comentarii

propozitii cu buza prăpastiei


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
picky - de carapiscum la: 13/09/2006 06:46:30
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Pentru un om care se dă atotştiutor şi stăpân pe cunoştinţele sale teoretice (ca şi pe misterele vieţii), ai dat dovadă de superficialitate, şiretenie şi rea voinţă răspunzând în doi peri. Asta ca de obicei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că tu nu vrei cu adevărat să înţelegi ceva la subiectul ăsta, ci să-i educi pe ceilalţi. Aferim boieri dv-stră!

O să le iau pe căprării şi-o să încerc din nou să-ţi expun un punct de vedere, de data aceasta luând răspunsurile tale ca mărturii scrise.

1. Eu: „când anume în istorie L-a proiectat mintea omului pe Dumnezeu?”
Tu: „de îndată ce i-a ucis pe d-alde Zeus sau Baal-Amon.

În primul rând nu înţeleg un lucru: ăştia de care aminteşti tu n-au fost consideraţi dumnezei? Şi atunci pe ei cine i-a proiectat? Şi pe cei dinaintea lor cine anume i-a inventat? Eu ţi-am pus o întrebare simplă la care n-ai putut răspunde logic şi coerent. Puteai foarte uşor să admiţi că apariţia ideii de Dumnezeu se pierde în cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei şi nimeni n-are o dată stabilită pentru aceasta. Ştiinţa zice că încă n-are toate datele necesare formulării unui răspuns concludent şi se foloseşte de şiretlicuri nu prea „ortodoxe”(de obicei scuze imbecile) pe baza cărora ne bagă în şi mai mare ceaţă. Dpdv logic se poate explica totuşi de ce ştiinţa încă n-a reuşit să descopere care este punctul zero al omenirii când fiinţa umană a fost înzestrată cu ideea despre Dumnezeu: acest punct zero nu există! Pe axa timpului ideea de divinitate a existat din totdeauna. Dumnezeu fiind de natură spirituală nu-şi putea găsi locul decât în sufletul omului, adânc sădit în inima sa.

În altă ordine de idei, ca să nu uit înainte de-a trece mai departe, cine anume i-a ucis pe zei? Dacă ai să-mi zici că Dumnezeu, ei bine n-am să te contrazic. I-a dărâmat pe toţi fiindcă a fost unicul Dumnezeu adevărat. Dar apoi se pune întrebarea firească: cum să ucizi nişte zei, mai ales dacă sunt plăsmuiri omeneşti? Si ca să scurtez, Zeus sau Baal-Amon au apărut relativ recent în istoria universală. Ce s-a întâmplat cu primii zei, unde au fost ăştia îngropaţi? Sau poţi să-mi dai numele primului zeu inventat de oameni?

2. Eu: „de unde a avut omul cunoştinţele şi pregătirea intelectuală necesare acestui proiect care avea să-i schimbe viaţa? Cu alte cuvinte unde a găsit zestrea de informaţii necesare creării artificiale a acestui supra-om?”
Tu: „conturarea divinităţii trebuie să fi fost o acţiune colectivă derulată în timp.”

Frumos spus, sună aproape poetic. Conturarea divinităţii… Dintr-o dată te referi la o singură divinitate, nu la mai multe. Păi de ce a fost nevoie de asta, atributele cu care a fost înzestrată iniţial nu erau de-ajuns? Adică a venit un nebun şi-a zis: să inventăm un dumnezeu! , apoi s-au adunat fraierii şi-au adăugat câte ceva în aşa fel încât să le placă tuturor? Şi de ce s-au oprit după aia, nu mai era loc pentru alte atribute, devenise dintr-o dată perfect? În primul rând că omenirea este limitată şi imperfectă, deci cum avea să înzestreze ceva cu perfecţiune? Acţiune colectivă… Fă-mă să înţeleg un lucru: la proiectul ăsta a participat un colectiv condus de anumiţi tovarăşi şi pretini de breaslă puşi pe şotii? La fel cum fac ăia acum la NASSA? Şi cât le-a trebuit să-si termine proiectul?

Dacă admitem că omul se trage din regnul animal, e curios cum poate cineva crede că o fiinţă inferioară, coborâtă din copaci, a ajuns la stadiul acela de conştienţă şi de conştiinţă proprie care i-au cerut să inventeze o fiinţă superioară lor. Vreau să zic, de ce dintr-o dată au simţit nevoia de divinitate, ce simţăminte, ce trăiri interioare le-au dictat să inventeze un dumnezeu? Teama? Teama de ce: de bătaie, sau de lipsa bătăii? Mai exact frica de a nu avea un dumnezeu care să le facă dreptate după nişte legi superioare. Oare omul se teme de bătaie sau asta îl incită şi mai tare? Pedepsirea este folosită peste tot în lume şi în zilele noastre. Dacă oamenii se pedepsesc între ei după anumite legi, de ce n-ar face la fel şi Dumnezeu după legi superioare?

Dar ca să revin la întrebările iniţiale şi să-ţi răspund totodată, în intelectul uman n-ar fi avut de unde să răsară dintr-o dată nici măcar o idee vagă despre Dumnezeu dacă n-ar fi existat mai dinainte în mintea sa un sâmbure. A admite contrariul înseamnă să dezvoltăm un pom din nimic, înseamnă să credem că sâmburele este crescut de rădăcina pomului şi nu invers.

