polisemia a cinta

din poala altui popă, care viseaza sa cinte la opera, aria violettei impreuna cu temistocle popa.


Un popa tinerel si muschiulos....


zaraza

pe mine ma dau pe spate cautarile insistente ale cuiva cu.. "polisemia cuvantului...".. whatever, ca aici urmeaza o intreaga lista adunata in timp... Adica, persoana are, dom_le, un fix... si se tine de el.. La ce i-or fi trebuind atatea...polisemii..well.. nu cercetez aceste legi..;))

Apoi mai e si lejera degringolada cand cineva ezita intre a scrie scrie "fi-su", de la "fiul sau" ori "fii-su", care-i doar asa..de rostit la bere, dar nu si de scris negru pe alb.. Si altele ca ast exemplu..

Nu exista o interdictie formala a muzicii lui Wagner, dar Filarmonica israeliana nu va cinta Wagner atita vreme cit o sa mai existe supravietuitori ai Holocaustului. Pentru ei aceasta muzica este de sinistra amintire. Acesta este motivul si nu "cenzura" sau ura fata de poporul german. Nu trebuie uitat ca fara aprobarea tacita a germanilor Hitler nu ar fi putut crea acea uriasa industrie a genocidului.

Am auzit in careva zi ca dl. Costi Ionita ar fi venit cu o noua melodie: sub un nume nou oferea Amazing Grace!

Sau cineva ne cinta despre un mos mai tinar!!

Cu ceea ce nu sint de acord este generalizarea la tot poporul român, care vezi doamne tine la mare pret hotia!

Cine spune ala îi!

Plagiat exista peste tot, si totul se rezuma la a prelua o opera suficient de rara, putin cunoscuta si din zone extrem de indepartate in spatiu si timp.

La Beuran si Compania este vorba doar despre putere, bani, influenta. Restul sint subsidiare.
Beuran, Puwak, Bivolaru, Muresan, Jiga, etc fac parte din aceeasi gasca de profitori ai puterii indiferent de culoare politica.

Toti plagiaza onestitatea, cinstea, bunul simt. si pentru ca este un
plagiat el nu le apartine si nu ii defineste.

....iti respect si te felicit pentru ca v-ati indeplinit dorintele si sinteti satisfacut cu viata pe care (Bunul Dumnezeu, sper!) v-a ajutat sa o realizati, si de asemenea, sau poate mai ales, va felicit pentru patriotismul pe care l-ati invatat pe meleaguri straine, americane......Mai bine mai tirziu decit niciodata.......

Totusi trebuie sa imi exprim si uluirea mea personala, sa va spun cit de tare (strong) m-a iritat si deranjat ignoranta si aroganta cu care categorisiti LEAGANUL DE CIVILIZATIE AL LUMII, tari ca Franta, Germania Italia, ca fiind tari inapoiate !!!! Cumva mi-a venit greu sa imi cred ochilor citind cuvintele astea...... Simtind ceva intre ris si plins...De mila si de uimire.....M-am intrebat cu ce scuza sau explicatie sa va atenuez culpa majora pe care o aveti de a incepe sa arunci cu pietre in curtea vecinului numai pentru ca nu este asa de mare ca(virgula) curtea ta........
Si ma gindesc ca singura explicatie ar fi ca nu ati vazut nimic din ``inapoiata` Europa !!!Ca istorie si civilizatie nu sint cuvinte pe care le intelegeti prea bine.
...Nici macar nu ma indoiesc de asta de fapt....
Ca cineva care ar avea cit de cit o idee de istoria si cultura Frantei, Germaniei sau Italiei sau etc....,pentru care si cei mai mari oameni ai lumii isi considera viata ca implinita dupa ce macar o data in viata le viziteaza, nu ar putea sa numeasca chiar si numai o parte a Europei Occidentale, inapoiata.
Sigur , fiecare tara cu avantajele si dezavantajele ei, cu frumusetile ei specifice.
....E ca si cum nu te-ai putea bucura de frumusetea unei panselute si ai calca-o in picioare pentru ca nu este asa de mare ca un trandafir...
Ca sa inlaturez orice suspiciune din mintea domniei voastre, domnul Sergiu, si eu iubesc America, am trait pe coasta de vest si pe coasta de est,si eu ador sa merg la Mall si sa traiesc linga ocean to dig for clams ; si nici eu nu sint nici paznica si nici altceva nesatisfacator, desi daca as fi ca sa imi intretin familia, nu mi-ar fi rusine sa o fac.....Si sint doar putine state in sudul US pe care nu le-am vazut inca....
Si eu ma ridic in picioare cind se cinta Imnul American pentru ca le respect obiceiurile si traditia si patria partenerului meu de viata. ...

