comentarii

recunoștiință


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
*** - de munteanu rodica la: 16/06/2011 15:25:36
(la: Cine plateste?)
Am crescut într-o zona cu mulţi saşi iar formula "nemţeşte" îmi pare absolut normală,benefică.50-50 la plată(şi nu numai)te scuteşte uneori de umilinţă sau de obligaţia recunoştiinţei.
De fapt, nu neaparat 50-50.
Cînd ieşim undeva în grup fiecare plăteşte ce comandă.
Cati romani sunt in RM - de belazur la: 29/02/2004 06:26:31
(la: Care este viitorul Republicii Moldova?)
Cat priveste numarul celor care s-ar declara romani in RM, diverse sondaje dau cifre dintre cele mai diferite, incepand 2-3 % si terminand cu 19-20%. Cunosc ca s-au facut sondaje in care cifra era chiar mai mare, rezultalele carora nu au fost publicate. Si nu e de mirare, avand in vedere romanofobia ridicata la rang de politica de stat in RM... Iata un interviu publicat in ziarul Timpul cu Victor Stepaniuc (luderul comunist caruia ii apartine celebra fraza "In tara asta sunt prea multi romani"):

"Întrebare: Credeţi că minoritatea românească are dreptul să aibă nişte şcoli în Chişinău? Ce aţi face dacă majoritatea şcolilor s-ar declara româneşti?

V. S.: Acuma, jumătate din şcoli în republică sînt declarate româneşti. Deşi părinţii vin la şcoală şi întreabă cum liceul ista se numeşte româno-englez sau româno-turc dacă pe copii îi trimitem la şcoală ca moldoveni. Ce ar însemna asta? Şi apare problema elementară. Iaca asta se numeşte asimilare.

Întrebare: Aţi avut o iniţiativă ca securitatea să verifice loturile de carte românească adusă în RM. Aveţi de gând să lichidaţi bibliotecile de carte românească din RM, despre care aţi putea spune că prezintă un pericol pentru societate, statalitate?

V. S.: Eu am spus foarte clar, deci, literatura subverisvă. Ian închipuiţi-vă că noi azi începem a aborda foarte tranşant problema Moldovei istorice. Asemenea literatură dacă ar nimeri pe teritoriul României, statul român are dreptul şi el aşa şi face statul român, face bine, că el ştie a-şi apăra securitatea naţională. Asemenea literatură nu nimereşte în bibliotecile şcolare. Ea nimereşte la index. Da, aţi înţeles? În RM un asemenea mecanism nu există şi el nu există special. Special nu există. Nu a fost făcut. Când am anunţat acea adresare către organele respective, eu am vorbit despre literatura subversivă, antistatală. Acolo când nu se recunoaşte statalitatea RM, nu se recunoaşte nici populaţia majoritară moldovenească, când este atacată însăşi bazele statului moldovenesc, statul e numit stat artificial, creatură a Rusiei, a şovinismului rus ş.a., iată asemenea literatură nu trebuie să nimerească. Dacă vine literatura ştiinţifică pentru obiecte ca fizica, chimia, biologia atunci e o altă întrebare. Dar atuncea când e vine la tema aşa foarte jângaşă dacă spunem aşa pentru RM, pentru mentalitatea noastră, spiritualitatea noastră, aicea apar întrebări.

Întrebare: Totuşi, n-am înţeles ce ar putea presupune la modul concret "neutralizarea juridică".

V. S.: Şi ce dacă e scris "neutralizare juridică"? Ce noi acum nu încercăm să neutralizăm juridic româno-unionismul din această concepţie? Iată aceasta se numeşte neutralizare juridică. Încetişor, adică, am scos-o, am făcut dintr-însa lege. Dar dacă o să facem un referendum şi în baza acestuia o să adoptăm o lege, nu o să fie asta neutralizare juridică? Facem lege, dacă legea nu se respectă, după aceea încep să lucreze organele de drept.


Întrebare: Admit că sunteţi moldovean de etnie. Dar cu ce drept vă consideraţi majoritar dacă nici un studiu în acest domeniu nu s-a făcut, dacă nu puteţi numi nici un procent, confirmat ştiinţific sau sociologic, şi dacă cele trei instituţii de specialitate de la AŞM combat concepţia. De unde aţi luat că moldovenii nu-s români şi-s majoritari?

V. S.: Da de unde aţi luat dvs. că sunteţi majoritari? Dvs. aţi monopolizat absolut viaţa spirituală în RM. Dvs. nu vă convine că sunteţi minoritate? Bine, consideraţi-vă ce doriţi. Dar vă spun că aţi monopolizat absolut viaţa spirituală în ţara noastră. Iacat-aşa. Noi spunem aşa: fraţilor, nici românii, nici ucrainenii, nici leşii şi nici ruşii n-au creat aicea stat. Aicea au creat stat moldovenii din cele mai vechi timpuri şi ei s-au delimitat foarte clar de ucraineni, de români, de munteni ş.a.m.d. de la 1359 şi ei îs delimitaţi până astăzi. Dacă dvs. aveţi alte formule statale, dovediţi. Eu vă arăt cinci documente istorice, care nici un istoric din acei care se socoate că ei sunt cu adevărul ştiinţific în mână şi nu ştiu de unde îl au, care afirmă că este popor moldovenesc şi limbă moldovenească. Numai după 1990 absolut voluntar, fără drepturi, fără a primi acceptul populaţiei s-a întrodus în mentalitatea şi în spiritualitatea din RM două lucruri: Istoria românilor şi limba română. Pe teritoriul Moldovei lucrul ista n-o fost. El o fost numai când ne-am aflat în ocupaţie de la 1918 până în 1940. Şi punctum, cum spunea Eminescu la tema asta."

http://www.timpul.mdl.net/Article.asp?idIssue=12&idRubric=192&idArticle=384
#10924 (raspuns la: #10902) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă - de (anonim) la: 23/03/2004 10:59:47
(la: Catedrala Mantuirii Neamului: dezbatere si vot pe internet)
Duminică, 21 martie a avut loc în Parcul Carol un miting-plimbare organizat de “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” cu tema "Salvaţi Parcul Carol". Detalii pe www.humanism.ro - situl asociatiei
Relaţia specială dintre libertate şi cauzalitate.(continuare) - de DESTIN la: 11/08/2004 00:32:31
(la: Cum gandim?)
Pentru om nu există decât două principii disponibile în vederea aprehendării mentale a realităţii,anume cel al teleologiei şi cel al cauzalităţii.

Lucrurile care nu pot fi subordonate nici uneia din aceste categorii sunt, pentru mintea umană, absolut ascunse.

Un eveniment care nu se pretează la a fi interpretat cu ajutorul unuia dintre aceste două principii este, pentru om, de neconceput şi misterios.

Schimbarea poate fi concepută ca rezultat fie al manifestării cauzalităţii mecanice fie al comportamentului deliberat; pentru mintea umană nu există nici o a treia cale posibilă.

Este adevărat,că teleologia poare fi privită ca o varietate a cauzalităţii. Însă stabilirea acestui fapt nu anulează diferenţele esenţiale dintre aceste două categorii.

Viziunea panmecanicistă asupra lumii este tributară unui monism metodologic; ea nu recunoaşte decât cauzalitatea mecanicistă deoarece nu-i atribuie decât acesteia o valoare cognitivă, sau, cel puţin, una superioară valorii cognitive atribuite teleologiei.

Aceasta este o superstiţie metafizică. Ambele principii cognitive – cauzalitatea şi teleologia – sunt, datorită limitelor raţiunii umane, imperfecte şi nu ne furnizează cunoştinţe ultime.

Cauzalitatea duce la un regressus in infinitum pe care raţiunea nu-l poate epuiza niciodată.

Teleologia devine deficientă îndată ce se ridică problema ce pune în mişcare sursa primară a mişcării.

Ambele metode se opresc la câte o dată ultimă, care nu mai poate fi analizată şi interpretată.

Raţionamentul şi cercetarea ştiinţifică nu vor putea nicicând furniza o deplină satisfacţie a minţii, certitudine apodictică şi cunoaşterea perfectă a tuturor lucrurilor.

Cei ce caută lucrurile acestea trebuie să apeleze la credinţă şi să încerce să-şi liniştească conştiinţa îmbrăţişând un crez sau o doctrină metafizică.




Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#19524 (raspuns la: #19380) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Dacă ar exista o“teorie”creaţionistă ştiinşifică..." - de DESTIN la: 07/11/2004 06:56:09
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Ce afirmi tu te defineste nu numai ca ateu convins insa si ca o persoana contradictorie, toate acestea sunt usor de observat la o simpla privire asupra a ce tu ai scris.

Fireste este dreptul tau de a fi asa...insa cand iti doresti cu ardoare sa combati un seaman de-al tau pentru faptul ca spiritualitatea sa se difera de a ta...denota o gandire rigida,indreptata intr-o singura directie.

Ce zici tu intr-un comentariu catre souris:

"Te inţeleg, ca nu eşti de acord cu mine, fiind educată, cred eu, de mică în spiritul creştinismului. Spune-mi sincer, cand parintii iti povesteau despre Dumnezeu si iti expuneau miturile crestine, ei ti-au spus ca exista si teorii care neaga aceste mituri ? Nu prea cred, ca ti-au spus, oferindu-ti “sansa” de a alege, cand inca nici nu erai in stare sa alegi. Cu alte cuvinte, te-au indoctrinat, fără să-ţi ofere alte şanse."

"mituri crestine!!!???"

Faci o confuzie enorma numind "spiritul crestinismului...""mituri crestine".

Stii sa definesti Religia?
Stii sa definesti Crestinismul?
Stii sa definesti Biserica?

Nu stii si nu ma surprinde,nici nu te condamn pentru aceste lipsuri...insa este placut si cuminte,frumos si intelept sa abordezi tematici cunoscute tie.

Insa nu convingi nici cu acele cunostiinte stiintifice!!!

Mai departe ce mai afirmi tu:

"Dacă ar exista o “teorie” creaţionistă ştiinşifică, ea ar trebui expusă ştiinţific, nu sub chip de poveste, dar o asemenea teorie NU EXISTĂ."

Nici nu este necesara o {“teorie” creaţionistă ştiinşifică,"}cum tu o numesti!!!???BIBLIA este mai mult decat aceea denumire rautacioasa pe care tu ai dat-o.

"Teorie" ...stiintifica"expusa stiintific" ce expresie ai folosit!!!

Contrar celor sustinute o vreme de catre evolutionisti, in prezent se afirma din ce în ce mai mult ca aparitia si dezvoltarea stiintelor nu este in conflict cu BIBLIA.

Acest lucru a fost argumentat de Stanley L. Jaki în lucrarile sale, de H. Butterfield si altii care au aratat ca stiinta moderna a fost nascuta in cultura iudeo-crestina din punctul de vedere al conceptiei despre lume, pe cand stiinta despre lume a fost nascuta moarta in celelalte culturi antice.


"...dacă biserica ar fi fost mai maleabilă."

Biserica este sfanta, insa nu prin sfintenia celor ce o reprezinta,a membrilor sai,este prin faptul ca sfant este intemeietorul si Capul ei, Domnul Isus Cristos.

Sfintenia Bisericii nu este atinsa de pacatele noastre, caci nimeni nu este fara de pacat dintre semeni.

Rolul Bisericii este si de a sfinti, prin harul lui Dumnezeu si puterea data ei de Isus Cristos.

Suntem liberi,avem aceasta libertate in spiritualitate,in gandire...sa nu fim patimasi cu noi ,cu semenii nostri.

Continui cu afirmatiile:

"Omul este muritor, deoarece organismul uman se uzează, inclusiv creierul – “locaşul sufletului”. Probabil, ştiinţa va reuşi să “împingă” bariera morţii cu 100, poate chiar cu 200 de ani, dar nu o va putea nimici. Bine, şi dacă este imposibil, să ne mulţumim cu ce avem şi să ne străduim să facem din viaţa noastră o capodoperă, fiecare pe măsura talentelor şi aptitudinilor sale."

Cat de "stiintific" ai explicat...toti trebuie sa te credem...!!!???

"organismul uman se uzeaza,inclusiv creierul..."fireste "inclusiv" organism este si creierul.

Viata ca o capodopera!!!???original imbold.

Iti recomand ca intre colegi de cafenea sa citesti:

Stanley L. Jaki;
H. Butterfield.

Cu bine,

PS Se intelege "colaborarea", anonim-Adela-ueit...numai la o simpla postare...simultaneitatea,stilul folosit ,"sustinerea reciproca neintemeiata".Imi amintesc de acelasi procedeu folosit de comunisti...pentru a iesii in fata se foloseau de doi tovarasi...unul sa-l propuna,un altul sa-l sustina...stiintific domnule!!!(tovarasi)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.
#27968 (raspuns la: #27929) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Concluziile mele- raport de cercetare - de Hypatia la: 16/11/2004 18:59:25
(la: Conflictul in Cafenea. Va rog sa ma ajutati!)
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI
MASTER PSIHOLOGIE SOCIALA
MODULUL : ANALIZA SI INTERVENTIA IN GRUPURI SI ORGANIZATII
PSIHOLOGIA REZOLVARII CONFLICTULUI
CONFERENTIAR DR. ANA STOICA-CONSTANTIN
STUDENT: PLAESU TEODORA
ANUL II SEMESTRUL I




CONFLICTUL RELIGIOS PE INTERNET


Lumea internetului, relativ nouă mai ales pentru cetăţenii planetari care trăiesc in România, aduce cu sine o problematica aparte: comunicarea în mediul virtual.
Psihologia confictului în mediul virtual pune în discuţie problematica legată de grup si de conflict, în contextul comunicării la distanţă şi/sau prin intermediul internetului. Scopul cercetării este de a pune în evidenţă modul în care au loc interacţiunile din cadrul grupului constituit prin intermediul internetului, precum şi dobândirea informaţiilor necesare prevenirii şi/sau rezolvării conflictelor pe teme religioase care apar în mediul virtual.
Pentru început, mă voi referi la “grup” si la “conflict”, în încercarea de a fixa cadrul teoretic al cercetării, prin apelul la studiile existente. Ulterior, voi descrie cercetarea întreprinsă în mediul virtual şi apoi voi prezenta rezultatele cercetării.
Plecăm de la considerarea grupului ca fiind “constituit dintr-un
ansamblu de persoane dependente unele de altele în realizarea propriilor
scopuri.” Starea de conflictualitate (intrapsihică, între grupuri sau
subgrupuri, între persoane) este parte integrantă din structura
grupurilor. Raporturile care se dezvoltă aici vor fi în acelaşi timp
fundamental complementare şi conflictuale . Situaţiile de grup
reactivează în special conflictele în raport cu identitatea. Aceasta este unică şi colectivă în acelaşi timp. