comentarii

omul care a avzut moartea


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Moarte clinica - de Un om simplu la: 14/06/2006 11:45:58
(la: Viata dupa moarte)
... legat de asa zisa stiinta care a demonstrat ca omul poate ajunge in moarte clinica, tot ea ne face de cunoscut ca de fapt nu ajunge nimeni nicaieri atunci cand moare, ci totul e doar un produs al mintii omului, atunci cand e in acea stare clinica...e ceva normal sa visezi:,...poate ca visezi altceva, nu ca ajungi in cer:)
#127749 (raspuns la: #96670) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Viata este ca o poveste. Din - de yrch la: 07/04/2005 11:06:08
(la: cum percepeti viata?)
Viata este ca o poveste. Din ceea ce traim acum, nu va mai ramane decat o poveste, in memoria fiilor si nepotilor nostri (bineinteles, daca am realizat ceva deosebit in viata, ar putea fi povestit si dupa sute de ani). Dar, asa cum s-a intamplat si cu oamenii care au trait inainte si acum sunt morti, si tot ce a ramas din ei este povestea vietii lor, la fel se va intampla si cu noi, care acum suntem vii si ne bucuram de viata. Viata care este doar o poveste, dar noi inca nu stim asta...
Viata omului continua si dupa moarte, pe alt plan, dar eu m-am referit doar la existenta asta pamanteasca, caci despre asta cred ca era vorba.
"legat de asa zisa stiinta ca - de Daniel Racovitan la: 14/06/2006 11:50:37
(la: Viata dupa moarte)
"legat de asa zisa stiinta care a demonstrat ca omul poate ajunge in moarte clinica, tot ea ne face de cunoscut ca de fapt nu ajunge nimeni nicaieri atunci cand moare, ci totul e doar un produs al mintii omului"

Cine ti-a spus asta si-a batut joc de tine. Stiinta nu a demonstrat nimic in privinta a ceea ce e dupa moarte. Nu exista nici un fel de dovada stiintifica. Daca s-a descoperit vreuna sa ma anunti. Pana una alta, stiinta nu poate face decat presupuneri, de genul "daca nu se vede atunci nu exista". Ce naiba, nu credeti orbeste chiar tot ce vi s-a indrugat la scoala generala.

___________________________________________________________________
"aceste cuvinte ne doare" (sic).
#127798 (raspuns la: #127749) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pro - de maria de las maravillas la: 29/05/2008 14:32:01
(la: LUMINA DE LA IERUSALIM)
exact, acelasi lucru l-ar putea face si catolicii.
Cand am aflat despre de aparitia Luminii, era prin preajma Pastelui acestui an, primul lucru a fost sa-i spun unei persoane, femeie credincioasa catolica, un model de om, practicanta,aproape de moarte (are vreo 80 de ani). Mi-a zis ca nu crede in astfel de miracole. NORMAL !!!
Dar apoi a impins-o ispita si a cautat pe Internet, adica ceva a vazut dar nu mi-a povestit. Iar cand am vrut sa redeschid discutia mi-a spus clar: nu vreau sa vorbesc despre asta ca sa nu ma indoiesc de existenta lui Dumnezeu.
Dar ce legatura are religia cu credinta? A crede e un dar pe care il ai si daca stai in cap!
Opinia mea este ca facem o mare eroare conditionand existenta divinului de religie, fenomene fizice si mai ales de intelegerea umana.
*** - de M a o la: 06/08/2008 15:28:46
(la: curiozitati)
Sa-mi spuna mie careva ca daca ar avea clapeta aia din nu mai stiu ce poveste, pe care, daca o apesi moare un om la intamplare, iar moartea lui e redata live, nu ar apasa macar odata, din curiozitate si nevoie de adrenalina!
Astia suntem, degeaba incercam sa ne dam altfel. Pradatori inconstienti.

(PS- Acu',sigur o sa sara-n sus tocmai aia care, in loc de clapeta, viseaza la un pian:))
mao - de anitzasmile la: 06/08/2008 17:16:42
(la: curiozitati)
Sa-mi spuna mie careva ca daca ar avea clapeta aia din nu mai stiu ce poveste, pe care, daca o apesi moare un om la intamplare, iar moartea lui e redata live, nu ar apasa macar odata, din curiozitate si nevoie de adrenalina! - spun eu ca n-as face lucru asta.poate doar daca in balanta ar fi viata mea.

