind eram inca student...nu m-a durut sutul luat de la un miner.
M-a durut sa vad in ochii majoritatii care se uitau aprobare si satisfactie de ce se intimpla. Si apoi, ducindu-ma acasa, sa vad majoritatea rudele mele dindu-le dreptate. Mult timp m-a bintuit gindul acesta: De ce oare? De ce nu vedeau ca ce se intimpla nu era normal?
Cel putin voi cei plecati inainte de '89 dumnezeu v-a scutit sa traiti cosmarul ala.

Faptul ca ai venit putin in Romania si ti-ai dat seama ca n-are rost, te contrazic categoric.
Nu ai venit pentru taranul ala care nu te intelegea. Ai venit pentru mine si iti multumesc. Nu incerca sa-mi spui ca vroiai sa fii salvatorul romanilor, sa lupti pentru ceva.
Romania era o inchisoare. Nu puteai sa-i schimbi regulile. Puteai doar sa eliberezi citiva care vroiau si simteau nevoia de libertate.
Ai venit sa te vad cit de normal poti sa fii si sa ma asiguri ca nu sint nebun.
(bineinteles vorbesc parabolic dar sper sa intelegi ce vreau sa spun).


Din pacate in Romania nu exista un dusman sau ideal pentru care sa lupti. Acum cred ca toti care vor sa lupte pentru ceva acolo arata mai mult ca Don Quijote (asa se scrie?). Raul se afla in sufletul si gindirea romanului; si romanul se crede cel mai normal om de pe planeta asta si are dreptate ca doar traieste in plaiul mioritic.
Cum s-a intimplat, am calatorit si calatoresc ceva prin lume. Ma simt peste tot respectat si binevenit cu o singura exceptie, in Romania. Am fost in tara acum 3 ani. Ce am vazut ce se intimpla in tara m-a uimit; cita coruptie, lingaseala, obraznicie, minciuna...de atunci o ocolesc.
NU poti sa-i schimbi pe romani. Majoritatea celor care pleaca, fie emigrat sau pe un timp mai scurs, o sa se schimbe, cam in proportie de 80%. Restul de 20% o sa fie fie mai luminati deci de cei ramasi acolo dar tot la fel o sa ramina, patrioti.

Este mai bine sau mai rau in Romania? Nu mai imi pasa. Judec omul cum il vad, indiferent de unde este; Asia, Europa etc.

Romania este o tara frumoasa si o iubesc. Dar este Romania din inima mea, cu amintirile placute pe care le am. Si nu are romani in afara de ai mei dragi. Din pacate Romania asta nu mai exista de mult in realitate. O gasesc in inima unor emigranti care sint presurati in toate colturile din lume. Doar unii, nu toti.

Trebuie sa inchei pentru ca mi se stilceste creierul daca mai scriu in romaneste mai mult.

Pe curind,
Florin.

P.S.

Inca mai port in inima concertul lui Phoenix in Bucuresti din parc la care am fost; prima data dupa 14 ani in exil: ...Dus e spre apus, cel haiduc noaptea...unde o fi fata padure...

Sunt inca in pat, si nu-mi pot lua gandul de la tine, de la noaptea trecuta.... mi-as dori atat de mult sa te strivesc la pieptul meu!
In noaptea calda, ai venit la mine pe neasteptate... si ceea ce s-a intamplat a lasat in mine senzatii de neuitat.
Ai aparut de nicaieri si, fara sa-ti fie teama sau rusine, te-am surprins atingand trupul meu gol... mi-ai simtit indiferenta si m-ai muscat fara mila, innebunindu-ma... ne-am zvarcolit toata noaptea intr-un joc nebunesc!
In zori am adormit in sfarsit, obosit...
Astazi, cand m-am trezit, te-am cautat indelung, dar nu te-am mai gasit... cearceafurile cazute de pe pat sunt singurele martore ale noptii trecute.
Pe corp am inca urmele muscaturilor tale, ma ard si nu ma lasa sa te uit...
In noapte asta ma voi preface ca dorm si te voi astepta sa apari din nou... tantzar nenorocit!!!!!