3. Eu: „de ce ar fi proiectat un Dumnezeu inexistent ca să se închine Lui?”
Tu: „de ce creaza tata un bau-bau?”

Răspund mai întâi întrebării tale: pentru că nu exista, de aia îl creează, îl inventează pe bau-bau. Deoarece Dumnezeu există, nu trebuie inventat. Dar probabil că aşteptai să-ţi răspund aşa: ca să-l facă pe copil să se teamă. Ştii ceva, s-a demonstrat de multă vreme că părinţii care procedează aşa greşesc total fiindcă induc odraslelor lor stări de sporită angoasă şi nervozitate, nicidecum de cuminţenie. În plus, odată încuibărit în mintea şi sufletul lor sentimentul de frică au tendinţa de a greşi mai des- tocmai pentru că le e frică să nu greşească. Mulţi dintre aceşti copii ajung să se teamă şi de propria lor umbră. Şi apropo, tu faci comparaţia asta plastică între Dumnezeu şi bau-bau vrând să arăţi că oamenii se tem de El la fel? Te înşeli, cei ce cred în Dumnezeu nu se tem de El de frica bătăii, precum greşit se vehiculează peste tot, ci se tem de consecinţele pe care le-ar avea faptele lor asupra mediului înconjurător, asupra semenilor şi asupra propriei lor stări sufleteşti. Frica asta nu e frică ci o ruşine interioară care vine din respect şi din iubire pentru Cel ce ţi-a dat viaţa. Ăsta e viermele neadormit care roade în conştiinţa ta, sau altfel spus mustrarea de conştiinţă, remuşcarea. Asta vine odată ce înţelegi că ai greşit şi-ţi vezi sufletul hidos în oglindă, nimeni nu-ţi demontează fălcile. Este o vorbă: te baţi singur. În funcţie de calea pe care alegi s-o urmezi în viaţă, vei suferi sau nu.

Întrebarea pe care ţi-o pusesem are o cu totul altă conotaţie: de ce să te închini unui dumnezeu inexistent când ştii că e inventat de tine? Înţelegi, adică de ce s-ar fi complăcut liota aia de oameni să se închine Lui ştiind că ei L-au inventat? Oare nu pe principiul credinţei stă edificiul teologic? Aşadar cum au putut ei crede în ceva sau cineva creat de ei înşişi?

4. Eu: „cum avea să se închine propriei idei despre o persoană inexistentă?”
Tu: „zeul nu e o persoană ci un contur simbolic de…idee.”

Ce drăguţ din partea ta să pui cele trei puncte de suspensie în propoziţie. Atunci dacă au fost „contururi simbolice de idee” (am trăit s-o aud şi pe asta), cum se face că au avut un chip anume, un chip material? De ce au trebuit să fie reprezentaţi şi material când ei puteau păstra în continuare „intangibilitatea conturată a simbolismului ideatic” (ca să mă exprim conform ideii tale)? Şi te rog să faci o distincţie clară: eu când pomenesc de zei nu mă refer la persoane! Vorbesc de o singură persoană doar când vine vorba de Dumnezeu, unic, personal, creator, universal, bun, drept şamd.

5. Eu: „de ce milioane de oameni şi-au sacrificat viaţa pentru o persoană plăsmuită de mintea altor oameni?
Tu: „de ce oile o urmează pe cea care se prăvăleşte într-o prăpastie?”

Pentru că sunt oi şi n-au minte, nu le-au educat părinţii lor cu „bau-bau”. Dar mai nou se întâmplă la fel în societatea modernă care îşi educă indivizii să fie liberi de-a sări în prăpastie dacă vor, ca să fie diferiţi. Oile care au minte ascultă de glasul păstorului lor înţelept. Celelalte nu mai sunt oi, ci capre îndărătnice. De fapt când oamenii se tem de forţele distrugătoare ale naturii nu-L inventează pe Dumnezeu ci-şi aduc aminte de El!

Răspunzând la întrebarea mea vreau să-ţi spun că nimeni pe pământul ăsta nu şi-ar jertfi viaţa decât dacă ar crede din tot sufletul în idealul pe altarul căruia se sacrifică. A muri în chinurile groaznice în care s-au sfârşit atâţia martiri, spune mai multe decât milioane de cărţi şi de studii antropomorfice laolaltă. De aia zice Fericitul Augustin că „sângele creştinilor a devenit sămânţă pentru noi creştini.” De fapt asta înseamnă adevărata teologie: jertfa de sine pentru Dumnezeu şi aproapele tău.

6. Eu: „de ce nu mai sunt oamenii capabili în zilele noastre să inventeze un dumnezeu nou, ci doar să-L re-inventeze pe Acelaşi Care se găseşte în conştiinţa colectivă a tuturor popoarelor?”
Tu: „nu se pune problema capabilităţii ci cea a necesităţii. Nu mai e nevoie de modelarea unei divinităţi. Oricum sunt destule pe piaţă şi concurenţa este acerbă.”

Cum adică nu se pune problema capabilităţii? Nene, dacă n-ai de unde şi mintea nu te duce, poate să te roadă pe matale la rărunchi de necesitate că tot n-ai să fii capabil să-ţi rezolvi problemele. Adică „piaţa religiei” e saturată… Nu ştiu de unde ai obţinut informaţia asta dar se pare totuşi că oamenii încă Îl mai caută pe Dumnezeu, indiferent ce forme ar îmbrăca Acesta. Că unii sunt sătui, asta e altă poveste. Şi concurenţă acerbă între cine? Între zei sau între oameni, că eu încă n-am văzut nici o luptă între zei sau vreo întrecere la jocurile olimpice între ei.

Şi răspunsul la întrebarea mea este următorul: nu putem inventa un alt dumnezeu fiindcă, oricât am căuta noi, n-am reuşi să înzestrăm pe altul cu mai multe atribute decât cele pe care le are adevăratul Dumnezeu.

7. Eu: „care este rezultatul ne-raportării fiinţei umane la un sistem de valori mai presus de lume? Adică înspre ce tinde omenirea în cazul detaşării de o posibilă formă existenţială a unui bine şi adevăr suprem? Iar dacă există (cel puţin dpdv logic) o formă ideală a binelui şi adevărului, atunci unde este aceasta stocată?”
Tu: „omenirea tinde spre cunoaştere şi explicaţii, în dauna credinţelor.”

Se pare că eu trebuie să centrez şi tot eu să dau cu capul. Tu ai fi bun de politician, numai ei răspund la alte întrebări decât cele care le sunt puse. Ştiinţa nu dăunează religiei în nici un fel, o ajută chiar şi atunci când vrea să demonstreze invaliditatea teologiei. Şi apoi credinţa înseamnă tocmai cercetare. La fel cum a făcut Ap. Toma când a cercetat rănile lui Hristos pentru a se convinge de învierea Lui din morţi. Tu le-ai cercetat vreodată în viaţa ta ca să vii acum să ne vorbeşti nouă ca şi cum ai fi făcut acest experiment? Cum poţi vorbi „ştiinţific” despre lucruri pe care nu le cunoşti?

