părere

Ca un laş ce sunt, voi da vina pe alţii, bineinţeles. Mie mi se pare ca spre asta tinde educaţia moderna, sa ne transforme in nişte laşi, nişte fricoşi. Să luăm, de exemplu, filmele: de ce în majoritatea filmelor, eroul "bun" o încasează constant până la sfârşit, când, în mod miraculos, se ridică şi îl zdrobeşte pe "ăla rău" ? Părerea mea: cel "bun" trebuie sa câştige în final, ca să vadă lumea că "binele câştigă intotdeauna", dar pe parcursul filmului, trebuie sa te saturi de cât de tare este "ăla rău", de nu poate nimeni sa-i facă nimic, ca să înţelegi, că nu are rost să te împotriveşti "răilor", că, dacă Van Damme abia-abia a putut să facă ceva, tu ce şansă ai?
Şi cred că metoda aceasta a dat roade, ajungându-se la situaţia din ziua de azi, când poţi să fii bătut măr în plină stradă şi să nu se amestece nimeni, sau să fii furat în autobuz şi toţi cei care au observat să se uite în altă parte, de frică...
Asta e... în definitiv, dacă Van Damme abia a reuşit, eu ce şansă aş avea?

Toate-s noi şi vechi sunt toate...
................................................................
Nu ştiam unde să-mi spun părerea despre cafenea , dar uite că am găsit locul potrivit.
Cafeneaua îmi aduce aminte de Radio 3 , care după rivuluţie a devenit Radio România Tineret.
Era acolo o emisiune pentru tineri foarte interesantă (nu-i mai ştiu numele, din păcate ), dar tot
aşa de deschisă, de liberă spiritual, de frumoasă dacă vreţi.
Aşa găsesc şi cafeneaua asta să-i zicem literară. E altceva decît un forum pentru tinerii teribilişti
care-şi fac (in-)jurăminte publice. Are literatură, are comeseni inteligenţi, are spiritul pe care trebuie
să-l aibă o cafenea literară, într-un cuvînt are tot ce-i trebuie ca să fie ceea ce reclamă că este.
Atunci aşadar de ce să ne certăm între noi, de ce să consumăm inutil resurse de sistem, ca unii
care se tot leagă de admini, de ce să nu spunem merci celor care ne găzduiesc şi să nu-i felicităm
pentru idee ?
Regulile instituite sunt foarte bune. Dacă ar fi aşa şi pe alte site-uri, ar fi foarte bine...
Eu unul chiar nu am timp să dezvolt polemici fără rost, certuri de tip atac la persoană şi alte
prostii de genul ăsta ( imature de-a dreptul ).
Mediul academic englez a enunţat de mult timp
regulile unei polemici academice. Ca să fie elegantă şi constructivă, o polemică ar trebui să
ţină cont de aceste reguli. N-ar strica poate ca admin-ul să le posteze undeva, pentru că zău,
nu am timp să răspund tuturor, iar dacă e să fie polemică, atunci să fie pe idei, nu pe atacuri
personale.
Despre confirmare cui îi pasă dacă oricum poţi să scrii la cafenea ? Se simt unii mai importanţi
şi alţii mai frustraţi , unii mai invidioşi, alţii mai băţoşi ?
Ce rost are ego-ul într-o lume spiritualizată ?

Toate-s noi şi vechi sunt toate...
------------------------------------------
Nu ştiam unde să-mi spun părerea despre cafenea , dar uite că am găsit locul potrivit.
Cafeneaua îmi aduce aminte de Radio 3 , care după rivuluţie a devenit Radio România Tineret.
Era acolo o emisiune pentru tineri foarte interesantă (nu-i mai ştiu numele, din păcate ), dar tot
aşa de deschisă, de liberă spiritual, de frumoasă dacă vreţi.
Aşa găsesc şi cafeneaua asta să-i zicem literară. E altceva decît un forum pentru tinerii teribilişti
care-şi fac (in-)jurăminte publice. Are literatură, are comeseni inteligenţi, are spiritul pe care trebuie
să-l aibă o cafenea literară, într-un cuvînt are tot ce-i trebuie ca să fie ceea ce reclamă că este.
Atunci aşadar de ce să ne certăm între noi, de ce să consumăm inutil resurse de sistem, ca unii
care se tot leagă de admini, de ce să nu spunem merci celor care ne găzduiesc şi să nu-i felicităm
pentru idee ?
Regulile instituite sunt foarte bune. Dacă ar fi aşa şi pe alte site-uri, ar fi foarte bine...
Eu unul chiar nu am timp să dezvolt polemici fără rost, certuri de tip atac la persoană şi alte
prostii de genul ăsta ( imature de-a dreptul ).
Mediul academic englez a enunţat de mult timp
regulile unei polemici academice. Ca să fie elegantă şi constructivă, o polemică ar trebui să
ţină cont de aceste reguli. N-ar strica poate ca admin-ul să le posteze undeva, pentru că zău,
nu am timp să răspund tuturor, iar dacă e să fie polemică, atunci să fie pe idei, nu pe atacuri
personale.
Despre confirmare cui îi pasă dacă oricum poţi să scrii la cafenea ? Se simt unii mai importanţi
şi alţii mai frustraţi , unii mai invidioşi alţii mai băţoşi ? Ce rost are ego-ul într-o lume spiritualizată ?


----------------------------------------------------------------------
*sper să nu fie iar o dublură. Am trimis comentariul o dată, dar n-a mai venit răspunsul cu "comentariu trimis la moderare", ci mi-a apărut pagina albă de la Internet Explorer, de unde deduc că nu a ajuns unde trebuie.
Aşa că-l mai trimit o dată .

Să ne înţelegem: nu sunt fotograf profesionist şi nici măcar fotograf amator. Sunt, la fel ca şi alţii de aici, o persoană căreia-i place să-şi păstreze pe hârtie oameni şi locuri, nimic mai mult! Şi nici nu am vreo pregătire în domeniul artelor vizuale. Ceea ce am scris mai jos sunt doar impresiile pe care mi le-au lăsat câteva fotografii pe care le-am considerat a fi mai deosebite.