Au venit la mine la usa diversi mesageri care au vrut sa ma convinga sa ader la cate-o secta sau alta si m-am surprins punandu-le intrebari care i-au pus in mare dificultate, chiar au plecat cam cu coada intre picioare.Am fost rea, poate, cu ei, dar eu vreau sa aflu de la cat mai multi oameni ce cred ei despre urmatoarele lucruri:

Nu este necesara scrierea unei noi carti care sa intruneasca tot ce s-a descoperit pana acum de catre omenire cu privire la univers si relatia noastra cu aceasta lume din jurul nostru si sa se alcatuiasca un nou mod de a-i uni pe oameni intr-o singura religie, aceea care sa le spuna tuturor ca trebuie sa fim uniti in a cuceri acest necunoscut din jurul nostru si nu sa ne certam care religie e mai buna si mai adevarata?

Nu e posibil oare ca ,in ordinea lucrurilor, asa cum, pornind de la minerale care nu inteleg superioritatea plantelor, urmeaza plantele care nu inteleg superioritatea animalelor, dupa care urmeaza animalele care nu inteleg complicatiile si proiectele oamenilor, e foarte normal si posibil sa existe entitati mult superioare noua pe care noi nici macar nu le putem percepe?Fie ca acele fiinte superioare noua au plecat pe alte planete, fie ca sunt facute dintr-o materie necunoscuta noua si de " nepipait"de catre noi, cu mijloacele pe care le avem, fie ca, de fapt suntem inglobati in acele hiperfiinte asa cum sunt celulele din organismul nostru?

Si aceste fiinte e posibil sa fie Dumnezeii nostri.
Sa lasam varianta " Dumnezeii ne inglobeaza" la o parte deocamdata, pentru ca ar fi prea complicat, desi pot construi un sistem conceptual bazat pe ideeea asta.(poate voi reveni si la asta)
Dar daca varianta reala este aceea cu Dumnezeii "nevazuti ", dar care ne vad pe noi si care poate fac experimente cu noi introducand un fel de software in noi de la nastere lasandu-l spre experimentare pe percursul vietii noastre ,atunci acei Dumnezei "nevazuti"(spun la plural pentru ca e greu sa crezi ca exista numai un Dumnezeu, parca e prea simplificat, eu cred ca trebuie sa fie un popor de Dumnezei) ne "vad" si sunt interesati de evolutia noastra, poate ca sunt tot atat de interesati de noi cum suntem noi interesati de anumite specii care ne-ar putea ajuta , prin clonare, sa luptam cu anumite boli.Si, deci, desi ne iubesc, ei experimenteaza pe noi anumite proiecte si programe care nu sunt reusite si le reiau, le recombina...Ar fi frumos daca scopul lor ar fi elaborarea unui superprototip uman sau hiperuman care sa intruneasca toate calitatile posibile si sa fie pregatit sa infrunte toate situatiile posibile, asa cum ai sta bine unui hiperprogram sofisticat si generos conceput...Poate de-asta e totul atat de ciudat...de-asta sunt atat de multe nedreptati care fac din credinta in Dumnezeul cel bun si atotputernic un mod foarte subred de a explica ceea ce se-ntampla... Pentru ca soarta noastra e in mana unor fiinte bineintentionate dar nu neaparat grijulii cu ce se-ntampla cu generatiile pregatitoare...ele fiind cu ochii atintiti spre prototipurile de care am vorbit...care , cine stie, cunt de fapt niste componente ale lor pe care si le imbunatatesc in pepiniera umana....

E enorm de mult de discutat, dar as fi fericita sa gasesc parteneri de discutie pe aceasta tema.Sper ca m-am facut inteleasa, din pacate am foarte putin timp la indemana acum, va trebui sa scriu pe hartie ceea ce gandesc, sa-i dau mai multa coerenta.M-am gandit la asta cand dau de mancare pasarilor din oras (vin multe pe un acoperis de sub fereastra mea) care depind de noi ca sa traiasca.In sensul ca daca noi aruncam ceva bine, azi arunca unul, maine altul...ele par sa fie in grija lui Dumnezeu, dar pentru ele noi suntem un fel de Dumnezei...Si,desi avem o mila imensa pentru ele, exista programe de salvare a speciilor, etc, mai si uitam ca exista uneori, cand suntem prinsi cu alte planuri si evenimente personale...Asa o fi si relatia noastra cu urmatoarele creaturi in ordinea evolutiei....

Cum sa facem noi sa transmitem un mesaj lui Dumnezeu? Daca ne-am uni toti oamenii de pe pamant sa ne rugam intr-un anumit moment?

Unde este el devreme ce noi suntem atat de divizati, de manipulati, iar unii isi fac de cap tragand numai foloasele lor proprii? Oare daca ar fi pace si armonie n-ar mai fi evolutie spirituala? De asa natura se intampla lucrurile incat am inceput sa cred ca suferinta este absolut necesara si exista oameni intelepti care dirijeaza sau incearca sa dirijeze lumea incat sa existe permanent cateva conflicte pentru a nu se stinge suferinta niciodata cu scopul expres de a da o sansa fericirii sa existe prin contrast!


Astept sa vad daca e cineva interesat de acest subiect filozofico religios.
Poate ca stiti mai multe decat mine si ma puteti ajuta, sau, poate dezvoltam impreuna o noua teorie.Discutiile au sanse mari sa fie constructive!

"I do not see a delegation
For the Four-footed.
I see no seat for the eagles.

We forget and we consider
Ourselves superior.

But we are after all
A mere part of the Creation.

And we must consider
To understand where we are.

And we stand somewhere between
The mountain and the ant.

Somewhere and only there
As a part and parcel
Of the Creation."

Chief Oren Lyons(Mohawk nation,la 1977 adresindu-se ONU)

.........................................................................................................................
" I'm working for the Creation.I refuse to take part in its destruction."

Great Chief Leon Shenandoah(Six Iroquois Confederacy)
..........................................................................................................................
"Imi ceri sa ar acest pamant?Sa-mi iau cutitul si sa sfartec sanul mamei mele?
Sa nu stau la sanul ei cand voi muri?
Imi ceri sa sap si sa caut aur?Sa o sfartec sub coastele ei?Sa nu pot intra in pantecul ei cind voi muri ca sa ma nasc din nou?
Imi ceri sa tund iarba,dar cum pot indrazni a tunde parul mamei mele?
Great Spirit,nu vreau sange pe pamantul meu sa murdareasca mama mea.Vreau ca oricine sa vina in pace si sa plece in pace"

Ten Bears(Yamparika Comanche)
.........................................................................................................................
"It does not require many words to speak the truth"

Great Chief Joseph(Nez Perce)
.........................................................................................................................
"Knowledge was inherent in all things.The world was and is a library."

Great Chief Luther Standing Bear(Oglala Sioux)
.........................................................................................................................
"My friends,brothers and sisters,how desperately do we need to be loved and to love."

Chief Dan George(Coast Salish)
.........................................................................................................................
"Noi nu vrem nici un fel de biserici pentru ca ne invata sa ne certam intre noi in numele Lui Dumnezeu."

Chief Joseph Nez Perce
...........................................................................................................................
"Civilizatia a venit peste mine dar nu mi-a adus nimic in plus la dorinta mea de iubi adevarul,onestitatea si generozitatea."

Chief Luther Standing Bear
..........................................................................................................................
"Nu am venit sa va invat,ci sa va trezesc."

Avatar Meher Baba
..........................................................................................................................
"Adu-ti mereu aminte ca Dumnezeu este in tine,in jurul tau si oricine,in chiar rasuflarea ta.Sa nu uiti niciodata ca nu esti separat de EL."

Avatar Meher Baba
...........................................................................................................................Love&peace,
Ozzy(Little Eagle Who Cries)

desdemona, ai uitat sa descrii altarul pe care se ofera jertfe :)

Florin: te referi la acest citat? Daca da, nu sint sigur de legatura cu ce se intimpla aici.