Şi acum răspunsul la întrebările mele. Decadenţa este rezultatul ne-raportării omului la Dumnezeu. Iar forma ideală a binelui şi adevărului nu-şi poate găsi locul decât într-o formă ideală de existenţă, o formă care nu ţine cont de legile fizice sau de altă natură ale Terrei. Altfel nu pot fi ideale.

8. Eu: „dacă omul L-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, întrebarea care se pune este pe om cine l-a creat, că doar nu s-a creat pe el însuşi?”
Tu: „pe om l-a creat…Pithecantropus…”

N-am auzit de el. N-o fi ăsta bau-bau? Dar chiar aşa, de unde le-a venit tăticilor ideea asta stranie de bau-bau?

9. Tu: „chiar faptul că participi la această discuţie e un câştig în sensul că…uzezi de neuroni…”

Aha, eu îi uzez pe-ai mei. Dar tu ce faci cu ai tăi, i-ai dat la spălat? Cum unde? La ăia care spală creiere.

10. Tu: „te înşeli când presupui sau afirmi că nu cred în nimic… Cred în Homo sapiens.”

Şi Homo sapiens ăsta e zeul la care te închini tu? Şi crezi în el fără să-l cercetezi? Ca să vezi că până la urmă e mai deştept oul ca găina. Homo sapiens a evoluat de la stadiul de animalitate la cel superior, de divinitate, şi te-a lăsat pe tine acolo unde fusese el mai întâi. Ciudată mai e şi evoluţia asta.

11. Tu: „te înşeli şi atunci când zici că vreau să uzurpez locul Domnului. O nălucă vag conturată şi imprecis dispusă nu poate să tenteze. O asemenea imagine este de-a dreptul hilară.”

Ba află de la mine că năluca asta e foarte bine conturată, dar e conturată pentru cei interesaţi să o cunoască. Îţi dau totuşi dreptate asupra unui aspect: că nu vrei să uzurpezi tronul lui Dumnezeu. Ce vrei tu e să clatini conştiinţele celor care cred în El. Ne-având conştiinţă şi smerenie în gândire n-ai cum ajunge la tron, decât pentru judecată, desigur. O să stea Homo sapiens la aceeaşi coadă cu tine. Iar atunci când năluca vag conturată şi imprecis dispusă te va întreba foarte precis de sănătate, tu ai să-i răspunzi: păi eu am crezut că eşti Homo sapiens.

12. Tu: „idem când concluzionezi că sunt foarte mulţumit de mine. Nici nu ai habar câte pot să-mi imput…”

Nici nu vreau să am habar. Dar aşa, în treacăt, îţi impuţi faţă de cine? , că nu crezi decât în maimuţa cocoţată în copacul divinităţii. Faţă de tine însuţi? Inutil, asta nu te schimbă în bine. Faţă de alţii? E trecător şi la fel de inutil câtă vreme altora nu le pasă. Aşadar unde îţi este etalonul conştiinţei, cine îţi trasează idealul în subconştient?

13. Tu: „nu lupt împotriva nimănui. Nici nu combat.”

Ştii, iartă-mă că te-am atacat dar eram beat, n-am nici o vină! Sau: crede-mă pe cuvânt că nu eu sunt cel ce ţi-am învineţit fălcile, dar dacă mă superi te ciomăgesc mai rău decât am făcut-o prima dată!

14. Tu: „acel final e posibil doar atunci când apa nu va mai fi udă!”

Acel final e posibil dacă apa se evaporă, adică trece din stare lichidă în stare gazoasă şi prin urmare nu mai e apă ci abur. Aşa că săriţi fraţilor, puneţi ibricul pe foc!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
"De la intercultură la monoculturalitate" (sau invers) - de cico la: 10/08/2005 02:31:06
(la: "Academia Cafeavencu")
„De la monocultură la interculturalitate“

Cultura în prilejul privilegiat al timpul nostru, este privilegiul prilejului delirului în trei dimensiuni concentrice: om - cetate – societate, sortit vorbelor bune alocate unui foarte singur om, exponentul indivizilor, iar puterea culturii este punerea în temă a motivelor existenţei şi-n contratemă, interpunerea raţiunilor fiinţării, vremea omului ca receptor, emiţător de judecăţi de valoare şi prejudecăţi de coloratură sceptică fiind factorul intercesor suficient al sintezei, eschivă de la rutina revoltei întârziate a celor două forţe în căutarea zilei de după apocalipsul postmodernului la mijlocul fin al vieţii, afin deliciilor îngustate unghiului vacantei optativităţi, ca ultim suspin al inteligenţei copilului mort din penumbra amintirilor naşterii, încrustat din nimic altceva decât (din)în limita concurenţei cu realitatea în măsura rarităţii clipelor de intimitate cu dialogul interior. Cultura rămâne bogăţia impresiilor infiltrate subminativ imperfecţiunilor, conexe omisiunilor curente şi răpune carenţa demersurilor densităţii depresiilor inerent recurente comisivului dol izvorât din umbra eventualului rol putativ deschis de rostul indubitabil aluziv spre înţelegerea finalităţilor şi decelarea intimităţilor rostirii.
Teama de adevăruri, frica de afirmaţii pe marginea prăpastiei ce separă antipozii incitând privirea spre ceea ce este dincolo de aparenţa abisală a încercărilor, naşte în monocultura societăţii singulare inavuabilul iar în monocultura societaţii plurale inimitabilul când aceasta restrânge diversitatea la imensitatea imanentelor ei surse ca stipendiu, perfuzie pentru un organism plin de endeme inexplicabil insondabile evoluţiei, dar inevitabil sortite eşecului din pricina încercării de asimilare spre resuscitarea reminiscenţelor, prin alocarea de, o manieră superficial – egoistă, a împrumuturilor, într-un manierism care încremeneşte multiplicitatea într-o unicitate a nostalgiilor vis - à - vis de o contestare a tarelor ce se vor împrospătate, implicit întreţiunute din suprapuneri sortite dizolvării dinspre adaptare către cenzurarea prin absorbţie.
Paradox şi antidot la starea sensului indicat de inerţii, consecinţe ale supravieţuirii, inbox şi poliglot destin la desistarea consensului, implicat de invenţii vane, efecte ale unilateralului interpretării, interculturalitatea este apeduct către o mai amplă mişcare în termenii care întrupează o comunitate în care interacţiunile vocilor au temeinicia glasului în pustiu, puseul vaticinar în lumina ecoului vizionar aflându-se ca intenţie de a fi în apropierea aşezământului funeral de unde putem auzi măcar ecoul vocilor dezarticulate ca indezirabile dialecte inevitabile acustici ale porţilor deschise desprinse parcă dintre noi, pentru a ne stimula evaziunea, între noi, prin noi înşine şi unii dinspre alţii către aproapele nostru şi-n implicitul arbitrariului nostru, înspre om ca singură cale către o justă apreciere a valorii unei comunicări deschise oricărei reacţii ipotetice la atracţiile avatarurilor grosolane sau aderenţelor lagunare.
Găsim în imaginarul nestatornic al vremii omului, o altă estetică a geneticii ce până mai ieri era prinsă în ruminaţia fanatului crescendo al culturii, germinativul constituindu-l în concreto doar “babelul fericit” zămislit din dorinţa mutuală izvorâtă gândurilor ca interludii livreşti ale comunicării interculturale.Interculturalitatea îşi găseşte plenitudinea, în pledoaria axei, înţelepciune ca o presupuoziţie a impetuozităţii unui spirit liber în circuitul dialogal frugal şi eliberat de orice inhibiţii ideologice “ergo” de orice extensii expansionist dogmatice, intuiţie ca o predispoziţie la relativa speculaţie a adoraţiei plăpândului ecou al susurului omului şi reflecţia necesară ca o contrastantă constanţă gravitaţională în jurul argumentaţiei todeauna poziţionată într-o linie discontinuă a gândirii colective şi permanent ferment al cugetării omului, dincolo de orice certitudini regăsind cadenţa în confluenţa miturilor spre o înţelegere a forţei de interpretare şi puterii de recuperare a reperului, indiscutabil fortuit ca un precedat condens al existenţei filtrată prin delirul speculaţiei ca finalitate a interogaţiilor riguroase, nimic altceva decât vigoarea vocaţional – estimativă a adevărurilor şi descătuşarea limitativă dinspre aflarea legitimităţii moştenirilor.
Societăţile plurale renasc atât prin coliziunile prilejuite de intermitenţa vocaţionalului insolit al întâlnirilor culturale, latente în retorspectivul lor gripal şi prezentate ca fiind aspectele asperităţii unei discontinuităţi ivite la un anumit moment, precedat de inerţioase tendinţe etniciste şi consecinţa vădit necesară ca scop implicit insinuantă, ca mijloc de relativă descreţire a rigidităţii intuiţiilor istituţional – culturale pronunţat multiple intenţional din nevoia de a găsi în mod ubicuu ca adarenţă solvabilă, ca aspect devolutiv operaţional – amiabilă la permanenţa unităţii întru diversitate în chip de alternativă constant fluidă şi contrastant aluzivă la ignoranţa vâscoasă a gestaţiei, în delimitările aparent armonios evolutive ale periniciozităţii vendetismului unicităţii culturale, excesiv perene şi în aceeaşi măsură ca factor determinant al dialogului. Ce-I drept, însă, este faptul că într-o dialectică fragilă prin prisma pricinilor “întreţinute” de ţeluri al căror suport interior este diform, conglomeratul alcătuit din nimic altceva decât acele cauze ultime ce pot duce la derapaje conflictuale ireconciliabile, în aceeaşi măsură oferă pavajul unor clivaje ideologice cu rol de atenuare a posibilului imprevizibil eruptiv – cu atât mai mult pot fi axul în jurul căruia gravitează interfaţa interferenţelor culturale, indici ai pulsului plusurilor gândirii în chipul decalogului bunelor intenţii – cât şi în virtutea confluenţelor, ca un corolar firesc al motivului fundamental, indicat de temele desprinse de recrudescenţa fenomenului singularităţii, o consecinţă vădit determinantă a ambiguităţii unei ambivalenţe, rezultate din bifurcaţiile animozităţii inerente ritmului static, efectul densităţii elementului interpersonal acceptat ca un detaliu al comunicării amplificate de continuităţi nuanţate permanent şi reluate în chip convergent eterogene în intermitenta lor demarcaţie, dar străbătute de fiorul dialogului ca unică formulă a menţinerii în joncţiunea emergentă valorilc, falselor premise. Este necesară incizia care despică viscerele şi precizia care deretică arterele nenaturale din care la un moment dat pot epidemiza endemic caracterul constant al coeziunilor inerente confesiunilor indirecte ca perspective eruptive ale prezentului pentru că (a) facilita aspectul decizional (care) să dobândească asemănarea conspectului componenţial evoluţiei culturale a societăţilor plurale prin omogenizarea propusă de divesitatea interculturalităţii. Raportul monoculturalitate – inteculturalitate este unul diurn pentru ceea ce remarcăm la vedere şi unul nocturn spre ceea ce asortăm la prevedere în latenţă tocmai pentru a pune în valoare ceea ce este expus dând consistenţă ceea ce este indus fiind necesar utilizarea a ceea ce este unda retrovizoare, dincolo de fecunda improvizatoare atracţie şi implicit înmănunchiate aceste moduri de întrevedere, se întrepătrund, sinergia curcubeului vocaţional fiind consecinţa moştenirii comune. Dacă interculturalitatea presupune un efort de adaptare şi adoptare imparţială totuşi atentă la detaliile care apropie permiţând o dezvoltare imprevizibilă prin caracterul divers al temelor reprezentând astfel o concentricitate a fundamentelor conglomerat, monoculturalitatea implică un acces spontan la ceea ce înseamnă valorile culturale însă fără un studiu dintr-o perspectivă pretext al întâlnirii celorlalte întreţinut de deschiderea intercesivă a comunitarităţii, acestea îşi pierd consistenţa consecvenţiei consensului care le-ar putea oferi certitudinea permanenţei. De la monocultură până la interculturalitate rămâne un singur impas: acela al decorativului în care se zbat din consuetudinea reperelor temporal – temporare sortite lejerităţii unui dialog din afară tranzitând vag spre superficialitatea unui interior al penumbrei, nimic altceva decât o invenţie de tasare a urmelor specifice alunecării în derizoria stare de anonimat deprinsă din seducţia efemerului, portretizând societăţile decimate înspre totalitatea opusului privirii omului şi aliniate dinspre dualitatea cursului uneltirii mişcării din ochii individului.


