comentarii

paisprezece


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Portretul lui Dorian Gray - O - de ygrec la: 16/12/2003 07:23:48
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde
Fructele pamantului- Noile Fructe - Andre Gide
la paisprezece ani te marcheaza si...uite ca nu le uiti nici mai tarziu!
Legitimarea averilor... - de ARLEKYN la: 23/12/2003 12:11:54
(la: Hotia e de pret, la romani (din Evenimentul Zilei))
Exista pareri potrivit carora intre piata si democratie ar exista o anumita contradictie Aceasta contradictie este doar aparenta. Ceea ce conteaza - si intr-un caz, si in celalalt - este legitimitatea, fie ca este vorba de legitimitatea puterii, fie ca este vorba de legitimitatea averilor.

Dezbaterile in jurul legitimitatii puterii au reprezentat una din chestiunile centrale ale perioadei de dupa 1989. Puterea comunista nu a pus niciodata problema legitimitatii, ea s-a impus prin forta. Dupa anul 1989, noua putere politica a fost intr-o goana continua dupa legitimitate. Legitimarea clasei politice dominante a cunoscut, dupa decembrie 1989, patru etape:

1. Legitimarea revolutionara, si anume legitimarea drept "emanatie a revolutiei". Aceasta perioada a fost foarte scurta. Ea s-a incheiat, practic, o data cu aparitia miscarilor de strada ce au culminat cu ocuparea de catre demonstranti a Pietei Universitatii din Bucuresti. Astazi, nici unul dintre liderii fostului Front al Salvarii Nationale nu mai invoca, la modul serios, acest tip de legitimare.

2. Legitimarea democratica, si anume legitimarea puterii drept rezultat al vointei cetatenilor, exprimata prin vot. A fost vorba, asadar, de legitimarea drept alternativa democratica. Desi votul din 20 mai 1990 a conferit Frontului Salvarii Nationale o majoritate zdrobitoare, evenimentele ulterioare, cu deosebire cele petrecute in 13-15 iunie 1990, au stirbit serios sansele acestui tip de legitimare. Cum, ulterior, Frontul Salvarii Nationale s-a scindat in mai multe fractiuni (FDSN, FSN, FSN - 20 mai s.a.m.d.), FDSN, devenit ulterior PDSR - principalul reprezentant al elitelor comuniste - a reluat eforturile de dobandire a legitimitatii democratice, o data cu alegerile din septembrie 1992. Modul in care PDSR a gestionat puterea in perioada aceea, asocierea la guvernare cu partidele national-comuniste si frecventele incalcari ale drepturilor omului precum si activitatea intensa a organizatiilor de rezistenta civica, au zadarnicit aceste eforturi.

3. Legitimarea istorica, si anume legitimarea mostenitorilor politici ai fostului Partid Comunist drept alternativa viabila a guvernarii. Acest tip de legitimare a fost incercat cu un relativ succes la alegerile din noiembrie 2000, dar incepe, la randul sau, sa fie amenintat de lipsa de performanta a guvernarii, de coruptie si de agresivitatea partidului majoritar.

4. Dintre toate directiile de legitimare a elitelor comuniste, ca forta politica dominanta a noii societati, cea care pare sa aiba cele mai mari sanse de succes este cea a legitimarii internationale. Aceasta, totusi, influentata de performantele cel putin discutabile ale politicii interne, este tot mai amenintata de rezervele crescande ale organismelor internationale.

Criza de legitimitate a clasei politice dominante ramane in continuare profunda, cat timp ea va fi doar continuatoarea structurilor politice comuniste. Ea nu a fost revolutionara, ci a condus restauratia. Legitimarea revolutionara ar fi nedreapta si ofensatoare pentru ceea ce s-a dorit a fi Revolutia romana si pentru memoria victimelor ei. Legitimarea democratica nu poate functiona cata vreme electoratul roman continua sa fie sarac, dependent de stat, neinformat (sau gresit informat) si atat de sensibil la mesajele populiste, iar Romania este organizata ca pseudo-democratie. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca alocarea discriminatorie a resurselor, demarata inca in 1990, a creat un decalaj greu de depasit intre grupurile politice competitoare, favorizandu-i pe cei care au condus atunci Romania.

Legitimarea istorica este lipsita de sens. In fata istoriei, socialismul romanesc nu are nici o legitimare, ca si dictatura comunista din care se trage. Cat despre legitimarea internationala, ea trebuie sa fie un insotitor al legitimarii interne. Tentativa de a inlocui procesul de legitimare interna prin cel de legitimare internationala este o solutie iluzorie.

Problema legitimarii averilor se pune in mod diferit. Nu sunt un nostalgic al aristocratiei, pentru a cauta legitimitatea istorica a averilor. In conditiile in care timp de peste patru decenii proprietatea privata a fost desfiintata, aceasta chestiune nu se pune decat intr-o forma restransa, ca respectare a principiului retrocedarii bunurilor confiscate de regimul comunist.