In Germany they came first for the Communists and I didn't speak up because I wasn't a Communist. Then they came for the Jews and I didn't speak up because I wasn't a Jew. Then they came for the trade unionists and I didn't speak up because I wasn't a trade unionist. Then they came for the Catholics and I didn't speak up because I was a Protestant. Then they came for me--and by that time no one was left to speak up.
--Martin Niemölle (1892-1984)

In traducere: In Germania intii au venit dupa Comunisti dar nu le-am luat apararea pentru ca eu nu eram Comunist. Apoi au venit dupa Jidani, dar nu le-am luat apararea pentru ca eu nu eram Jidan. Apoi au venit dupa unionisti si eu nu le-am luat apararea pentru ca nu eram unionist. Apoi au venit dupa Catolici si nu le-am luat apararea pentru ca eu eram Protestant. Apoi au venit dupa mine---si atunci nu mai ramasese nimeni care sa poata lua apararea.

N.B. Am tradus "speak up" ca "a lua apararea," desi sensul intreg ar fi: a lua apararea prin a vorbi.

Dragul de el, in sfirsit a prins curaj. Aseara l-am scos din nou afara sa vad ce face. La inceput a ezitat, nu prea stia ce se intimpla in jurul lui. Si-a ciulit urechile de citeva ori si-a tresarit de fiecare data cind a auzit o miscare, dar pina la urma si-a luat inima intre dintisori si sa lungit ca o placinta pe terasa. Mai tirziu, i-am facut baie asa cum mi-am propus. Daca l-ati vedea ce mindru e acuma ca miroase frumos si blanita ii este moale si stralucitoare. As putea face reclama la sampon cu el. Nu-i prea convine lui cind il sterg cu prosopul dar dupa aia uita si se simte bine. Azi dimineata cind m-am dus la el sa-i schimb cutia (am uitat sa va zic ca el merge la WC in cutia lui) si sa-i dau mincare a venit la mine si m-a tras de pantaloni si si-a bagat nasucul in glezna mea ca sa-mi atraga atentia ca el vrea sa-l mingii. Il am de cind avea 6 saptamini. Anul asta face 6 anisori. De cind era mic este inebunit sa stea la mine si sa-l mingii. Prima data cind am mers in vacanta in Europa, l-am lasat cu tata sotului mei (adica socru) si-apoi dinsul nu prea a avut chef sa stea si sa-l mingiie. Eh, dupa trei saptamini, cind am venit acasa si l-am luat linga mine in pat sa-l mingii, a stat doua ore fara sa se miste. De obicei se plictiseste repede, nu pot sa-l tin mai mult de 15, 20 de minute odata, ca se si cere sa plece in treaba lui. Atunci insa, cuculina mea de Gamaliutza mica, a stat 2 ceasuri ca m-am plictisit eu, de fapt imi era somn si vroiam si eu sa dorm, nu numai el. Si asa e cu mingiiatul. Sotul de multe ori glumeste si-mi zice ca pe el cind il mai mingii, numai Gamalie are dreptul sa fie dragalit. Nu va fie teama ca nu duce lipsa nici unul dintre ei doi.

De cand am auzit prima data despre alte tari, mi-am dorit sa ajung in Franta. Daca mi s-ar fi spus "ai dreptul sa iesi doar o singura data din tara, alege unde" n-ar fi trebuit sa stau pe ganduri: Paris-Franta. Imi aduc aminte ca in facultate, discutand cu o profesoara care urma sa plece de tot in Franta, i-am spus despre visul meu. La o saptamana dupa discutia asta a venit la mine sa-mi arate ce prospectase pe piata excursiilor catre Franta. Atata doar ca nu-mi oferea si pestisorul de aur sau macar un sponsor :).
La cativa ani dupa asta am avut sansa unei burse. va imaginati unde. De fapt erau doua, una in Paris, cealalalta in Compiegne. Am facut in asa fel incat cealalta castigatoare a uneia din cele doua burse sa fie incantata de preturile mai mici, de gratuitatea transportului in comun din Compiegne, incat sa aleaga "ce trebuie". Si am avut noroc. N-a fost chiar frumos, dar... Deja simteam ca imi e teama. Era prima data cand plecam asa de departe, eram ingrozita de "ce ma fac eu fara prieteni". Asta in conditiile in care imi dorisem asa de mult sa ajung in Paris. Nu s-a intamplat nimic neprevazut care sa ma opreasca din drum (asa cum ajunsesem spre final sa ma rog), nici macar la ambasada, unde toata lumea spunea ca umbla draqu cu furca, eu am avut noroc, m-am conversat cu monsieur G. (ca nu-mi mai aduc aminte cum il chema, da' toata lumea il dadea de al mai rau om d'acolo), intr-un cuvant mi-a mers snur.
Cand am ajuns in Paris, seara, intampinata de o colega ce statea deja de cateva luni aici, am fost din nou ingrozita de hatisul metroului. Imi spuneam ca n-am sa fiu in stare niciodata sa ajung singura acasa. Si la doar doua zile traversam Parisul, mergeam in vizita la... prieteni, fosti colegi de facultate.
De obicei nu ma plimbam singura, mi se parea "incomod" sa ma plimb singura. In Paris n-am avut niciodata senzatia asta. Au urmat sapte luni, weekend de weekend, de plimbari, singura sau nu, dar stiu ca nu reuseam sa stau acasa. Si dupa sapte luni, la plecare, ma uitam cu ciuda pe harta si mi se parea ca n-am vizitat mai nimic, ca n-am ajuns in suficiente locuri, ca inca nu stiu nimic despre Paris. Am plecat cu gandul ferm sa ma intorc, sa termin ce am inceput.
Si m-am intors, dupa doi ani. De data asta n-am mai stat in Paris, (data trecuta locuisem in arondismentul 15), ci in banlieu. Incepusem sa ma intreb unde e mai fain, in Paris sau in jurul lui. Oricum, cat era ziulica de lunga si cat functiona bus-ul sau RER-ul, tot in Paris eram.
Acum, la mai bine de cinci ani de la prima infatisare si ceva mai mult timp stat aici, spun ca e bine sa stai in banlieu, chiar daca e unul mai scumpisor, dar unde sa te simti bine, sa gasesti liniste, si... sa te plimbi cat te tin picioarele prin Paris. Chiar daca te dor, chiar daca faci basici la talpi. Acum va scriu odihnindu-mi picioarele in apa, dar multumita ca mi-am satisfacut un vis mai vechi. Am reusit s-o "vizitez" pe Monica Lovinescu. Pentru ca lucrez in continuare la ceea ce mi-am propus sa termin: sa vizitez Parisul.

Dupa atita vreme de stres si pregateala, in sfirsit, s-a terminat balamucul si am revenit din nou la normal. S-a insurat frate-meu, astfel facindu-mi cel mai mare cadou de ziua mea: mi-a luat o grija dupa cap, nu mai trebuie sa ma ingrijorez de el. Mai am un frate mai mic, 23 de ani, care a ramas sa se insoare, dar el mai poate astepta citiva ani.

A fost o nunta superba, pot zice, comparabila cu a mea, si toata lumea a fost incintata de ceremonie, receptie, si local. Mincarea a fost foarte buna, decorul a fost fantastic, si programul deosebit de romantic. Singura personalitate care a lipsit a fost Gamalie, el cred ca ar fi fost atractia numarul unu daca venea, dar l-am lasat acasa. In schimb au fost doi porumbei albi care au luat parte din ceremonie.

Deci nunta a fost Duminica seara, asa ca nu ne-am intors acasa decit Luni dimineata. Am ajuns foarte obositi dar satisfacuti ca totul a decurs cu bine si nu am avut nici o problema. Gamalie ne-a asteptat cu sufletul la gura. Statea in casuta lui intis ca o placinta si cind m-a vazut s-a ridicat repede, a venit la mine si si-a pus capsorul lui jos sa-l mingii. Eu am crezut ca o sa fie speriat din moment ce trei zile a fost singur, dar nu a fost speriat de loc. Dupa ce l-am spalat pe fundulet, ca era un pic murdar, i-am facut curat in casuta. Apoi l-am luat citeva minute in brate si l-am mingiat. A stat nemiscat asa de mult s-a bucurat ca am venit acasa. Oboseala insa a fost prea mare asa ca m-am dus in casa sa ma intind.

Am motait citeva ore, apoi m-am trezit si am mincat din sarmalele si prajitura care ni le-a dat mamica sa luam acasa. Super gustoase. Nimeni nu face sarmale mai bune ca si mamica. Seara am adormit intre 9:30 si 10:00. Acuma abea astept sa ajung acasa si sa ma culc din nou. Deja imi vad patul, perina de puf si cearceafurile moi si fine. Daca nu ma palmuiesc o sa adorm pe tastatura.

De cind ma stiu Toamna a fost si este anotimpul meu favorit. Ziua mea de nastere intotdeauna imi prevesteste sfirsitul verii si venirea toamnei. Nu stiu de ce dar Toamna a fost intotdeauna timpul cind mi-am regasit persoana, cind am putut sa creez, cind am fost inspirata. Daca as putea sa ma mut dintr-o parte in alta al globului as face-o numai sa pot sa traiesc doar anotimpul toamnei. Desi pe la noi sint inca temperaturile verii, dimineata si seara cind ies afara imi place sa respir aerul proaspat si crocant, iar mirosul toamnei il simt cum pluteste deasupra orasului de parca ar vrea sa te seduca inainte de a-si face prezenta intru totul.

Locuim foarte aproape de colegiul orasului si in fiecare dimineata cind plec de acasa imi place atmosfera studioasa si forfotul studentilor indreptindu-se spre clasele lor. Mirosul cafelei din masina imi aduce aminte de zilele mele de studentie cind primul meu popas din rutina mea de dimineata il faceam la cafeneaua universitatii unde deja stiau sa-mi pregateasca un “Double Latte”, pe vremea aia costa doar $1.25, iar un croissant $0.50. Acuma iesi ieftin daca te costa $4.00 total.

Abea astept sa vad frunzele copacilor cum isi schimb culorile, si cind ma plimb sa pasesc pe covoarele ruginii al Toamnei. Toamna a fost intotdeauna anotimpul cind m-am indragostit, cind scriam cele mai multe scrisori de dragoste, cind muzele poeziei si prozei veneau si stateau cu mine toata Toamna. Si-acuma imi amintesc de una dintre cele mai frumoase compuneri care le-am facut vre-odata.

Eram in clasa a cincea. Profesoara de romana ne-a dat tema de casa sa scriem o compunere, dar pentru mine era mai degraba o placere decit tema de casa. Afara deja incepuse sa picure prima ploaie de Toamna. Eram in camera “mare” cu mamica care facea ceva lucru de mina. Tin minte ca in momentul cind puneam creionul pe hirtie, totul din jurul meu disparea si intram intr-o stare de concentrare fenomenala. Fiecare cuvint era scris cu o usurinta de parca cineva mi le dicta, iar in mintea mea traiam fiecare propozitie, de parca tot ce scriam era testimoniul vietii mele. Cred ca v-ati dat seama ca subiectul compunerii era despre Toamna.

Cind am terminat de scris am intrebat-o pe mamica daca vrea sa asculte ce-am scris si daca am scris bine. I-am citit cu voce tare toata compunerea si cind mi-am ridicat ochii de pe caiet mamica plingea si zimbea. M-a luat in brate m-a pupat si mi-a zis ca am scris nemaipomenit de frumos. Eram atit de fericita dar in acelasi timp emotionata de nesiguranta daca si profesoarei ii va place ce am scris. Abea am asteptat sa vina ora de romana si sa-i inmin compunerea, si-apoi cu noduri in stomac am asteptat sa primesc caietul cu nota. Numai ca in ziua cind ni s-au dat caietele inapoi, eu am fost singura care nu l-am primit. Nu stiam ce s-a intimplat, de ce numai eu nu mi-am primit caietul de compunere. Dar nedumerirea mea a fost pusa deoparte cind profesoara a cerut sa facem liniste si sa-i dam ascultare.

Statea in fata clasei, si pe fata ei vedeam o placere si o incintare nespusa. Ne-a zis ca in toata viata ei de profesoara nu a citit niciodata o compunere mai frumoasa si mai bine scrisa decit ce avea ea sa ne citeasca in urmatoarele minute. Cind a inceput sa ne citeasca mi-am dat seama ca era compunerea mea. Stateam in banca cu inima in git si cu stomacul facut nod de emotii. Nu mai stiu daca am inceput sa pling, sau ce am facut, dar la urma cind mi-a anuntat numele si mi-a spus sa ma ridic in picioare stiu ca imi tremurau genunchi si nu indrazneam sa ma uit in jurul meu decit cu coada ochiului. Toti colegii se uitau la mine ca la o vedeta, si in pauza cu totii au venit la mine sa ma felicite. Nu eram obisnuita sa fiu in atentia nimanui, si cind am fost nu m-am simtit in pielea mea niciodata. Intotdeauna mi-a placut sa privesc lumea de pe marginea drumului, nu sa fiu eu privita, dar in momentul acela nu am mai avut de ales.

Acesta a fost si a ramas intotdeuna efectul care Toamna l-a avut peste fiinta mea. Ceva foarte misterios se intimpla cu mine, ceva care nu poate fi explicat, dar care nu-l caut sa-l explic. Ce este important este ca in fiecare an abea astept sa vina Toamna cu culorile ei, cu miresmele ei, cu forfotele inconjuratoare, cu muzele poeziei si-al prozei. Asta e tot ce conteaza.

De cind ma stiu Toamna a fost si este anotimpul meu favorit. Ziua mea de nastere intotdeauna imi prevesteste sfirsitul verii si venirea toamnei. Nu stiu de ce dar Toamna a fost intotdeauna timpul cind mi-am regasit persoana, cind am putut sa creez, cind am fost inspirata. Daca as putea sa ma mut dintr-o parte in alta al globului as face-o numai sa pot sa traiesc doar anotimpul toamnei. Desi pe la noi sint inca temperaturile verii, dimineata si seara cind ies afara imi place sa respir aerul proaspat si crocant, iar mirosul toamnei il simt cum pluteste deasupra orasului de parca ar vrea sa te seduca inainte de a-si face prezenta intru totul.

Locuim foarte aproape de colegiul orasului si in fiecare dimineata cind plec de acasa imi place atmosfera studioasa si forfotul studentilor indreptindu-se spre clasele lor. Mirosul cafelei din masina imi aduce aminte de zilele mele de studentie cind primul meu popas din rutina mea de dimineata il faceam la cafeneaua universitatii unde deja stiau sa-mi pregateasca un “Double Latte”, pe vremea aia costa doar $1.25, iar un croissant $0.50. Acuma iesi ieftin daca te costa $4.00 total.

Abea astept sa vad frunzele copacilor cum isi schimb culorile, si cind ma plimb sa pasesc pe covoarele ruginii al Toamnei. Toamna a fost intotdeauna anotimpul cind m-am indragostit, cind scriam cele mai multe scrisori de dragoste, cind muzele poeziei si prozei veneau si stateau cu mine toata Toamna. Si-acuma imi amintesc de una dintre cele mai frumoase compuneri care le-am facut vre-odata.