3. Chain perspective. Excelentă realizarea şi, dacă ar fi fost o temă liberă, aş fi votat-o pentru locul al doilea.
6. Nu-mi lua vară, pomii! Este fotografia care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate cele expuse – ca idee şi ca realizare – şi aş fi votat-o pe primul loc dacă, aşa cum am scris mai sus, concursul ar fi avut o temă liberă.
7. Peisaj. M-a impresionat dramatismul cerului înnorat în contrast cu galben-orange-ul copacilor. Un contrast foarte reuşit, din punctul meu de vedere.
13. Funigel. Foarte interesantă complementaritatea culorilor roşu-verde. Ar fi bună pentru exemplificare într-o carte de desen. Frumos!
14. Livada cu meri. Încă de când am văzut fotografia am apreciat ideea! În opinia mea, mărul şi strugurele fac parte dintre simbolurile toamnei.
16. Risipă de frunze. Multă sensibilitate aici. Poate ar fi fost necesară o altă încadrare sau o altă perspectivă, din care să se fi prins mai mult din terasă şi, astfel, să se accentueze solitudinea toamnei. Interesantă ideea şi frumos realizată.
17. Stilul sumar al toamnei. Mi-a atras atenţia încă de la început. Întra-devăr, aşa cum mi-ai spus, Zaraza, ţi-ai schimbat mult stilul şi mie-mi place. Cred că ar fi fost mai bine dacă ai fi făcut o încadrare în care să se vadă doar iedera roşie pe zidul alb, prinzând puţin spaţiu în exteriorul celor două ferestre. Este doar o idee... Sfaturi nu dau pentru că eu nici măcar n-am participat aici, spre deosebire de tine.
24. Rod. Este o fotografie pe care, în orice context aş fi văzut-o, m-aş fi gândit la toamnă.
26. Amurg. Excelentă fotografie şi, în alt context, ar fi fost printre cele pe care le-aş fi votat. Poate nu neapărat în primele trei, dar aş fi stat mult în cumpănă înainte să iau o hotărâtre. Însă, din imagine, n-am putut să-mi dau seama că este toamnă.
27. Cerul şi noi (frunzele). Cu alte setări la aparat (diafragmă/timp de expunere) sau puţin lucrată într-o aplicaţie de editare imagine cred c-ar ieşi ceva extraordinar.
30+31. Not quote that bule animore & Pe aici nu se trece. Dacă sub banca de la 30 ar fi fost frunzele de la 31 cred c-ar fi ieşit nişe contraste extraordinare!
33. Toamna cu lăcrămioare. Din prima clipă m-au atras culorile: bobiţele roşii încadrate de frunzele subţiri şi verzi totul pe fond galben. Din nou am fost surprins într-un mod plăcut de către Zaraza. Cred că fotografia ar fi urcat mult mai mult în clasament dacă ar fi fost realizată dintr-o altă perspectivă.

Repet, ceea ce am scris mai sus sunt doar păreri de privitor, nu critici. Cred c-ar fi interesant să-şi exprime părerile şi alţi useri... în afara bucuriei de a fi ghicit a cui este o anumită fotografie.

Sunä cam cinic dar sunt surprins: am fost uniti în 1989 ? Cine a constatat asta? Eu am väzut unire în a minti ca înainte si a cäuta sä te bagi în fatä la "coadä" ( adicä sä iei un loc în parlament sau sä cumperi teren pe nimic, sau etc...) Asa este, va fi si a fost romînul întotdeauna: fiecare pentru el si totul pentru mine! Cine are alte päreri este bunul lui drept dar îmi permit afirmatia, färä intentia de insultä: vise maicä, vise !

Cred că se dă prea multă importanţă valorilor tradiţionale. Mie personal îmi place limba română, încerc să o vorbesc şi să o scriu cât mai corect, dar asta pentru că îmi place să fac lucrurile bine, nu din patriotism sau din datorie pentru străbunii mei.

Dacă ar fi posibil să o schimb cu altă limbă, aş face-o imediat, contra chinezei sau arabei, sau a altei limbi cât mai exotică, îmbârligată.

Părerea mea e că nu trebuie să te consumi nici când nu reuşeşti să vorbeşti corect, nici când uiţi, nici când vorbeşti cu cineva care are dificultăţi.

Sunt lucruri fără importanţă.

• -- Ai pierdut timpul citind semnătura mea?! Ce frumos!

In continuarea mesajului lui "lifeform":

