plina de bucuri

daca nu mai reusesc sa intru pana duminica pe aici,
va doresc la toti sarbatori de Paste fericite, pline de bucurie si multe lucruri bune!
un timp insorit si cald, ca sa putetzi merge la iarba verde si sa cautatzi ouale iepurashului! :))

Cinstita gazda! Sa ai un Craciun plin de bucurie, anul nou sa-ti aduca tot ce-ti doresti, sa fii pururea copil! Cu regretele zapezilor de alta data vreau sa-ti amintesc doua versuri! Autorul nu conteaza!
"Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa,
Ninge fantomatic si bacovian...."

Cu drag!

Fie ca acest Craciun si Anul Nou care va veni sa va fie cel mai bun, mai plin de bucurii si fericire si cel mai prosper din toti anii de pina acum, din toate punctele de vedere!!

…Si toate dorintele sa vi se implineasca, iar visele sa devina realitate!!

LA MULTI ANI!

Cu multa dragoste,
Madalina.

Cu speranta ca...va fi publicat "comentariul"...!

La multi ani pentru toti lunetistii!
La multi ani Daniel, Ana si Julia!

Un Craciun fericit si vesel pentru toti, plin de bucurii.
Multa sanatate, prosperitate la toti!

Un bun sfarsit de an 2003!

Buna Eduard.

Despre rugaciuni mai intai:

1. Ca lucrurile sa fie mai exact intelese, vreau a spun dintru inceput ca rugaciunea este o manifestare fireasca a iubirii (altminteri, ea nu e decât vorbe goale - sigur, insa, noi oamenii, suntem fiinte "amestecate" si nu e cazul sa intram in logica lui sau-sau). Astfel, rugaciunea e un fel de imbratisare (in duh), de fel de invaluire (in duh) a iubirii. Si cum iubirea si duhul transcend acestea lume materiala, rugaciunile "penetreaza" distantele si timpul si aceasta lume.
   
2. Cand e vorba de "rugacinile Bisericii", mai intervin niste nuante. E vorba de rugaciunile unei comunitati care formeaza Trupul lui Hristos in acel loc. Rugaciunile din biserica/parohia mea sunt cu adevarat rugaciunile Bisericii lui Hristos, ale Miresei lui Hristos.
   

Despre moarte, rai-iad, starea sufletului:

• Pentru noi, crestini, moartea este doar o trecere, iar raiul si iadul sunt in primul rând niste stari: starea de iad (omul îl refuza pe Dumnezeu - cam cum au facut si fac duhurile rele, demonii) sau starea de rai (omul, cu pacate si patimi si lipsuri cu tot, îl primeste pe Dumnezeu, e cu fata la Dumnezeu).
  
  La aceste lipsuri si patimi si pacate se refera Apostolul când spune dupa moarte sufletul va trece ca prin foc: sufletul trece in lumea duhurilor cu toate ale lui, cu toate atasamentele lui fata de aceasta lume trecatoare; si, acolo, el e "sfâsiat" de o lupta interna a sa, intre doua vointe si tendinte: intre tendinta pusa de Dumnezeu in om, ca sufletul sa "urce" (limbajul e obligatoriu impropriu) catre El, si tendinta sa proprie ca sa ramâna cu lucrurile de care s-a atasat în aceasta lume. Sufletul se va gasi in fata iubirii lui Dumnezeu care va arde toate aceste atasamente, intrate in noi insine (cum arde doctoul niste negi, niste veruci); si asta doare, cu atat mai mult cu cât aceste atasamente sunt mai adânci si mai puternice. Dar sunt niste legaturi care trebuie sa fie taiate...
  
• Ei bine, pentru acestea trebuie sa fie sufletul pregatit, iar noi, fiecare dintre noi, ar trebui sa avem constiinta de a-i ajuta pe semenii nostri sa inteleaga si sa treaca peste, sa treaca cu.
  
• Aceasta pregatire se face, în mod normal, într-o viata: in general, daca te uiti in jurul tau la oamenii mai in varsta, cei mai multi dintre ei deja au ajuns la o anumita constiinta a desertaciunii ("desertaciune sunt toate câte nu ramân dupa moarte" - zice o cântare de la înmormântare). Apoi, întreaga viata crestina este o viata cu Hristos cel mort si înviat, Dumnezeu adevarat si om adevarat.
  
• In sfârsit, Biserica are o suma de rugaciuni in pragul mortii si imediat dupa moarte. Aceste "rugaciuni" sunt mai mult decat rugaciuni: sunt niste ritualuri (uneori complexe), in care se citesc (sau se cânta) texte din Scripturi sau "poeme" care ajuta sufletul pe acest drum (si adesea, îi ajuta si pe cei care participa la aceste slujbe sa inteleaga mai bine si sa'si indrepteze viata).
  
• Când noi spunem ca omul este trup si suflet (sau: trup, suflet, duh), în fapt nu vorbim de niste "parti" ale omului. Sufletul si trupul sunt atât de strâns unite, ca putem spune ca sunt una. Ei bine, când vine vremea ca sufletul sa se desprinda de trup, nu e usor:
  
  • omul poate fi speriat
    
  • omul poate fi debusolat de intrarea intr-o lume cu care nu s-a facut familiar deja din aceasta viata
    
  • omul are lipsuri, pacate si patimi
    
  • omul, din cauza acestei strânse uniri intre trup si suflet, sufera o "desfacere" treptata
    
  
  
• Relativ la aceasta "desfacere", "desprindere" treptata a sufletului, Biserica are o suma de traditii, pentru care face slujbele parastaselor la 3 zile, la 40 de zile, la un an (am enumerat doar acele termene pentru care traditiile converg):
  
  
  
  • Se zice deci ca 3 zile sufletul sta primprejurul corpului
    
  • Se zice deci ca apoi, pâna la 40 de zile, sufletul calatoreste prin toate locurile prin care a fost in viata, rememorandu-si tot trecutul (si in a 40-a zi s-ar produce o "judecata partiala" - insa aceasta inca ar trebui explicata, ca nu e deloc un soi de judecata de tribunal...)
    
  • La 1 an (si apoi in fiecare an) sunt pomenirile anuale care exista in multe traditii religioase.
    
  
  
• Mai se face apoi, dar nu e un obicei general, la câtiva ani de la moarte, cam când se socoteste ca descompunerea s-a implinit desavarsit (în România la 7 ani, ca e mai umed, în Grecia la 3 ani, ca e mai uscat), o pomenire mai speciala, cu un ritual de dezgropare solemna a ramasitelor (a oaselor), care sunt unse cu mir, in semn de respect pentru trup, creatia lui Dumnezeu, si sunt puse la locul lor. E si o modalitate indirecta prin care se descopera sfintenia unor oameni (ramasitele unor oameni sunt bine-mirositoare, fac minuni etc.).
  

In final, acum cred ca intuiesti si singur care e rolul si folosul acestor rugaciuni si ritualuri pentru cei adormiti:

• ne rugam Domnului pentru ei
  
• ii ajutam, ii sustinem (dar nu bocind, obicei pagân din unele locuri, care în fapt îi trage oarecum în jos)
  
• ne ajutam pe noi insine
  

Doamne ajuta.

An Nou plin de bucurii !

pr Iulian

si un An Nou fericit, plin de bucurii, sanatate si noroc, tuturor 'lunetistilor"
Cu drag
asorina

Fie ca anul nou sa va incalzeasca sufletele pline de bucurii, impliniri si tot ceea ce va doriti.

Ma bucur mult andrei ca am putut sa-ti fiu de folos
Mai sunt si altele de facut, in a doua etapa, dar mai intai trece-ti bacul.

6 Kg este bine, pana inb vara daca continui tot asa o sa mai pierzi inca vreo 10 kg.
nu ezita, daca ai nelamuriri sau vrei alte "remedii", imi dai un "mp"
OK pentru poza.. :))

ceva important : in curand o sa fie ciresele, descurca-te sa aduni cozi de cirese, le usuci si faci infuzii..
o ceasca dupa fiecare masa, este un bun diuretic, elimina apa

Bafta multa la toceala si bac si inca o data Andrei, pt tine si toata familia ta un Paste fericit si plin de bucurie!
Jimmy

Pai unele din comentariile astea nu sunt misogine, ci pur si simplu spun adevarul, si nu vad in ele o sursa de suparare. Incerc sa vin cu niste justificari/comentarii.

"Cind o femeie nu vorbeste, sa n-o intrerupi pentru nimic in lume. (Enriyeu Castaldo) "
Femeile sunt vorbarete, trebuia sa fie si cineva care sa deschida gura, fiindca multi barbati sunt prea taciturni. Si nu e nimic rau in asta. Comunicarea e si ea buna la ceva!

"Un barbat intelept nu isi contrazice nevasta. El asteapta pina o face ea singura. (Humphrey Bogart)"
Aceasta reflectie e foarte frumoasa si foarte adevarata. Si e semnul unui barbat-filozof. Insa nu ii vad valoarea 'misogina'. E normal ca, urmand un sau alt fir logic sa ajungi uneori la concluzii diametral opuse. Totul e relativ. Depinde de la ce axiome si principii pornesti.

"Atentie la o femeie care gindeste logic ! Caci logica si femeia sint atit de heterogene, incit este impotriva naturii cand apar impreuna. (Johannes Cotta)"
Asta nu vrea sa spuna decat ca femeile pot intelege si lucruri aflate dincolo de sfera logicii. Normal, specialitatea lor nu e pe intelect/rational ci pe inima/sentimental.

