comentarii

poţi trăi fără prieteni


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Fara titlu - de Areal la: 06/10/2008 16:00:38
(la: POVESTIRI CU TALC (IV))
Este foarte important să-i spui omului exact ce gândeşti şi să-i corectezi greşelile. Această atitudine izvorăşte din compasiune şi reprezintă cel mai mare serviciu pe care îl poţi aduce semenilor tăi. Această cale este însă extrem de dificilă. Este uşor să descoperi calităţile şi defectele unei persoane, şi să-i spui ce gândeşti. Mulţi oameni cred că sunt cumsecade dacă le spun celor din jur lucruri pe care alţii le consideră neplăcute sau greu de rostit. Dacă nu sunt însă ascultaţi şi respectaţi, ei consideră că nu mai este nimic de făcut. Această atitudine este însă nedemnă. Este ca şi cum ai face pe cineva de ruşine, bârfindu-l.

Dacă doreşti să-i spui cuiva ce gândeşti trebuie să vezi mai întâi dacă persoana respectivă are dispoziţia de a te asculta. Pentru aceasta, trebuie să începi prin a te apropia de ea, trezindu-i încrederea în tine. Abordează acele subiecte care îi sunt pe plac şi caută momentul cel mai potrivit pentru a-i vorbi, astfel încât să fii bine înţeles. Cumpăneşte bine înainte de a acţiona şi hotărăşte dacă nu cumva ar fi mai bine să îi comunici în scris ce ai de spus, sau înaintea unui moment de despărţire. Laudă-i calităţile şi foloseşte orice mijloace pentru a o încuraja, eventual vorbindu-i despre propriile tale defecte, fără a te referi încă la ale sale, astfel încât să-şi dea seama singur care sunt acestea.

Acţionează ca şi cum i-ai oferi apă unui om însetat, şi în acest fel opinia ta îi va corecta greşelile. Această artă este cu adevărat dificilă. Dacă defectul persoanei este o obişnuinţă veche de mai mulţi ani, cu siguranţă nu şi-l va corecta. Am trăit personal această experienţă. Un vasal face dovada unei mari compasiuni atunci când trăieşte în prietenie cu camarazii săi, ajutându-i să îşi corecteze greşelile şi să se pună la unison pentru a-i sluji stăpânului lor. Cum te poţi aştepta să transformi pe cineva în bine dacă îl faci de ruşine?

(citat din cartea "Hagakure" de Yamamoto Tsunetomo)
#348132 (raspuns la: #347749) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
300 versus 3000 - de Simeon Dascalul la: 30/09/2005 11:17:45
(la: despre saracie)
Bineînţeles că în lipsa altor surse de venit dacă nu-ţi găseşti de lucru cu trei sute de euro, o să cauţi cu două sute. Dacă nu este cu două sute accepţi şi cu una. La urma urmei dacă ai un pic de bunăvoinţă şi nu te dedai la cheltuieli excesive poţi trăi şi cu optzeci de euro. Românii sunt capabili de subzistenţă în cele mai variate condiţii.
Totuşi aş prefera să recurg la orice – muncă la negru, mic trafic de frontieră cu Ungaria, etc., numai să nu am parte de distracţia de mai sus.
Pentru Sunday & restul – văd nici voi nu aţi stat să munciţi eroic pentru salariul de mizerie ce ar fi rezultat din întâlnirea cererii cu oferta pe piaţa românească a muncii. Nu spun că-i uşor să trebuiască să trăieşti printre străini. Dar tot e o alternativă mai puţin rea decât ce vi s-ar fi oferit în ţară.

Şi într-adevăr, creşterea economică, scăderea euro din ultima vreme se datorează în mare parte, chiar în totalitate, după unele păreri, plecaţilor care trimit bani în ţară.
Dar nici exportul masiv de forţă de muncă nu mi se pare un viitor dezirabil. Şi nici măcar o soluţie salvatoare. Însă e singura opţiune a multora dintre colegii mei. Cum zicea un prof: „noi producem pentru Canada”.

Referitor la comentariul Şteviei – cât de elastică ar trebui să fie o conştiinţă ca să reuşească să echivaleze trei sute de euro cu trei mii?
andre29 - de Cri Cri la: 03/04/2006 13:23:43
(la: 'Cu timpul')
<>

Vrei sa spui... cineva iubeste fara sa-si dea seama c-o face? Atunci, din punctul sau de vedere, nu iubeste. Dar cei din jur poate ca stiu. Adesea pentru altzii este evident, fiindca el nici nu incearca sa ascunda manifestarile unui sentiment care, pentru el, nu exista. Cu alte cuvinte, in nici un caz nu i-as alatura "abtzinerea"... poate ca e chiar unica situatzie in care nimeni nu incearca sa impiedice, sa ascunda sau sa reprime ceva in sine. :)

