pe parcursul operei

Draga Teodora,

nu am mai postat de cateva luni pe acest forum, fiindca nu am simtit ca e cazul. De fapt nici nu am mai intrat sa vad ce se mai petrece. Acum tocmai cautam pe Google in presa straina ce se mai aude de Grieg si am vazut acolo si "Cafeneaua", asa ca am intrat din nou.
Imi pare rau daca asa cum ai zis, exista printre yoghini persoane care te priveau de sus, cu aroganta, din cauza religiei tale. Aceste persoane mai au multe de invatat si intr-adevar nu merita sa le privesti decat cu compasiune. De fapt marii yoghini au considerat uneori chiar banale insecte, plante sau animale ca fiind maestrii spirituali pentru ei, atunci cand datorita acestora au invatat anumite lectii spirituale.
Din pacate aceasta atitudine de "eu si doar eu detin adevarul" este foarte raspandita, chiar printre crestini. Nu cred ca e nevoie sa mentionez faptul ca fiecare cult crestin se considera pe el cel adevarat si considera ca dintre ei vor fi gasiti "cei alesi", la a doua venire a lui Iisus. Probabil si cultul din care tu faci parte nu face exceptie de la regula asta. Tocmai ca din acest punct de vedere yoga nu considera ca doar practicantii ei detin intregul adevar, existand in acest sens mari maestrii yoghini ca Ramakrishna, care au parcurs si alte cai spirituale pentru a vedea daca si acestea duc pana la Dumnezeu. Chiar Grieg, pe langa faptul ca a inceput (cu vreo 7 carti pana acum) traducerea operei exceptionale a lui Jakob Lorber, a oferit si un comentariu profund spiritual la o evanghelie apocrifa (a lui Toma) si in acelasi timp a ajutat si la tiparirea altor lucrari cu specific crestin.
Mistici cresti recunoscuti, chiar detinatori ai stigmatelor, au recunoscut la randul lor dimensiunea spirituala a unor maestrii spirituali yoghini, deci vezi si tu ca aceste fiinte exceptionale se recunosc intre ei. Chiar in Romania, exista anumiti pustnici crestini, care l-au recunoscut pe Grieg ca fiind un maestru spiritual autentic, fara ca acesta sa le-o ceara.
De fapt viziunea asupra spiritualitatii pe care o ofera yoga este unica si minunata chiar prin universalitatea ei. La cursurile MISA exista persoane crestine ortodoxe, catolice, protestante, etc, alaturi de mahomedani, evrei si exista chiar si atei. De fapt, asa cum spunea Mircea Eliade, yoga nu este o religie, ci o stiinta a religiei.
Ca deosebire fata de alte miscari actuale, mai mult sau mai putin spirituale, yoga in mod incontestabil este cea mai veche (prin atestare documentara, de peste 5000 de ani) si asta spune multe. Este mai veche chiar decat hinduismul, ceea ce arata clar ca yoga nu este determinata de zeii indieni, asa cum cred unii. Au existat multe curente spirituale care nu au facut fata probei timpului, cum ar fi zoroastrismul, sau din Biblie inchinarea la idolul Baal, diverse mistere grecesti, chiar ramuri ale crestinismului care nu au supravietuit, etc.
La inmormantarea papei Ioan Paul al II-lea ascultam cum de exemplu la ora actuala in catolicism este cea mai mare criza de preoti, fiindca acestia nu mai pot sa fie abstinenti si alte motive. Si ortodoxismul are propriile lui probleme si chiar si aceste noi curente crestine. O spun din experienta, fiindca am avut curiozitatea sa discut chiar cu oameni cu raspundere din cadrul acestor grupari.
Spre deosebire de acestia, la ora actuala yoga este din ce in ce mai raspandita in lume chiar printre intelectuali sau tineri. MISA de exemplu are filiale in mai multe zeci de tari, pe diverse continente iar in Romania exista vreo 30.000 de cursanti. Si asta in conditiile in care de cel putin 10 ani presa ne tot calomniaza cu aspecte abjecte si nefondate. La fel exista multe celebritati care s-au apucat de yoga peste tot in lume, sau exista programe yoga obligatorii pentru antrenamentul cosmonautilor sau al altor categorii de oameni care necesita o pregatire speciala.
Alte domenii de frontiera cum ar fi parapsihologia cu diversele fenomene gen clarviziune, psihokinezie, precognitie sau studiul fenomenelor de la frontiera mortii fizice se indreapta din ce in ce mai mult catre explicatiile pe care le ofera yoga. In acest sens crestinismul a cam ramas in urma, singurele explicatii fiind ori "interventii sau posesiuni diavolesti", ori "o minune a lui Dumnezeu". Dar nu se spune nimic despre faptul ca unele dintre aceste puteri chiar exista in om in stare latenta si cu atat mai mult nu se ofera metode practice pentru a putea face uz de ele, evident la modul intelept.
Nu vreau prin acestea sa denigrez sau sa minimalizez crestinismul. Cum am mai spus-o, chiar in cadrul MISA au aparut mai multe publicatii cu caracter profund crestin. Si yoghinii considera la randul lor ca pe pamant vor avea loc unele evenimente de o amploare deosebita si din pacate destul de dure pentru multe fiinte umane. Am vrut doar sa-ti ofer o idee mai completa despre ce inseamna yoga pentru ca sa nu ramai doar la amintirea neplacuta a unor persoane care se pare ca nu au inteles nici macar unele reguli de baza ale bunului simt.
Cat despre autenticitatea practicilor yoga asa cum sunt predate in cadrul MISA, ai mare dreptate spunand (la fel ca si Iisus) ca "pomul se cunoaste dupa fructe iar omul dupa roadele actiunilor lui". O discutie pro sau contra nu prea isi are aici sensul. Iti doresc doar sa cunosti oameni din cadrul cursurilor de yoga predate de MISA, la care sa poti observa cu adevarat impactul spiritual pe care yoga il are in viata lor.

Spirit Intelept

PS: pentru detalii in privinta lui Grieg si a MISA, precum si a adevarului legat de ce se petrece acum in Romania in legatura cu aceste aspecte, puteti sa va uitati pe site-ul:
http://www.yogaesoteric.net

Am parcurs cu interes cateva dintre textele dvs.. Pe unele la ceva distanta de momentul editarii lor, asa incat mi se va sterge, sper, zambetul, de pe lista celor care nu v-au mai putut fi de folos, dar au incercat.:)
E deosebit de agreabil stilul acesta direct, simplu, profund, limpede, elegant, sensibil, emotionant, plin de umor sau strabatut de o ironie fina, in perfect acord cu subiectul ales (dintr-o gama si ea destul de larga).