"Marea intrebare, la care nu stiu sa raspund in ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este urmatoarea: "Ce vrea de fapt o femeie?" (Sigmund Freud)"
Citatul nu spune nimic despre femei, ci doar despre incapacitatea lui S.F. de-a le intelege. Ceea ce se explica prin faptul ca el e barbat !!!

"Trei tipuri de barbati nu inteleg femeile: barbatii tineri, barbatii de virsta mijlocie, si barbatii batrini. (Irisches Sprichwort)"
Quod Erat Demonstratum de la citatul anterior.

"Femeia este o greseala acceptabila a naturii. (John Milton)"
Pai ce altceva poti sa faci decat sa o accepti ? Cat despre faptul de-a fi o greseala a naturii, aici se vede iar numai incapacitatea barabatilor de-a intelege femeile.

Altele dintre citatele citate (ce bine suna!) sunt fie rautacioase, fie opinii personale (de ex. cea cu elefantii) unde nu e nimic de comentat.
Din fericire, femeile ii iubesc pe barbati si le inteleg chiar si scaparile misogine. Nici noi nu suntem (toate) perfecte.

Doar eu ! :)

O zi plina de bucurie la toti cafegiii !

***
Las' ca-i bine ca nu-i mai rau !

Cammie, multi ani inainte si plini de bucurii, my dear !
Deci, cind deschideai ochii,......."sixpack" isi petrecea majoratu' inconjurat de ritmurile LP-ului proaspat iesit,...Thrilleeeeeeeeeeeeeer !
Parca ieri a fost !

salutari,
sixpack

Nu stiu cat de multumitor este comentariul ce urmeaza?

tu intrebi:

"Cum se face ca in Biblie nu se vorbeste nimic despre dragostea dintre barbat si femeie?"

Eu spun ca intalnim aspecte despre dragostea dintre barbat si femeie.

O poveste idilica, Cantarea Cantarilor lasa o impresie de text dificil si incurcat, de lipsa a sperantei si a maturitatii.

Un studiu amanuntit ne reveleaza mai multa seriozitate in sentimente la iubit decat la iubita.

Ea spune:
“Deosebindu-se din zece mii... Cerul gurii lui este numai dulceata si toata fiinta lui este plina numai de farmec.” (5:10-11)

Cu toate ca este indepartat, el ne inspira incredere pentru ca nu isi va abandona niciodata logodnica.

Ea, dimpotriva, este impetuasa si da frau liber emotiilor, neparand pe de-a-ntregul demna de incredere, obisnuita mai degraba sa actioneze dupa capul sau si in libertate, decat dupa restrictiile de la palat.

Ea isi descrie bronzul datorat soarelui, si recunoaste ca nesabuinta ei i-a umplut de manie familia:
“Nu va uitati ca sunt asa de negricioasa
caci m-a ars soarele.
Fii mamei mele s-au maniat pe mine si m-au pus pazitoare la vii.
Dar via frumuseti mele n-am pazit-o.” (1:6)

Ea insista sa afle unde va trimite iubitul sau turma la pascut, pentru a putea sa-l intalneasca:
“Spune-mi tu, pe care il iubeste inima mea,
unde iti pasti tu oile, unde te odihnesti la amiaza? “ (1:7)


Mai tarziu, ea se plange de doua ori ca este “bolnava de dragoste”, (5:8), ca si cum ar fi incapabila de a se stapani, si ezita mult timp sa deschida usa iubitului sau:
“Mi-am scos haina, cum sa ma imbrac iarasi?
Mi-am spalat picioarele: cum sa le murdaresc iarasi? “ (5:3)

Cand ea isi da seama ca iubitul a plecat, se grabeste sa-l caute, il striga si se lasa batuta de paznicii de la vie, (5:4-7).

In sfarsit, ea este avertizata, facandu-i-se o aluzie la infidelitatea si “gelozia sa este neanduplecata ca locuinta mortiilor”, (8:6).


Cum se integreaza aceasta poveste la restul Scripturii? Dupa cum s-ar presupune este o poveste adevarata intre doua persoane, de exemplu Solomon si o pastorita.

Pentru a se raporta Cantarea Cantarilor la Biblie, este nevoie intai sa intelegem mesajul spiritual pentru Solomon, ca si pentru noi insine.

Rolul sau in aceasta poveste de dragoste este important:

era vorba de un indragostit sau de un observator?

Cantarea Cantarilor pare un vis, diferite fraze derulandu-se pe fragmente, cand vesele, cand inspaimantate, referindu-se uneori la Solomon, la pavilioanele si apartamantele regelui si la lectica lui, la ziua plina de bucurie a nuntii lui, (1:4-5; 3:7-10; 3:11).