Eram in clasa a cincea. Profesoara de romana ne-a dat tema de casa sa scriem o compunere, dar pentru mine era mai degraba o placere decit tema de casa. Afara deja incepuse sa picure prima ploaie de Toamna. Eram in camera “mare” cu mamica care facea ceva lucru de mina. Tin minte ca in momentul cind puneam creionul pe hirtie, totul din jurul meu disparea si intram intr-o stare de concentrare fenomenala. Fiecare cuvint era scris cu o usurinta de parca cineva mi le dicta, iar in mintea mea traiam fiecare propozitie, de parca tot ce scriam era testimoniul vietii mele. Cred ca v-ati dat seama ca subiectul compunerii era despre Toamna.

Cind am terminat de scris am intrebat-o pe mamica daca vrea sa asculte ce-am scris si daca am scris bine. I-am citit cu voce tare toata compunerea si cind mi-am ridicat ochii de pe caiet mamica plingea si zimbea. M-a luat in brate m-a pupat si mi-a zis ca am scris nemaipomenit de frumos. Eram atit de fericita dar in acelasi timp emotionata de nesiguranta daca si profesoarei ii va place ce am scris. Abea am asteptat sa vina ora de romana si sa-i inmin compunerea, si-apoi cu noduri in stomac am asteptat sa primesc caietul cu nota. Numai ca in ziua cind ni s-au dat caietele inapoi, eu am fost singura care nu l-am primit. Nu stiam ce s-a intimplat, de ce numai eu nu mi-am primit caietul de compunere. Dar nedumerirea mea a fost pusa deoparte cind profesoara a cerut sa facem liniste si sa-i dam ascultare.

Statea in fata clasei, si pe fata ei vedeam o placere si o incintare nespusa. Ne-a zis ca in toata viata ei de profesoara nu a citit niciodata o compunere mai frumoasa si mai bine scrisa decit ce avea ea sa ne citeasca in urmatoarele minute. Cind a inceput sa ne citeasca mi-am dat seama ca era compunerea mea. Stateam in banca cu inima in git si cu stomacul facut nod de emotii. Nu mai stiu daca am inceput sa pling, sau ce am facut, dar la urma cind mi-a anuntat numele si mi-a spus sa ma ridic in picioare stiu ca imi tremurau genunchi si nu indrazneam sa ma uit in jurul meu decit cu coada ochiului. Toti colegii se uitau la mine ca la o vedeta, si in pauza cu totii au venit la mine sa ma felicite. Nu eram obisnuita sa fiu in atentia nimanui, si cind am fost nu m-am simtit in pielea mea niciodata. Intotdeauna mi-a placut sa privesc lumea de pe marginea drumului, nu sa fiu eu privita, dar in momentul acela nu am mai avut de ales.

Acesta a fost si a ramas intotdeuna efectul care Toamna l-a avut peste fiinta mea. Ceva foarte misterios se intimpla cu mine, ceva care nu poate fi explicat, dar care nu-l caut sa-l explic. Ce este important este ca in fiecare an abea astept sa vina Toamna cu culorile ei, cu miresmele ei, cu forfotele inconjuratoare, cu muzele poeziei si-al prozei. Asta e tot ce conteaza.

Trebuie sa recunosc ca acest text a venit pentru mine intr-un moment in care viata de zi cu zi m-a facut sa uit de placerile sufletesti pe care ti le ofera o mangaiere literara cum este aceasta

Hhm, greu de spus... Am să vă povestesc un gest al unui prieten, care mi-a rămas prieten de mulţi ani. Locuiam în cămin, eu eram prietena colegului lui de cameră. Dormeam acolo, mâncam acolo, ştiţi voi. Într-o iarnă, la început de noiembrie, eram cumplit de răcită şi nu puteam respira în somn. Ca să nu deranjez, ieşeam noaptea pe coridor şi tuşeam, sperând să nu-l trezesc pe colegul de cameră. De 8 noiembrie, ziua onomastică, a venit la mine cu sirop de tuse, cel mais cump din farmacie (eu nu prea aveam bani de medicamente) scris frumos pe ambalaj "La mulţi ani!" . Au trecut anii, am trăit cu prietenul în cauză (care m-a susţinut chiar după despărţirea de colegul lui de cameră) multe clipe superbe, dar gestul acela mi-a rămas lipit de suflet...