Cat despre clopote, eu ce sa mai zic :)

zaraza - daca nu crezi ca si publicul cumparator de carte e otv-izat, inseamna ca n-ai vazut niciodata un raport de vanzari din partea unei librarii :)

deci sa inteleg ca tu scrii pentru OTV-isti si o admiti cu seninatate?

serios, nimeni nu s-a imbogatit din scris, in Romania post-revolutionara. pentru mult mai multi bani, puteai sa-ti iei un job boring si sa nu te doara capul. daca tot admiti ca scrii pentru otv-isti, de ce naiba mai scrii? de ce te expui, de ce induri tot parcursul asta, care trebuie sa fie tare frustrant pentru un om destept, care se considera creator. si daca inteleg ca un creator ar face toate chestiile astea relativ sordide pentru succesul operei sale, in care crede profund, unul care o face CONSTIENT si cinic, pentru succesul iluzoriu la un public otv-ist, ma lasa masca! nu inteleg motivatiile, pur si simplu.

Intelesu-ti grija pentru fat, tu cel purtat de vanturi... De inteles nu-i greu, ast' sens al vietii ce-l descrii. Curate ganduri-ti-nplinesc visarea, un ideal propice pentru al tau urmas eu vad. Este normal... si nu, tot ceea ce ai spus; caci doar ca nemurire noi stam la sfada aci. Aista lume oarba ne umple-atat de ura. Nu neglijenta-i cuiul ci soarta noastra-i buba, nevrednice amic. Este ciudat cum tu, intelectual vad bine, afirmi atat de crancen, prelung motiv sa-mi dai. Pe tot parcursul barfei ce ne-ntinseram-n blog, vad doar inversunare si e' pacat crezare-mi da', nu mint!. Ce nu-ntelegi, vezi bine, nu-i vina ta deloc...la 1,5 si 6 eu tin sa te aprob. La 2 iti dau dreptate, devreme nu fii vesel...caci nu-n totalitate. De boala unui creier degeaba fugi ca' lepra nu-i, stii bine. Tot oameni sunt si ei ...la fel si cei de care nu stii dar zilnic ii atingi si le vorbesti fara probleme. Mirat vei fi, dac-ai putea sa simti ce ei gandesc cu-adevarat! Deci despre-ndepartare nu-i cazul sa vorbesti ca' sun'a-ipocrizie. Chiar daca declarati ei iti vor sta in fata, nu pune etichete de "bulangiu" ...pe viata. Imagineaza-ti simplu, un frate sau o sora ce nu-ti impartaseste aceasta ..."scriitura" . Vei renunta la dansul ...asa ...doar din principiu, bagand in fata iarasi a ta progenitura? Cat de cinstit e' oare in ochi sa il privesti spunandu-i franc pe nume "draga, bulangiu acum tu esti". A ma explica ... consider ca nu-i cazul in pentru a ta persoana! Aceasta sezatoare nu-mi cere motivare...ori inca eu nu stiu! Oricum insinuarea-ti nu afla macar urma de tinta in personalitatea mea. Precum am scris deja, sotia mea cunoaste gay ce dau "de sus" clasa multora. Curiozitatea-ti este satisfacut-acum? Asemeni tie si nu numai , greu a fost a intelege ce mintea unui gay ...alege. Dar Papa draga, afla ca nu te tabara! Scuzate-mi fie aceste randuri fara noima ... dar pline de atata inteles!

ahaaa uitam ...vezi bine... A "incurca" o gaura cu alta nu inseamna a fi gay neaparat, stimabile... Sexul anal este practicat de ambele sexe. Iti recomand sa incerci :) Alege o dama bine, experimentata-n procedeu si... s-ar putea sa nu mai doresti sa schimbi, dupa aceea. Cat priveste gay-i , din experienta mea profesionala si a documentatiei in domeniu, se pare ca formele feminine nu ii incita din cauza dezechilibrului hormonal. Aceste dereglari sunt date, in special, prin mostenirea genetica provenita de la mama; si in mod cu totul particular de catre sensibilitatea fiecarui individ in parte pe parcursul evolutiei sale. Oare ai mai fi la fel de revoltat daca ai afla ca in adolescenta o parte din anteziile sotiei tale erau legate de o persoana de acelasi sex?!! Paradoxal ,nu? De aici si efectul "celei mai bune prietene" cu care fetele se tin de mana in acea perioada. La barbati, ursurinta cu care isi fac prieteni acestia este data de latura feminina a personalitatii lor. Cati lei, tauri, etc... ai vazut ca fiind prieteni? :) Practic este imposibil sa tii doua specimene de aceiasi rasa si sex laolalta. Subiectul este vast ...si eu scriu in timpul programului, privat fiind de suficient timp liber pentru a explica pendelete acest fenomen, simptom ...spune-i cum doresti

1.Majoritatea asigurarilor din tarile civilizate acpoera costul operatiei de schimbare a sexului si plus tratamentul hormonal pe tot parcursul schimbarii...pre- si post-.
2.nu am inteles ce-i cu "genul T"
si partea cu "cum vor face la nastere" ?
Daca-s barbati care se transforma-n femei desigur ca nu vor da nastere iar daca-s femei care se transforma-n barbati noile lor partenere vor da nastere prin inseminare artificiala cu sperma altora ...sau am inteles eu gresit ce-ai vrut tu sa spui ?

Uneori se intampla ca din cauza grabei, sa apesi alaturi pe tastatura, sau sa iti scape pur si simplu un acord

De aceea ar trerui adaugata si regula "nu se comenteaza greselile gramaticale". Este foarte iritant ca subiectul initial s fie sa zicem "manastirile din nordul Moldovei", iar pe parcurs discutia sa ajunga la o disputa pe teme gramaticale.

Sint bibliotecile ilegale? Biblioteca cumpara o carte si o da la citit la 1000 de oameni. Si o dau pe gratis!
Iar acest “furt” este sustinut cu bani publici de la buget!
Eu, biblioteca, am imprumutat cartea, cititorul a citit-o, poate a si copiat-o, s-a comis ceva ilegal?
Sint bibliotecile in afara legii? Respecta ele dreptul de autor? Daca da, cum? Daca nu, de ce nu sint interzise si scoase in afara legii?

Iata ce spune legea 8 din 1996.
********************************************************************************
ART. 34
(1) Nu constituie o incalcare a dreptului de autor, in sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fara consimtamintul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu conditia ca opera sa fi fost adusa anterior la cunostinta publica, iar reproducerea sa nu contravina exploatarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.
(2) Pentru suporturile pe care se pot realiza inregistrari, sonor sau audiovizual, cit si pentru aparatele ce permit reproducerea acestora, in situatia prevazuta la alin. (1), se va plati o remuneratie stabilita conform prevederilor prezentei legi.

ART. 107
(1) Autorii operelor inregistrate sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul, impreuna cu editorii si producatorii operelor respective si cu artistii interpreti sau executanti ale caror executii sint fixate pe aceste suporturi, la o remuneratie compensatorie pentru copia privata efectuata in conditiile art. 34 alin. (2) din prezenta lege.
(2) Remuneratia prevazuta la alin. (1) va fi platita de fabricantii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor si de catre fabricantii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remuneratia se va plati in momentul punerii in circulatie pe teritoriul national a acestor suporturi si aparate si va reprezenta 5% din pretul de vinzare al suporturilor si aparatelor fabricate in tara, respectiv 5% din valoarea inscrisa in documentele organelor vamale pentru suporturile si aparatele importate.
********************************************************************************

Copierea oricarui produs este o actiune cu baze strict economice si care respecta cu sfintenie legile profitului si pe cele ale cererii si ofertei.
Urmariti piata si veti constata ca se copiaza doar acele produse cu o rata a profitului extrem de mare si care permit un profit de peste 45-60% din cifra de afaceri.
Cum tehnologiile de copiere sint din ce in ce mai performante, si aici includ si productiile pirat de textile, incaltaminte, etc, marfa copiata sau contrafacuta va avea succes si va inlocui marfa originala.
La fel, cit timp se va vinde muzica la preturi astronomice, ea va fi piratata, copiata, schimbata, tocmai pentru ca reproducerea ei este extrem de simpla. Pe de alta parte in pretul aparatelor de reproducere exista o cota parte pentru drepturile de autor (nu drepturile autorului!!!!).
Daca insa s-ar dori vinzari reale, nu preturi de jaf, s-ar putea realiza vinzari de masa la preturi extrem de mici, costul suportului + profit de bun simt. Adica ar fi mai ieftin sa cumperi decit sa piratezi!
Cum asa ceva nu exista, si muzica si softul se vinde prea scump fata de cit face, ele sint cele mai usor de copiat si piratat.
Un exemplu:
In România un W98 costa 100$ la un salar de 100$. Pirateria este de 65%.
In SUA, W98 costa tot atita 100$, dar la un salar de 1200$, iar pirateria este de 25%.
Daca luam in calcul si conditiile economice, atasate pirateriei, ajungem la o cu totul alta structura si ierarhie a piratilor. Adica nici in SUA unde oricine si-ar permite o licenta pe bani, pretul este prea mare ca sa determine cumpararea in locul piratarii.
Asta demonstreaza ca preturile de vinzare ale acestor produse sint prea mari si permit o eficienta foarte mare a pirateriei.
Muzica este un produs perisabil, usor de copiat, si care se vinde cu preturi astronomice fata de valoarea de intrebuintare. Rezultatul: cistiguri maxime, la costuri minime.
Pentru ca pirateria si copierea sa fie reduse (nu pot fi eliminate!) trebuie schimbate principiile de vinzare ale lor. Aceste principii dateaza de pe vremea gramofonului, iar acum sintem in anul 2003, secolul 21! Lucrurile au evoluat. Cel putin unele din ele!!

Si revin la prima intrebare: sint bibliotecile ilegale??


Dan-Calin

Despre trenul mortii, plimbat pe ruta Iasi-Calarasi(Ialomita), iata "amintiri" culese dintr-un site probabil neolegionar :
"Viorica Agarici – mit si adevar in problema "Trenului mortii"

Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman - Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara - o garnitura lunga cu vagoane de marfa ("bou-vagon" cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.



Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata "batalie" cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: "Zuruck Verboten!" (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: "Verflucktes Gesindel, auf die Seite!" (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa... La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: "Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!" (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul - fost pana aici ???al mortii" - s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici - colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.



Epilog

1. Prin anii ‘50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu "370" cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara "minunea" de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti...?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva...

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie... Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe "aleea dreptilor" de langa Rechowot (Israel), creste falnic.

Dr. Epifanie Cozarescu

Interesant punct de vedere, trebuie sa recunosc! Este frustrant uneori cand nu poti combate o idee "face to face" , pentru a-ti putea arma strategia precum spui. Este extrem de dificil cand repeti de zeci de ori acelasi mesaj sub o forma sau alta, unor oameni de un nivel intelectual total diferit! Unii pricep numai cu stilul "combatant", altii mult mai simplu printr-o discutie pur intelectuala. Ei bine, dincolo de acest ecran imi este imposibil sa observ carui tip de persoana ii raspund. Este foarte adevarat ce spui...in marea majoritate, indiferent de nivelul de pregatirea la fiecaruia, adultii reactioneaza in genere la fel. Problema este ca nu doresc sa ii conving ci sa ii pun sa gandeasca. Cu siguranta nu va pleca de pe acest forum cu un bagaj de cunostinte ce-i va schimba viata radical. Totusi o samanata am reusit sa ii sadesc in minte. Cu timpul aceasta se va fructifica, lasand calea libera unei gandiri multilaterale ce se va imbogatii pe parcurs din informatiile receptionate delungul propriei experiente. A schimba lumea intr-un simplu forum , este super-imposibil. Mentalitatile se schimba pe o durata lunga de timp...si eu incerc sa contribui la asta. Adu-ti aminte isteriile in masa provocate de "clarvazatori"(cutremure, meteoriti, etc...) Daca n-ai combate o idee total gresita, cu ceva fermitate atunci degeaba te lupti sa-i faci sa priceapa! Nu pozez intr-un lider Alice, nu ma intelege gresit.

Depinde de multe, Rco, dar cel mai important este sa ai incredere in viitoarea ta sotie si in iubirea voastra. O sa fiti doi, si la bine si la rau, o sa ai si familia ei.
Nu pleci singur, in necunoscut, veti fi doi in lupta, cot la cot
Daca te duci cu inima deschisa spre oameni, cu respectul de traditii, cultura si obiceiuri,
daca ai vointa de caracter sa lupti, sa muncesti cinstit, o sa razbesti, chiar cu toate formalitatile si echivalarile care intervin pe parcurs.

Unde o sa debarcati in Franta?
Viitoarea ta sotie din care regiune este originara? (stii tu vorba : cate regiuni- colibe- atatea obiceiuri..), poate putem sa-ti povestim cate ceva..

Si inainte de toate, felicitari si copii multi! :)

Exisat bineinteles problema personala care nu este de neglijat.
Dar mai puternica este problema de "incredere". Pierduta TOTAL intre cele doaua parti combatante.
Si se mai poate discuta despre problema de "reciprocitate".La niste "negocieri" ambele parti "mai lasa de la ele".In acest conflict,numai o parte "lasa" sau cedeaza "componente palpabile" iar cealalta stie sa primeasca.Iar cand i se cere sa renunte intr-o problema "simbolica si declerativa",nici atata lucru nu este capabila sa faca.(vezi cauza pentru care au esuat convorbirile de la Camp David.)

Eu vad rezolvarea problemei in TIMP,cu o "redobandire" treptata a increderii reciproce(in acest timp si cei doi "proatagonisti cocosi" vor parasi arena,din cauza varstei inaintate).De fapt exact acest lucru a fost propus de Shamir la conferinta de la Madrid(si a fost luat in ras de ambele parti!).Intre timp s-a pierdut un deceniu si nici macar "la inceput" nu suntem.
Si ar mai exista doua probleme.
Una este apritia politicienilor din ambele parti care vor sa arate rezultate "rapide",semnate cu numele lor.
a doua consta in interesele unor state arbe(sau musulmane) din regiune(care nu numai ca nu sunt in stare de pace cu Israelul,dar nici nu-l recunosc(stii ca in invatamantul sirian Palestina/Isreal nu exista pe harta?Toata regiunea se numeste "Siria de Sud".Astfel se pregateste "generatia viitoare formata pentru "ura".

Din punct de vedere al "trupelor internationale",nu cred ca Israelul va accepta un asemenea "Compromis",avand in vedere "experienta amara" pe care o au cu astfel de trupe(internationale sau ONU).Pot aminti 1967,cand Egiptul a cerut evacuarea trupelor din Sinai(efectuata intr-o viteza de necrezut si fara nici un protest din partea ONU),sau,mai recent,rapirea celor trei soldati israelieni(se duc acum tratative pentru readucerea trupurilor neinsufletite/contra 400 de arabi aflati in inchisori israeliene) de sub "nasul" trupelor ONU(ba acestia au mai si "filmat actul).

Deci,fara graba,prin acte periodice de retrocedare a unor portiuni din "teritoriul disputat",o pauza mai indelungata pentru a vedea cum partea opusa isi aplica datoriile,samd.
De fapt,este ceeace propune si "Foaia de parcurs",dar,din pacate,nu s-a ajunsa inca la "primul punct".
Aceasta este parerea mea,in linii FOARTE MARI!
Numai bine.....inca astept raspunsurile tale,JCC.

Libertatea "intre prieteni" de care vorbesti impreuna cu atmosfera discutiilor pe teme nu prea agreate de regim, intr-un cadru care implicit devenea conspirativ, dadea tuturor impulsul de a nu se lasa constransi, de a afla tot ce se stia ca nu trebuie aflat. Poate ca o parte din ceea ce scriu vine dintr-o inevitabila nostalgie a "zapezilor de alta data" dar dupa '89 aceasta libertate a fost ucisa de cealalta libertate. Cele doua libertati s-au gasit o perioada intr-o incompatibilitate absoluta iar apoi pe cea moarta ,careia nu i-am dat atentie la timpul potrivit, nu o mai putem invia si asta doare. Se pare ca exista un pret universal si constant pe care orice om trebuie sa-l plateasca pe parcursul vietii sale si de aici tot ce decurge. Asta este ceea ce regret din perioada lui Ceausescu. Partea proasta este ca locul "revoltei intelectual-conspirative" din era comunista l-a luat "sila pseudodemocratiei de talcioc"
Ioan M.

1)Ministerul de finante israelian "are in studiu" multe lucruri pentru a stoarce taxe populatiei.
Asta nu inseamna ca si le pune in aplicare!!(cel putin acest ministru de finante se opune categoric taxelor "pe munca" sub orice forma!)Ce inseamna 3 miliarde(intr-un buget anual de 250 de miliarde),daca se putea salva viata a 400 de oameni?Am specificat numarul 400(din cei 800 de morti) deoarece sunt de acord ca nu exista "inchidere ermetica"!)
Dar daca "tot ne jucam cu cifre",hai sa vezi si cum gardul "economiseste".In locurile in care "gardul lucreaza",au incetat COMPLECT furturile de masini(si transportarea lor in Cisiordania pentru "piese de schimb" revandute pe piata israeliana).Ca rezultat,probabil in viitoru apropiat,vom simti o "economie foarte substantiala la asigurarile masinilor).
In aceleasi regiuni, a scazut la minimum furtul agricol(si asta o declara nu guvernul israelian ci "cei in cauza" care se organizasera in detasamente de paza pentru a-si apara culturile).
Numai la aceste doua exemple,economia reste de zeci de ori mai mare decat cei 3 miliarde pomeniti de tine.
2)Nu stiu despre ce polemici vorbesti,dar teroristii nu au nevoie de "pretexte".au dovedit-o in ultimii 3 ani "fara zid".
Iar daca nun va fi zid,se va gasi alt pretext pentru unele tari care cauta anumite "interese in regiune".
Nu ne facem iluzii in aceasta privinta.Stii de ce?Pentru ca suntem siguri ca vom avea deziluzii.
3)Bush declara multe!Si depinde si in fata carui public apare.
Acest gard,din punct de vedere al securitatii,ar primejduii chiar foaia de parcurs care este "copilasul sau".Nu conteaza "cum arata acest copilas",dar este al lui?
acelasi Bush,cu alte ocazii,a declarat ca orice stat are dreptul legitim sa-si apere cetatenii(si nu conteaza cum!).
Am crezut ca el,in Irak,are alte "patente".Dar vad ca si trupele americane de acolo folosesc "tehnica barirelor" samd.Nimic nou sub soare!
4)Nu vorbesc de "avantajul" de a cunaoste limbi straine,ci de principiu de a folosi numai limba romana pe un forum romanesc!In plus,imi place sa vad si sa inteleg si "natura linkului" inainte de al cita!Si nu am sa caut in toata lumea.N-mi pasa daca faci un rezumat si redai in romaneste ce concluzii ai tras de acolo.(cred ca aceasta este si politica forumului,exceptand poiezii si alte opere de literatura).
5)Ce este rau sa detii mai multe cetatenii?Sa nu ai deaface cu "vize" si alate surprize in excursii in Europa(eu mi-am reluat-o pe cea romana).Cat depre cei 68%,trebuie sa intelegi ca marea majoritate a celor veniti in Israel din Europa sunt originari din Europa Rasariteana.Care abea acum incepe sa adere la Europa Normala(UE+Nato).Ce vroiai,sa lupte pentru un pasaport european care-i dadea acces la "Pactul de la Varsovia"?
Si cred ca si procentul este foarte exagerat,luand in consideratie ca nu exista in populatia istraeliana un asemenea procent de "Originari din europa"(ori cei originari din tarile arabe sau din fosta URSS nu cred ca sunt atat de "arzatori").
Vorbesti de 50% din cei 68% la suta care vor sa plece?Alta exagerare.Aici se vorbeste intens sa se dea drept de vot celor aflati in strainatate.Dar fiecare sursa de infornmatii vine cu "interpretarile ei".
In plus am auzit de un numar destul de mare de fotbalisti israelienimcare doresc un pasaport european(polonez,in special!).Acest lucru le deshide fara nici o problema portile catre "ligile europene"(din 2004,o data cu aderarea celo 10)