Alte aluzii la anumite aspecte din viata lui Solomon arata teama si tristetea sa: cei saizeci de luptatori din garda lui Solomon vegheaza pentru a indeparta atacul din: “timpul noptii”, (3:8).

Via lui Solomon de la Baal Hamon “a incredintat-o unor pazitori”, (8:11).

O alta aluzie in sens mai obscura este aceea prin care se compara iubita cu “iapa inhamata la carul lui Faraon”, (1:9; 2 CRONICI 1:14-17; DEUTERONOM 17:15-16).

In concordanta cu aluziile din povestea de dragoste, pare rezonabil de a conclude ca Solomon nu era indragostitul, ci observatorul, si ca el visa, impartind sentimentele si emotiile indragostitiilor, in subconstientul sau adaugandu-se si teama si amintirile personale.

Sa amintesc ca in Biblie apare pentru intia oara, ce Marin Preda prin joc de cuvinte a exprimat:"Unde dragoste nu este nimic nu este"(am citat din memorie).

Porunca iubirii trebuie respectata, pentru ca ea duce la fericire.

Exista o legatura intre iubire si fericire.

In epistola I catre Corinteni, Sf.Apostol Pavel spune:

"De-as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste, nimica nu sunt."

lubirea e fericire.

Cei ce iubesc sunt fericiti. Cei ce nu iubesc,nu au fericirea iubirii.

Cu bine,

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

si-un An Nou plin de bucurie :)

Ma grabesc sa-ti raspund acum, dupa mai bine de o luna de la postarea ta- au fost si pt. mine anumite neajunsuri si greutati... In fine, ce vreau sa-ti spun e ca raspunsul tau m-a bucurat din nou, poate chiar ceva mai mult decat prima data, mai ales ca a fost formulat in versuri- iar eu apreciez in mod deosebit acest lucru. Interesante si variate puncte de vedere pt. o singura poezie; ce vreau sa te intreb este daca ai scris-o pt. tine insati sau ai facut-o dedicatie cuiva anume. Te intreb asta pt. ca in functie de raspunsul tau as putea gasi printre randurile tale mai multe semnificatii decat lasa sa se intrevada la prima vedere. Oricum sa stii ca iau in serios posibilitatea de a-ti raspunde tot in versuri acestei minunate poezii pe care mi-ai trimis-o. Ar fi ca un dialog pe alta cale, pe alte coordonate.
Iti urez sa ai un An Nou plin de bucurii si de satisfactii, de liniste si de sanatate. Sa fii fericita atat de mult incat sa poti da si altora din fericirea ta. Si asa cum spune vorba romaneasca, "cele bune sa se-adune, / cele rele sa se spele"!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

accept cu multa placere toate gandurile bune pe care mi le-ai urat si as vrea la randul meu sa-ti urez un an plin de bucurii si de impliniri.
din pacate insa nu stiu cum poti face rost de film.
am fost de craciun acasa si am ramas cateva zile si in bucuresti si cum imi doream sa vad filmul, m-am interesat daca ruleaza si unde anume. spre surprinderea mea, nu am aflat nimic, si chiar se pare ca eram chiar singura care auzise de film. acuma eu stiu ca cercul meu de prieteni si de cunostinte nu este foarte larg, sunt costienta de asta.
dar am fost totusi surprinsa ca nu auzise nimeni de el!
concluzia este ca nu am reusit sa-l vad.
ramane pe data viitoare.

Hmm, interesant nume ti-ai pus. :)

Uite care e treaba. O cunosti pe fata de doua saptamini, timp in care ati petrecut ore in sir vorbind si discutind tot felul de chestii. Este normal sa te simti plin de emotii, plin de bucurie numai la gindul fetei, dar nu cred ca totul se opreste aici. Faptul ca te simti pe marginea prapastiei este din cauza ca exista o a treia persoana la mijloc, lucru care iti intoarce toata viata pe dos. Daca fata ar fi fost libera nu te-ai fi simtit atita de prapastios. Eu iti recomand un singur lucru: mergi inainte exact asa cum ai merge daca nu ar fi involvat dinsul. Imagineazati ca fata are un servici de la care nu poate sa lipseasca si atita. Nu te mai gindii ca esti in competitie cu cineva, nu o pune sa aleaga, nu ii da nici un "ultimatum". Fi natural si sincer, fi cit se poate de intelegator si alegerea o va face ea singura. Daca tu te comporti cit mai frumos cu ea, si ea apreciaza lucrul acesta atunci te va alege pe tine. Dar daca interesele ei se indreapta in alte directii, nu ai nimic de pierdut. Presupun ca fata nu este casatorita de 8 luni ci doar are un prieten. Ar fi pacat sa te involvezi in ceva atit de complicat si urit. Iti doresc mult succes si o inima plina de liniste si pace.