sursa: http://www.cafeneaua.com/node/view/5185

------------------------------

Daca textul acesta n-a fost scris la misto, atunci eseistul e un geniu! Ca (dupa comentarii) numai el intelege ce-a spus ;)
interesant subiect Crenguta... - de Lady Allia la: 13/11/2005 20:19:06
(la: Iubire interzisa?)
ceea ce mi-ai răspuns tu draga mea este ceva foarte interesant din punctul meu de vedere. Aş putea să port conversaţii fără număr şi inepuizabile despre acest subiect să ştii, iar asta fără să îmi fie ruşine de ceea ce susţin. În primul dacă acea persoană s-a îndrăgostit de soţul altei femei, iar acel bărbat a considerat că o iubeşte pe ea mai mult decât pe soţia sa...ce este rău în asta? Tu dacă ai fi căsătorită şi ai avea un soţ îndrăgostit de o altă femeie ai prefera de dragul copiilor să rămână cu tine sau, ca să fim sincere ai dori asta pentru tine, ca să îţi satisfaci orgoliul propriu "e al meu şi gata"? (Zicând asta vorbesc în general...nu fac referire la persoana ta, deci să nu o iei ca un afront, că nu este).
Eu să ştii că dacă aş fi în situaţia acelei femei înşelate m-aş simţi foarte rău...mi-ar cădea sufletul într-o prăpastie, aş urla şi aş plânge ca să nu mă audă nimeni, aş discuta cu el şi dacă fericirea lui este lângă acea femeie...l-aş lăsa să plece. Ştii de ce? Este ciudat că tocmai tu ai dat şi răspunsul: "Dragostea este îndelung rãbdãtoare, este plinã de bunãtate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudã, nu se umflã de mândrie, nu se poartã necuviincios, nu cautã folosul sãu, nu se mânie, nu se gândeşte la rãu, nu se bucurã de nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acoperã totul, crede totul, nãdãjduieşte totul, suferã totul. Dragostea nu va pieri niciodatã."....
Da, draga mea...aceasta este dragostea...cea care nu ţine pe cineva legat de el numai pentru că în Biblie există o lege care să-l lege de cineva dacă nu îl iubeşte..., dragostea este aceea care "nu pizmuieşte", "nu se bucurã de nelegiuire, ci se bucurã de adevãr"..., da...asta este dragostea !!!
Crezi că D-zeu se va bucura că doi oameni rămân împreună doar pentru că EL a scris 10 legi şi i le-a dat lui Moise să îi facă pe copii LUI nefericiţi??? Eu nu cred...
D-zeu nu ne cere să fim sfinţi...ne cere să fim oameni, iar oamenii greşesc, oamenii păcătuiesc, oamenii au suflete pe care nu le pot ţine în frâie atunci când acestea prind "fluturi".
Crenguţa, după părerea mea copii aceia ar fi suferit oricum şi dacă părinţii lor rămâneau împreună, deoarece acel bărbat s-ar fi gândit mereu la cealaltă femeie, ar fi fost mereu sensibil şi ar fi căutat subiecte de polemici cu soţia care apoi s-ar fi resfrâns asupra copiilor. Crezi că dacă copii îşi văd părinţii mereu certaţi, fără pic de căldură unul pentru altul, fără acea...strălucire de dragoste dintre ei...crezi că ei nu suferă? Crezi că acel tată este un tată mai puţin bun sau mai rău pentru că nu mai stă cu soţia şi copii lui? Eu cred că îi judeci, iar asta nu cred că ţine de noi oamenii intr-adevar!
Oricum ar fi luată această dilemă a lui Flory, eu o susţin, iar asta pentru că ei nu îi e teamă să simtă şi să ceară un sprijin, cu riscul de a fi împroşcată cu cuvinte dure de unii şi alţii.
Şi...mă bucur să văd că sunt oameni care într-un fel sau altul încearcă să îi întindă mâna...şi învaţă să-i zâmbească.

"Daca vrei sa fii iubit, iubeste !" - Seneca
#87277 (raspuns la: #87084) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dragă Intruder... - de Lady Allia la: 14/11/2005 14:31:52
(la: Asa n-am să pot)
"n-am murit niciodata din dragoste de viata, am murit putin, demult, dintr-o slabiciune omeneasca si un pas gresit care era sa m-arunce in prapastie...totusi, n-am cazut! am avut un colac de salvare aparut din senin, ca o minune si cateva maini prietenesti care m-au tras in sus..."


Mă bucur că a existat colacul de salvare şi "mânuţele magice" (cum le zic eu) dragul meu...chiar mă bucur, pentru că aşa poţi să ne oferi şi nouă puţin din scepticismul şi pragmatismul tău şi multă dragoste de viaţă şi frumos. Este tare plăcută viaţa privită prin ochii sufletului tău! Hiii..., mă alint şi zâmbesc singură...că, iarăşi încep să fiu melancolică şi romantică...:).
Deşi nu am început demult să scriu "prin conferinţe"...v-am urmărit cu mare interes de multă vreme, iar pe tine Intruder...câteodată când eşti rece şi acru îmi vine să-ţi fac o cafea cu sare, iar când eşti melancolic şi îţi deschizi sufletul nu ştiu...ţi-aş spune că eşti un om minunat şi te-aş ruga să nu te schimbi indiferent de câte margini de prăpastii ai pipăi cu piciorul sufletului. Nu pot să ţi-o spun, dar ţi-o scriu...rămâi aşa ca să ne putem bucura de sinceritate şi frumuseţe.
Îţi mulţumesc pentru aprecierea poeziei mele şi...sper să mai existe şi altele care să placă, iar dacă nu... :)...zâmbesc pentru că ştiu că eu oricum voi scrie...iubesc să scriu şi aş muri un pic câte un pic să nu o pot face...


