comentarii

plecarea la liceu


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
liceu de fete... - de Jimmy_Cecilia la: 17/11/2003 14:08:39
(la: Scoli mixte sau unisexe?)
eu am facut un liceu de fete... dar asta nu ne-a impiedecat ca dupa cursuri sa ne intalnim zilnic eu si colegele mele, in parc, cu colegii de la liceu de baieti, sa facem iesiri impreuna sau seri dansante la unul si la altul (cu parintii alaturi) sau sa mergem la balurile comunale (cu bunicii care stateau pe banca si ne supraveghiau.. :)

cand se faceau excursii prin tara, cu scoala, plecam si clasa de baieti si clasa de fete..chiar daca erau liceie diferite..

aveam gasca noastra, cate o data ne adunam dupa cursuri, infometati, baieti, fete, la o colega, sa mancam pâine cu untura...

si n-a fost chiar asa de rau..
mai purtam si uniforme... :))
#4534 (raspuns la: #4005) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pupici pt toti, ca plec... - de Jimmy_Cecilia la: 17/06/2005 19:08:49
(la: Trancaneala Aristocrata "3")
mersi de vorbe bune... va pup pe toti ... si plec..

cum a zis puchi (tiberiu), dumnezeu sa-l ierte, acum,
cand eram in liceu.. profesoarei de istorie, ca intr-o luni dimineata, dupa
petrecere, l-a sculat din somn in clasa, si l-a rugat
sa repete ce spusese ea...
el: ''ramai cu bine cucoano, ca-mi iau geamantanul si plec''...
exmatriculare 2 saptamani....
io, io-mi iau covrigii si plec...
ca z^ace nhenea de la internet ca-i interzis sa-i rod aci,
in centrul lui...
am 3 legati cu sfoara.. erau 5, dar 2 i-am m^antuit deja...
#55374 (raspuns la: #55369) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Viata e furmoasa in orice etapa insa cea de Liceu e ceva extra - de (anonim) la: 11/09/2003 03:30:18
(la: Cei mai frumosi ani...anii de liceu)
Ma gandeam la ani de Liceu si cititnd ce a-ti postat prin forum mi-am dat seama ca aveti dreptate fiecare in felul lui. Oricum anii de liceu au fost ceva de vis si oricat de bine vei trai, nimic nu se compara cu acei ani. Toate varstele au partile lor frumoase insa nimic nu se repeta.
Asa ca ne ramane doar un lucru. Amintirile.
Salutare si sanatate maxima!
Cand pleci de-acasa ai intotd - de Daniel Racovitan la: 13/11/2003 10:22:26
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Cand pleci de-acasa ai intotdeauna un aparat de fotografiat la tine, pentru orice eventualitate? :)
Cand pleci de-acasa ai intotd - de Dinu Lazar la: 13/11/2003 10:49:37
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
...sigur ca ar trebui sa am un aparat la mine, dar... de o vreme ma bintuie niste teme anume in imagine, si la alte chestii devin imun, orice ar fi... si apoi majoritatea lucrurilor interesante de fotografiat in oras sunt periculoase... sigur, cind plec la mare distanta am intotdeauna aparatul la mine. Altfel, ramin cu gustul amar ca ce imagine buna as fi facut daca as fi avut ceva de facut poze la mine in clipa aceea. Dar in 99% din cazuri cari tone de scule si nu vezi nimic...
#4148 (raspuns la: #4147) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ani de liceu - de Catalina Bader la: 23/11/2003 01:04:17
(la: Poveste din liceu, in cheie nostalgica.)
cu emotii la romana,
scumpii ani de liceu
mi-i voi aminti mereu

Ani de liceu
cand tii soarele in mana
si te crezi legendarul Prometeu

Ani de liceu
cand in recreatia mare
te ascunzi ca sa poti
inca odata repeta

Ani de liceu
cand o ora
un an iti pare fiindca stii
ca te va asculta

Ani de liceu
cand se-ntampla o tragedie
fiindca el te-a zarit
la un film cu alt baiat

Ani de liceu impletind in poezie
tot ce ai, tu, mai bun, mai curat...

Ani de liceu
Ani de liceu...
Ce pot sa va spun? Toate experientele aste tin de atit de multe coordonate, incit e greu sa aplici o formula. Mi-ar place sa va dau un sfat, sa fac o minune...Se pare ca sinteti pasionat de ceea ce faceti, si asta e nemaipomenit zilele astea. Cred ca e important sa va pastrati iluziile (si sensul umorului) intacte. Cine stie ce se va intimpla miine? Daca cineva mi-ar fi spus acum 14 ani ca voi participa la vreo 80 de expozitii in Statele Unite, dupa ce in Romania n-am avut decit o expozitie modesta cu o colega de liceu, la biblioteca Sadoveanu, cred ca as fi ris. Daca cineva mi-ar fi spus acum 14 ani ca voi scrie, si ca toate povestirile, eseurile, si articolele pe care le voi scrie intr-o limba straina, vor fi publicate, sau ca voi fi platit pentru ele.....Am invatat ca
ziua urmatoare e un posibil miracol.

Povestea cu invatatul englezei de pe cutiile de cereale. Presa reduce totul la citeva formule, suna atit de simplu! Adevarul este ca primele incercari le-am facut in 1986, cind am fost sergent in armata romana (alta poveste ireala!). Am avut un manual de engleza de la Universitatea Populara de la Sala Dalles, dar mi l-au confiscat dupa citeva saptamini, pentru ca engleza era limba "capitalistilor decadenti." In State, am cumparat citeva dictionare, incercind sa invat douazeci de cuvinte pe zi. Fara succes, caci cuvinte extrase din contextul frazeologic, nu fac doi bani. De-abia atunci, am inceput sa vizitez un supermarket local, si sa-mi notez fraze de pe cutiile de conserve, etc, ca sa-mi dau seama de structura gramaticala. Acasa, dupa servici, recitam cu voce tare ceea ce invatasem, ca sa-mi formez un context pe care sa-l aplic in situatii reale, de zi cu zi.
M-am inscris la primul curs de engleza la un colegiu local la vreun an dupa ce am inceput sa invat limba de unul singur. Totodata, patronul magazinului unde lucram, m-a incurajat sa vorbesc, sa vorbesc orice cu cumparatorii, si asta m-a ajutat enorm.

Suna foarte simplu in citeva cuvinte intr-un ziar...
#6932 (raspuns la: #6803) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stie cineva care nu a fost ni - de (anonim) la: 18/12/2003 23:21:04
(la: Romani in strainatate)
Stie cineva care nu a fost nici o ora emigrant ce inseamna lupta pentru supravietuire? Stie cineva ce inseamna sa faci fata la niste interviuri pentru angajare, cind esti disperat ca nu mai ai nici un ban si trebuie sa dai de mincare la copii si sa platesti chiria, si sa vorbesti limba lor la nivel de scoala generala sau cel mult de liceu, ca nu stiu citi emigranti invata la perfectie si mai ales la nivel "academic" limba tarii unde se duc?
Cale usoara? Stie cineva ce inseamna sa lucrezi 8 ore exact la linie, sau uneori 12, dar sa lucrezi, in viteza si bine, nu sa te faci, sau sa povestesti filme sau sa joci carti la servici? Sa sosesti la postul de munca cu 10 minute inainte si cu 2-3 minute inainte sa incepi sa lucrezi: la fix ora de masa sa lasi sculele jos (ca Charlie Chaplin intr-un film vestit) si dupa exact 20 minute sa fii inapoi la banda, iar exact la terminarea programului sa inchei si tu munca, uneori cu citeva minute mai tirziu si sa pleci acasa.
Stie cineva ce inseamna sa lucrezi pentru un patron din constructii in fiecare zi cite o ora sau doua in plus fara plata, doar ca sa te cheme si a doua zi, ca ai nevoie de bani sa supravietuiesti?
Stie cineva cite sute de mii de euro sau dolari vin anual in tara, de la astia care "nu-si iubesc tara", dar isi iubesc rudele si uneori o groaza de familii nenorocite sau cu nevoi pe care le ajuta si de care pe guvernul patriot de la Bucuresti il doare-n cur?
Vorba lui Caragiale (ca l-au pus si pe bancnota de 1 milion): "Fii serios, monser!"
Unu' de afara
Buna intrebare! De fapt am avut o serie de slujbe. Am muncit intr-o fabrica, am spalat vase, etc. Nu am lucrat intr-un supermarket, dupa
cum spune presa. Am lucrat la un magazin general, unde am fost
casier, am vindut televizoare. La inceput mi-a fost rusine de toate
slujbele pe care le-am avut, dar mi-am dat seama ca rusinea era a
mea si numai a mea. Mentalitatea romaneasca cu care am venit, ca munca e impartita in munca de jos si cariera....s-a dizolvat repede aici. Muncesti, iti iei checkul la banca, iti platesti datoriile. Nu e nici o rusine in asta. Nu spun ca societatate americana nu e
stratificata (desi idea asta este una dintre iluziile initiale), dar
aici munca e onorata, chiar pina la punctul ca nu mai stim cum sa ne
petrecem timpul liber (acum vorbeste americanul din mine).
Totul a fost atit de nou, totul atit de proaspat, ca m-am simtit
"acasa" imediat. Desi am avut sentimente ambivalente despre noua mea
tara, m-am renascut din momentul in care am aterizat in New York.
Naivitate? Bineinteles! Dar in acel moment naivitatea mi-a folosit ca
un zid de aparare.
Am pictat din primele saptamini, cu o foame pa care n-o mai simtisem
de mult. In Romania, daca n-aveai pile, de-abia gaseai materiale. La
un moment dat, prin anii 80, am folosit pasta de dinti pentru ca nu
puteam gasi albul de titan in magazinele Fondului Plastic. La
institut se intra in functie de ce rude aveai, cu noroc, sau (ca
fata) cu cine te culcai. In liceu stiam dinainte cine va intra la
"Grigorescu." Asta nu lasa prea mult loc pentru cei saraci, ca mine,
care se zbateau sa deseneze, de bine, de rau, cu incapatinare si
speranta. Au fost si exceptii, bineinteles, citiva dintre fostii mei colegi sint personalitati importante ale artei contemporane romanesti. Sa ajunga unde sint astazi, le-au trebuit doze triple de curaj si perseverenta.