Uneori este asa precum spui, sau sa admit ca de cele mai multe ori. Cu toate astea nu trebuie uitat faptul ca cele mai grele munci fizice (uneori chiar si psihice pt. ca, nu-i asa, simtirea barbatului nu se poate compara cu a femeii- si invers) le presteaza barbatii. De aia femeile nu se ocupa de turnat betoane, de ridicat case din temelii, de asfaltat strazi, de construit si intretinut masini samd. Firea femeii este de asa natura ca pur si simplu nu are cum se ocupa de asa lucruri dificile fara a cadea lata. Exista si exceptii, insa astea doar intaresc regula. As vrea eu s-o vad pe femeia aia care isi pune sotul sa aiba grija de copii pt. cateva zile in timp ce ea se duce si sapa la gradina cu cazmaua in soarele dogoritor de vara. SI daca femeile in general se lauda cu faptul ca sunt cele mai bune in a oferi educatie copiilor, atunci de ce se mai plang de neputintele barbatilor care ar trebui printre altele sa faca si aceste lucruri pt. a le lasa lor ceva timp liber in plus? Nu cumva asta e doar o chestie menita sa-i puna in lumina proasta pe barbati si sa le dea femeilor satisfactia (indreptatita, dupa parerea lor) de a-si consuma timpul numai pt. ele? Ce vreau eu sa spun e ca depinde de la caz la caz si dupa cum se inteleg cei doi. Dar daca tu sau ea ati luat impreuna niste decizii intr-un anumit moment al vietii si dupa aia ati descoperit ca aveti alte prioritati in viata decat cele din inceput (deh, lumea se mai schimba, se mai emancipeaza, mai merge prin cele strainataturi, mai vede traiul usor- ca sa nu zic usuratic- al unor femei lipsite de scrupule si de bun simt pt. familia pe care au intemeiat-o, mai gaseste cu cale ca merita mai mult decat partenerul fiindca ea pune/investeste peste puterea lui de a "restitui"), deci daca prioritatile se schimba in timp, de ce nu mai ramane macar amintirea faptului ca inainte de a ajunge sa constientizam asta am fost niste persoane care ne-am gandit initial la binele familiei intregi si abia apoi la binele personal? Eu asa cred, ca atat femeile cat si barbatii ajung sa-si puna astfel de probleme atunci cand forteaza lucrurile si vor sa obtina in mod cu totul egoist ceva doar pt. binele si fericirea proprie, lasand la o parte binele conjugal. Asta am facut si eu intr-o oarecare masura, asta cred eu ca facem noi toti. Probabil un f. mic procent dintre noi este capabil de a tine cont de acest aspect pana la sfarsitul vietii. Fiecare vrea sa-i fie bine si, de cele mai multe ori, fara a depune un efort personal. Fiecare asteapta sa-i fie daruit din partea celuilalt, daca se poate fara nici cel mai mic gest de multumire. Doar auto/satisfactia si auto/suficienta de a primi pt. cine/ce suntem noi (si ce meritam) sunt vizate, atata tot. Stiti ce cred eu, ca daca lumea toata n-ar fi abuzat atata de mandria asta care mananca pur si simplu rarunchii societatii moderne si daca fiecare ar fi invatat sa plece capul acolo unde trebuie- si cand trebuie- astazi n-ar mai fi existat subiect de discutie pe forum aici.
Tu spui ca o femeie munceste mai mult decat un barbat de cel putin 3 ori... Pe ce se bazeaza afirmatia ta? Apoi cu ce suntem noi vinovati ca v-ati nascut neputincioase in anumite privinte?- fizic vorbind. Sau cu ce sunteti voi vinovate ca ne-am nascut noi barbatii fara capacitatea de purtare in pantece a copiilor pe care n-ii dorim? Si tot nu pot intelege de ce majoritatea interpreteaza copiii ca pe un balast/surplus/povara in viata lor. Oare nu sunt acestia prima si cea de pe urma posibila investitie care ne poate aduce bucuria si satisfactia unei vieti cu adevarat implinite? Sau ce ne impiedica pe noi sa ne ingrijim de copiii nostri si in acelasi timp sa ne ocupam si de noi insine? Sau de ce nu i-am implica si pe ei in viata noastra sociala si nu i-am trata ca pe niste membri viabili ai familiei chiar daca sunt bineinteles fara minte destula ca sa inteleaga ce se petrece cu adevarat? Cred eu ca aici se dovedeste discrepanta si parca irealitatea unei situatii existente de facto. Copiii au nevoie de la un capat la celalalt sa li se dovedeasca nu numai dragostea si purtarea de grija din partea parintilor lor, dar si tratarea ca membri cu drepturi depline si egale in lumea si la sanul familiilor in care au luat fiinta. Asa mi se pare corect si logic. Altfel riscam sa facem din ei niste dusmani atat ai timpului nostru, cat si ai lor insisi.
Pe de alta parte ma gandesc la cate beneficii poate aduce in viata unei familii un copil- ca sa nu spun de mai multi. Chiar daca greutatile intretinerii si cresterii lor par insurmontabile uneori, chiar daca regretam decizia luata de a-i avea, chiar daca..., chiar daca..., ce poate fi mai frumos si mai plin de bucurie decat zambetul minunat al acelei mogaldeti cu ochisori sinceri si curati, ce poate fi mai de vis decat sa te uiti dupa ani si ani in urma si sa-i povestesti "la gura sobei" nazdravaniile copilariei?... Ca doar de aia sunt nepotii atat de indragiti de cei batrani, ca abia atunci inteleg si ei (bunicii lor) frumusetea clipelor prin care au trecut ei insisi candva.
Am cunoscut in viata mea familii care au trecut prin pragul unui colaps total cand singurul lor copil s-a sinucis (sau pur si simplu a murit din stie ce cauze nefericite); am cunoscut deasemeni familii care n-au putut avea copii si si-au fortat norocul, ca sa zic asa, luand spre ingrijire copii de la casele ce se ocupa de adoptii; apoi am vazut in lumea asta secularizata in care traiesc si eu ca exista o multime de oameni dispusi sa-si lase averile cainilor si pisicilor (de multe ori viata lor se rezuma doar la a creste si ingriji animale) decat sa faca un bine unor suflete fara ajutor si fara posibilitati reale in viata. E adevarat ce am spus, prioritatile se schimba pe zi ce trece si nu mai suntem interesati de viata umana cat mai ales de cea animala (sau extraterestra, dupa caz). Indraznesc sa spun ca am cazut inca de multa vreme sub simturile animalelor pe care le ingrijim si le iubim parca mai mult decat pe ingerasii de care vorbeam- si sa fiu iertat pt. indrazneala asta, sa nu se interpreteze ca afront adus adevaratilor parinti. Spun acestea indreptand degetul unei maini spre acei prunci muritori de foame si de sete si al celeilalte maini indreptate spre cainii si pisicile care cresc cu carne si arata ca niste batoze de nu mai pot merge pe strada. Si in timp ce unii se scarpina de mizerie si de purici din cauza saraciei, ceilalti se gudura si se scarpina pe dupa urechi (sau se ling in dos dupa excrementele delicioase) din cauza puricilor la fel de grasi si de lenesi ca si gazdele lor. Nu spun ca animalele trebuie sa sufere si sa stea flamande, intreb doar unde a disparut simtirea umana si incotro se indreapta?
Concluzia mea este ca nu copiii sunt o povara pt. noi, ci noi insine devenim o povara pt. ei atunci cand ii tratam ca pe niste hoti/banditi ce ne fura timpul acordat EGO-ului.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