"Daca vrei sa fii iubit, iubeste !" - Seneca
#87392 (raspuns la: #81815) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lady... - de latu la: 14/11/2005 23:36:36
(la: Asa n-am să pot)
câte margini de prăpastii ai pipăi cu piciorul sufletului.
A propos: Stiti care e definitia unui codru?
Codrul este o padure in care mana omului n-a pus niciodata piciorul.

'napoi la topic:
...uite ce repede mi-a răspuns, iar eu zâmbesc cu gura până la urechi
Trebuie sa inteleg, ca am inteles de ce ai scris poezia?
Nu-mi presimţi? - de jeniffer la: 10/04/2006 14:29:12
(la: Cele mai frumoase poezii)
Lucian Blaga

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?



Adolescenţă şi echilibru - de poesis_angel la: 01/01/2007 20:05:04
(la: O adolescenta despre adolescenta)
Cu siguranţă, este o perioadă grea, dar frumoasă, ne descoperim pe noi înşine, şi ne maturizăm în felul propriu şi personal.Fiecare adolescent, rebel sau timid, cu o personalitate impunătoare sau 'moale', cu te miri ce idealuri şi ambiţii, fiecare se consideră mai bun sau mai puţin bun.Să nu uităm de asemenea, căderile în butoiul cu melancolie, stările depresive în care toată lumea este împotriva ta, în care crezi că nu eşti şi nu vei fi niciodată destul de bun ca să te afli deasupra ei, s-o domini.Adică stările deosebit de pesimiste.Există, desigur, şi opusul acestui pesimism: stările deosebit de optimiste, în care eşti cel mai frumos, nimeni nu te poate întrece şi poţi face din imposibil posibil.Nici una dintre aceste stări nu este sănătoasă.Trebuie să existe un echilibru psihic, cred eu, căci cu pesimismul nu facem decât să cădem în prăpastie, iar cu optimismul excesiv să dorim să atingem vârful perfecţiunii..iar de aici nu este decât un singur pas spre prăpastie, căci ne izbim de zidul rece al realităţii..şi unii nu supravieţuiesc.De-aia spun că trebuie să ne autocontrolăm şi să privim adolescenţa ca pe ceva firesc, fără să dramatizăm lucrurile.
Nu este nimic mai frumos ca atunci când vii de la liceu, cu pletele-n vânt şi cu blugi rupţi în genunchi, fredonând încet 'Come as you are' a celebrei Nirvana, îţi arunci ghiozdanul cât colo şi deschizi mess-ul..Îţi aduci aminte de scenele făcute de ai tăi pt că ai trecut de ora de întoarcere acasă când ai fost la un party, ştii că eşti la cuţite cu ei, şi brusc îţi aminteşti că mâine ai lucrare la nu ştiu ce materie nesuferită.Apoi, mai există şi prietenul, care e nemulţumit de fitzele tale, de parcă el n-ar fi adolescent, ca şi tine!Te apuci şi deschizi 'Pivniţele Vaticanului' de Andre Gide, la pagina cu colţul îndoit, şi citeşti.uiţi de toate, te eliberezi..Sunt toate trecătoare, dar nu eşti decât o adolescentă, şi ceri înţelegere, chiar cu preţul libertăţii tale.Dar şi EI, adulţii, cer înţelegerea ta.De aceea, tre' să existe un echilibru pt ca lucrurile să n-o ia razna.Te revolţi, vrei să fii liber, să le demonstrezi tuturor că nimeni nu-i mai bun.Dar înainte de asta, gândeşte-te o clipă că trebuie să profiţi de fiecare clipă a adolescenţei, cât mai frumos posibil, ca să-ţi aduci aminte peste anii ce-or să ningă peste tine de aceste frumoase momente.Pentru că adolescenţa nu ţi-o mai dă nimeni înapoi, tot ce o să obţii sunt fragmente, mai mici sau mai mari, care îţi vor aduce bucurie în suflet, vei deveni spectator la filmul adolescenţei tale.Frânturile care vor fi reminiscenţele adolescenţei, trebuie să fie cât mai colorate.Am 17 ani şi mi-e greu să cred că mă voi despărţi, nu peste mult timp de partea cea mai interesantă premergătoare vieţii de adult..adolescenţa.
om - de A_Carmen la: 25/06/2007 12:41:49
(la: rubrica de reclamatii pt om)
n-am intervenit până acum, doar am citit... ce mă "enervează" e că te-ai implicat prea mult. nu merită, că la capătul firului nu e NIMENI.

lasă-l pe Intruder, că nu e el motivul dezbinărilor, bisericuţelor... problemele, dacă sunt (na, că mă implic şi eu!), sunt în altă parte. dacă vrem cu adevărat, putem dezbate aici ce nu ne place la cafenea, care sunt problemele care există, ce favorizează prăpastiile între useri, etc.

om-ule, cred că unele din răspunsurile la întrebări pot veni dacă găsim o explicaţie la "dezertările" unor useri mai vechi - de exemplu cico.
însă - om, suntem în virtual. e posibil, prin urmare ca tu şi eu să fim aceeaşi persoană, nu?
#209885 (raspuns la: #209793) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Rora la: 10/08/2007 13:46:17
(la: Gelozie)
"Ce rana? Gelozia nu prea se aseaza pe rana. Gelozia va face rana"