Am pictat multe peisaje romanesti, multe bazate pe vederile pe care
le-am luat din tara, multe pictate din memorie. Mai am citeva zeci de
lucrari de acum zece, doisprezece ani, si acum regret ca am vindut
majoritatea lor. Sentimentale? Poate, dar au fost sincere, nascute
din dorul de tara.
Lucram 8 ore pe zi ca vinzator, apoi ma duceam acasa, intr-un
apartament ieftin, unde jumatate de chirie era platita din ajutorul
HUD american (un ajutor financial pentru emigranti sau cei cu salariu sub limita saraciei) si pictam pina la miezul noptii. Cred ca pictura, ca si scrisul, m-au aparat de singuratate.
Nu ca aveam de o validare materiala a artei mele, dar cind mi-am vindut prima pinza cu trei sute de dolari in 1990, nu pot ascunde ca m-am simtit foarte, foarte mindru.
Apoi m-am inscris la facultate, desi de-abia incepusem sa "ghicesc"
limba. A fost un drum greu, incet, singuratic, frumos, care m-a
invatat despre umilinta, prietenie, tradare, natura umana in general.
Am primit burse in primii doi ani, si apoi am inceput sa-mi platesc
studiile. E o evolutie similara cu pata de grasime: incet, dar sigur.
Spun "a fost," dar drumul nu s-a terminat inca.

Cred ca n-am avut un "stil" pina prin 1997. Pina atunci totul a fost
cautare. Uneori ai idei pe care nu le poti aplica pentru ca nu stii
cum. Alteori, esti bun din punct de vedere tehnic, dar ideile sint
sarace. Miracolul se intimpla cind ideile iti intilnesc posibilitatile tehnicile.

Am citit si citesc enorm. Luam autobuzul la New York ca sa vad toate
expozitiile pe care le puteam vedea. Sint interesat in orice. Cind am
inceput sa scriu in engleza, schitele au inceput sa se amestece cu
fragmente de povestiri, frinturi de linii sa se interfereze cu
frinturi de idei. Am inceput sa incorporez text in picturile mele. La
inceput, mai mult ca grafica, frumusetea scrisului de mina amestecata
cu frumustetea unei culori, sau cu gesturalitatea unei linii. Astazi
colectionez scrisori vechi, fotografii anonime, care isi gasesc o
noua viata in lucrarile mele.

Problema cu cautarea unui stil este dificila: incerci sa pictezi ca
maestrii pe care-i admiri (bineinteles ca asta nu e o solutie), iti
dai seama ca ceea ce faci sint copii dupa artistii pe care-i admiri.
Cred ca trebuie sa uiti aproape tot ceea ce ai invatat ca sa ajungi
la un stil personal. E o vocatie destul de trista: pianistul da
concerte, e definit de o audienta, actorul deasemenea. Artistul
vizual e "redus" la micimea monastica a atelierului. John Cage
vorbeste foarte frumos despre starea asta, cind spune: "Cind lucrezi,
toti sint in atelierul tau: trecutul, prietenii, lumea artistica, si
mai mult decit orice, toate ideile tale. Toti sint acolo. Dar in timp
ce continui sa pictezi, ei incep sa plece, unul cite unul, si esti
lasat singur. Apoi, daca esti norocos, chiar si tu insuti pleci."
(traducere aproximativa).

O mare diferenta pentru mine a facut-o descoperirea artei americane,
pe care am detestat-o sau ridiculizat-o in Romania, pentru ca n-am
stiut nimic despre ea. Dupa citiva ani, am inceput sa descopar
vitalitatea ei nemaipomenita. Sint norocos ca am prieteni artisti aici care sint de 100 de ori mai buni decit mine (nu in sensul competitiei, arta n-are de-a face cu sportul), dar in sensul ca sint unici, in sensul in care arta lor e ca o continua lectie pentru mine.
Sint flamind de a invata. Prietenii mei mi-a dat curajul de a
experimenta, de a incerca lucruri noi, indiferent de opinia celor din
jurul meu.
Acum, ca profesor, pot sa spun ca invat multe si de la studentii mei.
Invat ceva in fiecare zi. E o bucurie aproape copilareasca de a fi in
atelier si a "crea" ceva. Arta e un mod de a te minuna zilnic, si in acelasi timp, dupa cum bine zice Twyla Tharp, un mod de a zice: multumesc.

Spun, mai in gluma, mai in serios, ca cea mai buna lucrare a mea este
lucrarea pe care n-am pictat-o inca. Cea mai reusita expozitie pe
care am tocmai avut-o aici, in octombrie, a fost culminarea acestor cautari. Dupa 14 ani de la plecare pot sa spun ca nu imi este
rusine de arta mea. Cred ca am inceput sa dezvolt un limbaj care e al
meu si numai al meu.
#6952 (raspuns la: #6816) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
a pleca-plecare - de ygrec la: 19/12/2003 04:51:04
(la: Romani in strainatate)
oamenii pleaca pentru ca se poate.utilitatea unui bun descreste pe masura ce il consumi in cantitati tot mai mari si nevoile , aspiratiile, cresc pe masura ce ele sunt satisfacute. daca te gandesti ca totusi, o plecare afara presupune ceva banisori in cont, tot cei care au bani pleaca...
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
la noi - de nicolina la: 23/12/2003 04:08:28
(la: Ce a fost si ce au ajuns (s-au trezit totusi!))
imi pare rau, ARLEKYN. daca ma gandesc inapoi,asa m-au primit si pe mine, chiar daca eram de acolo. nu imi pot aminti de vreun prof din liceu sau din facultate sa imi fi fost drag si sa imi fi inspirat admiratie. altii povesteasc ca ei au avut mai mult noroc. eu am avut noroc cu biblioteca universitara,acolo am vorbit cu profii si prietenii mei, majoritatea morti.