Imi iubesc si eu MAMA ADOPTIVA.... Dar ca sa incep sa vorbesc urit de mama cealalta, patria in care m-am nascut, continentul care m-a educat si trimis in lume la eventual mai bine, nu mi-ar trece nici prin cel mai indepartat colt al constiintei .
Ma intristeaza deja gindul domunle Sergiu ca ai putea sa ai copii carora sa nu le poti transmite in cei sase ani de acasa capabilitatea de a recunoaste valorile adevarate morale si umane, care nu au nimic comun cu dragostea pentru cine imi da covrigul cel mai mare .....
Am si eu copii care s-au nascut ``in Vest`` si totusi vorbesc si limba romina printre altele, si chiar si ei stiu sa isi doreasca
intr-o zi sa aiba posibilitatea sa faca ceva pentru tara si nu sa o acuze ca este cum este...
Dar cum spunea Alice intr-unul din inspiratele ei comentarii, rominii plecati din tara se impart in doua categorii....
And maybe this sounds a little too emotional from me..., dar pacat mare e sa uiti de unde ai plecat....

Mersi JCC. Ai in punct interesant despre romanii din Anglia, Germania, si as adauga Austria. Oare tara gazda are un efect asupra romanilor care s-au stabilit acolo? Cuvintele "comunitate" si "Germania" poate ca nu prea merg in aceeasi propozitie. Ma bucur pentru tine JCC ca ai gasit un grup de oameni cu care sa-ti imparti viata in mod prietenos si omenesc. E rar, cred. Imi aduc aminte acum vreo 3 ani, in Kitchener-Waterloo (aici in Canada) unde am fost scolit un timp, e o comunitate romana destul de activa si mare. Cred ca sint majoritatea uniti prin credinta (biserici) dar nu sint sigur. Noi stim o familie de pocaiti, si daca caut in lung si-n lat nu cred ca o sa gasesc oameni mai de treaba decit ei. Jos palaria. Oricum, eu nefiind bisericos si foarte ocupat, nu m-am chinuit sa ma intilnesc cu aceasta comunitate. Dar in acea vara am auzit ca o sa fie un picnique romanesc la o arie de conservatie linga oras (foarte frumos, mare, cu lac, curat lacrima, copaci multi, iarba si tintari). M-am dus si eu cu prietena mea (nu vorbeste romaneste), sa-l ascultam pe Hrusca si vedem care-i treaba cu romanii nostri. A fost un success deplin. Au fost mici si suc (consumul de alcool este interzis in locuri publice) oamenii erau prietenosi, respectuosi, umoristi, veseli, si nici n-au clipit cind au trebuit sa vorbeasca engleza cu prietena mea, samd. Intr-adevar, m-am simtit mindru de romanii nostri. Apoi, cind a iesit Hrusca la mijloc in iie alba si pantaloni negri, cu chitara'n mina, si-anceput sa cinte cu vocea lui puternica "Treceti batalioane romane Carpatii...", mie, macho man, cu sufletul tare ca piatra, imi curgeau lacrimile girla! Oh boy. M-a uns pe suflet.

Apoi am stat la o coada de 30m sa cumpar un CD si sa dau mina cu Hrusca si sa-i spun ca a fost excelent. Apropos, vreau sa adaug ca profesionalismul lui Hrusca este impecabil. What a guy! E cumva din Ardeal? Ca asa se pare.

Numai bine,
-R

Cred ca cuvintele cheie in logica ta sint "drept de autor". Ce naiba toata lumea intelege de ce dreptul de autor ar trebui platit. Singura mea problema este ca autorii adevarati nu primesc mai mult de 10% sin dreptul asta.
D'aia downloadez muzica si filme de cite ori am ocazia. Si dau bani celor care cinta in statiile de metrou sau in fata sa Safeway.

Pe scurt, treaba sta cam asa: sic transit gloria mundi.