Dacă o "rană" a sufletului n-ar fi,( de undeva, cumva), de unde ar mai aparea gelozia? Odată ivită rana aia creşte şi se transformă într-o prăpastie dintre suflete.
#226117 (raspuns la: #226113) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Formy - de picky la: 13/11/2007 14:16:57
(la: Picnic la marginea drumului)
Mi-ai rupt gura cu trimiterea la link-ul cu pricina. Vii aplauze. Emoţii vecine cu leşinul. Sunt mort după referate.ro! Conopidoland, nu alta! Dacă tăceai poate-poate rămâneai filosof. Aşa, trăiască povestea cu oaia care se repede prima-n prăpastie, era să zic referate.ro în loc de prăpastie.
Teoria haosului, haosul teoriei! Sus cu progresu-n regres.
#255561 (raspuns la: #255557) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sfarsit - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:16:29
(la: 21 de minute)
Cu ochii în tavan, jumătatea goală a patului şi urletele care împungeau lumina firavă a dimineţii... „Ce indiferentă e această lume cu mine, cu noi. În timp ce eu sufeream cei de la bucătărie sacrificau animale sub geamul nostru”... Pentru o clipă crezu că celălalt are un pic de compasiune pentru el, dar zâmbetul zeflemitor îl trezi la realitate. Trebuia să ia o hotărâre cât mai repede căci jos petrecerea începuse şi el era asteptat. Ştia că trebuie să suporte privirile colegilor ei dar îşi propusese să-i ignore. Mai avea infima sperantă că o putea întoarce la el şi de aceea nu se putea hotărî. „Ca de obicei nu ai curaj să iei decizii rapide” conchise celălalt. Cu o smucitură se depărtă de oglindă şi pentru o secundă i se păru ca celălalt se miscă independent de el şi aceasta îl miră. Biletul cu rânduri ordonate dispăru în buzunarul din spate. „Ştii ce ai de făcut, nu?” auzi peste umăr. Primul pas îl făcu greoi cu o senzatie de amortire. Al doilea însă fu cu mult mai sigur si neliniştea crestea. Simţi o durere ascuţită în genunchi când se lovi de măsuţă. Căzând pe o parte, ceasul se opri mirat pentru o secundă, apoi îşi reluă ticăitul, mestecând molcom din minutul al unsprezecelea. Curând acesta fu inghiţit şi fără pauză minutul al doisprezecelea fu atacat. „În sfârşit, ne miscăm” auzi în spate. Din trei paşi ajunse la uşă. „Trebuie să încetezi a mai număra pasii. Te pierzi în amănunte şi nu vrei să vezi esenţialul. Sau poate ţi-e frică?” Apucă uşa cu furie şi o trânti în urma lui. Pe culoar, pereţii de culoarea untului reflectau o lumină înăbusitoare. Cu miscări aproape mecanice picioarele lui începură o execuţie de marş, o grabă absurdă spre nicăieri, mocheta moale absorbind loviturile sacadate, una câte una. Balustrada scârţâi şi fără să vrea începu să numere cele optsprezece trepte în timp ce le călca. „Dacă m-aş concentra acum aş încerca să şterg toate amintirile, una câte una, ca şi cum scara asta m-ar întoarce în timpul acela plăpând când nu te cunosteam. Închid ochii strâns. Amintirile ca nişte fotograme pe un film trec şi se şterg ...18... ea şi el, o pereche potrivită ...17... peronul învăluit în fum...16... un zâmbet de dimineaţă leneş ca un gând ...15... o bancă de lemn la umbra unui castan ...14... un pui de căţel, covrig la picioare ...13... o dimineaţă rece cu pâine prăjită ...12... lacrimi ce sapă tranşee pe obraz...11... o plimbare în parc ...10... o cabană de munte ...9... chinul aşteptării rezultatelor la examenul de admitere ...8... cofetăria cu mese rotunde ...7... un mărţisor ...6... iarnă ...5... toamnă ...4... vară ...3... primăvară ...2… frig ...1... şi numărătoarea se opreşte la unu. Cea din urmă amintire nu vrea să plece. Atât a rămas. Numai o amintire, una singură: AMINTIREA TA”. Şi deodată a înţeles. Amintirile nu vor dispărea niciodată. „Ştii ce ai de făcut” se auzi din spate. Ca un robot răspunse afirmativ din cap. Dinspre sala de mese o larmă de glasuri amestecată cu zăngănit de pahare revărsa multă fericire pe coridor. Se trezi fluturând din mâini, cu gesturile unui om care încearcă să traverseze o zonă înecată în fum. Vocea şuierată a celuilalt îi căzu pe umeri ca o mantie: „Există un singur drum. Trebuie să mergi înainte”. Cu umărul izbi uşa care sări la o parte. Valea abruptă îl aştepta răbdătoare, ca şi aseară, probabil din totdeauna. „Ştii ce ai de făcut” zise celălalt împingându-l inainte. Nu mai avu timp să reacţioneze. În avântul său sui balustrada de lemn dintr-o mişcare şi se pomeni pe vârfuri, cocoşat sub mantia aceea invizibilă şi foarte greoaie pe care nu îşi mai amintea când a tras-o pe el. O voce gâfâită din care se ghicea triumful răcni: „Ţi-am zis că trebuie să ai curaj. Acum sari!”. O secundă rămase într-un picior într-un echilibru perfect. Se văzu bătrân aşteptând încă să se deschidă uşa si să apară ea. Dar în locul ei un copil cu păr ondulat îşi făcu apariţia alergând dupa o minge. Deja atârnând în gol, se răsuci cu o smucitură şi chipul crispat al celuilalt alunecând peste umăr îl fulgeră scurt. Cuvintele îl loviră în timpan: „Ca de obicei...fără curaj!” în timp ce cu ultimele puteri se scutură peste prăpastie dezbrăcându-se de el ca de o haină. Celălalt încă nu se zdrobise de pietre cand el împingea vesel uşa. Ceasul mare de pe perete arăta şase şi douăzeci şi unu de minute. „Pentru o clipă am fost într-un echilibru perfect” îi venea să urle, dar în loc zâmbi unei fete cu un decolteu provocator.

Afară, sub lumina de veghe a lunii, vârfurile brazilor se aplecau cu smerenie în calea crivăţului ce se pornise în valuri.
...Blaga... - de monte_oro la: 28/03/2008 23:18:31
(la: despre poeti si poeziile lor)

Nu-mi presimţi?

de Lucian Blaga

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?
Iuliana S - de mazariche la: 07/08/2008 15:08:52
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/9381/c%C4%83dere-liber%C4%83/1

Cădere liberă

când închid ochii, se sting obiectele
pereţii, prăpastiile, podurile, oamenii
cuierul în care-mi las hainele
întotdeauna prea largi sau prea strâmte
şi alte prea multe detalii
tot ce am uitat aprins
în spatele zilei

ce de întuneric vine pe cheia uşii
dincolo de care mi-am încuiat viaţa
să n-o ia razna pe străzi
să-ncurce drumurile, sensurile, fricile
cu care m-am obişnuit
îi tot trimit scrisori
nu-mi răspunde niciodată
e o viaţă foarte ocupată
acolo, în camera ei,
râde, plânge, vorbeşte,
le mai ţine oamenilor de urât.

ea nu ştie că de fiecare dată când închid ochii
zilele cad liber
când pe-o parte, când pe alta.
*** - de maan la: 03/11/2008 13:57:19
(la: La inceput)
adica pana in clasa a XII-a n-ati studiat asa ceva???