orasele noastre nu sunt metropole, nici fotogenice la prima vedere, dar au ele ceva, tu ai sa poti mai tarziu sa ne spui noua ce, ca te pricepi mai bine. dupa ce ai sa pleci,tot o sa ti se fac dor si ai sa scrii despre ele.
#7166 (raspuns la: #7002) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dar de ce sa pleci? Eu l-am c - de (anonim) la: 24/12/2003 15:58:08
(la: Casatorie in Franta)
Dar de ce sa pleci? Eu l-am cunoscut pe cel care mi-a devenit sot intr-o vacanta in Franta, si dupa citeva luni de dus intors Franta-Romania efectuat de ambele parti ne-am casatorit in Romania si aici am ramas; acum avem si doi copii. El si-a gasit de lucru la citeva zile inainte de nasterea primului copil si de atunci nu a mai fost nici o zi fara loc de munca, si a schimbat vreo patru pina acum!
Si ca sa nu ai dubii, e francez "de souche", din Bretagne, nu vreo a doua-treia generatie cu cetatenie, pe care, apropo, eu nu am cerut-o niciodata!
A fi scriitor intr-o limba "imprumutata" - de Florin Firimita la: 30/12/2003 02:00:59
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?
#7442 (raspuns la: #7264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Profesia e oare un motiv? - de neonoir la: 27/01/2004 03:24:33
(la: Romani in strainatate)

Cum de langa mine au plecat destui prieteni, asta-i vremea... am analizat f atent cauzele.

Sunt o categorie de romani care pleca pentru ca aici nu pot profesa. Adevarat. Spre exemplu Universitatea formeaza anual un numar de geologi mult superior cerintei pietei fortei de munca. Majoritatea sunt f. bine pregatiti si ce fac?
Ajung sa terorizeze elevi de liceu cu geologia pe care ei au facut-o din pasiune? Logic ca pleaca... Asta e un domeniu ca multe multe altele. Sa nu uitam de absolventii de politehnica in general...si multe alte exemple...Energetica o termina 100 pers anual si atomocentrala dc scoate unul sau doua locuri pe an se pote spune ca a fost o serie baftoasa. de restul nu mai incape vorba...
Asa ca exportam gratuit produse educationale... fie

Aceasta categorie este unanim acceptata am observat. Se spune ca nu ar fi vina lor ci a sistemului...pasiunea primeaza...multe motive... reale sau doar motive??????

Categoria care insa ma face sa ma zburlec din cap pana in picioare e cea a celor ce pleaca "la munca" peste granite. Expresia este destul de cunoscuta si prefer sa o pastrez ca atare.
Nu conteaza ce munca...munca sa fie...munca necalificata in mare masura...cam in totalitate.... e....
Oare si aici nu e nevoie de aceasi lucru? ba da!!! sunt priviti altfel? NU se departeaza de clasa sociala careia i-ar fi apartinut aici? NU
Motivul este in schimb evident: casa, masina, ceva bani pusi departe...
aceasta categorie se intoarce in majoritatea cazurilor in tara unde stiu ca bani stransi inseamna ceva... si? aici nu e gasesc in general starea pe care au lasat-o???????

Manipulare ? Cu mine ? - de Radu Herjeu la: 02/02/2004 08:26:04
(la: De ce ai decis sa nu emigrezi?)
Trebuia sa ma astept sa folosesti niste informatii "publice" ca sa ma ataci. Dar macar daca ai fi facut-o cu iscusinta. Diferenta dintre mine si un nationalist demagog este ca pot sa-mi iubesc tara si, totusi, sa nu-mi placa muzica lui Enescu (in afara Rapsodiei). Si nu-mi place nici Pheonix. Si, la fel, nu trebuie neaparat sa-mi placa filmele romanesti. Cu toate astea, imi plac unele filme de arta ale lui Sergiu Nicolaescu. Filmele alese de mine contin un mesaj pe care eu cred ca trebuie sa-l transmit tinerilor. Din fericire, asemenea tehnici de manipulare nu prea merg cu mine. Mi se pare caraghios sa incerci sa demonstrezi ca nu-mi iubesc tara pentru ca nu-mi place cine stie ce formatie.
Am citit Cel mai iubit dintre pamanteni in prima editie, chiar daca eram la liceu. O aveam deja in casa atunci cand am auzit de el. Oricum, altul era sensul cuvintelor mele dar, evident, ai preferat sa-l ocolesti.
Daca tu-ti doresti "prieteni" de barbecue, e, desigur, alegerea ta. Eu inteleg prin prieteni mai mult decat cineva cu care impartasesti mirosul de carne prajita.
Cat priveste influenta politica... Sigur, e usor de acceptat ca un partid hegemonist ca PSD ar face tot posibilul (prin santaj si presiuni) sa racoleze oameni de afaceri din provincie (cand are ditamai baronii multimiliardari) si l-ar "menaja" pe cel care tine in maini mijlocul de informare si influentare a opiniei publice. Dar cum singur spuneai, e vorba de niste oameni de la tine din zona. Asta nu-i identifica nici cu guvernul si cu atat mai putin cu Romania.
Iar incerci mijloace de manipulare care nu merg cu mine. N-am scris nicaieri ca ii dispretuiesc pe americani. Asa ca nu-mi inventa afirmatii. Mie mi se pare ca natiunea americana este alienata la nivelul relatiilor interumane. Si, din punctul meu de vedere, o natiune nu poate fi mare doar pentru ca a ajuns prima pe luna sau pentru ca transforma orice oligofren in star. Asta nu-i impiedica pe marii lor regizori (cei mai multi imigranti) sa realizeze filme cu mare incarcatura umana. Si nici pe mine sa-mi placa filmele lor si sa ma-ntreb de ce sunt asa cum sunt, la nivel de mase, cand pot scoate de profundul unora dintre ei asemenea filme.
Ca sa nu incerci iar, nu vorbesc de toti americanii ci de marea lor majoritate. Iar ca cetatean al planetei pot sa-mi manifest opozitia la pretentia SUA de a comanda totul pe planeta in conditiile in care, in afara de arme, n-au prea daruit multe umanitatii. Si nu vom avea niciodata o Europa puternica atat timp cat ei santajeaza prin vasalul lor insular tari europene pentru a le opune altora. Dar, desigur, altfel vezi tu politica monidala de acolo de unde nu se da ora exacta si altfel o vad eu dupa 10 ani de jurnalism.
Eu zic s-o lasam aici. N-am facut decat sa raspund la intrebarea pusa in aceasta conferinta. N-am acuzat pe nimeni de nimic si n-am incercat sa ma dau mare sacrificat pentru patrie. Nu stiu (adica stiu) de ce asemenea discutii nasc tot felul de reactii exagerate. Curios ca numai din partea celor care au reusit sa plece sau cei care ar fi vrut dar n-au putut. N-am intrat pe acest forum ca sa-mi rastalmaceasca nimeni cuvintele (din motive mai mult sau mai putin evidente).
Imi iubesc tara si mi se pare deja prea mult sa trebuiasca sa cer scuze sau sa ma rusinez pentru asta pentru ca, nu-i asa, aia buni si destepti o acuza de toate relele din lume, inclusiv de decizia lor de a o parasi.