Pe la anii `58 sau `59, daca imi aduc bine aminte, un doctor ( domnul Hananel) indragostit de fotografie ( existau multe fotocluburi, al arhitectilor, al medicilor era cel mai tare) a fondat Asociatia Artistilor Fotografi; asociatiei i s-a dat sediul din Brezoianu 23, unde este acum tractir si biliard, si un studio foto cu laborator in cladirea Ansamblului UTC, linga Liceul Lazar.
In anii `60 domnul Hananel, presedintele AAF, a murit, si a fost ales secretar general domnul Sylviu Comanescu, un tip cu mult bun simtz, multa diplomatie si cu multe aptitudini necesare supravietuirii in acele vremi.
In consiliul de conducere al AAF au fost in timp unii din cei mai mari fotografi ai natiei; comisia artistica a AAF veghea sa nu apara toate boriturile, cum e acum uneori; existau bani, bani buni, si daca erai bun nu mureai de foame. Asociatia organiza saloane internationale, expozitii de fotografie ale membrilor, in tzara si strainatate, se faceau schimburi de vizite de documentare - ce mai, atit cit s-a putut, raportat la ce era in jur, ca amintire, era raiul pe pamint. De trei ori pe saptamina se adunau seara fotografii ca intr-un club select si se mai punea de o expozitie, de o participare la saloane, de o birfa.
Exista cum am mai zis si un studiou unde se puteau face fotografii cu aparatele din dotare - Sinar, Plaubel, Pentax 6x7; si un laborator extrem de bine dotat.
Eu am fost membru al AAF in ultimii 20 de ani, pina in `90; la inceput am fost cel mai tinar membru si datorez mult, daca nu totul, celor ce au fost acolo.
Datorita AAF cam 20-30 de fotografi au putut s-o tunda - in acele vremi era greu sa pleci in vest - si alti peste 200 au putut sa vada lumea. E ceva...
In anii `90, un grup de fotografi ( ma rog...) mai tineri au organizat o lovitura de palat si au luat ei conducerea.
Rezultatul: cei batrini au murit de oftica si amaraciune, in singuratate; (la inmormintarea lui Comanescu sau a lui Napoleon Frandin nu a venit aproape nimeni...); sediul s-a vindut sau pierdut la arshice si AAF s-a mutat intr-o camera in spatele Muzeului Sticlei unde nu are curent electric, tel, fax, mail si desigur web; studioul si toate aparatele s-au evaporat; revista Fotografia, care aparea lunar, nu mai apare de mult; nu s-au organizat saloane sau participari de nu se stie cind; si de fapt cei care mai conduc acum fantoma o fac numai pentru shtampila si pentru cine stie ce interese care nu-mi sunt clare. Sutele de medalii obtinute de AAf si de membri s-au evaporat, trofeele la saloane de asemeni, biblioteca cu mii de volume si periodice nu mai exista nici ea, si fotografiile din colectiile istorice, urmele fotografilor romani pe pamintul asta, au deveni probabil colb.
Deci la ora asta AAF nu exista practic. Mai sunt ceva bisericute fotografice, probabile reuniuni de fortze, probabil la Muzeul de Arta, probabil pe la Fundatia Soros, probabil la Artexpo, dar nu au sit si nici programe si nu stiu ce fac.
In rest, fotografi romani sunt in urmatoarea situatie; nu exista sindicate, uniuni, grupuri puternice - cu exceptia a 7 zile de linga domnul Bumbutz - si cam toata lumea e foarte multumita. Poate ca astea sunt timpurile si asa e bine si normal sa fie, nu-mi dau seama...adica la noi, pentru ca in lume sunt in continuare asociatii, uniuni de creatie, bani pentru proiecte, concursuri, saloane de arta, reviste, si cite si mai cite.
Cam asa vad eu lucrurile, sau mai degraba nu le vad, si nu am nici o solutie pentru ca nu sunt nici bun organizator si nici nu am timp de organizat ceva. Prefer sa pun un mar pe masa si sa ma uit la el din toate unghiurile si sa pun lumini pe el si sa ma gindesc la o fotografie... am incercat sa fac cite ceva dar nu mi-a iesit pasentza, deci nu sunt bun la organizat pasentze.
Poate daca boierii care cistiga pe cheiul Dimbovitzei milioane de dolari pe an din fotografie or sa dea o ciozvirta se va putea face un sit al fotografilor romani care nu mai sunt, cu ceea ce se poate aduna. Altfel, sa faca Ministerul Culturii sau al sau Institut de memorie culturala ceva pentru fotografia romaneasca, nu cred ca sunt bani, mai ales ca vin alegerile si milioanele de dolari trebuie sa nu fie cheltuite pe astfel de prostii ci pe maiestre afise electorale care au si alea multa arta fotografica, nu?

ZIceam ca una din putinele oaze creative in fotografia romaneasca de acum e in jurul domnului Bumbutz; imi permit sa fac aici o invitatie; am primit de la domnia sa urmatorul email:
===================================================
Brigada Fotografica "7 ZILE" (www.7zile.ro) va invita sa gustati niste slanina cu brinza si ceapa si sa beti o palinca luni 8 decembrie 2003, orele 19:00 la Galeria GalAteCa a Bibliotecii Centrale Universitare, str. C.A. Rosetti nr. 2-6. Printre inghitituri puteti sa o ascultati pe Ada Milea cintind live si puteti privi fotografiile facute de Cosmin Bumbut, Voicu Bojan, Petrut Calinescu, Vasile Dorolti, Silviu Ghetie, Alexandru Paul, Fred Rohde, Bernhard Seidel, Gheorghe Serban, Oleg Tishkovets, Rene Triebl.
Slanina, palinca si pozele sint din Maramures.
Va asteptam cu drag!

Cosmin Bumbut
www.bumbutz.com
www.7zile.ro
=================================================

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Din an in an sosesc mereu
La geam cu Mos Ajun.
E ger cumplit, e drumul greu
Da-i obicei strabun.

Azi cu stramosii cint in cor
Colindul sfint si bun.
Tot mos er si-n vremea lor
Batrinul Mos-Craciun.