"Sã fiu bine înteles: nu am nimic împotriva maghiarilor, în general. Am avut si am cunostinte, chiar prieteni dintre aceia care au înteles cã apartin Poporului Român, cã Dumnezeu ne-a rînduit sã convietuim împreunã, în liniste si întelegere. Tot asa dupã cum americanul (ne place sã-l luãm drept etalon al democratiei) este mai întîi american, si apoi mexican, chinez ori mai stiu eu ce altã etnie. Am si voi avea opinii dure la adresa iredentismului maghiar, care cucereste, pas cu pas, cu o perseverentã diabolicã, sub oblãduirea Puterii (istoria va aprecia cîrdãsia prezentã), asa-zisele „drepturi“. Am tot asteptat vreo reactie oficialã la „propunerile Consiliului National (?! – n.a.) Secuiesc“ de constituire a „Tinutului Secuiesc“, aceasta fiind o actiune care lezeazã securitatea nationalã. Zadarnic! Desi n-au lipsit avertizãrile presei scrise. Iatã cîteva: „Proclamîndu-si «Patria-Mamã», Tökes & Co. au cerut autonomia teritorialã a Tinutului Secuiesc“, „La Universitatea de Varã a Ligii Pro-Europa, pledoarie pentru secuimea autonomã“ („Independent“, 2 iunie si 4 august a.c.), „Maghiarii promoveazã în lume «Transilvania, pãmînt unguresc»“, „Tökes & Co. lucreazã sitematizat: Radicalii si-au fãcut calendar pentru obtinerea autonomiei“, „Tökes pregãteste autoguvernarea maghiarilor“ („Curentul“, 25 februarie, 24 mai si 8 august a.c.), „Se reface Imperiul Austro-Ungar?“, „PSD a fãcut pe plac UDMR“ („Jurnalul national“, 2 si 24 septembrie a.c.), „Regionalizarea dezbãtutã la Universitatea de Varã «Transilvania»“ („Ziua“, 4 august a.c.), „Planuri de autonomie teritorialã pe cont propriu. Oamenii lui Tökes înfiinteazã consilii locale secuiesti în Harghita, Covasna si Mures“, „La Forumul de la Odorheiul Secuiesc, Laszlo Tökes a cerut autonomie teritorialã pentru maghiarii din România. S-a constituit Consiliul National al Maghiarilor din Ardeal“ („Curierul National“, 29 aprilie si 8 august a.c.), „Propunere la Universitatea de Varã de la Balvanyos: ceangãii vor fi rugati sã se mute în Covasna si Harghita“ („Realitatea Româneascã“), „Tökes îndeamnã la insurectie: «Este timpul sã ne luãm soarta în propriile mîini»“, „Cînd românii devin strãini la ei acasã: «Sîntem români, dar nu stim româneste». Un reportaj trist, realizat acolo unde maghiarizarea nu se opreste niciodatã“, „Un pericol public: radicalii maghiari. Amicii lui Laszlo Tökes si Marko Bela tin cu orice pret sã provoace tensiuni între români si unguri. Viceprimarul muresean Fodor Imre, recunoscut pentru atitudinea sa radicalã, a fost surprins lipind afise“ („Cronica Românã“, 2 iunie, 15 iulie si 10 octombrie a.c.). Si exemplele pot continua. Despre atitudini ostile românismului în însãsi agora supremã a tãrii, printre parlamentari: „Un deputat UDMR ponegreste tara în care trãieste. Raduly: «România e un stat hot!»“, „Deceptia Raduly: «România e un stat hot si doar maghiarii au onoare»“ („Jurnalul national“, 23 si 24 iulie a.c.), „Radicalii din UDMR cer autonomie si o politicã proprie: «Dezideratele maghiarimii se pot realiza doar prin presiuni externe»“ („Curierul National“, 28 iulie a.c.). Cine afirmã? Un deputat UDMR, Tibor T. Toro. A cui presiune? „Pretentia maghiarimii“ („Ziua“, 23 iulie a.c.), „Tensiune diplomaticã între Bucuresti si Budapesta: Ungaria vrea sã vãmuiascã negocierile României cu UE“ („Evenimentul zilei“, 23 iulie a.c.). Asadar, oficialitãtile tac. PSD, la fel. Cu toate cã „PSD Cluj condamnã actiunea extremistilor episcopului Laszlo Tökes“ („Cronica Românã“, 25/26 iulie a.c.), „Forumul de la Satu Mare nu rãmîne fãrã ecou: un deputat PSD (Valentin Iliescu – n.a.) cere sanctionarea lui Tökes“ („Cotidianul“, 4 iunie a.c.), „Adrian Cãsuneanu (presedintele PSD Covasna, deputat – n.a.): membrii Consiliului Maghiarilor trebuie deferiti Justitiei“ („Curentul National“, 9/10 august a.c.), „Efectele Protocolului UDMR-PSD: Românii din Harghita si Covasna discriminati etnic în propria tarã“ („Curentul“, 15 iulie a.c.), „Românii din Har-Cov se plîng lui Dorneanu cã sînt discriminati“ („National“, 14 iulie a.c.), „Senatul UBB cere Ministerului Educatiei sã-si asume responsabilitatea separãrii pe criterii etnice a facultãtilor. Protocolul PSD-UDMR, sursã de tensiuni la Babes-Bolyai“ („Cotidianul“, 1 septembrie a.c.). Cu exceptia PRM, tac si celelalte partide din Opozitie. Interviul cu Adrian Cioroianu („Cotidianul“, 3 noiembrie a.c.) este concludent: „PNL se pronuntã în mod clar si ferm (?! – n.a.) împotriva oricãror încercãri de regionalizare a României pe criterii etnice“, dar aflãm, în continuare, cã problematica ar fi trebuit „supusã unei ample dezbateri“, „o dezbatere realã, la nivel politic“. Ceva gen Caragiale: ori sã se revizuiascã, ori sã nu se revizuiascã. Duplicitarã pozitie pentru un partid ce se defineste national. Ce sã se discute? Cînd este vorba despre securitatea nationalã, despre caracterul national al Statului, nu încape loc pentru discutii. Îmi voi schimba pãrerea cînd voi afla de „regionalizare“ gen „Tinutul Secuiesc“ prin Franta, Germania, Spania, Italia sau chiar SUA. „Extremistii“ sînt altii, cei ce apãrã… românitatea. În afara legii se propune a fi scoasã, de cãtre o minte plecatã cu sorcova, o altã formatiune politicã. Iar un cotidian, ce are înscris cu verzale pe frontispiciu „ZIAR NATIONAL INDEPENDENT“ si cã „Nimeni nu este mai presus de lege“, titreazã: „Corul extremistilor pe o singurã voce: C.V. Tudor si Laszlo Tökes spun NU noii Constitutii“ („Adevãrul“, 15 octombrie a.c.). Ipocrizie! Asadar, ziare care se respectã au sesizat pericolul. Goethe afirma: „Adevãrul este ca o fãclie, dar una îngrozitoare: o privim mai tare clipind cînd trecem pe lîngã ea si ne e fricã sã nu ne aprindã“. Iredentismul maghiar este ca aceastã fãclie. Jocul cu focul este periculos. A-l preveni este datoria principalã a institutiilor abilitate constitutional. Argumente sînt destule. În numãrul viitor voi aduce spre informare publicã o lucrare mai putin cunoscutã, scrisã de un jurist si economist, mare consumator si producãtor de culturã, patriot autentic, vertical, fãrã compromisuri morale, care, obligat de regimul trecut sã-si gãseascã locul pe alte meleaguri, a monitorizat si consemnat, în eseuri politice, situatia din România: Grigore Nedei (pe numele real Adamescu – nota red. R.M.) „În numele adevãrului si dreptãtii Neamului Românesc: Iredentismul maghiarilor, boalã fãrã leac“.

Probable incendie criminel dans un collège-lycée israélite en région parisienne
Un collège-lycée israélite dévasté par un incendie probablement criminel

Un établissement scolaire israélite a été dévasté par le feu samedi à Gagny (Seine-Saint-Denis), provoquant la colère de la communauté juive mais aussi celle du gouvernement qui a exprimé sa révolte et son indignation.

"La République française ne peut tolérer aucun acte antisémite et l'école plus que tout autre lieu doit demeurer le lieu de la tolérance et du respect", a affirmé Jacques Chirac.