#8752 (raspuns la: #8691) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pt. Ingrid - de (anonim) la: 03/02/2004 12:15:20
(la: Practici profesia visata?)
Draga Ingrid,
Ai pus o intrebare grea si necesita mult de scris ca raspuns dar incerc sa reduc pe cit se poate povestea vietii mele.
la vreo 5 ani vroiam sa ma fac calugar... pe la 7 ani visam sa devin scamator, magician,dar o profesoara de desen prin clasa a 7a mi-a zis ca am talent si ar trebui sa ma duc la scoala de belle arte.
Ei bine multi mi-au spus asta si dupa scoala generala am dat examen la Tonitza si am intrat.Acolo am ajuns printre primii artisti elevi de mare talent si desigur ca pasul urmator a fost sa studiez la Grigorescu,insa...acolo am incercat de 5 ori dar neavind pilele necesare...desigur ca n-am intrat.
Intre timp am facut armata la pompieri,si avut diverse meserii,doar una fiind oarecum legata de arta,lucrind 2 ani la Hotel Parc in calitate de grafician.
Mi-am dat seama ca nu am nici o sansa la facultate dar in acelasi timp mi-am dat seama ca si cu ea facuta ,nu-i un viitor mare in Romania.
Si uite asa mi s-a pus in cap idea sa plec definitiv din tara.Mi-a fost greu si am asteptat 5 ani de lupte cu securitatea si guvernul roman sa-mi dea voie sa emigrez.In final ,in 1982 m-au chemat la Iorga si dat formularele de pasaport.
Toti prietenii imi spuneau ca fac o prostie si parintii la fel,f. tristi,ei au fost dat jos din functii la posturi mici din cauza mea,si ..partidul comunist le-a spus ca nu stiu sa ma educe in spiritul real al tarii!
Desigur ca am trecut prin multe hirjoneli cu securitatea si batai si insulte de genul ca-s un cacat si ca"ce ba boule, crezi ca piinea in America e mai buna ca a noastra?O sa mori de foame acolo si o sa dormi pe strada,cacam-as pe ochii tai"si m-au scuipat efectiv!Mi-au dat suturi in dos si injurat etc...dar nu mai doresc sa-mi aduc aminte,trecutul e mort pt. mine.
Am primit pasaport fara cetatenie,si in acei ani era altfel la ambasada USA din Buc.Daca nu aveai rude ori cineva care sa te sponsorizeze,ambasada iti oferea vreo organizatie de ajutor social ce exista din donatii particulare,sa te ajute ,si fiind in aceasta categorie,mi-au dat sa fiu ajutat de International Rescue Committee cu sediul in Manhattan,New York.
Mi-au platit si biletul de avion la Roma unde am stat 2 sapt. in tranzit la o pensiune condusa de ambasada USA din Roma.# mese pe zi la ore fixe in rest puteam sa fac ce vream si am tot vizitat Roma peste tot.Tot Ambasad USA mi-a dat si bani sa am de cheltuiala in tranzit.Si aia ziceau ca o sa mor de foame....
In dormitor am stat cu 8 romani in aceiasi situatie ca mine.
Ne-au luat cu un microbuz de la aeroport si dus la pensiune iar la plecare la fel ne-au dus la aeroport.Ce sa-ti spun? De cind am luat pasaportul am stat ca in al 9lea cer de fericire.Am plecat fara un cent in buzunare!!!!
Intr-o zi am fost chemat la ambasada si mi-au spus ca pot pleca la NY,si inminat biletul de avion platit de ei!Cu emigranti ca mine ajutorul lor era si mai mare.Pe pasaprot au scris refugiat politic si pus viza de intrare de la ambasada chiar!
Am ajuns la NY pe 14 Dec. 1982 era zapada si 7 seara.La ambasada mi-au spus sa ma uit in aeroport dupa o persoana ce va avea un carton pe care sa fie scris"I.R.C."si am vazut 2 domni(americani)ce ma asteptau la intrare.Erau de la I.R.C. si m-au dus direct la oficiul de imigrari unde un ofiter a pus pe pasaport o stampila pe care era scris ca am dreptul sa muncesc oriunde pe teritoriul USA.
Cum ti se pare pina acum?Iti zici desigur ca mare noroc am avut si iti raspund ca parca Dumnezeu era cu mine la orice pas!!!Noroc,soarta,destin karmic,trebuie sa admit ca cineva acolo sus m-a iubit f. mult si INCA o face si in prezent!!!!Toata viata mea S-A SCHIMBAT cu 360 grade din clipa in care am parasit definitiv Romania,o alta viata urma pt. mine si NICI ca-mi pasa ce voi face ori ce meserie sa am etc,pt. ca eram extrem de fericit si am lasat viata si destinul sa decida pt. mine!Acel Domn de SUS!!!!!
Mi-am zis mereu atunci:" orice-ar fi nu conteaza!N-am de pierdut NIMIC ci doar de CISTIGAT"Zarurile au fost aruncate.
Revenind la acea seara de 14Dec la JFK airport am omis ca in sep. acel an implinisem 27 ani.Deci cei 2 domni apoi m-au condus la limuzina lor si dus in Manhattan in zona Times Square si pus la un hotel 2 stele(nu-mi pasa de stele),camera platita de org. in avans si rezervata pt. mine!Stiam engleza din scoala destul de bine ,domnii s-au uimit ca vorbesc asa de bine.Mi-au dat adresa org.lor(unul din ei era chiar ..directorul ei!)sa ma prezint in 2 zile si la plecare m-a intrebat daca am ceva bani si Nu aveam,ultimele lire la cheltuisem la Roma in ultima zi,deci iar plecasem cu buzunarele goale!
Directorul mi-a dat 50$ din banii lui.Apoi in tot acest timp,mergeam la un diner si mincam breakfast si lunch si dinner,era ieftin dar f. bun.Atunci in USA dolarul era mare si preturile mici,nu ca azi.O felike de pizza era 50 centi,azi este peste 3$,metroul era 60 centi,azi e 1.50$,orice pachet si marca de tigari cost 1.10$ azi e 5.50$.deci 50 $ erau mari!Dupa 2 zile m-am dus la sediul org.pe Park Ave.si un domn de origine romana plecat dupa razboi,m-a ajutat f. mult.
Fusese mare judescator la BUc.Mi-a spus ca org. ma va ajuta f. mult si voi sta la hotel 1 luna timp in care org. imi va gasi un apt. de inchiriat.Ia-m spus ca-s artist si mi-a dat mereu bani sa-mi cumpar culori si pinze etc. orice materiale aveam nevoie.La fel in FIECARE vineri di sapt. mergeam la org. sa-mi ridic un cec de 150$,prin care org. ma intretinea.Dupa 5 sapt. mi-au gasit un apt. de impartit chiria cu un domn american pensionar,divortat si care avea nevoie de bani sa-si poata plati chiria.Un om tare de treaba,si partea mea de chirie era de 220$ pe luna.M-am mutat deci in apt. lui in Woodside(Queens) si aveam propria mea camera mare si spatioasa.Org. A PLATIT chiria mea in plus de cei 600$ pe luna intretinere,timp de ...6 luni!!!!Atita era ajutorul lor,dar CE ajutor!!!Intre timp mi-au spus sa caut de lucru si sa incep sa ma pun pe picioare.Desigur ca asta vroiam si eu,imi era jena ca cheltuiau atita pt. mine si acei bani dati de org. NU -I aveam de platit inapoi deloc!!!!!!
In acel bloc traiau multi romani veniti in USA de cel putin 7 ani si am facut cunostinta cu ei.Dupa o vreme insa mi s-a facut lehamite de ei pt. ca mereu se plingeau de ceva si erau invidiosi te vorbeau pe la spate incit am rupt-o cu ei si am avut de atunci numai prieteni americani!!!Am trait intre ei 2 ani si credama ca au fost DE AJUNS!Aveam un prieten f. bun din liceu ce venise acolo cu 2 ani anaintea mea si el m-a ajutat cel mai mult.
Unul din romani avea un prieten roman ce era suprintendent la un port particular de vaporase si ahturi.Mi-a gasit de lucru acolo ca muncitor necalificat la docuri,nasol si salariul de 5$ pe ora.Era un dobitoc,am stat doar 2 luni si am plecat far sa ma gindesc la viitor.Eu sint o fire cam rebela de fel si daca ceva nu-mi place,plec imediat!Amicul meu din liceu picta temporar firme la diverse magazine si mi-a zis sa-l ajut,pe bani desigur,si asa am devenit si pictor de firme dar el urma sa plece in Montana definitiv curind.Intr-o zi pictam afara la o firma si un tip s-a oprit si m-a intrebat daca vreau sa lucrez cu el,si el era tot pictor de firme si mi-a dat cartea de business a lui sa-l telefonez.
Cum amicul meu urma sa plece am telafonat la acest tip american si asa am inceput sa lucrez pt. el timp de 1 an,bani nu prea faceam si traiam de pe azi pe miine si cu pantaloni rupti in cur.Nu mai aveam ajutor de la org. asa ca cu 500$ pe luna din care 220 erau la chirie...nu ma descurcam.Dar eram optimist caci din fire sint!
M-am gindit sa-mi completez studiile in arta si am mers la colegiul faimos(din 1894)din Manhattan,Art Stdents League of NY,unde au studiat mari artisti ai americii si lumii ca Jackson Pollock,Frank Stella,Calder,Andy Warhol si multi altii.
Am vorbit cu directoarea,o doamna colosal de buna care mi-a spus sa prezint orice fel de lucrari posed,si aveam destule acasa caci asta faceam in timpul meu liber,desenam in prostie si pictam in ulei ori acuarele.Am ales pe cele ce am crezut eu ca-s bune si m-am prezentat la directoare.Ea mi-a spus sa revin dupa o sapt. timp in care o comisie de profesori va evalua lucrarile.
M-am prezentat la acea data si mi-a spus ca comisia(6 prof. emeriti si faimosi in USA)a hotarit sa-mi acorde o bursa de studii pe timp de 4 ani si sa studiez ceea ce vreau eu!!Am ales picturade sevalet.
Intre timp pt. ca nu cistigam mult,am depus formular la asistenta sociala din NY si m-au aprobat sa-mi dea ajutor in bani si food stamps.In baza lor cumparfam mincare de la orice magazin.
Am inceput cursurile in 1984 in sep.cu un f. renumit prof. de pictura si mare ilustrator de romane,aici e o meserie f. buna!Am facut imediat prietenie cu multi colegi si studiam seral pt. ca munceam ziua.Un coleg cistiga ilustrind storyboards si mi-a dat de lucru si apoi am avut si o comanda doar a mea,cistigam binisor acum.Tot in clasa mea ,monitorul ,un tip de-o seama cu mine era (este inca)f. mare artist cunoscut de benzi desenate.
Intr-o zi m-a intrebat daca vreau sa cistig bani in plus?Cum sa nu,dar i-am zis ca habar n-am de bd uri,el a spus ca voi invata dac lucrez ca asistentul lui...si uite asa am renuntat la pictat firme si devenit artist de bd!Aici e un MARE business!!!Bill,colegul meu care in timp am devenit f. buni prieteni,incit cu ani dupa acea m-am casatorit si el mi-a fost nas,m-a invatat f. multe despre arta de bd,lucrind cu el 8 ani,dar nu lucram zilnic ci sporadic de 2 ori pe sapt. si trebuia sa caut iar de lucru.Am gasit imediat la o firma de curieri pe bicicleta particulara.Asa am devenit si curier.HA!Intre timp serile mergeam la scoala si weekendurile lucram cu Bill.El era atunci prieten,logodit cu Cyndi care lucra ca manager la muzeul Metropolitan.Intr-o zi ea mi-a spus ca sint posturi la muzeu la serviciul de receptie marfuri ce se vind in muzeu la boutikurile lor.Am facut cerere si asa am ajuns dupa 1 an de curierat prin Manhattan,sa lucrez la stocuri si magaziile muzeului,la 8$ pe ora.Mai bine.Intre timp,ca de obicei,serile la scoala si in zilele libere,aveam joia si duminica,lucram la atelierul lui Bill.Am tinut-o in ritmul asta fara O ZI LIBERA timp de 2 ani!
Intre timp ma mutasem deja in Jackson Heights la fel impartind un apt cu un american si chiria mea era de 300$ pe luna.
La scoala am avut multe relatii cu colegele mele,deh trebuia si le captiva sarmul meu si ca-s din Romania.
In 1987,Bill mi-a zis sa incerc la Marvel Comics sa caut de lucru ca artist ca si el,pt.ca mi-a zis ca am talentul necesar si o experienta de la el.Am ales sa fac niste schite in creion si culoare cu Conan the barbarian,vreo 7.Am telefonat compania si mi-au acordat un interviu.Am mers la editorul revistei si aratat schitele.PE LOC a ales una si spus s-o pictez in ulei pt. ca o va publica ca coperta!Si uite asa am ajuns si artist cu NUME la cea mai mare companie de bd. din USA si lume!!!!Lucram inca la muzeu si cu Bll si mergeam si la scoala si mai si pictam coperti cu Conan!!!Cum le-am facut pe toate NU stiu!
M-am mutat in Brooklyn caci faceam bani bunicei acum si puteam sa=mi permit sa am apt. meu personal cu 2 dormitoare din care unul l-am transformat in atelier.La muzeu prin 1989 am cunoscut pe viitoarea sotie,Marilyn,dragoste la prima vedere!Ea este italianca americana generatia 2a,parinti emigrati in 1952 tatal din Napoli,Mama din Randtzo,Sicilia.Mai are 2 surori ea fiind mijlocia si de-o virsta cu mine.Dupa 1 luna s-a mutat la mine acas in Brooklyn.
In acel an am incheiat cu scoala si cu munca la muzeu!Lucram doar cu Bill 2 zile pe sapt. in rest multe comenzi la Marvel de coperti la alte reviste si apoi
fiin liber profesionist mai lucram si pt. alte companii din NY(Dc Comics)dar si di California,lucram numai acasa si cind aveam de predat coprti ori bd(faceam si desene la reviste)plecam la Marvel dar era poate de 2 ori pe luna,in rest cu California prin posta expres peste noapte.
Marilyn a plecat de la muzeu si a gasit de lucru la NY PUBLIC LIBRARY,ceamai mare din tara.
In 1990 ne-am casatorit si dupa 2 ani ne-am mutat in New Jersey ,la inceput in apt.timp de 4 ani dupa care ne-am cumparat o vila frumoasa in natura si la citeva min. pe jos de plaja Atlanticului.
Prin 1997,deodata businessul in bd. a scazut total si multi editori au fost concediati si multe reviste scoase din circulatie neaducind profit!S-au rarit comenzile si pt. mine....dupa 11 ani ca artist renumit in bd...trebuia s-o iau de la capat in altceva!
Intre timp eu aveam multi fani si colectionari ce vroiau sa-mi cumpere originalele.Am dat peste unul,el mi-a dat telefon intr-o zi si mi-a zis ca va veni la mine acasa si sa fiu pregatit ca va cumparaTOT ce am!!!!N-am crezut dar asa a fost,in acea zi am vindut exact TOATE lucrarile mele in bd.,parca un semn ca acest capitol din viata si experienta va fi incheiat!
Aces domn m-a platit in CASH!!!!venise cu un microbuz!60.000$$$$$ mi-a dat bani gheata ca se umpluse masa de ei si ma uitam si nu-mi venea sa cred!
In acel an am plecat cu Marilyn in Italia la rudele ei si la venetia si Roma si Florenta,1 luna intreaga dupa care am plecat la Paris 1 luna!
Si inca mai ramaseem cu destui bani din cei 60.000$
La intoarcere am zis sa incep sa caut de lucru.Greu de gasit,chiar cind ai nume si experienta!!!Dar ca de obicei niciodata NU am disperat si pierdut optimismul!!!!
Dar restul povestii vietii mele in curind.
Ozzy Osbourne




















































































































