E sarbatoare si e joc
In casa ta acum.
Dar sint bordeie fara foc
Si maine-i Mos Craciun.

Si-acum te las,fii sanatos
Si vesel de Craciun.
Dar nu uita, cind esti voios
Romane, sa fii bun!

.......................

-"Melc, melc, ce-ai facut
Din somn cum te-ai desfacut?
Ai crezut in vorba mea
Prefacuta... Ea glumea!
Ai crezut ca ploua soare,
C-a dat iarba pe razoare,
Ca alunul e un cantec...
- Astea-s vorbe si descantec!

Trebuia sa dormi ca ieri,
Surd la cint si imbieri,
Sa tragi alt oblon de var
intre trup si ce-i afar'...
- Vezi?
Iesisi la un descantec;
Iarna ti-a muscat din pantec...
Ai pornit spre lunci si crang,
Dar pornisi cu cornul stang,
Melc natang,
Melc natang!"

Iar cand vrui sa-l mai alint
Intinsei o mina-amara
De plans mult....
si, dirdaind,
Doua coarne de argint
Rasucit, se farimara.
Ca e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-insutite griji, pe cale
L-am purtat
Leganat:

Punga mica de matasa...
Iar acasa
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot langa mine),
Ca sã-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
"Melc, melc,
Cotobelc,
Ploua soare
Prin fineturi si razoare,
Lujerii te-asteapta-in cring

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt in sin la mosul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng...

- Iarna coarnele se fring,
Melc nating,
Melc nating!"

Mada(lina).

...Cu speranta ca se va publica...!

Kitsch-ul e o buruiana care creste pe altarul nostalgiei. Nu este arta "proasta," este anti-arta. E fertilizat de o trivializare a trecutului, o dorinta morbida de a deveni permanent, de o negare a mortii (in special in kitsch-ul capitalist si cel comunist). Kitsch-ul incearca sa reproduca, sa copieze, sa substituie. Copia incearca sa ia locul originalului. Vorbeam despre kitsch-ul capitalist (Las Vegas e probabil epicentrul kitsch-ului american, unde am construit o replica a Parisului, o replica a Venetiei), si cel comunist (Cintarea Romaniei, fosta Casa a Poporului, Cenaclul lui Paunescu, etc), dar sa nu uitam kitsch-ul nazist. Cred ca Hitler a fost cel mai mare reprezentat al kitsch-ului.
Spre deosebire de arta, kitsch-ul nu cunoaste ironia, nu pune intrebari, nu genereaza dialog.
In dorinta de a cuceri, este agresiv, excesiv (aurul e intotdeauna mai stralucitor decit in realitate, plasticul pretinde de a fi lemn, etc), si nu risca nimic. Picasso, de exemplu, este exemplul unui artist care a riscat toata viata. Picasso nu a fost niciodata "cuminte," dimpotriva. Kitsch-ul garanteaza (fals) linistea, domesticitatea. Zaharul e ingredientul preferat in aceasta bucatarie. Zaharul excesiv trivializeaza, falsifica gustul.

Doua exemple: 1. Cazinourile deschise de catre triburile indiene aici, in State, care n-au nimic de-a face cu traditia. In New Mexico, intre Albuquerque si Taos, sint vreo cinci cazinouri, deschise 24 de ore. Profiturile sint imense, si poate asta e razbunarea tirzie a indienilor pentru genocidul l-a care i-am supus, dar ce are asta de a face cu adevarata cultura a triburilor respective? Americanul de rind care vine sa-si arunce dolarii aici, se gindeste ca, pentru o zi sau doua, devine parte din acea cultura, ca se conecteaza cumva cu spiritul original al locului. Ceea ce i se vinde e o imagine prefabricata pe care el o asteapta deja.

2. Imediat dupa tragedia noastra din 11 septembrie, am vazut in New York tricouri si caciuli cu avioanele lovind turnurile. In timp ce mie mi s-a parut o trivializare groteasca a tragediei, sint sigur ca adeptii kitsch-ului nu au fost ofensati.
Incercati sa va imaginati tricouri colorate cu camerele de gazare de la Auschwitz.

Cred ca cea mai importanta diferenta dintre arta si kitsch este ca arta se naste din intrebari, dintr-o dorinta de a sti. Poti recunoaste arta "adevarata" dupa felul de intrebari pe care artistul le genereaza.

Comparatia dintre Alma-Tadema si Kinkade....Desi nu pot spune ca prefer kitsch-ul englezesc celui american, cel putin pictorul englez a avut ceva urme de talent, in timp ce Kinkade este ceea ce in Romania am fi definit drept "pictor de bilci." Alma-Tadema, de care nimeni n-a auzit astazi, a fost foarte popular in timpul vietii. A fost fascinat de Egiptul antic, si in general, de viata grecilor si romanilor antici. Prin 1850, englezii cultivau acesta sentimentalitate dulceaga, teatrala, reprezentata prin fecioare cu obrajii roz pe fundalul unor tufisuri de trandafiri, figuri androgine cintind la harpa, etc, un alfabet visual conceput pentru a le justifica tendintele decadente mai mult sau mai putin latente. Una dintre caracteristicile kitsch-ului este tendinta de a cenzura originalul, de a inlocui originalul cu o copie daca se poate mult mai “draguta,” mai populara. Kinkade si Alma-Tadema se intilnesc pe planul acesta, pentru ca ambii trivializeaza trecutul, natura, etc. Ambii au fost propulsati de avaritie. Daca Alma-Tadema n-ar fi fost "descoperit" de un dealer belgian care i-a comandat zeci de picturi pentru piata engleza...daca n-ar fi inceput sa picteze pe banda rulanta....cine stie, poate ca Thomas Kinkade n-ar fi existat astazi.
In Statele Unite, felul in care arta lui clasicista a fost imbratisata si interpretata a avut o influenta enorma asupra felului in care Hollywood-ul a reprezentat antichitatea in productiile siropoase de la prima jumatate a secolului trecut pina in ziua de azi (“The Finding of Moses,” are toate ingredientele unei procesiuni tipice unor filme de genul “Quo Vadis”, produs de MGM in 1951, ”Ben-Hur,” sau chiar recentul film al lui Ridley Scott, “Gladiator.”)
Pictorii de tipul lui Alma-Tadema au fost generatori de pseudo-mitologii care au avut foarte putin de-a face cu adevarul istoric. Roma sau Grecia antica recreate in picturile lui, sint decoruri de teatru. Ambele s-au materializat in cele din urma intr-un peisaj care nu se sfieste sa incorporeze gladiatori care-ti parcheaza masina sport, chelnerite care-ti amintesc de regina Nefertiti, pirati si gondolieri, in Las Vegas, (la care Anglia Victoriana nu s-ar fi sfiit deloc sa se uite prin gaura cheii).

traiesc de mult departe de Romania,dar cred ca tara in care copilaresti ramine in suflet; prima carte, parcul,copacii, piinea calda
da,mi-era mai frig si eram copil,nu stateam la cozi dar....din cind in cind dau o fuga sa-mi cumpar carti iar cum vine iarna imi cinta Alifantis

Raspunsul meu sincer la prima intrebare este ca fotografia comerciala nu presupune nici o arta. Mai degraba stiinta, stiinta inalta.
Ca sa faci o buna fotografie comerciala trebuie, teoretic, sa cunosti multa compozitie si estetica, tehnica, sa ai deosebite aptitudini de comunicare vizuala, sa poti sa te integrezi intr-o echipa, sa intelegi ce vrea art directorul sau stilistul sau clientul sau beneficiarul...
Practic insa, de foarte multe ori in Ro e mai important sa cunosti pe cine trebuie unde trebuie si ai comenzi...
Deci, pentru un fotograf comercial, nu as numi ca importante artele vizuale, ca fiind absolut necesare, ci tehnica imaginii si mai ales artele comunicarii si abilitatile de PR...
Eu, exemple, ce sa spun. Fac foarte foarte putina fotografie comerciala cu clienti din tara. Clientii de afara imi spun exact ce trebuie si cum trebuie sa fac pentru a obtine imaginea ce si-o doresc; arta aici iar o consider nula, trebuie tehnica la micron si multe cunostinte de iluminare, cadrare, abilitati de comunicare cu personajele din cadru, dar asta nu e arta, dupa parerea mea. Arta, pentru mine, e atunci cind te plimbi si cerul e violet si faci o poza pe cimp de plinge lumea si primesti sute de emailuri ca ce stepa dementziala; sau cint respectiva imagine are o forta ascunsa care ma face sa simt oricind mirosul reavan al ierbii si sa aud intotdeauna si pe vecie zgomotul clopotelor satelor din zare.
Pe situl meu la www.fotografu.ro/gct sunt niste imagini facute la comanda trustului Getty Images, Inc; iata cum suna ce trebuia sa fac, adica scenariul exact primit cu doua luni inainte:
- please capture a wide variety of shots, including different versions of the same type of shot. The images are for a brochure for the travel agency about the private train ride available, so all images should include the passengers. There are 100 passengers total but you don't need to photograph all of them, just focus on the people that look good, are not too old, are well dresses and photographic. Also to show how the Program Directors (there should be at least 3) help and guide the passengers through the day. No close-ups of the passengers unless you can tell that they're on the train or touring in Constanta
Photos need to be light and bright in quality. Try to avoid dark deep shades whenever possible. Sharp and deep depth of field images. They do not like blurry or soft looking photos. People in general should appear happy and pleasant.
Clients arriving at private railway station (Bucharest-Baneasa railway station)
Exterior shoots of the train - long and medium angles in relationship the station
Clients boarding the train - long and medium angles
PD's assisting clients throughout the day
Conductor or train personal helping the clients
Interiors of the train w/clients enjoying their ride, socializing,etc.
Interior - cafe car with pax and crew
Interior - PDs talking with pax (may have to set this up)
Arrival - Pax getting off train, exterior of train in station, etc.
In Constanta - general shots of pax taking city tour and scenics of the city, pax walking along the boardwalk and after or before their lunch walking on the black sea.
When returning look for the same type of shots as described above.

Ceea ce am citit am incercat sa pun in pagina exact, cit mai exact.

Pozele au placut clientului si au fost cam ce voia... e arta aici?

Asa ca... dupa parerea mea in fotografie arta e una, stiintza, adica poate meseria, e alta.
Cineva poate sa fie un bun artist dar sa fie incapabil sa faca o poza de buletin; si invers... adica... mai ales invers.

"am fost, sunt, si voi fi -este o problema gramaticala si nu existentiala" - un exemplu unde maestru Cioranu a folosit ochelarii de cal, ca si atunci cind cinta cintece legionare

ca sa ma fac inteles mai bine, imagineaza-ti ca un oltean sau moldovean ar spune ca Ada Milea cinta intr-o infecta limba ardeleneasca, ea fiind si de origine maghiara. e clar deci ca e promovata de secui/maghiari/budapesta si in general orice grup sau grupare ce ar avea idei sau propuneri secesioniste cu privire la Ardeal.

ca sa nu mai vorbim ce deprimant cinta despre Romania.
si ce real.

" Romani, maghiari , sarbi si de alte nationalitati...din Romania , desigur " !
Va spune ceva aceasta lozinca ? ...Hmmmmm !
Si uite-asa mi se perinda prin fata ochilor viata mea traita timp de 28 de ani in Romania . Cind pe vremuri invatam cu "tandarica" sa batem tobele ,copil fiind paduri cutreieram-citit-strazi si case de "culturi" si sa cint la chitara ( acum intelegeti cine sunt ?..., poate nu, caci numai 6 luni am fost cu ei de la bun inceput pina m-au chemat la "arme", nereusind la facultate din prima ,) iar la comisariat ne obliga sa semnam "o hartie" ,numai cei cu liceul ,pe care eu vazusem cuvintele, Tratatul de la Varsovia, si Vietnam , pe care nu numai ca am refuzat sa o semnez, dar am iesit buluc de-acolo strigind in gura mare : -Sa nu semnati acea hirtie, va obliga sa luptati in Vietnam impotriva americanilor ! Si-asa incepea povestea mea ,care numai un noroc si D-zeu m-a ajutat sa reusesc sa...FUG !!! Am vorbit de multe ori la "Soparlita Libera" si chiar am incurajat romanii sa iasa pe strazi inainte de revolutie ,oct.-nov '89, schimbarea era in "facere" , numai ca Iliescu si "ai lui "au deturnat-o ,furind painea de la gura romanului din nou , asa cum sunt cei de azi si care si-au depus candidatura , cu sume enorme in bancile din West ,bani care ar fi trebuit sa fie ai vostri !!!
Putini dintre voi stiu ca in anii Ceausisti au fost pregatiri si incercari de atentate impotriva lui Ceausescu , foarte bine " regizate" dar..."tradarea "romanului a avut ultimul cuvant ,RUSINE!!! , multi au disparut, unii 2(doi) metri in"jos" altii cu fuga .Anii au trecut , revolutia a venit, tot la initiativa noastra din Occident, numai ca acum sunt copiii celor ce v-au pus catusele, si v-au aruncat membrii familiei voastre sau prietenii, cunoscuti s.a.m.d.dupa gratii , dar ...ce pacat ca ati UITAT !!!
Acum stau si ma intreb : Cum as putea uita cind ne taia pantalonii ,parul ca aveam blugi, sau camasa cu steagul american, sau pur si simplu cintam musica de Rock'n Roll , ne duceau la Securitate si ne bateau, torturau , doar ca sa distruga fiinta umana din NOI, TOTI romanii !!!
De ce uitati dragi romani , de ce sa-i toleram ? Iliescu a fost un "comunist convins ", si multi de s-ar "scula" l-ar trage in teapa , fiti siguri de asta ! Acum el pregateste bagheta pentru altii ,Nastase, Stolojan, Vadim ,nu cumva sa aiba si el acelasi sfarsit ca nea Nicu , ii este frica de judecata ,iar tara si voi toti veti ramine ca si mai inainte ,daca nu mai rau. Dar stiti ce spune Occidentul ? Romania este o tara fara viitor ,oare chiar asa sa fie ???
Atunci de ce n-am da votul unei persoane care nu are nimic comun cu trecutul "murdar" al celor ce va conduc acum ?
Va spun sincer ca, daca asa avea niste bani, as candida eu, de aia o ajut si sper sa va luminez fruntile ca acest "noroc"sa-l numesc , poate nu va mai veni curind spre Romania! Noi aici am verificat-o si e curata!!!
Scapati de minciuni si debarasati-va de "prichindeii comunisti" , da-ti vietii O SANSA !!!

Votati LIA ROBERTS , Votati pentru ROMANIA !

Va spune ceva aceasta lozinca ?...Dragi romani de pretutindeni !!! LOZINCA ADEVARATA !!!

Va multumesc , un roman ( moldovean ) la New York ,dar cu inima colo !

Vad ca te referi strict la neo-protestanti.Cam toate formele actuale ale crestinismului au fost etichetate la origini ca "secte".Incepind cu primii crestini clandestini din Imperiul Roman,trecind prin protestantii fideli reformatorilor secolului XVI ( Martin Luther sau John Calvin) si ajungind in secolul XIX la asa zisii neo-protestanti-baptisti,pocaiti,adventisti de ziua a 7a,penticostali,etc.Toti au fost marginalizati de contemporani din diverse motive.Este o lacuna a naturii umane frica de necunoscut,ridiculizarea in locul intelegerii fenomenelor complexe sau, si mai simplu, izolarea lor;asta in cazul in care nu se gasesc conotatii supranaturale sau mistice malefice-foarte la indemina de altfel!Orice forma de organizare spirituala sau de clandestinitate este rau vazuta in societate.Oare ce fac aia acolo?Nu ma refer acum la cercuri stiintifice sau literare contemporane...Ma gindesc la Ordine elitiste gen Cavalerii Templieri,Lojele masonice..poate si Academia Franceza a secolelor trecute (les Immortels)-astea imi vin acum in minte.Antipatia fata de membrii acestora este sustinuta poate si de admiratie ascunsa,invidie,de neputinta penetrarii spirituale si fizice a acestor cercuri.In plus,se banuieste ca apartenenta la una din aceste organizatii iti poate aduce avantaje materiale sau un statut social avantajos,influenta.Asta ma duce cu gindul si la alte forme,de data asta sinistre,de organizare:PCR,securitatea sau,foarte actual,PSD.Ai fost sau esti cu ei...esti in "loja"!!!
Pe "pocaiti" ii situez undeva la mijloc.Organizati sint.De invidiat? nu cred.Nu am prea auzit persoane rationale innebunite sa se pocaiasca."Pocaiala" e pentru cei slabi de duh,neinstruiti si usor manevrabili.Intr-un cuvint-pentru prostime.Mint!Am cunoscut citeva familii decente de intelectuali care s-au pocait in anii '80 ca sa emigreze in State.Au reusit!I-au fentat!Sau poate nu..nu stiu daca au mai practicat si dupa plecare.Mai stii?Poate au ajuns sclavi pe viata!ha ha..ca la Scientology-alta imbecilitate.
Pocaitii sint mierosi si escroci.Toti.Fara exceptie.Mint de ingheata apele in ceea ce priveste conduita de viata.Beau ,fura si se fut ca restul lumii.In schimb,fac parada duminicala de virtute.E sinistru interesul pastorilor pentru absentele motivate sau nu ale oilor.De ce n-a fost "sora" X duminica?E bolnava sau moarta??Cam astea ar fi rezonurile care ar putea justifica absenta.Nu mai vreau sa amintesc decit in trecere de circul religios pe care-l fac in "temple"..frizeaza ridicolul.Il stim toti de la tv (mai ales la jalnicele posturi locale) -amatori cintind un fel de soft-rock (cu scule de mori!!! primite de la fratii din America) pe versuri stupide si agramate,lipsite de orice atingere de prozodie.Sinistru!De imaginea pastorilor ce sa mai spun..proaspat scosi din cutie,rozalii si luciosi ca niste purcelusi,coafati si batosi nevoie mare.Cine sint?Niste neica-nimeni cu o spoiala de har retoric,instruiti in citeva luni in asa zisele seminarii baptiste,fara nici cea mai vag urma de intelect,creativitate sau cultura.(nu ca ai nostri popi ar fi mai breji).Ca activistii anilor 50 trimiti la colectivizare.Convingatori.Persuasivi.
Cica pocaitii se ajuta intre ei.Cica ii ajuta "biserica".Sa fim seriosi..in ziua de azi nimeni nu mai ajuta pe nimeni dezinteresat.Pocaitii emigrati povestesc ca la aterizarea in State au fost primiti de o delegatie a "bisericii".Ca au primit bani de instalare si ajutor in gasirea joburilor.Mda.Povestesc si ca au platit in timp pina la ultimul cent fazele astea,chiar si cu virf si indesat.Principiul e simplu:intri in hora..apoi joci.si nu iesi cind ai tu chef.As parafraza chiar ca intri in hora si te maninca porcii.
Vecinii de deasupra parintilor mei sint pocaiti.Intelectuali.Adica nu-s intelectuali ci detinatori de diploma universitara.Cind circulau pe scari (acuma is in State de 13 ani) lasau o duhoare de transpiratie acra de-ti muta nasul.Pe bune.Tinarul s-a casatorit la inceputul anilor '80 tot cu o pocaita.Eram o pustoaica de 8-9 ani atunci.La nunta (ca am fost invitati) imi aduc aminte de o faza mortala:bineinteles ca pe mese nu era strop de alcool(in schimb aveau Pepsi de la Casa de comenzi!deci baietzii se aveau bine si cu partidul).A urmat o migrare generala a sexului masculin care s-a materializat intr-un dute-vino sustinut intre sala de mese si barul restaurantului(situat la etaj).Traiectoriile de urcare si coborire ale fiecaruia luau aspecte tot mai sinuoase si mai amuzante.Chiar in patru labe nu i-am vazut,dar ochii le sticleau bine.
O alta faza misto cu pocaitii de sus a fost cind ne-au inundat.Erau plecati din localitate si au lasat cheia la o "sora".Ne-am trezit dimineata cu bucataria mustind de apa si am apelat la "sora" cu pricina.A aparut si impreuna cu tatal meu au intrat in apartament.La deschiderea dulapiorului de sub chiuveta-stupoare!-plin de sticle pline si goale de pileala."Sora" sa lesine!Facea pe niznaiul.Vai..ce-o fi cu ele??etc..Vorba lui taica-meu..or fi de decor.Sau pentru musafiri!
Mai da-i si-n pula mea de farisei.
Ca sa revin si la oile noastre,ma cam seaca si toata popimea ortodoxa romana in frunte cu Gunoiul preafericit.Sint semidocti,murdari si beutori.Escroci si profitori de darnicia credulilor.Putini sint calugarii cu adevarat eruditi care inteleg ceva din toata faza asta religioasa si existentiala.Restul- sint amploaiati publici,cu carte de munca,salar,orar de lucru si tarife.Au demitizat totul.Slujba de inmormintare costa atit,cununia atit iar acatistele atit.Ai...bine.N-ai...ai belit-o.Doar nu mai face nimeni popie voluntara.Burdihanul trebuie ingrasat si vila ridicata.Preotii nu mai reprezinta nimic sfint.Reprezinta doar Institutia bisericii.
Am fost si sint sceptica in privinta necesitatii unui intermediar in comunicarea individului cu Divinitatea.Oricare ar fi ea.De asemenea,locul Divinitatii in viata noastra se stabileste individual,in functie de axeologia personala.
Si inca ceva:cea mai de apreciat virtute este pudicitatea sentimentelor legate de religie si patriotism.Nici macar nu trebuie pronuntate cu glas tare.Niciodata.