Cat despre cei care nu iubesc si n-au iubit niciodata... cred ca timpul trece "mai normal si mai egal" decat pentru ceilaltzi. Poate ca suna bizar... Adica stiu si eu ca, dupa ceas, timpul e egal pentru toata lumea si mai stiu ca totusi, nu curge in acelasi ritm pentru toata lumea, ba chiar,aceeasi persoana il percepe diferit in fiecare zi.
Dar cand iubesti... am sa-ti dau un citat (tot eu am scris, dar n-as mai regasi cuvintele). :)
"Incontestabil, o iubire îţi schimbă viaţa, până a te duce la antipozi, dar apoi? Cum poţi trăi fără să mai recunoşti nimic în jur? ...Şi nu te poţi întoarce... şi unde să te-ntorci?
Şi cum era înainte? Aproape nu mai ştii. Şi de ce ai crede că era mai bine înainte decât acum, la polul opus? Şi iubirea nu depinde în nici un fel de tine... şi iubirea îţi alungă trecutul fără să-ţi arate viitorul, lăsându-ţi doar „azi”... şi nu „azi” tot timpul, ci doar „acum”. Şi te descoperi mirându-te că, deşi te-ai ancorat dincolo de timp, timpul tot trece. Iar tu eşti tot azi, tot acum. Până cand iubirea se sfârşeşte, moment în care tu te trezeşti aruncat într-o lume necunoscută, care a evoluat şi s-a schimbat radical în lipsa ta. Începi să simţi din nou timpul alergând, dar nimic nu mai seamănă cu ce era."
Cred ca ai prins ideea.
Dar... astfel simt eu. La urma urmei, fiecare iubeste in felul lui. :)
#115133 (raspuns la: #115101) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Asta-mi trebuie! Daca m-a pus dracu........ - de cosmacpan la: 17/01/2007 22:27:59
(la: Stinge-ma!!)
Oare el te-a pus?

Citez din altii mai priceputi:
"De poţi opri lumea să te rănească,
De poţi stinge îndoiala din inima ta,
De poţi trăi împreună în palatul de cleştar,
De poţi sparge valul de neîncredere"

PS: s-a integrat ea Romania, tu ce motiv ai de abandon?
#169398 (raspuns la: #169374) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
armata la Chitila 02238 - de Nato la: 21/08/2007 09:15:31
(la: Amintiri din armata)
Eu am facut armata in 2004 din februarie pana in august la Chitila, langa Bucuresti. 02238 Scoala de aplicatie pentru logistica....dupa 6 luni de tabara am primit gradul de slt. Au foat 6 luni de vis la sfarsitul carora am plans cu colegii la poarta unitatii. Ofiteri ne-au fost Urdesh, Ulmamei, Albu (lt. nostru la plt.3) si cdt de companie Dumitrache. Au fost 6 luni de vis si sincer regret ca daca voi avea baiat nu va apuca armata la TR. Eram 120 de prieteni care mancam seara in curtea unitatii din capsunile comandantului din spatele corpului de paza, saream gardul sa facem cumparaturi din Chitila, luam ceapa, usturoi si rosii din gradina unitatii si ardelenii aduceau palinca si slanina.....cel mai rau mi--a parut cand in a doua zi de armata un ardelean a trbuit sa arunce 7kg de slanina la gunoi pt ca era ordin sa aruncam, alimentele pt ca frigider bineinteles ca nu era. Seara ieseam la banctze si cantam la chitara melodiile Phoenicshilor si miroseam teii de deasupra. In rest jucam carti, table si sah in sala de clasa si in dormitor, tot in dormitor aveam un tv de masina s trecuse-m un prelungitor de 20m pe sub paturi ca sa ajunmga la patul meu pt curent la TV......ce viatza.....ce baietzi.....cateodata faceam un foc mic in spatele unui stalp ca sa nu se vada de la unitate si acolo prajeam pe bat o felie de slanina si tocam ceapa pe paine si beam palinca din cana de inox....Plecam acasa in civil si odata mi-am luat uniforma la mine si m-am schimbat in toaleta trenului ca sa ma vada ai mei in uniforma acasa.....un vis.
#228572 (raspuns la: #128210) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
fucking neuropeptides sau what the fuck do we know - de thebrightside la: 17/10/2008 10:51:27 Modificat la: 17/10/2008 10:54:10
(la: Teama de esec)
Acu' ceva vreme am pus mana pe un documentar (what the blabla do we know) despre cum ne conduce viata chimia din noi, chimie pe care in fapt noi ar trebui s-o conducem.
E vorba mai precis de neoropeptidele secretate in exces care ajung cam peste tot in corpul nostru producand efecte dezastruoase de la obezitate pana la esec sentimental.
Mie practic in afara de cativa termeni bio noi nu mi-a zis nimic nou, ci doar mi-a confirmat in limbaj stiintific o treaba pe care o stiam deja de ceva vreme.
Nu-ti trebuie nici doftor, nici carti de selftraining, nici facultati ca sa fii bine si sa ai succes. Iti tre' sa fii foarte atent la unde faci buba si mai ales SA NU REPETI BUBA.