L'incendie s'est déclaré peu après 03h00 dans une ancienne usine acquise par l'association juive orthodoxe Merkaz Hatorah, dont les élèves travaillent dans un bâtiment mitoyen épargné par les flammes. Les pompiers ont engagé une soixantaine d'hommes et neuf grosses lances pour lutter contre le sinistre qui n'a pas fait de blessés.

En fin d'après-midi, l'origine criminelle de cet incendie ne faisait plus guère de doute. Une information judiciaire a été ouverte pour "destructions volontaires" commises en raison de l'appartenance du propriétaire ou de l'utilisateur "à une ethnie, une nation, une race ou une religion", a annoncé le procureur de la République de Bobigny.

L'enquête, qui "sera poursuivie avec la plus grande détermination", selon le procureur Jean-Paul Simonnot, a été confiée au service départemental de police judiciaire de Seine-Saint-Denis. L'instruction sera effectuée par le juge Roger Le Loire. Selon une source policière, cette enquête promet d'être "longue et difficile".

"Depuis la loi du 3 février 2003, ces faits sont désormais passibles de 20 ans de réclusion criminelle ainsi que de 150.000 euros d'amende", a rappelé le ministre de la Justice, Dominique Perben.

Pour le ministre de l'intérieur Nicolas Sarkozy, venu sur place dans la matinée, "les mots d'antisémitisme doivent être prononcés. L'honnêteté, c'est que l'on ne nie pas l'évidence. Quand on met le feu dans une école juive, il m'est difficile de ne pas penser qu'il ne s'agit pas d'un acte antisémite".

Le ministre de l'Education nationale, Luc Ferry, a exprimé sa "consternation", le Premier ministre Jean-Pierre Raffarin sa "vive émotion". Puis, au cours de l'après-midi, le ministre délégué à l'Enseignement scolaire, Xavier Darcos, a évoqué à son tour à Gagny la "révolte du gouvernement français".

Sous contrat avec l'Education nationale, l'école privée juive, située Chemin des bourdons à Gagny, n'est fréquentée que par des garçons. Ses bâtiments accueillent 130 collégiens et 70 lycéens, selon le recteur, M. Saint-Girons. "Il faut maintenant trouver des locaux-relais, soit dans des bâtiments démontables, soit autrement, pour les maternelles et les primaires", a ajouté le recteur.

Le préfet de Seine-Saint-Denis, Michel Sappin, a précisé que Gagny et les villes proches de Villemomble et du Raincy étaient situées dans "un secteur calme de Seine-Saint-Denis".

"Il y a dans ce secteur une importante communauté israélite, mais il n'y a pas de problème en général. (...) Aucune menace n'avait été proférée dans les jours précédents", a-t-il ajouté.

Infg/seb-mba/jfb/mfo/ei


© AFP

Crezi ca in Franta ar putea avea loc un atentat de o asemenea amploare?(pentru ca discutai despre "un start pentru extremisti")

Din jurnalul National(22/11/03):
==================================Tehnic vorbind, ancheta pe marginea atentatelor de joi de la Istanbul progreseazã. Autorii lor au fost identificati, politia opereazã arestãri, dar amenintarea teroristã persistã
Aproape toate capitalele lumii îsi avertizau ieri cetãtenii sã evite deplasãrile în Turcia, în perioada imediat urmãtoare. Motivul este, pe cât de simplu, pe atât de înfricosãtor: în Turcia ar urma sã se producã noi atentate.

Luptãtori în Cecenia
Cei doi autori ai atentatelor sinucigase de joi au fost identificati de politie. Sunt amândoi turci, potrivit cotidianului „Hurriyet”. Azad Ekinci si Feridun Ugurlu, doi militanti islamisti, erau deja dati în urmãrire în cadrul anchetei privind atentatele sinucigase de sâmbãtã, tot de la Istanbul, care au vizat douã sinagogi. Despre Ekinci se stie cã ar fi luptat în Bosnia si Cecenia, ba chiar cã s-ar fi antrenat în Pakistan, cel putin asa sustine fratele lui, citat de „The Guardian”. Informatia nu este de neluat în seamã, dat fiind faptul cã toate trei locatiile sunt fiefuri recunoscute ale retelei teroriste Al-Qaeda. De altfel, încã de joi, imediat dupã comiterea atentatelor, specialistii în lupta antiteroristã vorbeau despre o amprentã a retelei conduse de Ossama ben Laden în tragedia de la Istanbul.
Arestãri si amenintãri
Alti sapte suspecti au fost arestati si interogati de politia din Istanbul, dupã atacurile de joi, a doua mare loviturã în interval de cinci zile pe care o suferã metropola turcã. Marea Britanie, direct vizatã de atentatele de joi, a afirmat, prin ministrul sãu de Externe, Jack Straw, prezent la Istanbul, cã atacurile constituie un adevãrat „11 septembrie al Turciei”. Marea Britanie si SUA au afirmat joi searã cã sunt în posesia unor informatii privind posibile noi atacuri în Turcia, avertizându-si cetãtenii sã evite deplasãrile în aceastã tarã. Avertismentul lor a fost reluat, de altfel, de majoritatea capitalelor lumii si se resimte deja în special în domeniul turismului, multe rezervãri pentru Turcia fiind anulate.
Mãsuri de securitate
Potrivit Ministerului turc de Externe, „securitatea a fost considerabil întãritã în jurul tuturor reprezentantelor diplomatice, consulare si comerciale strãine” din Turcia. La Ankara, capitala tãrii, universitãtile care au angajati profesori din strãinãtate au anuntat cã au devansat vacanta care marcheazã sfârsitul Ramadanului, închizându-si portile încã de joi, în loc de vineri searã, din precautie.
Al-Qaeda avertizeazã
Temuta Al-Qaeda a revendicat atentatele de la Istanbul si a amenintat cã urmãtoarea tintã va fi Japonia. Mesajul radicalilor, apãrut în sãptãmânalul saudit „Al-Majallah”, nu poate decât sã ne îngrozeascã. Mai ales cã presa turcã sustinea zilele trecutã cã, potrivit unui mesaj Al-Qaeda, tintele retelei vor fi Japonia, Bulgaria si România.
▪ Al-Qaeda si partizanii sãi din lumea întreagã sunt autorii atentatelor de la Istanbul.
▪ Al-Qaeda amenintã Statele Unite si Japonia cu noi operatiuni. În momentul în care primul soldat japonez pune piciorul în Irak vom lovi capitala Tokyo. Japonia poate fi usor distrusã, iar japonezii stiu asta.
▪ Aliatii americanilor stiu cã vor avea de trecut momente dificile de acum înainte si trebuie sã pregãteascã multe spitale si cimitire.
▪ Operatiunile din Istanbul au fost un succes, iar cele care vor urma vor reusi si ele gratie colaborãrii bune dintre comandamentele noastre regionale. (Marina Constantinoiu)
Avem lege privind apãrarea tãrii
Legea privind pregãtirea economiei nationale si a teritoriului pentru apãrare a fost publicatã ieri în Monitorul Oficial, urmând sã intre în vigoare peste 60 de zile. Coincidentã sau nu, actul normativ a fost publicat concomitent cu producerea sângeroaselor atentate de la Istanbul. Legea prevede înfiintarea unui Oficiu Central de Stat pentru Probleme Speciale, institutie în subordinea Guvernului si care va elabora un plan de mobilizare a economiei nationale pentru apãrare. Pe baza acestui plan se va asigura necesarul de produse si servicii ce vor fi consumate, rationalizat, de cãtre populatie. Presedintele României poate hotãrî punerea în aplicare a acestui plan numai în cazuri exceptionale, inclusiv în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva tãrii. (Silviu Sergiu)
Portul Constanta, pãzit cu strãsnicie
Accesul în Portul Constanta este de joi extrem de greu, în contextul în care autoritãtile au luat aici mãsuri speciale de securitate în urma atacurilor de la Istanbul. Potrivit Mediafax, portile de acces în port sunt pãzite de lucrãtorii unei firme de pazã care verificã tot ce intrã în incinta zonei, dar si de echipe ale Politiei de Frontierã si Directiei Vamale. Accesul persoanelor în Gara Maritimã este controlat, în orice moment, printr-un sistem video de supraveghere. (Lavinia Tudoran)
Politia turcã nu mai are vacantã de Ramadan
Politistii si jandarmii din Istanbul nu vor mai avea vacanta traditionalã de la încheierea Ramadanului, a anuntat guvernatorul orasului. Politia si jandarmeria vor avea zile grele cu ocazia sãrbãtorilor de la finalul Ramadanului, care au început ieri searã si tin o sãptãmânã. Autoritãtile trebuie sã securizeze toate zonele aglomerate din Istanbul, gãrile, statiile de metrou, mijloacele de transport în comun, centrele comerciale, arhipline mereu la terminarea Ramadanului. Pe de altã parte, analistii internationali sunt de pãrere cã urmãtoarea tintã turcã a Al-Qaeda ar putea fi Strâmtoarea Bosfor. Tranzitatã de numeroase tancuri petroliere, strâmtoarea ar fi un obiectiv atractiv pentru teroristi. (Lavinia Tudoran)
Coincidentã: Simulare de alarmã la turnul BRD
Blocul turn din Piata Victoriei – sediul central al Bãncii Române de Dezvoltare (BRD) – a fost evacuat ieri, pentru aproximativ o orã, în timpul unei simulãri de incendiu. Cu doar o zi în urmã, la Istanbul, un alt bloc turn, sediu al bãncii HSCB, era lovit în plin de nebunia teroristã.
În jurul orei 13:00, prin sistemul de comunicatii al clãdirii, a fost transmis un mesaj prin care angajatii BRD erau îndemnati sã pãrãseascã, fãrã panicã, sediul bãncii, „din motive de securitate”. Scenariul simulãrii – pus la cale de oficialii BRD – a presupus aparitia unor scurgeri de gaze din conducta centralei termice, care ar fi condus la izbucnirea unui incendiu.
Exercitiul s-a încheiat cu bine. Oamenii au pãrãsit blocul turn în opt minute, desi timpul estimat pentru evacuarea clãdirii era de 12 minute. (Daniela Ivan)
A aflat din ziar cã bãrbatul era atentator
Sotia unuia dintre bãrbatii care s-au sinucis în atacurile cu masinã-capcanã de la Istanbul a aflat despre moartea sotului ei din presã. „Nu-mi spunea niciodatã nimic”, a declarat Aysun Cabuk, vãduva lui Mesut Cabuk, care a aruncat în aer o camionetã plinã de explozibili în fata unei sinagogi din Istanbul, sâmbãtã, 15 noiembrie. Sotul ei, somer, petrecea mult timp citind cãrti islamiste si devenise din ce în ce mai credincios. Cu cinci zile înainte de atentate a venit acasã, în orasul Bingol, din sudul Turciei, si-a luat valiza si pasaportul si a spus cã pleacã la Dubai. De atunci n-a mai dat nici un semn.
Si-a vãzut iubita sãrind în aer
Un tânãr britanic a avut groaznicul ghinion de a-si vedea logodnica, cetãtean turc, sãrind pur si simplu în aer. Graham Carter, în vârstã de 34 de ani, era cu iubita sa la Consulatul britanic, pentru a-i lua ei vizã. Cuplul urma sã ajungã în Marea Britanie si sã se cãsãtoreascã. Din nefericire, soarta le-a rezervat un sfârsit groaznic. „Tin minte cã am vãzut o camionetã la poarta Consulatului, apoi explozia si pe iubita mea sfârtecatã. Nici acum nu-mi vine sã cred decât cã a fost un cosmar oribil”, a povestit Graham cotidianului britanic „The Sun”. Ei se cunosteau de mai bine de patru ani. În urma exploziei, britanicul a rãmas cu rãni multiple la fatã, mai ales în zona ochilor. (Lavinia Tudoran)

O româncã în Iadul de la Istanbul
Chiar dacã printre români nu existã victime, am descoperit un caz în care unul dintre ei a avut de suferit. Este vorba de Yldîz Oztabu, o tânãrã în vârstã de 31 de ani, originarã din Cernavodã, dar stabilitã în Turcia în urmã cu sapte ani.
Femeia si-a vãzut dãrâmate toate cele trei magazine pe care le detinea în Istanbul. Acestea erau amplasate la doar 20 metri de intrarea în Consulatul Marii Britanii si de locul în care a explodat o masinã-capcanã.
„Am vãzut cum se împrãstie aurul”
„Mã aflam în magazinul de aur cu sotul si angajatii mei. Deodatã s-a auzit o bubuiturã cutremurãtoare. Dupã 3 secunde s-a împrãstiat un val de cenusã si de fum. Am vãzut cum sar geamurile si usile, cum aurul din vitrinã se împrãstie. Initial am crezut cã e vorba despre o explozie de gaze naturale. Apoi, din câte am auzit, am aflat cã a fost vorba de un camion Skoda, care a sãrit în aer”, ne-a povestit aceasta. Ea s-a ales cu rãni usoare de la geamurile sparte, dar care nu au necesitat îngrijiri medicale speciale.
Sotul a rãmas socat
Zona s-a pustiit rapid, în primul rând din cauza spaimei. Yldîz, care pe lângã magazinul de aur mai avea douã de „bazar otoman”, s-a întors abia ieri la prânz la lucru. „Pânã la 12:30, zona a fost închisã. Am reusit sã recuperãm câte ceva din aur, dar nu stiu cât am pierdut”. Sotul ei a rãmas socat, preferând sã stea acasã: nu mai vrea sã mai audã de magazine. (Corespondentã din Istanbul - Florin Gongu)
Turcii vorbesc de patru români ucisi
„Din informatiile pe care le avem pânã la aceastã orã, ar exista patru români între persoanele ucise în exploziile de joi de la Istanbul”, declara ieri-dimineatã ambasadorul Turciei la Bucuresti, Ömer Zeytino˜glu. Diplomatul a adãugat cã nu are informatii despre posibile atentate asemãnãtoare în România, dar cã nu este exclus ca Al-Qaeda sã loveascã si la Bucuresti. (Lavinia Tudoran)
Deocamdatã, nici un român pe liste
Autoritãtile turce au anuntat cã, de joi noapte, numãrul rãnitilor si decedatilor a rãmas constant. În plus, se precizeazã cã rãnitii sunt tot mai putini: multi vin la spitale si pleacã acasã cu simple bandaje. E posibil ca aceasta sã fie o strategie pentru linistirea populatiei. Tot rapoartele oficiale aratã cã nu mai putin de 12 spitale au fãcut internãri în urma atacurilor teroriste de joi. Cei mai multi, 47, se aflã la „Taksim Ilkyarum”. Între numele victimelor nu se aflã nici unul românesc. Nu ar fi exclus însã ca unii sã fie din România, de origine tãtari, turci sau machedoni.
A început numãrãtoarea victimelor
Conform unui raport preliminar al Prefecturii Istanbul, dupã atentatele teroriste de joi dimineatã, în capitala economicã a Turciei au murit 27 de persoane, iar alte 250 au fost rãnite. Din fericire, printre acestia nu se aflã nici un român. Precizarea a fost fãcutã de cãtre consulul României, Mircea Neatã. Acesta a infirmat declaratiile fãcute la Bucuresti de cãtre câtiva diplomati turci.
În ciuda faptului cã sfatul cel mai des adresat în ultimele ore de cãtre autoritãti a fost acela ca lumea sã evite aglomerãrile, cetãtenii din Istanbul nu si-au putut reprima curiozitatea si au dat buluc în locurile afectate de atacurile teroriste. Este un prim semn cã viata reintrã la normal si cã starea de soc a trecut. Rãmân afectati cei a cãror trudã de o viatã s-a nãruit în explozia de joi, precum si familiile îndoliate ori cele care s-au ales cu accidentati.
Cei mai multi morti sunt englezi si turci
La Istanbul trãieste una dintre cele mai mari comunitãti de români din strãinãtate. Din fericire, nici un compatriot de-al nostru nu a fost afectat grav de atacurile teroriste. „Am fost la Prefecturã, am vorbit cu viceguvernatorul, si la Ministerul de Externe. Am fost asigurat cã, pânã acum, nu existã nici un român care sã fi murit sau sã se fi accidentat”, ne-a precizat Mircea Neatã, consulul României la Istanbul. De altfel, el a colindat prin toate spitalele unde au fost aduse victime si nu a descoperit vreun nume românesc. „Cele mai multe sunt englezesti si turcesti. 24 dintre cei 27 de decedati sunt deja identificati. Mai sunt unele probleme cu cei accidentati grav”, a completat Neatã.
Lucescu: „M-am obisnuit cu bombele”
Antrenorul echipei de fotbal Besiktas Istanbul, Mircea Lucescu, se pregãtea asearã sã plece cu echipa la Izmir, unde azi va juca împotriva celor de la Denizli. El nu pãrea afectat de cele petrecute, dar a condamnat gesturile teroristilor.
▪ Jurnalul National: Ce-ati fãcut, v-ati ascuns dupã atentatele de joi?
Mircea Lucescu: Nu, dar am preferat sã-mi tin telefonul închis, cã altfel riscam sã devin corespondent de presã.
▪ Cum ati resimtit evenimentele?
Eram în casã si explozia s-a auzit. Casa mea e situatã în zona acelei bãnci.
▪ V-ati speriat?
Deja m-am obisnuit dupã bombele acelea de sâmbãtã de la sinagogi. Sigur, este o situatie grea, delicatã, nu poti sti în nici un moment ce se poate întâmpla. Cine face astfel de lucruri nu sunt teroristi, ci adevãrati killeri, care ucid fãrã nici un scop.
▪ A fost afectat vreun jucãtor de la Besiktas?
În afarã de Giunti, nimeni. Ceilalti nu au avut de suferit.
▪ S-a pus problema sã se întrerupã campionatul?
Nu, nici n-avea rost. Stiu cã meciul din Ligã al Galatei a fost amânat, dar asta la cererea celor de la Juventus. Nu se punea problema ca o echipã mare sã nu fi putut beneficia de protectie si sigurantã. Cred cã au exagerat cu sperietura. Pânã la urmã, aceste amânãri nu fac altceva decât sã dea satisfactie celor care provoacã asa ceva. Ei asta urmãresc: sã creeze confuzie si panicã.
=========================================================

CORBUL

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Bine ai venit! Si ai dreptate partialä, pärerea mea este cä esti acolo acasä unde te simti bine. Eu sint de 17 ani plecatä din Ro unde nu am fost "acasä".
Abia aici mi-am gäsit mai mult sau mai putin casa dar nu ptr.cä am emigrat ci pentru faptul cä in viatä iti doresti intotdeauna ceea ce nu ai si te uiti tot timpul "peste gardul vecinului". In final insä peste tot se face ciorba numai cu apä, noi oamenii sintem nemultumiti.