Iar la P.S.-ul tau,sunt uimit de felul cum ne putem juca cu datele statistice!
Salariul mediu in Israel este de 7000 IS(1559$).Muncitorii calificati(despre care vorbesti tu) sunt cei care "trag salariul mediu in sus",deci au mult mai mult decat acesti 1559$.
Iar cand se discuta depre chirii,se iau cele "utopici de mari" in cartierele elegante ale Israelului.In ce cartier ai auzit tu ca se plateste 1500$ pentru 3 camere?Si cine ti-a oferit aceste date?Sa-mi spuna si mie acest lucru!!
Desigur ca vei gasi si cu 3000 de dolari,dar sa iei aceste "limite extreme" pentru a face "statistici sau comparatii"?
Acest lucru imi aminteste ceva din Romania(sper sa nu te jignesti caci nu este nici o aluzie la tine):

"Cat face nenicule,doua corcoduse plus sapte barabule?"

Numai bine,anita47.

Iarna in Manitoba

Azi, decembrie 11 2003

Ies afara pe la 7:30 ....brrrrr -32 C cu vintul care bate voios de la nord - bineinteles ca doar n-o bate de la tropice Sarmi draga imi zic-
Masina, ca stau in apartament si nu am garaj subteran... este acoperita cu un strat compact de gheata de un deget, dar nu de un deget parizian ( vezi blogul Parizian )ci de un deget manitoban , adica grosut, plinut si bine hranit cu fast food.
deci, ma apuc de curatat voioasa si incerc sa execut miscarile deja arhicunoscute:sus /jos dreapta/stinga (ma refer la curatarea masinii nu la altceva - de ce va fuge mintea hei?) pina o curat atit cit sa vad prin geamuri;
Intre timp motorul miriie fericit dupa ce a stat la curent toata noaptea - ca aici punem masinile la curent(prize) ca altfel nu le mai dezgheata nici Dumnezeu dimineata...

Intru in interior,(am masina manuala cu 6 viteze) si incerc sa bag intr-a intiia - merge ca si cind ai avea untura in transmisie, deci o mai las sa miriie(masina) pentru inca 5 minute...Intre timp sunt in intirziere - dracu a planificat asa un frig dintr-o data! - ieri a fost "numai" -20 C !!!
deci pornesc, dar inainte de a va decrie drumurile si parcursul va voi descrie cum este imbracata o "lady de manitoba " :)
Pantaloni de ski, caciula care aici se numeste 'tuc',manusi de eschimosi, piele si blana, bocanci 1/2 kg unul,parka cu puf de gisca.Se pare ca sexul nu mai conteaza la -30 ca tot nu te gasesti prin haine.Nu se poate deosebi o femeie de un barbat de la 2 metrii.
Acum, dupa ce am dezmortit masina si soferul(dupa atita miscat nici nu am nevoie de alt exercitiu)hai la drum.
Hei, pai voi aia din RO va plingeti de drumuri si gropi, pai sa veniti aici in Manitoba(e in Canada undeva intre Toronto si vancouver... daca trebuiesc precizari).Mi-am schimbat arcurile de pe spate de 2 ori in 3 ani, ca ei tot repara vara (sezonul este luuuung de 4 luni si tot curata gheata iarna(8 luni).Deci, dupa ce esti "incalzit' se trece la faza "calarotie la servici cu minimum consum de gaz si minimum cazaturi in gropi".Peisajul este cumplit, totul este alb-gri(ca pun sare si nisip sa nu ne dam naibii unii intr-altii),soferii sunt grabiti si de obicei cam nervosi(dar asat nu este nimic nou) iar intersectiile sunt foarte alunecoase.
Singurul lucru care salveaza pictura este cafeaua fierbinte pe care o savurez in masina, scotindu-mi delicat manusa ca o suba din cind in cind...

Sa fiti fericiti

Sarmi

Astea sunt doar cateva din multele anomalii care s-au petrecut in timpul revolutiei din decembrie. Sigur ca e usor sa-ti dai cu parerea sau sa presupui anumite lucruri pe baza catorva informatii parvenite disparat si uneori ciuntit. Ce vreau eu sa reamintesc este un lucru deosebit de ciudat despre care au mai vorbit si altii dar parca prea putin. Imi amintesc ce am vazut cu ochii mei atunci la televizor- fiind din Suceava n-am avut parte de revolutie decat ca telespectator! Inca de atunci n-am inteles de ce in strada mureau oameni nevinovati, chiar femei tinere cu tot cu pruncii lor spintecati de baionete (cred ca n-o sa uit acele imagini toata viata mea...! ), iar "capii" revolutionari care pur si simplu parca defilau la balconul acela n-au fost luati la ochi de nici un tragator. Sunt o multime de cazuri in care femei ce gateau in bucatarie la aragaz au fost gaurite de lunetisti. Eu stiam din istorie ca intotdeauna, dar absolut intotdeauna, primii care trebuie eliminati pt. a taia elanul unei rascoale sau revolutii de strada sunt capii, liderii, conducatorii... Dar imi poate spune cineva de ce acei lideri, multi aciuati si cocotati in posturi de mare raspundere pana in ziua de azi, n-au avut nici macar un pic hainele zgariate, ca sa nu mai pomenesc de gauri de gloante sau de rani impuscate. Ce aura magica i-a protejat atunci cand in jurul lor zburau gloantele si trasoarele ca in "Furtuna in desert"? Sa fie aceeasi aura care inca ii protejeaza...?
Am revazut zilele trecute imagini din timpul procesului celor doi Sefi de stat (ca asta au fost si nu trebuie sa ne fie rusine de istoria noastra- ma refer exclusiv la aceasta istorie). Sa fi avut dreptate Nicolae Ceausescu atunci cand a pomenit de "agenturili straini"?... Oare ce stia el si noi n-am aflat?- si probabil n-o sa aflam decat dupa ce vechea clica si nomenclaturistii ramasi sa suga sangele tarii istovite de grautati. Sau atunci cand ingroziti au asistat neputinciosi la propriul simulacru de proces si le-au fost legate mainile cu funii si cu sarma, nu s-a gasit intre acei calai nici o urma de noblete si de bun simt care sa-i opreasca de la asa o injosire?... De aici si asemanarile cu cazul lui Saddam. Acelasi tratament inuman aplicat in numele umanitatii si al dreptei judecati! Si de cand, Doamne pazeste, un pluton de executie trage in condamnati cu rafale de mitraliera?! Sa-i fi facut groaza si frica in acele momente, cand li se pronuntase condamnarea la moarte, constienti de demnitatea care le era incalcata...? Ca pe mine la asta ma duce gandul cand aud parca pe viu cererea plangatoare si insistenta a Elenei Ceausescu adresata "copiilor" imbracati in militari: "nu, va rog, asa ceva nu se face! Nu faceti asta copii! Noi v-am crescut..." Sper ca am redat cat mai fidel ce am auzit atunci. Nu pot decat sa ma intristez inca o data la amintirea celor petrecute.
Am auzit tot felul de opinii legate de acele evenimente, unele mai avenite decat altele. Din toate s-a putut desprinde usor un aspect zic eu interesant si anume ca la inceput a fost revolutie dar ca pe parcurs, cei care deja pusesera la cale un puci, o lovitura de stat (inlaturare a regimului comunist), au avut marele privilegiu de a nu-si mai pune vietile in pericol si au profitat de bresa creata pt. a accede la locurile calduroase de pe care abia fusesera luati doi oameni, adica tocmai cei carora unii le jurasera credinta!... Am zis inca de atunci ca aici a fost vorba doar de faptul ca cineva trebuia sa traga toate ponoasele pt. rautatile facute de trepadusii care lingeau talpile celor sus-pusi. Era nevoie de cel putin un tap ispasitor si pana la urma s-a potrivit sa fie doi. Plus, desigur, cativa care desi n-au fost mustruluiti cu o amarnica moarte au avut sansa sa supravietuiasca cel putin un timp. Si peste acestea planeaza inca o intrebare indreptatita: de ce trebuiau sa moara? Putem merge chiar mai departe cu intrebarile: ce aveau de ascuns cei cativa prin uciderea sotilor Ceausescu? S-a tot spus atunci ca de teama reintoarcerii regimului prin innabusirea demonstrantilor au trebuit executati rapid... Ce frica, oameni buni? Jumatate din tara era in strada si din cate imi amintesc nici un picior de militian sau securist nu s-a aratat in public o buna bucata de vreme- numai cei deghizati in militari si care au omorat in stanga si in dreapta in cateva locuri si capitala. Asadar cine se temea si de ce? Era posibil ca sa incapa revolutia pe mana adevaratilor revolutionari si s-ar fi pierdut atunci posibilitatea de a accede la functii a unora care inca ne mai conduc?!

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Referitor la "presa cu nuante verzi",un articol "in tema" din revista Electra:
======================


Ştefan Postelnicu

ANTISEMITISMUL ÎN PRESĂ. PUBLICAŢIILE DE EXTREMĂ DREAPTA

Scurt istoric

De-a lungul celor 13 ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie a apărut un număr relativ mare de publicaţii ce pot fi subsumate orientării ideologice de extremă dreapta. Şi totuşi puţini sînt analiştii care au acordat o atenţie constantă acestui fenomen. Sigur, articole ocazionale, critice luări de poziţie în raport cu excesele acestor publicaţii au fost şi sînt destul de frecvente. Însă majoritatea radiografiilor evoluţiei sectorului mass-media prin care s-a încercat conturarea specificului presei româneşti de după decembrie 1989 au ignorat acest fapt. O oarecare atenţie din partea cercetătorilor au primit – şi subliniez încă o dată că mă refer aici doar la acele studii sistematice, care nu se opresc doar la denunţarea atitudinilor excesive din punct de vedere ideologic – doar periodicele al căror program doctrinar (în cazul în care acesta există şi este unul coerent) se revendică în mod explicit de la extremă stînga sau reiau clişee ce pot fi identificate ca aparţinînd acestei orientări (e vorba, bineînţeles, de România Mare, Şi Totuşi Iubirea, Politica, Naţiunea şi lista poate continua). Cazul este cu atît mai interesant cu cît, dacă structurile organizaţionale sau de presă de extremă stînga par a fi cu totul dezinteresate în a-şi configura un program propriu-zis, la polul opus tocmai efortul de a elabora o ideologie coerentă pare a fi preocuparea majoră. Alegînd, la întîmplare, două dintre studiile dedicate acestui subiect, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory de Peter Gross (Iowa State University Press/Ames, 1996) şi Tipologia presei româneşti de Marian Petcu, (Editura Institutului European, Iaşi, 2000) se poate constata cu uşurinţă cam care este interesul specialiştilor pentru acest segment de presă şi ponderea pe care i-o acordă (atunci cînd i se acordă!) în raport cu cel de extremă stîngă. Dar "bibliografia" neglijării publicaţiilor de extremă dreapta şi a locului lor în peisajul presei româneşti de azi este mult mai vastă şi nu este aici locul să insist asupra acestui fapt.

O scurtă trecere în revistă a acestor periodice este, cred, utilă. Foarte rar, apariţia unei publicaţii aparţinând acestui segment de presă a fost conjugată unei structuri de tip politic. Presa de partid oferă un singur exemplu notabil. Este vorba despre defuncta revistă lunară Mişcarea, organ de presă al Partidului Mişcarea pentru România, condus de Marian Munteanu.

Dacă din punctul de vedere al vieţii politice constituirea unor partide orientate ideologic în această direcţie a fost mai dificilă (iar atunci când acest lucru s-a produs respectivele partide nu au avut puterea financiară şi audienţa necesară editării unui organ de presă propriu), presa de extremă dreapta neafiliată unei grupări bine determinate de interese politice a cunoscut pe parcursul acestor 11 ani o evoluţie aş spune spectaculoasă.

Gazeta de Vest, săptămânal de informare, ce apărea la Timişoara, imparţial din punct de vedere ideologic în anii 1990-1991, va cunoaşte ulterior o rapidă metamorfozare, fiind preluat de un grup editorial orientat către extrema dreaptă (director Ovidiu Guleş, redactori: Zaharia Marineasa, Valeriu Neştian, Mircea Nicolau). Publicaţia va fi transformată în revistă lunară şi îşi va revendica un caracter extremist radical. Spre sfârşitul anului 1999 revista dispare din pricina divergenţelor de opinie ireconciliabile dintre director şi colaboratorii revistei.