Detalii despre ce (ne) fac(em cu) neuropeptidele mai jos:

(preluat de pe www.personalitatealfa.com)
Neuroanatomia emoţiilor

Imaginează-ţi hipotalamusul ca o mică inimă care pompează în întreg organismul uman nu sânge, ca inima din piept, ci emoţii. Imaginează-ţi o minifabrică plasată în creierul uman, care are toate materialele necesare la dispoziţie pentru a construi orice tip de emoţie şi de a trimite această emoţie până la ultima celulă din organismul uman. O emoţie construită în hipotalamus poartă numele de neurosecreţie peptidică şi este de două feluri:
de eliberare,
de inhibare.

În momentul în care un eveniment exterior ne dă un motiv să simţim o anumită emoţie, în hipotalamus, aproape instantaneu, se asamblează neuropeptidele care se potrivesc cu emoţia respectivă. Apoi, ca o avalanşă, aceste neuropeptide circulă prin sânge către fiecare celulă a corpului nostru.

Fiecare celulă are nişte receptori, nişte tentacule prin care cercetează mediul din jur. Astfel ajung să aibă parte de vitaminele, proteinele şi toate celelalte substanţe necesare organismului. Să poţi trăi o viaţă cu adevărat liberă şi independentă, trebuie să scapi de dependenţele tale emoţionale. De ce intrăm mereu în aceleaşi relaţii, cu acelaşi gen de oameni? De ce avem tot timpul aceleaşi dispute? De ce avem aceleaşi atitudini în situaţii asemănătoare? Conform celor spuse de Dr. Joe Dispenza, când celulele sunt bombardate cu neuropeptide, ele devin mult mai insensibile la vitamine, proteine şi alte emoţii şi ajung să aibă foarte mulţi receptori care pot capta doar acea substanţă chimică cu care au fost obişnuite. În cazul dependenţelor, când generăm acelaşi răspuns de la creier către celule, celulele se vor obişnui cu acelaşi tip de neuropeptide, care vin cel mai des.

#352461 (raspuns la: #352457) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anisia - de munteanu rodica la: 13/11/2009 08:55:04
(la: Pe cine contati)
M-am gândit mult daca sa spun doua vorbe sau sa tac.Si uite ca...
Oricâtă nădejde poţi avea în familie si prieteni ajutorul vine doar de la TINE indiferent că-i boala sufletească sau trupeasca.Ai mai trecut prin suparari şi sigur vei mai trece, aşa cum ti-am mai spus de fo doua ori.Si nu esti tu cea care a străbătut lumea să se lase doborâtă.Sunt sigura de asta
sunt sigura ca privind în tine vei găsi soluţia mergind înainte fară a repeta eventualele greseli.
Acuma ...daca inima-ţi este slăbita ,de fapt in cazul fiecarei boli
(pâna la urma orice om care se respecta:)))are fo boala doua trei)
nu-i un capăt de lume daca respecti tratamentul şi înveti sa convietuiesti cu boala.Găselniţa la orice nemultumire este doar în tine.
latu - de trestiafatala la: 13/06/2010 18:29:42
(la: ziua 28)
n-o zideşti deoarece nu poţi trăi fără speranţă, ar fi inuman... cred :)
#549689 (raspuns la: #549680) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"doriti sa va cunoasteti viitorul? " - de cosmacpan la: 11/07/2010 16:32:18
(la: A fost si e dar oare ce va fi?)
ajută la ceva?

unde mai este farmecul trăirii?

cum poţi trăi văzându-ţi moartea în fiecare zi, "stop cadru la masă"?
valentin - de thebrightside la: 24/01/2011 13:29:27
(la: Sunt distrus)
Bineînţeles ca poţi trăi fără ea. Ai trâit fără ea înainte de-a o cunoaşte, nu? O să spui că da, dar atunci nu ştiai ce pierzi. Nu pierzi nimic. Din ce spui tu, soţia ta nu te mai iubeşte şi nu mai vrea să fie soţia ta. Deci de fapt «pierzi» minciuna unei căsnicii.
E normal să simţi că eşti distrus, însă nu-i aşa. Ceea ce ea a distrus când ţi-a cerut să pleci, pe lângă altele evidente, a fost confortul tău (psihic şi nu numai). A dat totul peste cap, iar tu acum trebuie să rearanjezi totul – fără ea. Nu-i aşa de rău cum pare. Îţi spune asta un om care pentru o vreme a trăit “agăţat” de cei din jur, iar atunci când era singur se simţea confuz, respins, nesigur, în pericol. Vorbeam într-o zi cu un fost şef despre fericire (yoghin, omul) şi mi-a zis o chestie care mi-a rămas în suflet: nu poţi fi niciodată realmente fericit, atâta vreme cât legi fericirea ta de obiecte sau oameni.
Nu ştiu câţi ani ai, însă niciodată nu-i prea târziu să te regăseşti. În loc să petreci timpul plângându-ţi de milă sau jelind o relaţie defunctă, mai bine caută în tine. Găseşte acele lucruri care-ţi plăceau o dată, care te făceau să te simţi bine pe care poate le-ai pierdut pe drum sau poate nu le-ai găsit niciodată. Ţi-aş zice să te apuci de-un sport, dar poate nu le ai cu sportul :). Apucă-te atunci de altceva care să-ţi consume timpul, energia, gândurile. Cel mai indicat ar fi să te “apuci” (şi) de fetiţa ta – are mare nevoie de tine.
Un alt şef (am avut numai şefi înţelepţi, adevăraţi şamani :)) mi-a spus că orice ţi-ai propune să faci cel mai important este primul pas – următorii vor fi mult mai uşor de făcut.