Retranscriu mesajul de mai jos pe care l-am trecut intai la subiectul "de ce traiesc femeile mai mult decat barbatii?".

Adresat lui Dragonfly:
"Uneori este asa precum spui, sau sa admit ca de cele mai multe ori. Cu toate astea nu trebuie uitat faptul ca cele mai grele munci fizice (uneori chiar si psihice pt. ca, nu-i asa, simtirea barbatului nu se poate compara cu a femeii- si invers) le presteaza barbatii. De aia femeile nu se ocupa de turnat betoane, de ridicat case din temelii, de asfaltat strazi, de construit si intretinut masini samd. Firea femeii este de asa natura ca pur si simplu nu are cum se ocupa de asa lucruri dificile fara a cadea lata. Exista si exceptii, insa astea doar intaresc regula. As vrea eu s-o vad pe femeia aia care isi pune sotul sa aiba grija de copii pt. cateva zile in timp ce ea se duce si sapa la gradina cu cazmaua in soarele dogoritor de vara. SI daca femeile in general se lauda cu faptul ca sunt cele mai bune in a oferi educatie copiilor, atunci de ce se mai plang de neputintele barbatilor care ar trebui printre altele sa faca si aceste lucruri pt. a le lasa lor ceva timp liber in plus? Nu cumva asta e doar o chestie menita sa-i puna in lumina proasta pe barbati si sa le dea femeilor satisfactia (indreptatita, dupa parerea lor) de a-si consuma timpul numai pt. ele? Ce vreau eu sa spun e ca depinde de la caz la caz si dupa cum se inteleg cei doi. Dar daca tu sau ea ati luat impreuna niste decizii intr-un anumit moment al vietii si dupa aia ati descoperit ca aveti alte prioritati in viata decat cele din inceput (deh, lumea se mai schimba, se mai emancipeaza, mai merge prin cele strainataturi, mai vede traiul usor- ca sa nu zic usuratic- al unor femei lipsite de scrupule si de bun simt pt. familia pe care au intemeiat-o, mai gaseste cu cale ca merita mai mult decat partenerul fiindca ea pune/investeste peste puterea lui de a "restitui"), deci daca prioritatile se schimba in timp, de ce nu mai ramane macar amintirea faptului ca inainte de a ajunge sa constientizam asta am fost niste persoane care ne-am gandit initial la binele familiei intregi si abia apoi la binele personal? Eu asa cred, ca atat femeile cat si barbatii ajung sa-si puna astfel de probleme atunci cand forteaza lucrurile si vor sa obtina in mod cu totul egoist ceva doar pt. binele si fericirea proprie, lasand la o parte binele conjugal. Asta am facut si eu intr-o oarecare masura, asta cred eu ca facem noi toti. Probabil un f. mic procent dintre noi este capabil de a tine cont de acest aspect pana la sfarsitul vietii. Fiecare vrea sa-i fie bine si, de cele mai multe ori, fara a depune un efort personal. Fiecare asteapta sa-i fie daruit din partea celuilalt, daca se poate fara nici cel mai mic gest de multumire. Doar auto/satisfactia si auto/suficienta de a primi pt. cine/ce suntem noi (si ce meritam) sunt vizate, atata tot. Stiti ce cred eu, ca daca lumea toata n-ar fi abuzat atata de mandria asta care mananca pur si simplu rarunchii societatii moderne si daca fiecare ar fi invatat sa plece capul acolo unde trebuie- si cand trebuie- astazi n-ar mai fi existat subiect de discutie pe forum aici.