Treaba cu artistii e comica rau.
Asta e cam asa; cine nu poate sculpta o lingura, picta un ou, cinta la taragot, poate cu siguranta sa fie macar artist fotograf.
In sau despre fotografie fiind permisa orice exprimare, asa cum se spune mai nou la obiectiv lentila, ca obiectiv spun numai gerontocratii comunisti, in cartile lor prafuite, asa cum la rama care tine filmul in scaner un bou poate spune intr-o revista de circulatie (computericipista) ca e tavitza, si da-i cu tava in sus si in jos, asa orice participant la un concurs foto tre` sa fie musai artistache.
Concursurile de fotografie au o lume a lor, dar aparentele insala; nu tot ce zboara se maninca si nu tot ce e legat de fotografie e chiar arta.
Pornind de la concursurile organizate portocalist de catre ursi si terminind cu cele facute de fotocluburi aici sau afara, analizind imaginile premiate, am putea spune ca in general fotografia aplaudata acolo poate sau nu sa fie o imagine interesanta sau care chiar sa ramina in timp.
Popularitatea acestor concursuri se bazeaza mai degraba pe o participare de masa, pe o imagine usor de inteles si poate chiar usor de realizat, pe o compozitie simpla, pe reguli destul de intuitive.
Concursurile de fotografie se adreseaza celor ce inteleg oarecum acest gen de hobby, ca la stadiul asta inca nu e arta, si se aseamana foarte mult cu un concurs de poezie sau de umor sau de aeromodele; nu este ca in cinematografie, un juriu de specialitate sa analizeze cu un aparat critic specializat o productie a unui creator de peste an, spre exemplu.
Pentru o anumita perioada de dezvoltare a unui amator de fotografie, participarea la concursuri este benefica si importanta; dar un concurs de fotografie nu e o olimpiada, unde sa se stabileasca noi bariere si sa invinga cel mai bun intr-un domeniu.
Invinge cine participa, ia premiu cine face o fotografie care se lipeste pe genul de imagine care crede juriul ca e buna ca sa ia premiu sau ca reprezinta culorile sau cerintele organizatorului.
Subiectul e vast si discutia ar fi interesanta, dar... lumea nu prea discuta, asa ca...