Zici tu

”iar pt copil va fi usor, pa langa faptul ca nu va mai trai intr-un mediu in care parintii se cearta in fiecare zi sotia are o situatie materiala buna si e ajutata si de parintii ei, probabil deasta au si fost atatea certuri fiindca am locuit la ea.”

Te înşeli foarte tare când îţi închipui că liniştea şi comfortul material ar putea vreodată suplini prezenţa ta. Cea mică are nevoie de ambii părinţi în aceeaşi măsură. Indiferent care va fi parcursul relaţiei cu soţia ta (divorţaţi sau nu), tu trebuie să fii mereu alături de copilul tău.

P.S. Şi gândeşte pozitiv. Nu e ăsta cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla. E viaţa şi atât, cu suişurile şi coborâşurile ei.
- - de mony13 la: 21/10/2012 14:10:28
(la: Gandind in perspective)
Ok, nu mai poţi trăi fără bani din păcate. Eu doar am vrut să subliniez tristeţea realităţii în care trăim. Este o luptă mult mai grea decât cea din timpul preistoric.La început, oamenii au trăit la fel ca animalele, în grupuri formate pe baza legăturilor din părinţi în urmaşi şi care funcţionau pe temeiul unor nevoi pentru a trăi: hrană, apă, apărarea de pericole.La început, în lipsa unor criterii, proprietatea asupra bunurilor aparţinea, în egală măsură, tuturor membrilor. Azi totul este pentru propriul interes şi se face rău cu bună ştiinţă.
Subiectul este vast şi cred că nu ne-ar ajunge o lună să îl terminăm.

Cât despre fericire, fiecare o percepe în felul său la fel ca şi adevărata iubire.
Nu există o definiţie şi nu cred că va exista vreodată.
#635765 (raspuns la: #635763) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Prietenie? - de cosmacpan la: 21/01/2008 15:55:20
(la: de unul singur........)
"Prietenia este iubirea care înnobileaza viata şi-i da un sens. Ea se contopeşte cu generozitatea şi e singurul sentiment dezinteresat. Pierdută, omul trăieşte din dâra ei luminoasă. In veci, negăsită, urmele ei se văd pe toate cărările vieţii. Oriunde vei pune piciorul, omule iubitor, te vei regăsi cu prietenia, căci altfel ce am deveni când am ajunge undeva şi am şti că nimic nu ne aşteaptă? Ce ar fi când am pleca şi am fi siguri că nimeni nu se va mai gândi la noi?
Prietenia e in noi. Totul vine din noi. Nimic nu vine din afara. Si acela care nu găseşte iubirea în el, nu găseşte afara nimic. Fără dragostea care ne fecundează inima, toate frumuseţile terestre sunt reci si înspăimântoare.
Răsărituri si apusuri ce vărsaţi văpăi de aur peste nepăsarea firii si voi ceruri stravezii ce vă contopiţi cu marea; si voi nopţi de argint, mărturii nepieritoare; şi voi preumblări nesfârşite de fioruri, - ce aţi deveni voi, toate aceste măreţii, fără iubirea care e în om? Dezolări neptuniene. Farmecul e în noi, întreţinut de iubire. În afara, marea indiferenta.
Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu-i iubeşte pe toti şi nici Iisus nu i-a iubit astfel. Iubim doar ceea ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre."
(PI)
Pentru Andre Morariu: TR & TFR - de (anonim) la: 11/03/2004 03:38:49
(la: Armata, o necesitate sau un semnal de alarma?)
Da, exista "termen redus" (9 luni) inainte de facultate (pentru cei admisi), dar exista si "termen foarte redus" (6 luni, pentru absolventii de facultate sau "scutitii" din anii anteriori).
Diferenta dintre TR si TFR era insa enorma: cei de la TR, pusti de 18 ani, erau tratati ca si colegii lor de la "trupa", doar ca pentru mai putin timp, in timp ce TFR-istii, asa cum ai spus, erau tratati ca adulti (unii chiar erau), cu oarecare consideratie chiar.
Am avut "norocul" sa incep armata (TR), in calitate de proaspat admis la facultate, sa fac hepatita dupa 2 luni de agricultura & instructie, sa fiu amanat medical, iar dupa facultate sa fac cele 6 luni de "termen foarte redus", la Sf.Gheorghe, la vanatori de munte. Acolo am avut colegi de 24 pana la 44 de ani (varsta limita era 45), dintre care unii "grei"...
Ai dreptate, a fost o pierdere de vreme; singurele "distractii" au fost alarma din 16-21 decembrie 1989, Lovilutia, teroristii, poc-poc noaptea, traditionala prietenie romano-maghiara, paza la "obiective", ajutoarele din Olanda si Ungaria, mutarea la Bucuresti, la infanterie, participarea (ca soldat, in "dispozitiv") la bagarea lui Coposu (Dumnezeu sa-l ierte!) in TAB, ca sa n-ajunga martir al primei Mineriade, participarea (tot ca soldat, tot in "dispozitiv") la manifestatia din Piata Victoriei (18 februarie, parca) si, in final, dupa scandalul de la Tg. Mures, trecerea in rezerva cu gradul de soldat prost si neinstruit.
In care calitate va salut cu onor,
Andrei Rizoiu
#11773 (raspuns la: #11751) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Armata la TR - de Dantimis la: 11/03/2004 10:31:37
(la: Armata, o necesitate sau un semnal de alarma?)
Am facut armata la TR la Bacau, chiar inainte de revolutie. In 9 luni si 10 zile m-au lasat in oras de doua ori si acasa odata. Eram chiar asa de rau? Nu, dar nu aveam pile sau "cotizatii"... Aveam 18 ani, iar locotenentul, seful de pluton 23. Si avea in plus o placere imensa de a chinui viitorii studenti. Am urat fiecare zi din armata. Dar dupa liberare mi-am dat seama ca schimbase ceva in mine. Si nu ma refer la conditia fizica excelenta la care ajunsesem, ci la lectiile de viata primite. Acolo am descoperit pt prima data ce inseamna prieteni adevarati sau cat de marsavi pot fi unii. Am invatat ca prostia omeneasca nu are limite si multe alte chestii de genul asta. Sigur, as fi putut invata toate astea si din viata civila, dar probabil ca mult mai lent si cu un pret mai mare.

Nu mi-ar place sa devin militar de cariera, dar nici nu regret ca am facut armata. Daca ar fi sa aleg, as face-o din nou. Chiar in conditiile acelea comuniste. Chiar daca eram TR-isti, conditiile noastre nu erau mult mai bune decat cele mentionate de Andre Morariu. Meniul nostru zilnic era asemanator cu ce spunea el, dar parca mancam mai cu pofta decat acasa.

Pentru V.T. din Iasi: naivitatea ta e amuzanta. Inainte de a ajunge tu in unitate, dosarul tau era deja acolo. Iar in el erau mentionate in primul rand profesiile parintilor. Superiorii tai stiau deja ca tu esti odrasla de-a lor si fara sa-ti dai seama iti aplicau un regim diferit. Nici nu te obosi sa ma contrazici. Am vazut asta cu ochii mei. In compania noastra erau 4 plutoane. Plutonul 1 era cel al favorizatilor de soarta. Majoritatea erau fii de personalitati. Viata lor era un rai in comparatie cu a celorlalti. Pana si ratiile lor erau diferite de ale noastre. Iar cate un pilos mai scapa si in celelalte plutoane. Aveam in pluton un fiu de capitan la o unitate din Buc. Cand era "pedepsit" sa mearga la spalatul veselei la cantina, atunci stiam ca urmeaza o zi grea pt noi ceilalti. Asa ca daca "ai dormit bine, mancat bine si nu te-a jicnit nimenea" cum zici tu, multumeste-i lui taticu si "taranilor de la tara" care au facut armata in locul tau.

Poate ma abat un pic de la subiect, dar unele comentariile anterioare mi-au starnit curiozitatea. Chiar au trimis romanii trupe in Vietnam sa lupte impotriva americanilor? Scuzati-mi ignoranta, dar e prima data cand aud de asa ceva. Eram copil pe vremea aia, cred ca asta e singura mea scuza. Daca romanii au trimis trupe, atunci cate alte tari foste comuniste au facut acelasi lucru? Tot ce am citit mentioneaza numai faptul ca vietnamezii au fost ajutati de rusi cu armament, datorita razboiului rece care se desfasura in acele vremuri, dar daca au fost trimise si trupe, asta nu mai inseamna razboi rece ci mai degraba razboi adevarat. In cazul asta, nici nu-i de mirare c-au pierdut americanii...