Pradatori inconstienti. - !!!!!

mie mi-a murit un papagal in palma.si am plans.uneori imi curg lacrimi tacute pe obraz cand privesc neputincioasa stiri despre inundatii si sinistrati sau alte calamitati care sterg vieti.inchid tv si imi spun ca stie El de ce se intampla asta, apoi imi vad de-ale mele, ce altceva pot face?! :(...ca mine o groaza...ca cei din fotoliu doar o categorie, sper foarte restransa.

...iete ca nu sar in sus, cu toate ca ma oripileaza ce spui si cred ca e doar o gluma.
#332184 (raspuns la: #332140) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
andre_ - de Paianjenul la: 14/05/2011 16:31:13
(la: DE CE?!!!...)

”Te contrazici singur, o data numai Dumnezeu e cel care poate lua o viata dar alta data tu poti omori pe cineva care a facut rau.”

- Eu nu ma contrazic deloc. Tu nu citesti cu atentie ce se scrie pe-aici si confunzi merele cu perele.

Atit Dumnezeu cit si un criminalul pot sa ia viata unui om si sa-l aduca in starea de moarte temporara (“moartea intiia”), dar numai Dumnezeu (nu si un criminal) poate sa aduca un om in starea de moarte eterna (“moartea a doua”).

Daca tot n-ai priceput diferenta, mai rasfoieste si tu Biblia, poate ajută.


“Am observat si argumentul tau cu radarul si pedeapsa cu inchisoarea care l-ai discutat cu Monte si Modi si apoi i l-ai 'servit' si Adinei desi era clar nu are nicio validitate.

- Eu insist ca are dar daca cei carora li l-am prezentat au inteles (sau s-au facut ca inteleg) altceva, e problema lor. Nu consider ca e cazul sa batem tambalul la infinit pe respectivul argument.


”Faci mare confuzie in termeni si idei, Vechiul Testament, Noul Testament, moarte, moarte clinica, scopul omului, liberul arbitru, iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, existenta raului si a binelui, asta ca sa enumar numai cateva din ce am observat, si totul ca sa incapa in modul tau de gandire.”

- Asa zici tu?...

Da-mi te rog citeva exemple de confuzii pe care le fac si poate-mi clarifici tu si ceea ce-mi este mie neclar.

Astept.

#613260 (raspuns la: #613254) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din nou aventura pe drumul mai putin batut - de zaraza sc la: 27/06/2014 12:11:24
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/din-nou-aventura-pe-drumul-mai-putin-batut

"[...]Putin dupa Jalal-Abad ma intalnesc cu Emil, un ceh plecat acum 4 saptamani cu motorul de acasa pentru un tur prin Asia Centrala. E a doua oara cand intalnesc motociclisti care se intorc din locuri prin care vreau sa merg eu, iar Emil pare destul de traumatizat si imi explica ce s-a intamplat. A incercat sa treaca pasul de 3000 de metri din fata, ieri cand a plouat torential, si a fost prins de umflarea unui paraias tocmai cand incerca sa-l traverseze cu motorul. Din spusele lui momentul a fost destul de dramatic si omul se indoia cum si daca o sa-i povesteasca sotiei ramase acasa. E din nou o lectie ca in munti, indiferent de mijlocul de transport lucrurile se pot schimba extrem de repede si sunt situatii in care nu tu esti cel care are fraiele. Acum, omul cu ceva probleme la motor dupa evenimentul de ieri, voia sa ajunga in Bishkek pe cale ocolita care sa aiba cat mai putin munti. Nu as zice ca arata ca un om care a vazut moartea cu ochii dar nici departe nu era….

Dar deocamdata azi e soare si desi in departare muntii se vad acoperiti de zapada de ieri, dupa prognoza n-ar trebui sa ma tem de inundatii fulger in perioada urmatoare. In schimb dupa ce ajung in ultimul sat de pe vale imi dau seama ca google maps incepe sa dea gherle destul de rau pe aici atunci cand drumul principal merge intr-o directie iar harta si gps-ul arata cu totul altceva. Harta cu Kyrgystan nu am si de data asta hartile rusesti au fost facute inainte de a se face drumurile, asa ca sunt multe care nu apar, sau apar ca poteci pastoresti.