Sub îngrijirea unui colectiv de redacţie compus din Gabriel Constantinescu (director), Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Florea Tiberian apare la Sibiu din 1990 cea mai longevivă revistă de extremă dreapta postrevoluţionară, Puncte Cardinale.

Din ianuarie 1998 apare la Bucureşti revista lunară Permanenţe, editată de Fundaţia Profesor George Manu. Colaboratori acesteia editează pe Internet revista Sfarmă Piatră, "săptămânal de rezistenţă românească". În mai 1998 apărea Cămaşa de izbândă, săptămânal ce, în lipsa unor colaboratori de prestigiu pentru mediile de orientare neolegionară, va dispărea curând.

Din 1998 apare cu regularitate revista lunară Vremea Dreptei Naţional-Creştine scoasă de Editura Vremea (director Nicolae Henegariu).

Din 1997 apare "revista de oceanografie ortodoxă" Scara, publicaţie fără dată fixă de apariţie, cu format de almanah. Gruparea revistei este constituită din aproximativ 100 de colaboratori, redacţia fiind condusă de Mugur Vasiliu (director) şi Rafael Udrişte (redactor-şef). Un program ideologic similar îşi asumă şi revista Măiastra.

Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România editează Schimbarea la Faţă, "o propunere de lectură ortodoxă a realităţii româneşti", publicaţie lunară ce apare din ianuarie 2000.

Pe lângă aceste reviste mai apare şi un buletin informativ al Fundaţiei "Buna Vestire", cu o circulaţie restrânsă, incontrolabilă şi fără un impact real.

Trepte ale antisemitismului

Ar fi total greşit să afirm că toate aceste reviste au manifestat în mod explicit atitudini antisemite. În fond, aici este o chestiune de nuanţă. Să luăm, spre exemplu, cazurile Mişcarea şi Scara, două dintre publicaţiile a căror prioritate o constituie (a constituit-o, pentru prima dintre ele, care nu mai apare de mult) conturarea unui program de renaştere în primul rînd culturală. Antisemitismul este aici mai degrabă o prezenţă implicit㠖 atîta vreme cît colaboratorii acestor reviste şi-au propus să readucă în atenţia cititorilor programul ideologic (într-o formă atenuată sau nu) al Mişcării Legionare.

Voi încerca în continuare o trecere în revistă a formelor de antisemitism prezente în discursul presei de extremă dreapta de astăzi, fără a-mi propune un mod sistematic de prezentare.

■

A vorbi despre nuanţe în atitudinile de tip antisemit poate părea cinic. Şi totuşi, între antisemitismul furibund şi autoasumat şi cel propagat prin reafirmarea, de pildă, a unui inventar simbolistic aparţinînd Mişcării Legionare este o diferenţă. O diferenţă care nu face ca formele "atenuate" de antisemitism să fie mai puţin culpabile sau care să ne dea dreptul de a le trece cu vederea. Există o scală a antisemitismului, dificil de realizat, dar care demonstrează că acest flagel este prezent în forme suficient de "productive" în discursul public din societatea românească.

De pildă, ar trebui să ne întrebăm dacă afişarea unui portret fotografic al lui Corneliu Zelea Codreanu în revista Scara în chip de model absolut al creştinului este sau nu o dovadă implicită de antisemitism. Răspunsul meu este pozitiv şi, în consecinţă, voi încerca o scurtă argumentare. Dacă luăm oricare dintre cele două texte programatice importante ale doctrinei legionare elaborate de către Codreanu – Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib – vom putea face observaţia de bun-simţ că antisemitismul nu este doar o prezenţă constantă aici, ba chiar una dintre cheile de boltă ale întregii construcţii ideologice (spun asta din convingerea că orice ideologie totalitară are mai multe chei de boltă, adică grile pe baza cărora îşi dezvoltă întreaga pseudoargumentaţie).

Cei care îşi doresc reabilitarea doctrinei codreniste îşi justifică demersul prin faptul că ar trebui uitate culpele trecutului, mai ales cele din perioada în care şef al mişcării a fost Horia Sima; ei pledează pentru o reîntoarcere la teoria şi spiritul acestei mişcări, încercînd să se facă abstracţie de excesele practicii. Dar, pentru că tocmai am pomenit cele două volume fundamentale pentru extremismul românesc interbelic, nu mă pot opri să nu observ faptul că doar în Pentru legionari peiorativul jidan apare de aproximativ 500 de ori. Cum, oare, se poate face abstracţie de componenta antisemită evident㠖 care, de altfel, nici nu mai trebuie demonstrat㠖 şi să se păstreze întreg spiritul originar al ideologiei legionare – iată o dilemă pe care neolegionarii "moderaţi" nu au cum să o depăşească.

Aşadar, a-l reabilita pe Codreanu, fie şi prin această modalitate iconografică şi a-l propune implicit drept model absolut al omului creştin este, implicit, un gest antisemit.

*

O altă marotă a neolegionarilor constă în repunerea în discuţie a holocaustului coroborată cu instaurarea regimului comunist în România, care este văzută drept opera exclusivă şi în beneficiul exclusiv al evreilor sau al iudeomasoneriei. A insita asupra acestui punct este, din punctul meu de vedere, inutil, aşa că, mai bine, să trecem la exemple pentru a vedea cum se încearcă sistematizarea acestui tip de "argumentaţie" în beneficiul propagandei antisemite.

Aşadar, simple exemple:

"Cine acuză?", articol de Filon Verca, publicat în Permanenţe, an I, nr.7, iulie 1998, ca răspuns la o analiză a lui Norman Manea din revista The New Republic:

"(…) Nu ştiu cui să mă adresez mai întîi, cînd dl Manea, ca şi toţi coreligionarii săi, de la Moses Rosen la Elie Wiesel, acuză poporul român de toate relele istoriei, dar trece sub tăcere perioada de început a comunismului în România, perioadă în care evreii au avut un rol preponderent în instaurarea lui, după cum au avut acelaşi rol în exterminarea elitei româneşti, ei servind drept instrument în supunerea ţării de către colosul sovietic.(…)"

"Naţionalism şi extremism", articol de Aristide Lefa, publicat în Permanenţe, an I, nr. 5-6, mai-iunie 1998, privitor la acuzaţia de antisemitism adusă întregii Mişcări Legionare:

"(…) În cei peste 70 de ani de la înfiinţarea ei, Mişcarea Legionară a creat acest tip de om [e vorba despre omul nou, n.n.] şi nu puţine sînt exemplele care demonstrează acest fapt, începînd cu jertfa lui Moţa şi Marin, care au murit în Spania pentru Hristos în lupta contra bolşevismului criminal şi ateu pe pămîntul Spaniei catolice şi terminînd cu numeroasele exemple date în închisori, cînd legionarii au ajutat cu sacrificii pe cei care-i prigoniseră în trecut, inclusiv pe evrei.(…) Dacă doctrina legionară îşi propune să creeze un nou tip de om, capabil de jertfă pentru neam şi aproapele său, cum pot fi acuzaţi legionarii de antisemitism, rasism sau xenofobie?(…)Şi Biserica creştină a avut şi are extremiştii ei. Ce sînt sfinţii decît creştini extremişti? Noi îi cinstim şi ne închinăm lor. După teria la modă ce incriminează extremismul, ar trebui

să-i contestăm şi să-i scoatem din calendar şi din biserici.(…)"

"Către prietenii mei români", articol de Nicolae Henegariu, în Vremea Dreptei Naţional-Creştine, an IV, nr.33, 20 aprilie-17 mai 2001; autorul răspunde articolului "Scrisoare către prietenii mei români" de Gaspar Miklos Tamas, publicat în Dilema, nr.416, în care se vorbeşte despre rolul unei părţi a elitei culturale în propagarea antisemitismului:

"După această întristare pentru prezentarea necritică a intelectualităţii interbelice de dreapta şi chiar fasciste (?), gardianul de serviciu al gîndirii politic corecte ajunge la locul care-l doare(…):<>. Împrejurarea probabil prea puţin importantă, că peste un milion de români au fost exterminaţi de către comunişti în închisorileşi lagărele din România şi URSS nu-l tulbură pe acest exponent local al gîndirii politice corecte(…)".

"Dogma capitală a noii ordini mondiale", semnat de Gabriel Constantinescu, în Puncte Cardinale, nr.4/88, aprilie 1998, prin care este repusă în discuţie cifra victimelor holocaustului după principiile cinice ale "aritmeticii" antisemite:

"(…)După obţinerea victoriei în cel de-al doilea război mondial (o victorie al cărei unic beneficiar a fost iudaismul, democraţiile şi comunismul sovietic nefiind decît instrumentele prin care s-a obţinut victoria), evreii au exploatat din plin consecinţele cumplitului carnaj, creînd cea mai redutabilă armă în procesul de decreştinare şi iudaizare a omenirii: mitul celor şase milioane, Holocaustul. (Cu menţiunea că în ultimul timp cele şase milioane au devenit totuşi o cifră negociabilă cu prudenţă).(…)"

Comentariile sunt de prisos, iar a continua lista de exemple ar deveni obositor.

*

O altă formă de realizare a antisemitismului, pe care doar o voi menţiona, este următoarea afirmaţie, prezentă constant – şi, surprinzător, venind uneori chiar de la intelectuali implicaţi în activităţi civice, de la democraţi de bună credinţă! – nu doar în presa extremist-legionară: antisemitismul de astăzi este doar rodul insistenţei cu care evreii încearcă să impună rediscutarea unor chestiuni "sensibile" (fie că e vorba despre rebeliunea legionară, de deportările din Transnistria, de antisemitismul unora dintre cărturarii români, sau de cel manifestat în perioada tîrzie a ceauşismului în unele publicaţii extremiste), fără a lăsa analizarea acestor fapte în seama "noastră", a românilor. Afirmaţia apare, de regulă, însoţită de o alta, şi anume: tragedia holocaustului este folosită drept modalitate de culpabilizare generală a celorlalţi, a ne-evreilor, de către evrei.

După cum s-a văzut, nu mi-am propus un studiu sistematic, ci, mai degrabă, un inventar parţial al unor atitudini extremiste, despre care se vorbeşte, cum spuneam şi mai sus, destul de des, fără a fi exemplificate sau analizate în amănunt. Desigur, problematica este complexă, dar asupra altor aspecte pe care le comportă voi reveni cu un prilej ulterior.

Intrebari fara raspuns
Incepind cu 31 august 1997, accidentul printesei Diana a stirnit numeroase polemici, multa lume afirmind ca e ceva necurat in toata aceasta poveste. Cei care s-au declarat convinsi ca “printesa inimilor” a fost victima unui asasinat politic au analizat cu mare atentie, venind cu o sumedenie de intrebari privitoare la aspectele prea putin elucidate ale accidentului de la Paris. Toate aceste sute de intrebari aparute de-a lungul anilor au fost insa comprimate intr-un chestionar la care procurorul Burgess va trebui sa gaseasca raspunsuri clare.
• De ce Henry Paul, cel care conducea masina in momentul accidentului, a fost chemat la Hotelul Ritz dupa ce iesise din tura, special pentru a-i conduce acasa pe printesa Diana si Dodi al-Fayed?
• Conducerea Hotelului Ritz, proprietatea familiei Al-Fayed, stia ca Henry Paul este alcoolic si ca bause in acea noapte?
• Care este adevarul cu privire la alcoolemia lui Henry Paul? Analizele medicale sint contradictorii.
• Ce rol au avut paparazzi care au urmarit cuplul pe parcursul intregii zile si l-au fortat pe sofer sa mareasca viteza?
• In ce a constat exact implicarea celei de-a doua masini?
• De ce a durat atit de mult, dupa accident, pina cind printesa Diana a fost dusa la spital?
• De ce trupul printesei Diana si al lui Dodi au fost ingropate atit de repede, astfel incit nu a fost timp pentru un examen post-mortem adecvat?

Problemele ridicate de aceste citeva intrebari nu acopera insa nici pe departe acuzatiile adeptilor teoriei conspiratiei.

parintii sufocati de lipsa de timp ajung acasa cand copilul doarme.
Timpul trece, zilele se scurg iar copilul lor creste. Iar ei nu mai stiu ce gandeste. Il pierd...

Pe parcursul zilei copilul pleaca fericit de la scoala.
Iese pe strada si zareste un tanar - smecheras- in masina lux decapotabila zburand pe strada orasului de parca ar fi pe autostrada.
Se intreaba: mama si tata muncesc in fiecare zi de dimineata pana seara dar noi bani de asa masina nu avem.
Dar eu de ce nu as avea asa ceva cand voi fi mare?!

Merge mai departe si intra intr-un internet-cafe. Nu costa mult.
Magia ecranului il cuprinde si petrece ore intregi intr-o lume virtuala imbacsita de fum de tigari.

Se uita pe fereastra si vede viata reala: trecatori grabiti si posomorati. Doborati de neputinta. Oameni pentru care zambetul a disparut de mult.

Si atunci gandeste: eu vreau mai mult...