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins pe apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă
#358654 (raspuns la: #358636) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cea mai nobila fapta - de Tot Areal la: 17/06/2009 15:12:19
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră.
Cel mai mare zise:
- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.
- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.
Al doilea zise:
- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.
Tatăl răspunse:
- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.
Al treilea zise:
- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să cadă în prăpastie.
Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea:
"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri"
#452407 (raspuns la: #449622) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Exercitiu de imaginatie (V) - de cosmacpan la: 09/01/2010 11:34:39
(la: era să uit...exerciţii de imaginaţie...)



… este iubirea, mare, multă şi măreaţă…
„Ai câştigat continuă, ai pierdut, continuă” run away…
numai iubirea este în stare să te scoată în ploaie şi să te facă să alergi de bezmetic ocolind toate spatiile uscate aruncându-te în săgeţile stropilor…
da, vorbeam despre iubire…să iubeşti o melodie nu pentru că eşti mare cunoscător şi îi poţi decela cu foarte mare precizie toate acordurile şi trimiterile la curente ci doar pentru că există şi o poţi asculta…
să iubeşti omul în toată măreţia şi nimicnicia lui această mirifică alăturare de aur şi noroi, această plămadă ce se poate ridica până-n tăriile cerului şi se poate afunda în cea mai neagră şi mai sumbră melancolie…omul cu bunele şi relele, omul ce poate despărţi apele şi poate sfărâma munţii dar care este neputincios în faţa soarelui necruţător, a valurilor şi vânturilor ridicate cu supramăsură din cine ce ştie colţ al lumii, omul ce ştie a înnoda ura la capete să facă pod de mătase dar care poate trece nepăsător pe lângă sufletul abandonat…omul care se vrea Dumnezeu dar care nu înţelege rostul şi rolul Dumnezeirii…omul care asemenea diavolului născoceşte cele mai îngrozitoare şi terifiante cumpene pentru semeni, omul ce lasă să crească şi să înflorească răutatea animalică sau poate mai mult decât atât…OMUL, să poţi să-l iubeşti, dăruindu-i un zâmbet fără să te întrebi dacă-i va fi de folos sau nu…
să iubeşti firul de iarbă ce iese din asfaltul trotuarului fără să-i pese de toate pesticidele sufletului tău, acel fir care ştie să se bucure de soare, de aer, de ploaie şi de umbra pasului tău…
să iubeşti un tril rătăcit printre scheletele de beton, ciment şi sticlă ale oraşului…
să iubeşti oraşul cu toată viermuiala şi aparent cu toată noima alergării disperate dintr-o fereastră în alta, să poţi iubi toate ferestrele, deschise sau închise, să poţi iubi toate ferestrele astupate sau lăsate vederii, toate uşile ferecare sau uitate, să ai puterea de a spune: lume! Te iubesc…
dar câte nu poţi spune despre iubire…acea stare de graţie care te ajută să te iubeşti şi să te apreciezi aşa cum eşti cu bunele şi cu relele, să poţi să găseşti în tine resursele care să te ajute să stai pe pragul prăpastiei fără să-ţi fie teamă…să poţi să calci prin toate lăturile sufleteşti fără să-ţi fie silă…
să iubeşti singurătatea care nu poate decât să te rotunjească şi să te-mplinească, redându-te pe tine ţie însuţi…şi asta nu din prima încercare, nici dintr-a doua ci după secole de autonomie sufletească căci doar singurătatea te poate arăta cât de trufaş cu viaţa eşti şi cât de nerăbdător să le treci pe toate te ceri…
dar câte nu se pot spune despre iubire…şi ca să cad în prozaic o să-mi temele de casă a pot povesti mâine despre iubirea de sine şi iubirea aproapelui, în care sinele este burdihanul cel pofticios iar aproapele este gâtlejul cel mereu pregătit să facă faţă tuturor încercărilor pantagruelice…
*** - de cuminte la: 14/01/2010 21:45:00
(la: Cum comentati afirmatia?)
"atragi ceea ce esti!"

Asta-i o stupiditate pe sistem new-age. Isus a atras ceea ce era? Hulă, răstignire, oţet pe rană?

Umbletul te poate duce-n prăpastie dintr-un calcul greşit ori busola ţi-a luat-o razna, dar asta nu înseamnă că eşti o javră sufletească.
#516032 (raspuns la: #516012) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
CRUCEA - de Tot Areal la: 30/05/2010 17:38:47
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:
– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut...”.

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.
#545613 (raspuns la: #523603) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
nyx - de trestiafatala la: 20/12/2010 22:50:14
(la: Iubire interzisa)
înţeleg...în viaţă totul e alb sau negru. deranjezi sau nu, distrugi sau nu, lupţi sau nu.

din nefericire nu-ţi oferă nimeni dreptul să judeci...să ai o părere proastă, poate, fie...însă e alegerea fiecăruia sub ce pretext se îmbracă pentru a fi împăcat cu el însuşi. e mai dificil totuşi când îi afectează pe ceilalţi, în acest punct îţi dau dreptate...

întrebarea mea era ...un om care se află pe marginea prăpastiei... trebuie să înceteze să existe pentru ceilalţi...şi să-şi vadă de ograda proprie? e atât de simplu?
#588498 (raspuns la: #588344) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
liked best - de thebrightside la: 07/04/2011 09:48:19
(la: sine nomine )
eu mă ascund
mă ascund în muşuroiul furnicilor
lacrima mea nu omoară pe nimeni
o strâng în pumn şi se prelinge printre degete
ca un şarpe
când işi leapădă pielea
în palmă
îmi rămâne prăpastie
şi-un loc
un loc de mângâiat trupuri
un loc cu şopârle verzi dormind pe pietre
cum am văzut in ochii tăi odata



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...