o petrecere cu un final neasteptat

Adevarul e ca fost neasteptat si pt. mine. Altfel il planuisem, dar l-am postat pe un forum si am capatat reactii neasteptate. Primul capitol a fost bine primit. Cu al doilea a fost o veste poveste. Un forumelist a scris ca nu intelege cum Desertul Kalaharii l-a vindecat pe Batwa in timpul vanatorii si a vrut sa stie ce a vanat acolo. "Serpi?", a intrebat. Am raspuns ca da. Serpi cu clopotei si ochelari. Clopoteii pentru shaman si ochelarii pentru doctor. Un altul a vrut sa stie daca e o telenovela care a inceput joi si se va termina la pastele iepelor, ma rog, a cailor. Eu planuisem ca Batwa sa fuga urmarind fiind de niste speculanti doritori de singele lui miraculos. Ajungind in, mirare, Anglia, la un prieten al doctorului cu o scrisoare de recomandare, se angazeaza gradinar la destinatar, doctor si el si dupa un timp ii spune marele secret: singele lui poate vindeca oameni....
...
Pina la urma ajunge Lord, dar nu va spun cum..

dar gindeste-te cind simt cá ti se taie picioarele cind il vezi,sau cind iti vine sá urli de disperare cind totul s-a terminat,stiind cit de mult il iubesti.Intreabá-te atunci... ei, na!!! de ce sa urli?? daca era sa iubesti, nu ajungeai la un final neasteptat. mergeai mai departe, pana in panzele albe.
_________________________________________________________
"iau viata in piept, vânez bucurii, caut raspunsuri, alung durerea..." (Marita Golden)

http://www.rinkworks.com/brainfood/p/latreal1.shtml..
..na ca l-am pus eu! :))) Acuma zi: iti lateste imaginea? Nu? (neretorica)
Raspuns: !aeeca ed ,trucs E :))))

Chiar e trasnet! Imi aminteste de "Povestiri cu final neasteptat".. un serial, alittle freaky. :))
Nu dau si raspunsul la intrebarea ta (ai zis deja ca-i retorica!)... sa lasam pe ceilalti sa guste singuri;)
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.

Imi aminteste de "Povestiri cu final neasteptat"..= cool si mie mi-a placut serialul :)))

Rila si cu Iepurila
Mai de mila, mai de sila,
S-au asociat cu Bila
Si s-au pus pe concertat
Pentru Trila Imparat.
Si-au cantat concert de vioara
Pentru-orchestra si o cioara.
In final neasteptat
Chiar solistu-a fost mancat:
Nu la rotisor sau grill,
Ci de propriul sau tril:)))))))

Lost without music in a world of noises

"Cine nu crede in minuni, nu e realist."

Tristetea mea se plimba cu mine de mana,in oglinda unor cuvinte somnoroase isi aseaza suvitele fumurii,adesea spune povesti cu final neasteptat si, ca orice femeie frumoasa, e nestatornica.
Stie sa faca piruete ,se imbraca in rochii inspirate din tablourile lui Degas si iubeste nuferii lui Monet ( e o tristete impresionosta, prin definitie...) Uneori bea sampanie pe acordurile lui Debussy.
Intr-o zi, mi-a spus ca o sa plece.Cu mine cu tot...
Unde?
N-a vrut sa-mi spuna, sa nu ma intristeze.:)
ssst...sa nu vorbim despre ea prea des!

...care-i poanta? I-un portret, bine conturat, nu zic, dar fara poveste!? "Final neasteptat"... adica?

final neasteptat!!
mi-a placut.

V-as spune varsta mea, daca inca ar mai fi traditia cu sarutatul maninii la batrani. Asa si cu varsta inaintata si nesarutat ... :((

dar daca dai altceva, ce pot sa-ti ia atunci?:) = va fi un final neasteptat, totusi logic :)))))))))

Pai, dupa mine, finalul neasteptat ar fi ca (presupun de fapt) traiesc fericiti si in ziua de azi, motiv pt care, probabil, a fost scos din fabricatie tipul respectiv de mitraliera si tu n-ai mai purtat niciodata tenisi... zic si eu :)))

Mie una mi-a placut povestea; daca mai ai sunt numai ochi clipiciosi
cred ca incep sa seman cu puii aceia de balta :))

pai revelatia e ca AR PUTEA FI DOAR UN COSMAR .

asta am priceput, chiar de la inceput. de-asta, poate era mai revelatie daca era real! imi creezi toata starea aia si pe urma imi zici ce stiam si eu, ca era cosmar. as fi vrut un final neasteptat.

zaraza

"as fi vrut un final neasteptat"


da-mi o idee, cum ai fi vrut?

:) final neasteptat

mda, cand am vazut titlul s-a dilatat pupila. nu de alta dar mi-a placut de am murit lord jim si multa vreme, desi fata, am avut nickul asta.

cat despre poveste... curatica. m-a amuzat finalul neasteptat. de acord cu modi.

una peste alta.... fara alte fineturi de moment... azi nu-s capabila ;;) m-a prins povestea ta

Vezi mai sus mesajul meu denumit:
"scrii, m-a amuzat finalul neasteptat ".

foarte faina poveste ,am fost si eu prin aceler locuri,am vazut triculele,peisaje deosebite:)
Final neasteptat bine pus,felicitari.

Asociatia de care vorbeste adynet a scapat pe multi de la moarte. Mai ales prin anii 80. Daca ei se ocupa de caz, s-ar putea sa fie un final neasteptat. Desi sansele sunt mici.

Incepusem sa privesc cu invidie 'fericitul om' si sa-mi plang de mila pentru noaptea de singuratate... final neasteptat, intra-adevar. :)))))

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?