Tu spui ca o femeie munceste mai mult decat un barbat de cel putin 3 ori... Pe ce se bazeaza afirmatia ta? Apoi cu ce suntem noi vinovati ca v-ati nascut neputincioase in anumite privinte?- fizic vorbind. Sau cu ce sunteti voi vinovate ca ne-am nascut noi barbatii fara capacitatea de purtare in pantece a copiilor pe care n-ii dorim? Si tot nu pot intelege de ce majoritatea interpreteaza copiii ca pe un balast/surplus/povara in viata lor. Oare nu sunt acestia prima si cea de pe urma posibila investitie care ne poate aduce bucuria si satisfactia unei vieti cu adevarat implinite? Sau ce ne impiedica pe noi sa ne ingrijim de copiii nostri si in acelasi timp sa ne ocupam si de noi insine? Sau de ce nu i-am implica si pe ei in viata noastra sociala si nu i-am trata ca pe niste membri viabili ai familiei chiar daca sunt bineinteles fara minte destula ca sa inteleaga ce se petrece cu adevarat? Cred eu ca aici se dovedeste discrepanta si parca irealitatea unei situatii existente de facto. Copiii au nevoie de la un capat la celalalt sa li se dovedeasca nu numai dragostea si purtarea de grija din partea parintilor lor, dar si tratarea ca membri cu drepturi depline si egale in lumea si la sanul familiilor in care au luat fiinta. Asa mi se pare corect si logic. Altfel riscam sa facem din ei niste dusmani atat ai timpului nostru, cat si ai lor insisi.
Pe de alta parte ma gandesc la cate beneficii poate aduce in viata unei familii un copil- ca sa nu spun de mai multi. Chiar daca greutatile intretinerii si cresterii lor par insurmontabile uneori, chiar daca regretam decizia luata de a-i avea, chiar daca..., chiar daca..., ce poate fi mai frumos si mai plin de bucurie decat zambetul minunat al acelei mogaldeti cu ochisori sinceri si curati, ce poate fi mai de vis decat sa te uiti dupa ani si ani in urma si sa-i povestesti "la gura sobei" nazdravaniile copilariei?... Ca doar de aia sunt nepotii atat de indragiti de cei batrani, ca abia atunci inteleg si ei (bunicii lor) frumusetea clipelor prin care au trecut ei insisi candva.
Am cunoscut in viata mea familii care au trecut prin pragul unui colaps total cand singurul lor copil s-a sinucis (sau pur si simplu a murit din stie ce cauze nefericite); am cunoscut deasemeni familii care n-au putut avea copii si si-au fortat norocul, ca sa zic asa, luand spre ingrijire copii de la casele ce se ocupa de adoptii; apoi am vazut in lumea asta secularizata in care traiesc si eu ca exista o multime de oameni dispusi sa-si lase averile cainilor si pisicilor (de multe ori viata lor se rezuma doar la a creste si ingriji animale) decat sa faca un bine unor suflete fara ajutor si fara posibilitati reale in viata. E adevarat ce am spus, prioritatile se schimba pe zi ce trece si nu mai suntem interesati de viata umana cat mai ales de cea animala (sau extraterestra, dupa caz). Indraznesc sa spun ca am cazut inca de multa vreme sub simturile animalelor pe care le ingrijim si le iubim parca mai mult decat pe ingerasii de care vorbeam- si sa fiu iertat pt. indrazneala asta, sa nu se interpreteze ca afront adus adevaratilor parinti. Spun acestea indreptand degetul unei maini spre acei prunci muritori de foame si de sete si al celeilalte maini indreptate spre cainii si pisicile care cresc cu carne si arata ca niste batoze de nu mai pot merge pe strada. Si in timp ce unii se scarpina de mizerie si de purici din cauza saraciei, ceilalti se gudura si se scarpina pe dupa urechi (sau se ling in dos dupa excrementele delicioase) din cauza puricilor la fel de grasi si de lenesi ca si gazdele lor. Nu spun ca animalele trebuie sa sufere si sa stea flamande, intreb doar unde a disparut simtirea umana si incotro se indreapta?
Concluzia mea este ca nu copiii sunt o povara pt. noi, ci noi insine devenim o povara pt. ei atunci cand ii tratam ca pe niste hoti/banditi ce ne fura timpul acordat EGO-ului."
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