Brusc se termina si asfaltul si din spusele satenilor nici nu o sa apara prea curand, astfel incat revin la regimul de inaintat din Pamir, cu alte cuvinte atat de repede cat permite drumul. Locul de cort din seara asta e in schimb genial, numai bun de admirat un apus cum nu am mai vazut de multa vreme. Iar seara, cat stau si gatesc pe langa cort, se perinda pe langa mine 2 turme de oi ce se indreapta catre locurile de petrecut vara de langa Kazarman. Oamenii fac 4 zile pe aproximativ 90 de kilometri si stau sa ma gandesc ce parere au oile fata de marsul fortat la care sunt supuse. In schimb kyrgyzii par nascuti pe cal, e o a doua natura la ei si ma intreb de la ce varsta se urca prima data in sa."

Image and video hosting by TinyPic
Viata si moartea - de ninel la: 13/10/2003 13:18:16
(la: De ce nu 120 de ani??? sau sa imbatranim intinerind?,, :-)))
Referitor la dialogul dintre Athos si JCC, eu il sustin pe Athos. Adica prefer o viata scurta si de calitate unei viete lungi, sanatoase si sterpe. Sanatatea este doar o iluzie ce prelungeste infricosatoarea intalnire cu moartea. Ce conteaza in viata este bilantul final pe care si-l face fiecare inainte sa moara. Daca in pragul mortii, unul nu are regrete majore despre trecutul sau, si are chiar si cateva amintiri frumoase, conteaza mult mai mult decat daca a trait 30, 50 sau 100 de ani.

Se pare ca pentru multi sanatatea este o conditie primara, dar tristul adevar este ca sanatatea si viata lunga nu garanteaza calitatea vietii. Ai putea zice ca o viata mai lunga ne da posibilitatea de a avea mai mult timp in a realiza ceea ce dorim noi de la viata, dar eu sunt de parere ca daca n-ai "trait" viata pe care o doresti pana sa zicem pe la 45 de ani (+/-10), o viata mai lunga nu va schimba cu mult bilantul final, ci doar va adauga (poate) mai multe regrete. Am stabilit varsta de 45 de ani pentru ca sunt de parere ca parguirea mintii se intampla cam intre 25-35 de ani cu mici exceptii, si inca 10-20 ani ar trebui sa fie de ajuns unui om sa-si gaseasca locul in univers si-n viata. Anii dupa sunt doar un bonus si nu un tsel final.

Zici:

"Muschii se « topesc » nervii si organele se slabesc, pielea devine mai atona, vasele sanguine au tendinta sa se infunde, metabolismul se incetineaza, humorul se intuneca si libido se adoarme.."

Muschi avem prea multi, altceva ii trebuie omului mai din abundenta. Faptul ca nervii si organele slabesc, vasele sanguine se infunda, iar metabolismul incetineaza, ar trebui sa ne aduca aminte ca suntem totusi muritori. Pielea devine mai atona demonstreaza doar ca frumusetea este trecatoare. Humorul se intuneca si libido-ul se adoarme pentru ca in sfarsit fiecare om accepta ca de fapt tot singur este pe pamant, iar prietenii si dragostea nu sunt decat amagiri placute pentru trecerea timpului. Mai ramane o singura forta ce are puterea sa balanseze apunerea trupului: cugetul in patrunderea lui nelimitata. Ce nu am descoperit inca este daca si cugetul este o amagire, dar sunt aproape convins ca nu este posibil sa aflam raspunsul la aceasta intrebare.
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
DUMNEZEU a creat femeia pt om - de (anonim) la: 25/03/2004 02:34:52
(la: Preoti homosexuali?)
Sa fie clar de la inceput ca Dumnezeu a creat pentru barbat femeia pentru om asa ca El a lasat ca omul sa aiba linga el in relatii,femeia si nicidecum barbatul.Relatiile barbat barbat sunt condamnate de Dumnezeu in mod direct,fara ocolisuri .In Sodoma si in Gomora care erau doua localitati din vechime, spune Biblia ca acolo oamenii si-au schimbat intrebuintarea fireasca si traiau barbat cu barbat, ba mai mult cind Dumnezeu s-a dus sa vada ce se intimpla de fapt in acele localitati oamenii aceia nu si-au dorit fetele lui Lot ci pe oamenii veniti in vizita la el.Insa biblia spune ca Dumnezeu animicit aceste localitati astfel ele nu exisa astazi.
Daca Dumnezeu ii iubeste pe homosexuali asa cum sunt de ce a distrus aceste doua localitati???Cu toate acestea Dumnezeu ii iubeste pe homosexuali dar, El vrea ca ei sa se intoarca din calea lor cea rea si sa vina la El pentru ca Biblia spune :"Fiind ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosilor ci ar vrea sa se intoarca din calea lor cea rea si sa vina la MINTUIRE"
viata si frica de moarte - de desdemona la: 18/05/2004 05:06:20
(la: Trecut si viitor, amintiri si lacrimi)
Cunosc multi oameni carora nu le e frica de moarte (honestly, deloc). Dar pentru a avea aceasta stare de spirit trebuie sa fii un om ceva mai special. Trebuie sa te cunosti si intelegi, si sa vezi naturaletea acestor doua stari (caci se cunoaste din vechime ca tot ce se naste trebuie sa moara). Trebuie sa-ti accepti conditia cu seninatate, si sa profiti de viata pe care o traiesti, sa te bucuri si sa creezi ceva frumos, durabil, sau placut pentru altii. Cand eram mai mica (pe la 12-13 ani) ma tulbura gandul la efemerul fiintei umane, si nu puteam concepe aceasta realitate a mortii. Ma intrebam: care e folosul sa traiesti si sa creezi daca dupa un timp de toate se alege ... praful. Raspunsul mi l-a dat plopul din fata blocului meu, care crestea chiar sub fereastra mea: an de an ii vazusem frunzele inmugurind, cantandu-si verdeata in lumina soarelui si racoarea noptii, si cazand, galbene, sub frigul toamnei. Efemera e viata frunzelor ! Dar toate, prin existenta lor, hraneau copacul, care a crescut, an de an, de a ajuns mai inalt decat blocul (era un plop, si blocul are 4 etaje). Totul are un sens; daca o viata izolata nu inseamna nimic, viata si cultura unei comunitati (popor sau omenire) creste prin toti membrii ei, trecuti si prezenti.
Intr-o zi, plopul a fost taiat (crescuse mai mare decat permiteau standardele primariei). Am fost cam trista (era un copac-filozof, care ma invatase tainele mortii).
Dar (desi instinctul de conservare ma indeamna sa am grija, sa ma protejez si sa imi respect viata) in clipa cand mi se va spune sa 'ma pregatesc pentru ultima calatorie' voi fi gata, fara teama si fara regrete. De asemenea, as vrea ca la moartea mea, nimeni sa nu planga si nimeni sa nu-mi regrete disparitia, amintindu-si mai bine toti anii minunati pe care i-am trait, prietenii si bucuria care m-a insotit tot timpul. Caci si eu ca si altii sunt un val pe oceanul vietii si cand ajung la liman, alte valuri se nasc undeva pe acest mare ocean.

___________
"Sa fii tu insuti schimbarea ce o doresti in lume".
Moartea si impacarea - de ampop la: 18/05/2004 05:43:30
(la: Despre viata si moarte)
Da, Ozzy, ca orice Scorpion ( si Sobolan de metal) sunt fascinat de moarte. Chiar in momentele vesele ale vietii moartea este aproape. Chiar sotia imi reproseaza uneori inclinatiile "macabre", ea fiind Berbec. Dar dupa cum stii cu moartea nu se sfarseste totul...Impacarea cu Unul sau Ha Shem este esentiala. Atunci poti sa mergi linistit la Tatal. Mama a murit acum doi ani, tot de cancer, am fost langa ea in lunile de agonie si chiar in momentul mortii. Era o catolica fanatica si totusi a avut o oarecare "revolta" impotriva Domnului...eternul "de ce tocmai eu?" A fost groaznic, dar stii ca omul suporta mult.Unii au scapat din Auschwitz si au vazut iadul...Sunt sigur de viata urmatoare precum stiu ca maine va rasari soarele din nou. Fericirea materiala este un fum, un vis...asa ca, meditatia mortii ramane.
Peace! Shalom!

Mario
Omul nu poate sta oriunde? - de DESTIN la: 11/08/2004 04:34:44
(la: Cum gandim?)
Omul nu poate sta oriunde?

Omul se afla exact in acea rascruce in care renunta la anumite nevoi spirituale, pentru a le mentine doar pe cele materiale?

In acest sens, este foarte intunecat viitorul.

Totusi cred, oricum, ca greselile omului nu sint doar greseli, ci sint datorate unui anumit proces interior dureros si ca la un anumit moment dat se va uita inapoi si va realiza ca se confrunta cu o problema ori cu o boala pe care trebuie sa o invinga...