romani si realitatea - de (anonim) la: 10/02/2004 13:48:07
(la: Romani in strainatate)
am dat peste situl asta din intimplare, incercam sa gasesc o modalitate de a-mi gasi o fosta colega de liceu...in orice caz ma mira (sau nu chiar) cu ce rautate scriu cei din romainia (in general). eu am plecat de 10 ani in USA si nu regret o clipa. am plecat dupa ce mi-am riscat viata la revolutie pt o societate care dupa 45 de ani de comunism nu a gasit altceva mai bun de facut decit sa voteze cu un emanat... nu generalizez, stiu ca au fost si sint si oameni luminati in romania si daca inca mai sint acolo sint pt ca in general nu au avut posibilitatea de a pleca.
ce ma intriga este ca cei care latra la cei plecati din romania nu realizeaza ca fiecare din noi cei plecati am contribuit intr-un fel sau altul la dezvoltarea si schimbarea romaniei. de aseamenea majoritatea celora care ii critica pe cei stabiliti in strainatate critica si sistemul occidental...dragilor, daca ati uita (sau nu stiti) cu a fost pe vremea lui odiosu sau daca v-a placut atit de mult comunismul mutati-va in cuba....fie si pt o luna si dupa aia mai vorbim....
de asemenea e usor sa te bati cu pumni in piept ca ce grozavie mare ai facut ca ia stat si stai in romania...si in rest ce ai realizat...uite-te in oglinda si spune-ti tie insuti ce ai facut tu pt tara asta in ultimii 15 ani....si daca crezi ca ai facut mare lucru intreba-te unde esti in lume...tot jos....si de ce?...din cauza celor ca tine care nu pot face nimic...decit sa se bata cu pumnii in piept!

cristian nicola
Asta e valabil si pt tine David din Australia... - de (anonim) la: 10/02/2004 14:00:56
(la: Cum va simtiti cand va intoarceti in Romania ?)
am dat peste situl asta din intimplare, incercam sa gasesc o modalitate de a-mi gasi o fosta colega de liceu... in orice caz ma mira (sau nu chiar) cu ce rautate scriu cei din Romainia (in general). eu am plecat de 10 ani in USA si nu regret o clipa. am plecat dupa ce mi-am riscat viata la revolutie pt o societate care dupa 45 de ani de comunism nu a gasit altceva mai bun de facut decit sa voteze cu un emanat... nu generalizez, stiu ca au fost si sint si oameni luminati in romania si daca inca mai sint acolo sint pt ca in general nu au avut posibilitatea de a pleca.
ce ma intriga este ca cei care latra la cei plecati din romania nu realizeaza ca fiecare din noi cei plecati am contribuit intr-un fel sau altul la dezvoltarea si schimbarea romaniei. de aseamenea majoritatea celora care ii critica pe cei stabiliti in strainatate critica si sistemul occidental...dragilor, daca ati uita (sau nu stiti) cu a fost pe vremea lui odiosu sau daca v-a placut atit de mult comunismul mutati-va in cuba....fie si pt o luna si dupa aia mai vorbim....
de asemenea e usor sa te bati cu pumni in piept ca ce grozavie mare ai facut ca ia stat si stai in romania...si in rest ce ai realizat...uite-te in oglinda si spune-ti tie insuti ce ai facut tu pt tara asta in ultimii 15 ani....si daca crezi ca ai facut mare lucru intreba-te unde esti in lume...tot jos....si de ce?...din cauza celor ca tine care nu pot face nimic...decit sa se bata cu pumnii in piept!

Asta e valabil si pt tine David din Australia…mai vorbim noi dupa ce vi din Romania….sau poate ramii acolo...vezi sa nu....
#9385 (raspuns la: #9121) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un prof din liceu avea o vorb - de Crisa la: 12/02/2004 14:57:23
(la: Si daca...)
Un prof din liceu avea o vorba "o zi in care n-ai privit cerul e o zi pierduta". De multe ori cred ca e suficient atat, sa iti permiti ragazul sa privesti cateva clipe in sus. Nu zice nimeni ca trebuie sa iti pierzi viata in "contemplari", ci doar sa stii sa apreciezi tot ce iti este dat.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...