Bafta

Dan

"Nu te poţi bucura de imedia - de (anonim) la: 29/04/2004 12:17:58
(la: Imaginatie si Inadecvare)
"Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separă încă de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnă a asociativităţii, în altă parte decît acolo unde tocmai trăieşti ceva. "

Cred ca dimpotriva ar trebui sa regresam ca sa scapam nefericirea asociativitatii. Animalele nu au simtul trecerii timpului. Nici copiii mici. Daca pierderea acestui simt e benefica, atunci se poate considera ca antica Circe era o vindecatoare.

"Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmează. Fericirea aflată la îndemînă se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale."

"Miraculosul ne invaluie si ne scalda precum aerul, dar noi nu-l vedem"-probabil Baudelaire.

In ce ma priveste trebuie sa-mi recunosc opacitatea.


bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
Cum văd prietenia? - de Anca Tudor la: 11/11/2004 16:10:11
(la: Prietenia in zilele noastre)
Hhm, greu de spus... Am să vă povestesc un gest al unui prieten, care mi-a rămas prieten de mulţi ani. Locuiam în cămin, eu eram prietena colegului lui de cameră. Dormeam acolo, mâncam acolo, ştiţi voi. Într-o iarnă, la început de noiembrie, eram cumplit de răcită şi nu puteam respira în somn. Ca să nu deranjez, ieşeam noaptea pe coridor şi tuşeam, sperând să nu-l trezesc pe colegul de cameră. De 8 noiembrie, ziua onomastică, a venit la mine cu sirop de tuse, cel mais cump din farmacie (eu nu prea aveam bani de medicamente) scris frumos pe ambalaj "La mulţi ani!" . Au trecut anii, am trăit cu prietenul în cauză (care m-a susţinut chiar după despărţirea de colegul lui de cameră) multe clipe superbe, dar gestul acela mi-a rămas lipit de suflet...
N-aş putea trăi departe, decât cu greu - de Anca Tudor la: 11/11/2004 16:28:58
(la: De ce ai decis sa nu emigrezi?)
Eu nu aş putea trăi în altă parte, decât cu greu. Am o meserie care presupune folosirea limbii materne, mi-ar fi greu să scriu într-o altă limbă, deşi cunosc bine vreo trei. Dar anumite lucruri, şi aici cei care trăiesc în străinătate ştiu despre ce vrobesc, se exprimă mai bine pe limba ta, cea în care ai învăţat să vorbeşti, cea în care plângi şi râzi... Într-o altă ordine de idei, poate că nu mi-a ajuns cuţitul la os, deşi nu câştig foarte bine, asta nu mă împiedică să fiu fericită aici, cu oamenii din jurul meu, colegi, familie. Prietenii, câţi am, sunt mai toţi plecaţi de mult timp din ţară... E poate un paradox aici, mi-e dor de prieteni fiindcă au plecat ei, nu fiindcă am plecat eu cum e cazul multora dintre voi. Nu am idealuri înalte, nu-mi doresc să schimb ţara asta cu mâinile goale, dar mă bucur atunci când pot ajuta oamenii prin ceea ce scriu. E satisfacţia mea, mare, mică, aşa cum este...
Aş sta acasă - de Anca Tudor la: 10/01/2005 13:41:32
(la: Castigati 1 milion de euro. Ce veti alege: Romania sau occident?)

Motivul pentru care nu am plecat până acum din ţară rămâne valabil, cu milion sau fără. Eu nu mă simt bine decât aici. Da, mi-a plăcut să vizitez cele câteva ţări europene pe care le-am văzut, mi-ar plăcea să văd America, Australia, dar să plec din ţară n-aş putea. Nu sunt doar vorbe mari, mă apropii de 30 de ani, toţi prietenii mei sunt la cel puţin 3.000 km distanţă (unii chiar la 10.000), mă sfâşie dorul de ei, cu toate astea locul meu e aici. Pur şi simplu ştiu cu siguranţă că nu aş fi fericită departe. Sunt şi considerente practice (eu sunt ziaristă, soţul meu e poliţist de frontieră, ne-ar fi greu să ne facem meseria altundeva), dar mai sunt şi alte lucruri: n-aş putea suporta ca părinţii mei sau ai soţului să rămână singuri, doar cu albumele foto, cum văd că se întâmplă cu părinţii prietenilor mei, care se bazează tot pe mine când au o nevoie (de mers la un doctor, de făcut cumpărături grele, de una, de alta, pur şi simplu când au nevoie de companie). Dacă aşa avea un milion de euro, aşa putea să-mi cosntruiesc o mică afacere, care mi-ar permite să trăiesc mai bine,eu şi cei din jurul meu. Aş prefera să pot trăi mai bine la mine acasă, fără supărare! Încerc să schimb câte ceva din mentalitate, prin ceea ce scriu, construiesc zilnic şi aş vrea să apuc să văd că am schimbat ceva, nu să aştept în altă parte să schimbe alţii ţara şi apoi să vin la de-a gata. Şi mie mi-ar plăcea să separăm deşeurile, dar deocamdată mă bucur că la ghena din colţul blocului meu nu mai e gunoi pe jos de vreun an, că maşinile vin la timp, că se mătură zilnic, că nu miroase chiar pestilenţial, că găsesc şi eu saci din plastic pentru găleata de gunoi. Înţelegeţi voi! Nu-i poţi cere unui popor să se schimbe peste noapte, că nu e cameleon. Poţi cel mult să-i oferi toate elementele de confort şi, atunci când va vedea că e în folosul lui, singur le va folosi. dar am deviat puţin de la subiect, iertat să-mi fie. Revenind la milion, cred că o mică pensiune mi-ar plăcea să deschid (am un teren în apropiere de Slănic Prahova), dar m-aş ocupa doar parţial de ea, fiindcă n-aş putea renunţa la scris.
anib - > eu nu traiesc prin comparatie - de Simeon Dascalul la: 20/04/2005 16:42:40
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
> eu nu traiesc prin comparatie si furtul nu se explica cu 'si altii fura'' e chestie de civilizatie pe
> care noi care am avut doar putintica inainte de a deveni colonie rusa am pierdut-o definitiv

Dar nu pricep de ce ar fi trebuit să ne fi dovedit noi mai cu moţ ca alţii, când comunismul a dat aceleaşi roade peste tot. Să-ţi ţii mâinile acasă, când furtul e necesar şi tolerat e prostie foarte nocivă, nu civilizaţie. Oamenii se adaptează. Am fost plasaţi cu forţa într-un sistem şi am încercat să supravieţuim. Dacă am ajunge să trăim în condiţii în care munca ar fi recompensată şi furtul prea riscant, ne-am adapta şi la astea.

> ce forma aberanta si represiva vorbesti? eu nu am fost membra de partid ca nu am vrut si nu
> mi-a facut nimic, am primit catedra la 3 scoli

Aberant – mă gândeam la demolări, la lipsurile din ultimii ani ai comunismului - lipsuri pe care le admite toată lumea, deşi cei mai nostalgici susţin că ar fi fost aşa numai până se plăteau datoriile. Şi cel mai mult la sovietizarea extremă a economiei care ne-a plasat chiar înapoia celorlalte ţări ex-comuniste.

Din câte povestesc cei ce au trăit atunci nu erai deloc obligat să intri în partid, dar era o condiţie sine qua non pentru a urca pe scara ierarhică. Iar la demonstraţii lumea mergea ca să nu aibă necazuri în plus. Oricum, spre sfârşit, când după semnele din afară se vedea că sistemul stă să pice se spune că se instaurase o stare de lehamite, în care se închideau ochii la multe „evaziuni” pasive din vechea disciplină comunistă.


> bine zici ca nu stii ptr ca eu am prieteni polonezi si cehi si stiu ca au murit pe capete de la ei
> ca nu l-au omorit pe walesa si havel, acestia erau persoane importante de renume
> international,

Nu mă pronunţ pentru că nu am citit deloc despre lupta anticomunistă din ţările respective şi în concluzie nu pot să emit aprecieri despre cât au stat cei în cauză la puşcărie, cât de contondent le-a fost tratamentul aplicat, cât s-a băgat vestul, Vaticanul, etc.
Dar continui să cred că o poliţie politică ce lasă vii şi nevătămaţi nişte dizidenţi ţapeni seamănă mai mult cu nişte poliţişti occidentali încercând să-i mute din drum pe manifestanţii Greenpeace, decât cu securitatea noastră descrisă ca o organizaţie omnipotentă şi omniprezentă.

> sustinuti din afara ptr ca au dovedit ca erau oameni integri care se luptau ptr poporul lor,

Sigur o fi fost ceva susţinere externă, poate decisivă. Dar n-aş povesti nici pruncilor de grădiniţă că ăia s-or trezit să treacă la acţiune de dragul esticilor obidiţi. Aşa ai putea să spui că ne-or dat pe vremuri în custodia lui Stalin crezând că ăla o să aibă mai bine grijă de noi.

> ca ne-am dorit sau nu probleme am avut girla, macar sa ne fi impotrivit nu sa colaboram cu ei
> si sa zicem mersi ca la bucuresti era mincare

Păi dacă nu-ţi plăcea şi nu-ţi plăcea regimul ce puteai să faci? Să-i trimiţi o scrisoare de protest lui Ceaşcă sau să-ţi încerci norocul forţând graniţa? Parcă-i de preferat să faci comenzi de aprovizionare când mere vreo cunoştinţă la Bucureşti. La noi era o oarecare bişniţă de graniţă, poliţia nu se băga – oricum sistemul îşi trăia ultimele zile - şi ţin minte, când mergeam la Arad sau la Timişoara cum îmi cumpărau ai mei de la bişniţari gumă ungurească cu abţibilduri. Poate că într-adevăr erau oraşe mai bine sau mai prost aprovizionate. Dar fiecare încerca să profite de ce avea, dacă la bucureşteni era mâncare mai multă, la noi era în schimb trafic de frontieră.