Iar arta are potentialul de a reaminti omului ca este o fiinta spirituala, parte a spiritului infinit in care va intra peste moarte.

Arta il poate ajuta sa inteleaga de unde vine si incotro se indreapta.


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Omul este o fiinta religioasa. - de DESTIN la: 11/08/2004 04:44:23
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Omul este o fiinta religioasa.

Cineva spunea odata ca sufletul omului este crestin.

In acest sens, omul nu se margineste doar sa poarte in suflet un soi de speranta.

Unii spun ca poti pierde speranta, targuindu-te cu viata, dar cred ca gresesc, pentru ca speranta e irationala.
Ea e o parte a sentimentului religios si se naste, exista si prinde radacini in om in pofida logicii, a ratiunii, in acord cu un soi de absurd.

Acesta este motivul pentru care acel "credo ad absurdum" ("cred pina la absurd") al lui Tertullian e citat atat de des.

Pentru ca, daca ar fi un cat de mic sambure de ratiune logica, nu ar mai exista credinta.

Credinta e sadita in noi, in atitudinea noastra fata de lume si oameni, in mod apriori fata de cunoasterea acestora.

Cred cu toata fiinta mea un lucru:

ca sufletul omenesc este fara moarte, indivizibil si indestructibil...

Cred fara rezerve in viata vesnica a sufletului si in invierea lui Hristos, cel care a izbavit omul de pacate si ne-a dat speranta vietii vesnice...

Ce e cu adevarat important, este ca numim moartea o noua nastere...


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Viata de dupa moarte...ca raspuns al comentariului tau Paianjenu - de dinisor la: 20/08/2004 21:51:04
(la: Viata dupa moarte)
Modul in care iti expui punctul de vedere este interesant. Ma face sa ma gandesc la cateva intamplari ce au avut loc in existenta mea in ultimii ani. Si incerc, prin prisma teoriei tale, sa le plasez la pct.1. pct.2.
Ideea este ca dupa pierderea celui batran, viziunea asupra vietii mi s-a schimbat radical. Si dintr-o pragmatica si sceptica totalmente am devenit deschisa noului, necunoscutului si dornica sa patrund pe acest taram al vietii de dupa. M-am intrebat de multe ori ce se va intampla cu mine, dupa ce tic-tac-ul fizic va inceta sa bata. Traiesc cu speranta ca ii voi reintalni pe cei dragi care s-au dus deja. Asta ar fi linistitor si ar inlatura incertitudinea privind moartea, ca act in sine. Pe de alta parte insa, reintalnindu-i nu inseamna ca ne intoarcem cumva de unde am plecat, adica sa fiu din nou fiica tatalui meu si nepoata bunicii mele? Ce se intampla atunci cu evolutia? Cum ma despart in cazul asta de viata actuala, de identiatea actuala? Sau poate ca nu e menit sa ne rupem cu totul de identitatea actuala? Poate ca putem (avem voie) sa luam cu noi partea buna si frumoasa a eu-lui actual si sa perpetuam valorile mai departe in viata urmatoare...? Ti s-a intamplat vreodata sa cunosti , sa stii, sa poti sau sa reusesti fara ca macar sa te fii pregatit vre-o clipa pentru acel moment? Sa poti raspunde fara a fi citit despre? Sa poti alina, fara a intelege de unde vine intelepciunea vorbelor tale? Sa poti reusi fara a te simti stapan pe tine? Ei bine, cateva din aceste trairi le-am experimentat. M-au surprins si m-au bucurat! De aceea spun si sper ca vom primi o viata viitoare care ne va da dreptul sa perpetuam proiecte incepute si neterminate, trairi si dorinti, vise. Ca va muri si trupul si sufletul de acum , nu stiu? Ca sufletul e vesnic, iara nu stiu... Si nimeni nu s-a intors de acolo sa ne povesteasca.Tot ce stiu este ca intotdeauna mai e o sansa.Caci omul fara sperantza e un pustiu. Mai devreme sau mai tarziu fiecare dintre noi va afla adevarul.
Cu stima,OM
#20034 (raspuns la: #16652) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
nu calc pe el nici moarta... - de dinisor la: 10/09/2004 20:56:03
(la: Barbatul roman din diaspora)
;-) cum zice americanul: "you are a piece of work" ? sau "you are really something"... pai sa stii ca cei ce nu-ti inteleg umorul, au cu adevarat o problema. una maaaaaare. inseamna ca sunt totalmente cactusi!!!!

tu arunca ochiul pe ici pe colo, ca nu calc pe el nici moarta. nu dorim probleme in cadrul familial :-)

e destul de plictiseala pentru moment pe aici. lumea buna lucreaza. citesc numai nume necunoscute. si parca nu am starea sa ma bag in vorba lor. m-a invatat pe mine tata asa, sa nu ma bag in vorba omului...

tu mai si lucreaza din cand in cadn, ca pe mine de apesi pe butonul scris, stii ca nu ma mai opresti.

smille, I am around the corner!