Jenny

pårerea mea personalå.sint privitå ca stråinå de cele maimulte ori si este de inteles cå accentul te face deosebitå, dar ca romåncå nici odatå cå unii nici nu stiu pe unde este Ro. asezatå,este adevårat cå fiecare natiune are tråsåturi de karakter, positive si negative, dar cind esti intr-o situatie, te judecå lumea dupå cea ce faci,cum vorbesti cum te porti,cum vrei tu så-ti faci imaginea ta nu a tårii din care provii si asocciatiie sint mai mult sau mai putin costientizate.

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Florine, zici ca sa nu taci (si-ti multumesc dealtfel pt efort):

"Nu, Las Vegas-ul nu e capitala mondiala a kitsch-ului, doar poate cel mai reprezentativ exemplu aici, in Statele Unite. Cred ca este amploarea "falsitatii" orasului, care amesteca piramide egiptene cu Turnul Eiffel si "bucati" din Venetia, prostitutia si crima amestecata cu Mickey Mouse, etc. Kitsch-ul nu are o capitala propriu-zisa. Se intinde atit cit il lasam sa se intinda."

personal, n-am habar (si nici nu ma intereseaza) pe unde esti si-n ce fel lipsa impletirii piramidelor cu turnuri eiffel iti lumineaza viata.
lasa-ma sa presupun ca nu esti in paris/france, unde se-mpletesc astringent obeliscuri furate cu guess-what: turnuri eiffel, mickey-mice (de import!)la cap' de RER A cu prostitutia-"ilegala"-de la rue st-denis, precum si cu 'crima organizata'!?

Iar daca kitsch-ul nu are-o capitala propriu-zisa, atunci 'forget paris'..

..Sau LV!!

nu stiu citi ani ai si ce ai invåtat pinå acum , dar un singur lucru sint sigurå cå iti lipseste,nu ai citit nimic din pedagogie, så vezi cite modele si cite teorii sint in legåturå cu invåtåminul,modul de a cunoaste, de a deveni expert intr-un domeniu sau altul..ti-as rekomanda un filosof si pedagog contemporan- John Deway.teoria lui este-learning by doing-adicå praktika si teoria se invatå in acelasi timp,alt pedagog renumit este Paolo Freire .el are pårerea cå profesorii care vin si predau fårå så atragå elevii in discutie sau så asculte la ce vor ei så invete, sint ca niste subiekte care vin så umple niste ascultåtoare obiekte cu informatii..astea sint numai 2 teorii dar sint foarte multe si se experimenteazå mult , ca så se ajungå la un model ,care probabil va fi bun pentu toti elevii sau studentii. pedagogia este foarte interesantå, nici eu nu intelegeam de ce så invåt in grupe , så invåt de la grupå sau cu grupa cind eu toatå scola am stat singurå cu fundul pe scaun si am tocit.

explicå -mi si mie ce vrei så zici cu balanta?balantå in procesul de invåtare?, sint cam nedumeritå. am vrut doar så explic , sau så-mi spun pårerea despre invåtåmint,pentru-cå mi se pare cå educatia este problemå cu care ne confruntåm toti ,la orice orå din zi si din noapte,la scoalå ,acaså, cu media.cred cå cel care a pus intrebarea, este destul de inteligent si nu se laså indobitocit de -asa trebuie så se facå si RO. ar fi bine ca elevii si studentii så aibe mai multe influentå cum se desfåsoarå invåtåminul, så nu tocesti ca timpitul, (poate la medicnå si farmacie)så fie motivati si stimulati så fie capabili så gindeascå, så aibe libertatea så spunå cum gindesc si så fie capabilim så argumenteze pentru pårerile lor. educatia este un capital si partea ecomomicå,nu este de dicutat,profesorii stiu de ce sau fåcut profesori ,nici profesorul meu de chimie in liceu nu avea decit un tricou si o pereche de pantaloni, dar asta nu la impiedicat så nu ne invete valentele,sau så-mi spunå cå trebuie så stiu chimie dacå vreau så fiu doctor.doctor n-am ajuns ,dar chimie tot mai stiu si dupå 30 de ani de la liceu si ce bine mi-a folosit aici. asa cå tot respectul pentru profesori si pentru cei ce au resurse så vor så invete.

Noi nu stam ilegal. Dar la prima intrebare a subiectului am cateva raspunsuri desprinse din experienta proprie.
Avem acte, avem locuinta, avem bani. Dar... nu avem prieteni.
Mi-ar fi fost util poate sa stiu ca permisul de conducere din Ro e valabil doar un an, asta ne-ar fi scutit de a mai face inca o data scoala. Alti bani, alta distractie. Si cu masina, alte perspective.
Mi-ar fi fost util sa stiu de magazinele sarbesti din Paris care mi-ar fi facut mai usoara trecerea la mancarea frantuzeasca (pe care de altfel am inceput sa o apreciez).
Mi-ar fi fost util sa cunosc din experienta altora cum e mai bine de venit si ce fel de viza de cerut. Poate cu alt fel de viza aveam mai repede drept de munca, nu asteptand 5 ani.
Mi-ar fi facut placere din cand in cand sa ies la o bere sau o cafea in compania altor romani.
Avansezi mai usor in viata cand poti invata din experienta altora, si cand poti profita de sfaturi bune.
Toate astea le-as fi putut afla din experientele celor veniti inaintea mea. Si eu ma feresc sa vorbesc romaneste in RER, cand langa mine canta un tzigan. Pentru ca nu stii nici o data cu cine-tzi pui in carca.
Dar mi-ar place sa pot intra in vorba de exemplu in supermarche cu unii pe care-i aud vorbind romaneste. Si nu o fac decat foarte rar pentru ca cei mai multi din cei veniti inaintea mea "incearca sa se tina de o parte, se feresc si devin din ce in ce mai banuitori".
Parerea mea.
Cu bine, Georgiana.

nu stiu daca pentru unele dintre intrebarile tale as fi putut sa-ti raspund, dar cu siguranta ca alti utilizatori, care au experienta emigrarii ar fi putut.