Nu sunt pentru declansarea unei campanii de legitimare. O astfel de campanie, oricat de multe precautii s-ar lua, se va transforma intr-un prilej de rafuiala politica, de timorare a mediului de afaceri si de agresare a principiului garantarii proprietatii private.

Singurul mod real de legitimare a averilor este dezvoltarea si consolidarea pietelor. Prin existenta unui mediu competitional si prin dezvoltarea mecanismelor de piata ceea ce se va crea din acel moment va avea legitimitate. Iar averile create pe baze oligarhice, lipsite de raporturile preferentiale care le-au nascut si le-au hranit, isi vor reduce importanta, unele disparand cu totul.

Democratia consolidata si capitalismul concurential sunt singurele modalitati prin care poate fi depasita actuala criza de legitimitate din politica romaneasca.

Efectele negative ale tranzitiei trebuie cautate tocmai in aceasta criza de legitimitate. Din pacate, in ultimii paisprezece ani, criza de legitimitate care a aparut in anul 1990 nu a facut decat sa se adanceasca. Factorul agravant al crizei este legat de evolutia structurala a mediului institutional romanesc. Institutiile democratiei politice au avut o evolutie mai rapida decat institutiile democratiei economice.

Revolutia din 1989 a avut o dimensiune institutionala accentuata. Din pacate, preocuparea de natura institutionala a fost disproportionata, alocand dimensiunii politice o atentie preponderenta. Astfel, institutii democratice precum Parlamentul ori sistemul pluripartid au fost create imediat. Alegerile democratice au fost utilizate pentru prima oara in mai 1990, atunci cand sistemul proprietatii de stat depasea covarsitor proprietatea privata. De altfel, cu exceptia micilor intreprinderi de pana la 20 de salariati, proprietatea privata, ca rol economic, nici nu era acceptata de legile tarii. Reprezentantii politici ai sectorului economic de stat au avut in acest fel un avantaj urias pe care, de altfel, l-au materializat printr-o majoritate parlamentara efectiva de peste 80%. Aceasta majoritate politica a gestionat transferurile de proprietate de asa maniera incat reprezentantii noului sector privat sa fie aceiasi cu reprezentantii intereselor sectorului de stat. Configuratia politica din 1990 a fost decisiv influentata de structura proprietatii. O buna parte a sectorului privat s-a dezvoltat apoi in simbioza cu sectorul de stat, fie ca era vorba de sectorul comercial de stat, fie ca era vorba de sectorul bugetar. Sistemele de interese economice centrate pe structurile statului au ramas dominante. O dovada in acest sens este faptul ca, dupa paisprezece ani, configuratia politica in Romania a ramas, practic, neschimbata.

De altfel, se poate observa ca strategiile guvernarilor succesive au ignorat dezvoltarea pietelor. Ca sustinere economica, ca suport electoral si ca mentalitate, clasa noastra politica este inca foarte dependenta de stat. Asta face ca diferentele dintre partidele politice sa fie atat de greu de sesizat si atitudinile radicale sa fie atat de palide.


Crede si nu cerceta!...
totusi de ce vine? - de (anonim) la: 27/02/2004 06:57:40
(la: Lia Roberts candidata la presedintie)
N-am reusit sa-mi dau inca seama de ce a fost trimisa aici doamna Lia Roberts. Nu cred ca-i o “tanti oarecare din Nevada” cum se sustinea intr-un mesaj de dinainte. Cat ar fi America de libera, nu vad pe cineva cu o functie atat de importanta (cam ca un vechi secretar de partid) candidand la presedentie prin Europa fara acordul/indemnul lui Bush.
Deocamdata sunt doua scenarii, habar n-am care-i cel adevarat:
1. Lia Roberts nu va castiga.
Americanii sunt incantati de docilitatea conducerii de la Bucuresti si le-o trimit pe Lia ca pe-un bonus ca sa treaca mai usor hopul electoral prin dispersarea voturilor dreptei. In ce priveste banii stricati cu campania, or sa se recupereze cumva. Mai cate-o sosea, mai cate-o comanda de elicoptere.
2. Lia Roberts va castiga.
Americanii sunt indignati de duplicitatea conducerii de la Bucuresti: ba cu ei, ba cu Europa si au decis ca ar fi mai economic si mai eficient sa-si trimita omul propriu sa faca ordine pe-aici. Ar trebui sa fim recunoscatori ca suntem tratati cu atata politete, adica drumul Liei e netezit de consilieri de imagine si nu de bombe, cum au patit-o alte tari mai putin dornice de obladuirea americana. Ma rog, noi avem un cert potential democratic. O s-o voteze toata lumea. Masa mare si hamesita a populatiei - "ca sa fie si la noi bine ca-n America". Afaceristii - ca sa le mearga afacerile nemaipomenit. Intelectualii - fiindca-i de bon-ton azi sa fii de dreapta (intr-o carte foarte erudita care a avut succes acum cativa ani era tratata ca absurda ideea ca prosperitatea ar trebui sa fie un orizont posibil pentru oricare, iar statul era vazut ca trebuind sa se limiteze doar la asigurarea securitatii si mentinerea in vigoare a regulilor de convietuire).
Si asa ne vom trezi o republica clientelara. Lumea e prea abrutizata de paisprezece ani de mizerie cu o conducere “pamanteana” ca sa mai incerce indignari nationale. Binele sigur nu va veni, ba e probabil s-o ducem chiar mai rau. Cei ce l-au importat pe Carol I macar erau romani si aveau in vedere cat de cat interesul statului. Dar americanii sigur nu ne vor ca sa ne distribuie felii din PIB-ul lor, ci pentru chestii strategice, geostrategice etc. Totusi sunt tare curios cum va fi cu doamna Lia.
Iadul social - de Livia Lazar la: 09/07/2004 06:24:34
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Radu,


Voi fi sincera,asa cum stiu ca ma prinde in unele dimineti de primavara:
Nu inteleg sau nu ma pot abtine din uimit cand vad cu cat firesc imbraci oamenii in hainele pe care ai muncit atat de mult sa le obtii, explicandu-le lumea (deformatie profesioanala?), chiar daca stii ca treapta sistemului lor de valori la care apelezi, e de mult inlocuita cu o mica scara rulanta ce sare peste adanc ! Consider ca e curaj si nebunie sa faci naveta intre atatea tipologii umane, dar nu te judec, mi te uimesc si ma rog sa aiba sens intr-o zi tot ceea ce spui pentru unii care cultiva maneaua in rasadurile culturii generale sau visele la cea de-a paisprezecea masina ...
Mi-ai facut pofta de social,iti multumesc, dar nu pentru social in sine, ci pentru senzatia pe care o ai atunci cand acesta incearca sa te transforme ... Sper ca nu ti-am parut mai aberanta decat imi spun amicii, si nici mai naiva decat ma crede barbatul ce ma iubeste ...:)

Vie si intensa vietuire, sanatoasa si puternica ! Pe acestea nimeni nu ti le poate fura !


Be yourself no matter what they say ! (Sting in "Englishman in New York")
#17538 (raspuns la: #17455) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
APRECIEZ ! - de bryzzz la: 13/02/2005 05:03:26
(la: Sindromul emigratiei si romanul.)
Apreciez foarte mult atat cele scrise de tine aici cat si cele cateva comentarii prin care afirmatiile tuturor referitoare la realitatile Romaniei din totdeauna sunt o oglinda a adevarului, desi ceeaece reflecta aceasta oglinda nu este un motiv de mandrie si bucurie pentru nici un roman de bun augur, ci mai degraba o amaraciune inghitita cu greu de care, chiar daca scapi, gustul ei nu il prea il vei putea uita vreodata.
Vreau sa ma intrcalez in randul acelora care au curaj sa priveasca dincolo de ei insisi si sa traiasca asa cum cred ei ca trebuie!
As mai intari cele spuse de voi si prin amintirea textelor a doua poezii publicate de mine si pe acest site:

ASA CA ..

Tiranul care-a umilit o tara
intr-o jumate veac de impilat
de mana noastra fuse vrut sa piara
cu pretul unor vieti ce-au cutezat,

dar frenezia luptei castigata
ne-a ametit discernamantul net
si carma tarii fuse-n pripa data
celui ce primul a cerut-o cert.

De bucurie c-am ucis bastardul
n-am privegheat atent la ce urma,
lasand sa sara-n curtea noastra gardul
un lup siret cu-alura de-acadea

ce, prefacandu-se ca ne pazeste,
daruia ochilor tristi un zambet,
sperante imboldind dumnezeieste
din curtoazii glazate cu ranjet.

Asa ajunse lupul sef de turma
si-n paisprezece ani de asteptari
o haita-avara i-a calcat pe urma,
cu lacomie dezlanind miori.

Vremii mai noi i-au zis “democartie”,
dar voalul nou brodit cu primaveri
sta sa ascunda orisice hotie
secatuind adanc strunga de ieri.

Ce va urma, prea bine nu se stie
dupa domnia lupului plecat..
Stim doar c-a oilor sarmana glie
are nevoie-acolo de-un de barbat.

Se pare totusi ca o-mprospatare
ar noroci iar Romania mea
voind sa-i oblojeasca tot ce doare,
sa curete noroaiele din ea,

caci totusi se mai afla la rascruce
fii ce-ar cerca sa recladeasca sori,
desi e cert c-o floare nu ne-aduce
pe cerul gri ai primaverii zori.

Nu e usor sa-ndrepti nelegiuirea,
sa lepezi matraguna din gradini;
usor ar fi, de-ar arde-n crez unirea
dorintei de-a da groaza-n maracini.

Asa ca ..turma fi-va sa decida
trezindu-si somnul lung, vegetativ
pentru o lupta apriga, activa
pe un teren de munca mai vivid,

ca toti tiranii, lupii si-a lor haita
sa zaca maine-n traista cu povesti,
iar seva din strabuni, adevarata,
s-arate, Romanaie, ce tu esti !
----------------------------------

VREAU SA SPER

Am crezut ca de-acum fara teama mi-e dat
sa strig lumii ca eu sunt roman,
dar se pare ca inca nu-i timp de zburat,
ca n-am lumii prea multe sa-i spun.

Am crezut in miracol de nou inceput
aducand cu el o salvare
unui neam pangarit de stigmatul urat
si-amar al hotiei ce doare,

dar obarzul rosit il ascund si-azi retras
de priviri atat de mirate
pentru vestea ca Tara imi e in impas
implicata-n naravuri patate

si-are-n lume un nume sunand neplacut,
compromis de falsuri si fraude.
Romania isi plange regretul tacut..
Cu ce Ea romanii sa-si laude?

Am crezut ca de-acum bucuros imi e dat
sa strig tare si eu ca-s roman,
dar se pare ca zelul mi-e-nchis in oftat
si nu am lumii largi ce sa-i spun.

E nevoie de jertfe si amenintari?
Legamantul strabun este nul?
Sperand sa-mplinim ale noastre asteptari
n-am irosit prin vreme destul?

E nevoie de-un Tepes sa spanzure-n cui
impudenta cea diavoleasca
ce cuteaza sa supre credinta oricui
spre nedemnitate-omeneasca?

Nu-i pacat de frumosul cladit in simtiri,
de talentul lasat de mosneni
unui neam intelept plamadit cu iubiri?
Cand din nou vom mai fi mandri, demni?

Vreau sa sper ca-n curand imi va fi iarasi dat
sa strig tantos ca eu sunt roman,
dar se pare ca INCA nu-i timpul scontat
orisice sa pot lumii sa-i spun..



S-auzim si de mai bine,
Dudi Taimanescu Balaita/ bryzzz
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Colegii mamei ce statut au? - de Kon Stantin la: 30/08/2006 19:29:52
(la: Licheaua si musca)
Departe de mine gândul de a lua apărarea doamnei Muscă. Sunt prea tânăr pentru a pune la îndoială capacitatea şi dreptul domnului Liiceanu de a se revolta într-o astfel de situaţie. Nu este pentru prima oară când o face dar, de această dată, în mintea mea bolnăviciosă a răsărit o întrebare: nu cumva Hoţul strigă Hoţii? Mulţi vor spune că sunt naiv, poate că aşa şi este, dar până acum nimeni nu a cerut şi nu a făcut public dosarul de „urmărit de către Securitate” al domnului Liiceanu.

Dar dosarul de dizident al domnului Dinescu unde este? Este fost deţinut politic; nu este puţin prea energic domnul Ticu Dumitrescu la cei 80 de ani (mulţi şi sănătoşi înainte) după temniţa grea din închisorile comuniste? Dinescu, Ticu Dumitrescu, Cazimir Ionescu şi alţii se adună la o cafea şi decid astăzi: X nu a colaborat cu Securitatea. Supăraţi probabil că X nu a fost recunoscător astăzi dupăamiază, CNSAS-ul se va răzgândi mâine şi va face public raportul de colaborare al lui X cu Securitatea. Dosarele membrilor CNSAS le-a verificat cineva?

În 1975, pe nepusă masă (oricum mama nu ştia), un frate al tatălui meu s-a hotărât să se înscrie la şcoala de ofiţeri de securitate (sau cum i-o fi spunând). Toţi colegii mamei, începând de la directorul Centrului de Calcul şi terminând cu femeia de serviciu, au fost invitaţi la BDS (Birou Documente Secrete) pentru a explica tovarăşilor ofiţeri de la Securitate ce hram poartă tovarăşa ... ... . Ultima care a aflat că are un cumnat ce va deveni ofiţer Secu a fost mama. Paisprezece ani mai târziu, aceeaşi tovarăşă neştiutoare îşi exprimă dorinţa de a pleca într-o excursie peste hotare. Toţi colegii sunt invitaţi la BDS să explice care sunt lucrările tovarăşei şi dacă nu există riscul ca aceasta să divulge secrete de stat intrând în contact cu persoane străine (mari secrete, pe hardughiile numite Felix şi Independent, în limbaj Fortran sau Cobol, tovarăşa lista salariile muncitorilor, sau alte fişiere legate de producţia unei intreprinderi de stat ce exporta 99% din produsele sale în URSS).

Dacă cineva mi-ar spune astăzi că părinţii mei sunt foşti colaboratori ai securităţii, nu aş avea prea multe argumente să-l combat, dar aş pune totuşi o întrebare: Colegii mamei ce statut au? Acestea sunt doar două situaţii concrete în care ei au oferit Securităţii informaţii despre mama. (într-o discuţie recentă cu mama am aflat că cel puţin odată la trei luni fiecare angajat al Centrului trecea pe la BDS). Unii veţi spune că nu i-au pricinuit mamei nici un rău, aşa cum nici mama nu a pricinuit vreunui coleg vreun rău, deci nu au făcut poliţie politică, nu pot fi acuzaţi de colaborare cu Secu. Dar Mona Muscă a pricinuit cuiva vreun rău prin notele date decanului său?

Această isterie a dosarelor este doar un joc politic. Sacrificăm unu – doi de la vârf, dintre cei care au vorbit neîntrebaţi, ameţim un pic poporul cu câteva dosare bine cosmetizate, mai zgândărim niţel societatea civilă prin câteva voci aşa-zis reprezentative şi neutre (gen Liiceanu, Patapievici, Pipidi) şi noi ne vedem de ale noastre (un Rafo, un Daewoo) că vorba aia mai e de unde fura, important e să nu afle mârlanu’.

Poate sunt naiv, dar acest "circ" al dosarelor este doar o furtună într-un pahar cu apă de ochii închişi ai Occidentului, care are nevoie de noi şi care se bucură că stăm ca proştii cu mâna întinsă, în loc să profităm de bogăţiile noastre.
ARTEMISS - de Alexandros la: 13/09/2006 16:18:24
(la: Romania, regat al manelelor?)
Fratele tau are , cred, intre paisprezece si saptesprezece ani.
Cred asta pentru ca ma sperii la cati tineri de varsta asta asculta manele.
Ca orice lucru facil, ascultarea si intelegerea manelelor e cel mai landemana pentru acesti tineri.
Cu cat muzica e mai de calitate(maneaua o fi muzica? ) cu atat e mai greu de inteles la inceput.
La fel e si cu literatura, cu pictura.
El are si un anturaj din care isi educa preferintele muzicale.
Incearca sa-l pui in situatii proaste.
Introdu-l in diferite grupuri in care te invarti tu si discutati problema aceasta acolo.
Pume-l sa argumenteze pasiunea lui pentru manele si sa asculte contraargumentele celorlalti.


"omul stie mult mai multe decat intelege" - Alfred Adler
#145088 (raspuns la: #144907) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Alexandros la: 31/03/2007 23:59:17
(la: doi vs. doua)
un ceas, doua ceasuri, paisprezece ceasuri.
#182948 (raspuns la: #182944) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
misiobere - de maan la: 08/04/2007 18:37:06
(la: Despre poeme)
substantivu' asta e feminin ori masculin?

MIC adj., s. 1. adj. v. mărunt. 2. adj. crud, necrescut, nedezvoltat. (Plantă ~.) 3. adj. v. redus. 4. adj. v. scurt. (Un text ~.) 5. adj. v. minuscul. 6. adj. v. îngust. 7. adj. v. nespaţios. 8. adj. prost, redus. 9. adj. îngust. (Pălărie cu boruri ~.) 10. adj. v. subţire. 11. adj. v. scund. 12. adj. jos, mărunt, scund, (reg.) pitulat. (Casă ~.) 13. adj. v. pitic. 14. adj. scurt. (Creion ~.) 15. s. v. mititel. 16. adj. v. neadânc. 17. adj. subţire. (Buze ~.) 18. adj. v. ieftin. 19. adj. limitat, redus. (Un câştig ~.) 20. adj. v. neînsemnat. 21. adj. v. nevârstnic. 22. adj. v. mezin. 23. adj. scurt. (Vara, noaptea-i ~.) 24. adj. v. slab. 25. adj. redus, slab, (fig.) anemic. (O lumină ~.) 26. adj. v. scăzut. 27. adj. v. secundar. 28. adj. v. neimportant. 29. adj. v. inferior. 30. adj. puţin, redus, slab. (~ nădejde să ...) 31. adj. insuficient, puţin, redus, slab. (Are posibilităţi ~ de realizare.)

ŞI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părţii de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. şi verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, aşa a şi făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă şi Neacşa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu păţeşti şi tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradaţia) O cameră şi mai mare. ♢ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Şi mai şi = mai grozav, mai straşnic. 4. (În propoziţii negative) Nici. Însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi şi spuse. 2. Deja. Masa se şi pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părţi de acelaşi fel ale unei propoziţii) Este voinic şi tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu“ exprimă relaţia operaţiei matematice a adunării) Plus. Doi şi cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiţie a numeralelor de la douăzeci şi unu până la nouăzeci şi nouă) Şaizeci şi opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei şi paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantităţi) Plus. Unu şi jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondenţă sau o echivalenţă) Binele şi răul. 4. (Aşezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidenţă) A adus şi vin, şi mâncare, şi cărţi. ♦ (În repetiţii, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul şi vorbeşte şi vorbeşte. 5. (Leagă două propoziţii de acelaşi fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide uşa şi intră. 6. (Accentuat, în corelaţie cu sine însuşi) Atât..., cât...; nu numai..., ci şi... Are în mână şi pâinea, şi cuţitul. 7. (În stilul epic şi popular, mai ales în povestire, se aşază la începutul frazei, indicând continuitatea desfăşurării faptelor) Şi a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuinţat înaintea unei propoziţii interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Şi ce vrei să faci acum? ♢ Expr. Ei şi? = ce-mi pasă? ce importanţă are? (Întrebuinţat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în uşă... – Şi? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca“ are funcţie comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca şi la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca şi sfârşită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se şi nu pricepe nimic. 3. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă şi nu o lua în serios. – Lat. sic.

BÉRE1, (rar) beri, s.f. 1. Băutură slab alcoolică, obţinută prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apă a malţului şi a florilor de hamei. 2. (Eliptic) Ţap, halbă, sticlă de bere1 (1). – Din germ. Bier (influenţat de bere2).


deci, sancho, nu te face ca nu intelegi.

#185363 (raspuns la: #185347) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Strainul de dincolo"- de data asta:) - de M a o la: 14/05/2007 19:42:42
(la: Ora de compunere (5) - "Strainul de dincolo")

STRAINUL DE DINCOLO


Drumul pe care o luasem nu-mi inspira mai multa incredere decat o mlastina cu nisipuri miscatoare. Cei doi slabanogi imi indicasera insa drumul din defileu ca fiind cel mai scurt pana la satucul unde speram sa gasim o farama de adapost, daca nu un han, ceva. Ce banuiam se adeverise deja de mai bine de doua ore, adica noaptea cazuse peste noi cu viteza specifica latitudinii, fara surlele si trambitele carora li se zice amurg. Copilul adormise deja iar Aisha incerca sa tina ochii cat mai bulbucati, "sa vad eu drumu!", lucru care ma enerva la culme, mai putin acum. Inca o pereche de ochi erau o binecuvantare pentru ai mei, deja obositi.
Panoul hexagonal al unui STOP luminat de un felinar si o bariera abia ghicita ma facura sa incetinesc si apoi sa opresc, pe marginea drumului, desi se putea ghici usor ca nu mai trecea p-acolo nici dracu'. Lasand farurile aprinse (bateria era noua), am linistit-o pe Aisha si am coborat in praful de doi tzoli. Abia atunci am observat micul canton de dincolo de rapa, cu un felinar la usa si altul in interior, la geam. Crapatura avea o deschidere de vreo paisprezece-cicisprezece metri si era traversata de un pod suspendat, din scanduri, deloc imbietor.
"Hei!" am stigat cu vocea gajaita de praf si nefolosire, spre ceea ce banuiam a fi silueta cantonierului, inapoia ferestrei. "Mai avem de asteptat?" .O slaba miscare sau o palpaire a flacarii felinarului de la fereastra ma incuraja, dar nu indeajuns pentru a ma aventura pe podet. "La ce ora trece trenul?" am strigat, cu mainile facute palnie. Raspunsul a venit prompt, insa sub forma de ecou. Dupa o vesnicie, usa se deschise, de data asta cu un dres de voce, urmat imediat de raspunsul venit de sub felinar. "Mai aveti de asteptat, domnule!". Era cat pe ce sa pic in curul meu lat, ajutand la formarea santului de pe marginea drumului. Parca vorbise crainicul de la BBC, cu accentul lui londonez cu tot! Pana si uniforma (m-am frecat la ochi) parea, in lumina slaba, curata si cu nasturii incheiati pana la gat. Momentul trecuse deja, pana sa inchid gura ramasa cascata si s-o deschid din nou, omul inchise usa odata cu palpairea ambelor felinare.

Aisha ma intampina cu un cascat din care am reusit sa extrag un soi de "Cat mai stam?" anemic. "Habar n-am!", am raspuns la fel de voios, trantindu-ma in scaunul moale odata cu o tona de oboseala si lehamite. "Tre' s-o ridice pan' la urma..."

Ma trezi brusc zgomotul infernal al unui motor care trecea in viteza, insotit de un claxon care imi infigea piroane de doua's'cinci in creier, drept prin moalele capului. Dumnezeii si sfintii invocati s-au risipit repede, cand am aruncat o privire la ceas. Noaptea aproape trecuse. Cand am invartit cheia in contact, am inceput sa-i invoc din nou; bateria era pe moarte. Adormisem cu farurile aprinse. Mi-a luat inca o ora pana ce, oprind toate contactele, am reusit sa dau putina viata acumulatorului, atat cat sa porneasca masina. Era deja ziua cand am trecut de bariera ridicata.

Intrarea in sat era blocata de multimea pestrita, adunata in jurul a nu se stie ce. Cand ne-am apropiat destul pentru a zari cate ceva prin franturile trecatoare create de trupurile in miscare, mi-am dat seama ca priveam stupefiat la ceea ce ramasese din masina care trecuse in viteza pe langa noi. Parbrizul spart, luneta asijderea, orbitele goale ale farurilor se cascau sinistru dinspre radiatorul care inca mai fumega. Cele trei persoane, carora nu le puteam identifica sexul, erau inca in masina, avand chipurile strambate intr-o grimasa de uimire si groaza. Uimit, am intrebat in stanga si-n dreapta ce se intamplase. Abia dupa ce am oprit o juma' de duzina de oameni, unul a rostit intr-o engleza aproximativa:" Rahormi. Ataca doar noaptea". Cu greu am mai scos de la el ca ataca doar in jurul satului. Cand i-am spus ca am fi putut fi noi in locul celor din masina, avand noroc cu bariera si cantonierul, a inceput prin a se uita ciudat la mine si a terminat intr-un hohot de ras: "Ce canton, ce cantonier, dom'le! Bariera aia n-a mai fost coborata de mai bine de 50 de ani! Iar ultimul cantonier, un englezoi ratacit p-aci, e mort de tot atat timp! N-ai vazut ca nu mai exista nici cale ferata? Hi, hi, hi!" facu un semn spre cap cu mana, semn pe care l-am ignorat cu buna stiinta si pleca, chicotind in continuare si facand gesturi numai de el stiute.

Am plecat din sat in aceeasi ora, neluand cu noi decat ceva mancare, fericiti, totusi ca, in ciuda pacatelor multiple, o mana a reusit sa ne protejeze. Mana strainului, de dincolo...
Draga Andrushca - de Roman Haduch la: 21/08/2007 15:58:15
(la: consignes de publication)
"se tastează textul cu doişpe
la un rând "
Nu nu pot fi de acord. Sunt de acord sa tastam textul cu paisprezece , arial , la 1,5 "
E singura aliniere cu care sunt de acord.
"pana mi-am înmuiat-o direct în venă
să iasă poemul albastru "
Te rog sa nu iti mai inmoi pana in vena intrucat starnesti "vântul " care deja ti-a "risipit versurile ". Prin vena circula sangele venos si mesajul poate deveni veninos.
Atentie! Nimeni nu poate sa iti ia ce este al tau.
Ar fi eficient sa stam diminiata in cap , cateva minute . Sa fim practici, punem astfel gravitatia la lucru iar sangele va oxigena creierul, inima se va odihni, fiind ajutat de gravitatie si neuronii se vor bucura de o stare noua care ii va scoate din cantonamentul obisnuintei pentru a nu mai cocheta cu plictiseala.
cu respect Roman Haduch
*** - de onutza la: 06/09/2007 17:38:15 Modificat la: 06/09/2007 17:39:59
(la: Gramatica si Ortografie. Cum e corect? )
mi-l trebuie
corect: imi trebuie (asta)

ma risc
corect: risc + CD

inca:
orele 14
corect: ora 14.

patrusprezece, sasesprezece
corect: paisprezece, saisprezece
insa Doamne daca vrei, sa-i imparti in doua cete.... - de cosmacpan la: 15/11/2007 00:20:59 Modificat la: 15/11/2007 00:23:28
(la: Pe Scurt din spital )
Consultatie

Am alergat la psihiatru
ocolindu-mă,
ocolindu-te
în cercuri largi,
în cercuri pătrate,
fericit că am inventat în sfârşit nebunia,
obsedat de haine fără trupuri,
de trupuri fără haine...
Am alergat la psihiatru,
nechezând
ca un rege sub cal,
ca o regină pe rege,
obsedat că sunt fericit
dacă port sufletul tău
într-un buzunar al ochiului...
Am alergat la psihiatru
plângând,
râzând,
convins fiind că am inventat
în sfârşit nebunia
dar m-am izbit orbeşte
de o sută paisprezece
psihiatri
aşteptându-mă să-i consult!
(Adrian Păpăruz)

Cer scuze autorului pentru furtisag si conferentiarului pentru trollare
samurelia - de zaraza sc la: 02/12/2007 15:30:49
(la: vesnica discutie dintre soacra si nora)
In momentul in care vei fi convinsa ca soacra nu va mai veni, vei intineri cu cel putin zece ani :)

Si eu am tras de pe urma socrilor, dar am scapat, ma consider invingatoare, in sensul ca sotul recunoaste acum "pacatele" socrilor, soacra a plecat atat de departe incat nu o vom vedea decat pe lumea cealalta, socrul s-a resemnat, si chiar daca ar mai scoate coltzii, risca sa ramana fara ei. De fapt el zice ca asa-s eu si nu-mi mai da atentie. Mi-a fost mai greu primii paisprezece ani!...