> nu e dovedit nimic si ai vazut ce s-a intimplat cind am iesit in strada, si nu toti

Mă gândesc că era nevoie de câteva victime de bună credinţă ca să se simuleze o mişcare internă spontană.

> nu-i adevarat. daca nimeni nu da se dezobisnuiesc
> ma faci sa rid si sa-mi aduci aminte ca in tara in care sunt nu merge sistemul de educatie si
> fiecare da vina pe faptul ca nu au ba computere ultimul racnet ba aia ba ailalta
> de standarduri morale si disciplina nu pomeneste nimeni asa si tu cu cresterea veniturilor

Teoretic sună foarte frumos să nu mai dea nimeni şi nu va mai fi şpagă. Dar hai să luăm nişte aplicaţii practice. Să zicem că tu (dacă vârsta nu o mai permite pune-o pe fiica ta în ecuaţie) urmează să naşti într-un spital din România. Ai avea curajul să te duci fără nici un ban pentru infirmiere, asistente, doctori? Ai merge la noroc cu viaţa ta şi a copilului ca să respecţi principiul anti-şpagă? Sau un exemplu nu chiar atât de dramatic – tră să-ţi depui actele pentru facultate. Preferi să ai timp să toceşti pentru admitere sau te distrează să stai pe la coadă? Coadă de douăzeci, spre sfârşitul perioadei de înscriere ajungând la cincizeci de oameni, repetată că n-ai reuşit să înţelegi cum vor actele doamnele extrem de politicoase de la secretariat? Plus drumurile sau cazarea când stai în alt oraş. Sau mai bine vii cu cafea / ciocolată şi discuţi afară cu cunoştinţa, ţi se explică pe un ton relativ urban dacă-i nevoie de matricolă sau numai de media de la bac, dacă actul cutare trebe în copie legalizată sau numai un xerox, ce format de poze, ce declaraţii pe propria răspundere tră să dai, etc.. Predai actele complete tot afară şi în aceeaşi locaţie primeşti în ziua următoare tot ce-ţi trebuie ca să te prezinţi la examene. Foarte civilizat.

Partea cealaltă, „primitorii” pot argumenta că sunt plătiţi prea prost ca să refuze ce mai pică pe alături. Câtă vreme nu vor fi venituri decente nu poţi opri oamenii să şi le completeze cum pot. Iarăşi dacă nu vor fi pedepse consistente şi des aplicate n-or să se dezobişnuiască să ia.


> inteleg ca 3 tari care formeaza romania nu au multe in comun afara de limba

Întâi că diferenţele nu-s cine ştie ce şi în al doilea rând ce propui? Să dăm restul Moldovei la ruşi, mă rog, ucraineni, Transilvania la unguri, restul Banatului la sârbi, Oltenia, restul vechiului regat şi Dobrogea vecinei din sud ca să fie ca pe vremea ţaratului protobulgar?

> ba era, ca daca generatia asta nu face nimic de la cine sa asteptam?

Tră să mărturisesc că atunci când am dat la facultă m-am gândit exclusiv la viitorul meu, nu la propăşirea neamului. Dacă pe când termin or să fie salarii ca acum, va trebui să plec în afară. Nu cu plăcere, nu imediat, dar va trebui să plec. Sau cum zice un prof de-al nostru „noi producem pentru Canada”.

> poate a fost virsta de aur in bucuresti. intreaba-i pe cei carora l-i s-au luat paminturile, casele
> si cei din puscarii ce virsta de aur a fost, dar ai grije sa nu-ti dai numele

Din cei bine situaţi înainte mulţi au fugit din ţară sau au fost exterminaţi la canal şi prin puşcării. Generaţia de azi provine în mare măsură din cei pe care comunismul i-a „adus de la sapă” şi nu au de reproşat sistemului un prejudiciu familial concret, ci doar ce ar putut fi azi dacă ţara s-ar fi dezvoltat altfel. Dar ăsta-i un raţionament prea întortocheat pe care puţini îl realizează.
Pentru cei mai mulţi perioada „şi bani, şi produse” aproximativ din anii ’70 a fost cea mai bună pe care-au trăit-o. Probabil e o imagine subiectivă, care câştigă mult din tendinţa de idealizare a trecutului. Oricum pentru prea puţini a adus revoluţia foloase vizibile.

> cum sa schimbi ceva si sa progresezi daca nu muncesti, furi si zici bravo la toate nulitatile?

O să muncim când va merita să munceşti, n-o să mai furăm când va fi mai rentabil şi mai puţin riscant să fii om cinstit.
#44520 (raspuns la: #44308) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...