Ce pot sa te sfatuiesc poate, este pt a-ti face prieteni, printre francezi.
Incepe prin a-ti cunoaste vecinii.
Alege o ora proprice, fa-le o vizita sa te prezinti, ca esti vecina lor, cine sunteti, ce faceti, in linii generale
invita-i o data la tine, faci ceva romaneste sa-i servesti, discutati..
cand ii vezi, un zambet, "bonjour", chiar daca-i intalnesti pe scari si nu-i cunosti, cand te duci sa faci curse, intreaba-i daca n-au nevoie de nimic
Intra in vorba cu oamenii, fa-i sa vorbeasca, du-te la sarbatorile de cartier, intereseaza-te la primarie daca sunt festivitati pentru cartierul tau, orasul tau; intereseaza-te de cluburile si asociatiile care exista, incearca sa participi.
daca sunt calatorii sau excursii organizate de catre serviciul turistic sau social al comunei, participa.
Incearca sa faci un minimum de cumparaturi la micile comertzuri din cartier, du-te si te prezinta, cere-le sfaturi practice, cum fac ei pentru una sau alta, cere-le chiar retete franceze

In principiu trebuie sa te duci inspre oameni, sa nu astepti sa vina ei inspre tine. La francezi, cand ajungi undeva, este obiceiul sa te duci sa te prezinti.

Astea sunt nimicuri, dar conteaza mult si pot sa-ti faciliteze noile cunostiinte.
Pricep ca esti in Franta, in regiunea pariziana.. (RER-ul :),
este un pic diferit Paris cu orasele dimprejur..

Romanii, poti sa-i intalnesti duminica la biserica, iei si lasi, cum s-ar zice, iti revine sa judeci, analizezi si sa selectionezi cei care-ti convin.
Ai sa vezi ca pe masura ce-ti faci cunostiinte si prieteni francezi, pe masura ce o sa vorbesti bine franceza si o sa ai cu cine,

o sa simti ca esti din ce in ce mai putin izolarea sau nevoia de a vorbi cu romani pe care nu-i cunosti, doar de dragul de a vorbi cu cineva..

Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28

Nu este nimeni sa-i spuna dnei. Nicholson ca sunt probleme intr-adevar mari si care ar trebui sa intereseze Comunitatea Europeana; de exemplu incercarea de tip si anvergura stalinista a Rusiei de a subjuga o tara majoritar romana: Basarabia!? In loc sa o preocupe cele majore si reale, ea se "revolta" pentru cateva adoptii in plus si o biata casatorie de minori in Romania, cand in Occident nu mai stiu cum sa opreasca pedofilia, prostitutia de tip sclavagizare a femeilor din Estul Europei si alte mizerii! Curat murdar: Europa arde si baba Nicholson se piaptana!!

Eugen Cojocaru
jurnalist si scriitor
Stuttgart



Punerea la îndoială a existenţei statului de drept în România este o apreciere exagerată, declară preşedintele Iliescu
Bucureşti, 27 feb /Rompres/ - Preşedintele Ion Iliescu consideră drept exagerată punerea la îndoială în Raportul Nicholson a existenţei statului de drept în România. Totuşi, şeful statului a recomandat din nou joi seara clasei politice româneşti şi societăţii civile să reacţioneze cu calm, cu echilibru şi cu responsabilitate la toate aceste aprecieri, reiterând ideea potrivit căreia observaţiile oficialilor europeni nu trebuie nici negate sau bagatelizate, dar nici transformate într-un moment de criză naţională.
"Nu e prima dată când ne aflăm în faţa unor momente delicate în negocierile noastre cu Uniunea Europeană. Noi trebuie să facem nişte eforturi şi nu întotdeauna reuşim să realizăm toate aceste performanţe, criterii care condiţionează intrarea noastră", a spus preşedintele.
Referitor la problema adopţiilor internaţionale şi "reproşurile" aduse la adresa României, şeful statului a apreciat că au fost unele neînţelegeri de ambele părţi. "Întârzierea adoptării pachetului legislativ în acest domeniu nu este atât internă, pentru că proiectul s-a elaborat în primul an, apoi s-a luat în discuţie cu partenerii noştri. Şi la partenerii noştri sunt păreri diferite - unii sunt vehemenţi în a stopa aceste adopţii, dar, în acelaşi timp, au început presiuni pornind de la reglementările internaţionale", a afirmat şeful statului, remarcând că adopţiile internaţionale nu sunt interzise în Uniunea Europeană şi nici pe plan internaţional.
În aceste condiţii, a declarat el, Guvernul s-a trezit la mijloc. "Probabil că au fost multe cazuri nelegale şi afaceri cu această adopţie de copii şi s-a pus piciorul în prag să nu se mai repete aşa ceva", a spus şeful statului, care, personal, s-a declarat din nou împotriva adopţiilor internaţionale, pentru că "n-avem nici un interes ca să înstrăinăm cetăţeni încă din vârsta fragedă".
Întrebat cum comentează declaraţiile recente ale purtătorului de cuvânt al comisarului european pentru extindere, Jean-Christophe Filori, potrivit căruia adoptarea de către România a legislaţiei privind adopţiile nu ar avea nevoie de un aviz comun al europenilor, cu argumentul că România este o ţară suverană, preşedintele Iliescu a remarcat deosebirea de vederi care există între acesta şi baroana Emma Nicholson, membru al Parlamentului European. "Şi până acum nu era suverană? Şi de ce s-a considerat că românii nu ştiu ce au de făcut?", s-a întrebat retoric preşedintele. "Ştim că suntem o ţară cu probleme, cu sărăcie, ne zbatem cu atâtea probleme şi în acelaşi timp suntem la judecata nu ştiu câtora. Măcar această judecată să fie comună, să fie unitară, să avem un punct de vedere din partea unor parteneri care gândesc măcar apropiat", a spus Ion Iliescu, care şi-a exprimat speranţa că în cadrul dialogului cu UE se va găsi formula cea mai potrivită pentru rezolvarea acestor probleme.


SB
................................................................
Infinitul e mare, mai ales catre sfirsit.
(W. Allen)