Problema cu socrii, adesea, e ca ei cred ca experienta le da dreptul sa-ti organizeze viata in domenii unde de fapt n-au ce cauta, vor sa-si impuna experienta...Ori gusturile difera...

Cum va vedeti ca viitoare soacre? ;) Eu nu voi locui in acelasi oras cu fiica mea, norocul nostru ca noi locuim intr-un oras mic si ea cu siguranta se va stabili intr-un oras cu alte posibilitati de afirmare. Ideea e ca trebuie sa ii ajuti atunci cand iti cer asta.

#262059 (raspuns la: #261760) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poi - de thebrightside la: 06/05/2008 16:22:33
(la: Nihil Alienum... )
daca n-as avea nodul asta in gat, poate as putea si vorbi...

(dupa un pahar cu apa, chiar mi-a trebuit unu', nu-i un 'so do speak')

mai, omule bun ce esti, poi tu esti de cel putin paisprezece ori mai rebelios ca mine s-ai un talent de-a turna durere-n cuvinte simple cum rar am vazut.

mda, fatarnicia e in galantar, mortu' pute in dulap, da' n-are nimic, mergem la rude, sa petrecem, dar.

plecaciune.
Sancho Panza - de zaraza sc la: 02/09/2008 11:44:43
(la: Reportaj despre pantofii roşii ai Anei)
Toata e frumoasa, iar mie imi plac mai ales versurile de mai jos:

"la paisprezece ani i s-a spus o poveste
despre stelele care curg în fântâni
să se scalde puţin
doar puţin

în noaptea aceea mama ei a ridicat o biserică s-a închis între ziduri apoi i-a dat foc.
Ana n-a aflat niciodată."

Sancho Panza - de INSULA ALTUIA la: 02/09/2008 13:41:47 Modificat la: 02/09/2008 13:43:27
(la: Reportaj despre pantofii roşii ai Anei)
la paisprezece ani i s-a spus o poveste
despre stelele care curg în fântâni
să se scalde puţin
doar puţin



Bine ,ce sa cometenez dar asta mi-a placut cel mai mult.
:) - de Giordano Bruno la: 02/12/2008 14:22:42
(la: jurnal de duminica)
- Laaaa dumnevoastra e paisprezece si cinsprezece?
#367919 (raspuns la: #367916) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Lascare - de adynet1 la: 15/03/2009 13:31:32 Modificat la: 15/03/2009 13:33:21
(la: PRIMUL SARUT (versiunea in proza))
Multzam mult!
Las "indragostita" fie ce-o fi...:)
...si ca chestie, uite varianta in versuri de-acum un an :

Primul sarut



Te-am cunoscut în gazdă la Târgovişte
Eu, slab, înalt, aproape cincisprezece
Tu, nu mai mult de paisprezece
Doamne, ce dragă privelişte!...

Te priveam muţit de-emoţie
unduită îmi treceai prin fire
Cu trup felin brizat de graţie
Patima juvenilă mă făcea mire.

Ţi-am spus timid că pot s-ajut
La matematică
Singura idee ce-mi veni
Lipsit de practică.

Ochii tăi de ciută străluceau
Ecuaţiile-n cap fugeau
Cifrele-ţi dădeau speranţe
Iar eu... priveam mileul plin de aţe.

Dar iute ochii s-au oprit la nasture
Cu care te jucai premeditat
Il lipeai şi dezlipeai cu-n plasture
Iar pielea dezvelită s-arătat.

Îndrăgostit cu frenezie am şoptit:
"Mariana, hai sa incetăm la lecţie!
Poate simţi sau ai o predilecţie
De-a fi cu mine-n lanul necosit…"

Înconjuraţi de maci înflăcăraţi
Ne-am îndreptat obrajii- mbujoraţi
Buzele flămânde-am apropiat
Cu ochii-nchişi insă-am ...ratat

Ai izbucnit in râs cu poftă
Am suferit la gestul neplăcut
Si-aşa s-a incheiat nedreaptă
Istoria primului meu sărut…

28 Februarie 2008

alex si intruder m-au sfatuit atunci s-o incerc in proza...
#416989 (raspuns la: #416984) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...