_______________________________________________________
Viata este timpul ce ne-a fost daruit, de la prima pana la ultima clipa!
#21672 (raspuns la: #21669) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pedeapsa cu moartea - de Keanu la: 27/01/2005 13:21:37
(la: Pedeapsa cu moartea: pentru sau impotriva)
Uitati ce cred eu despre pedeapsa cu moartea...ar trebui sa fie folosita in toate tarile....dar din pacate...din ce in ce mai putine state o adopta ...si din ce in ce mai multe o abolesc. Un om care merita sa moara dar e bagat in puscarie pe viata...faca si mai mult rau acolo...deoarece nu mai are nici un scop in viata...nu mai tinde catre nimic...stie ca acolo va muri. Asa...pe de alta parte...sunt sanse si ca un om nevinovat sa moara...si atunci e grav. De-aceea cei de la Drepturile Omului duc lupte ca sa fie scoasa de peste tot...aceasta pedeapsa. Eu unul sunt pentru. As fi si pentru tortura...dar nu se poate. Pentru un pedofil de exemplu...pedeapsa cu moartea sau inchisoare pe viata e prea putin.
#34699 (raspuns la: #15937) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Frate, 'omul de la garantii' - de gigi2005 la: 13/03/2005 04:00:17
(la: Castigati 1 milion de euro. Ce veti alege: Romania sau occident?)
Frate, 'omul de la garantii' e din alt film. Eu am avut nesansa sa cred ca se poate face si pe-aci ceva. Nu ma plang pentru ca ma asteptam sa fie greu si cred ca tara asta mai merita o sansa. Am doi frati in Italia care nu s-ar intoarce in Ro decat in vizita, si atunci numai iarna, pe zapada, sa nu se vada gunoiul dintre blocuri. Mi-au gasit job acolo in sfera mea de interes dar nu e de mine. Aici castig destul de bine, sunt independenta, muncesc cand vreau si cat vreau si fac bine ceea ce fac. E drept ca nu am aspiratii inalte ci aplic politica pasilor marunti dar siguri.
Nu stiu daca se numeste "suficientza", "superficialitate" sau "plafonare" dar cred ca daca as avea un milion de euro as mai ramane pe aici.
Bunica mea avea casa ei. Iarna mai venea sa stea cu noi ca era mai cald decat in bojdeuca ei. A murit la 84 de ani si cu o saptamana inainte sa moara (Dumnezeu s-o odihneasca!) a vrut la casa ei. A murit impacata si acasa.
Eu sunt departe de moarte dar pentru mine 'acasa' tot pe aici este!
#39283 (raspuns la: #38734) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Condamnare la Moarte - de fefe la: 23/03/2005 22:56:42
(la: Terri Schiavo , eutanasia pro sau contra?)
Oricare om condamnat la moarte este omorit repede, fara nici o durere, fara nici o tortura. Terii este lasata pur si simplu sa se descompuna inainte de moarte. Moartea prin "starvation" este cea mai crunta moarte posibila. La ora actuala pielea ei a inceput sa crape din cauza lipsei de lichide. Nu uitati ca ea respira de una singura, are ochii deschisi, reactioneaza la orice miscare, la orice atingere.

http://blogsforterri.com/

Puteti sa va convingeti singuri.

Ma intreb daca Christopher Reeve n-ar fi fost tratat in timp iar fi scos si lui tubul de mincare? Unde sint drepturile celor care sint incapabili sa se ingrijeasca? Ah, Stephen Hawkins, pe el de ce nu-l intreaba nimeni daca este drept ca Terri sa fie chinuita in halul acesta? Daca era vorba sa tai un copac ar fi sarit toata natiunea in sus, dar cind e vorba de o fiinta umana care respira si are puls, si este iubita, o lasam sa moara ca un ciine. Rusine celor care stau in bancile tribunalelor si joaca rol de dumnezei. Rusine!!!!!!!!!!!



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...