A propos de raspuns in engleza. locuiesc in Cardiff si eram odata la spitalul din oras sa traduc pentru o tigancusa de 15 ani gravida. cu uimire, am realizat ca doctora care venise sa discute cu moasa (intr-o engleza aproximativa) era romanca si plina de bucurie, i-am intins mana si i-am spus fericita 'buna ziua'. spre marea mea surprindere, mi-a raspuns intr-o engleza stalcita (pe cuvant ca nu exagerez, chiar o vorbea prost si am inteles ca este casatorita si lucreaza aici de peste 5 ani) dupa care ne-a ignorat total si a iesit fara sa salute.
am regasit-o apoi pe hol, am reincercat, mai timid acum, un 'buna ziua' si am primit acelasi 'good mo'ning' apatic. m-am prezentat si i-am spus unde lucrez si ca ma bucur ca am intalnit-o; din nou, un 'me too' fortat, ferindu-se sa se uite la mine. eram oarecum singure intr-un colt, nu pot s-o scuz spunandu-mi ca o fi politica spitalului sa nu-si vorbeasca limba. mi-am zis ca o fi intr-o zi proasta si am lasat-o-n pace.
dupa vreo 2 luni, am primit telefon urgent sa ma duc la spital ca naste tigancusa si au nevoie de translator. mi-a luat ce mi-a luat prin trafic, cert e ca am ajuns acolo exact cand ii scoteau placenta. tigancusa, plangand, imi spune ca pana sa vin eu a fost "doctora aia romanca si stiti ce mi-a spus: mi-a zis sa nu mai urlu, ca mi-a placut sa stau cracanata sa fac sex si acum fac atata scandal, ca doar nasc, nu mor, ce tip atata?" si alte cateva texte, atat de cunoscute mie din povestile cu unii doctori de pe-acasa.
am batut spitalul s-o gasesc si sa-i povestesc ca data viitoare ii fac personal complaint si ma asigur ca n-o sa-si mai permita asa ceva. bafta ei ca n-am gasit-o in ziua aia (se lasa cu paruiala... verbala).
dragi compatrioti imprastiati prin lume, va intreb: sunt unii dintre noi asa jenati de propria obarsie incat le e greu sa raspunda la 'buna ziua'? si chiar si in strainatate, isi permit unii dintre noi sa-si nege profesionalismul acoperiti de replici intr-o limba 'straina' si de faptul ca se adreseaza cuiva care nu-si stie drepturile? si ne mai miram ca suntem discriminati; ei bine, vom fi si in continuare atata timp cat nu vom sti noi in primul rand sa fim oameni cu indiferent cine este cel de alaturi. mai om mi s-a parut atunci tigancusa, care de peste-un an de zile aici se invatase sa traiasca cu respect si care chiar a fost jignita de ceea ce i s-a spus, decat doamna doctor, cea evident embarrassed de originile ei 'dubioase'.

mona

Si eu cred ca sufletul este nemuritor,dar cînd se naste EL?Ce se întîmpla cu sufletul nostru?Sufletul este o mare nmarginita,plina de bucurii,lacrimi,vise,sperante.....Dar ce este de fapt SUFLETUL?Din ce este plamadit?

Dar cred ca la anul, sa le facem mai bine. Macer sa impartim poeziile in trei categorii, daca nu patru. Mai vorbim pana atunci! Eu va doresc sa aveti un Craciun fericit si un an nou prosper si plin de bucurii< Valeriu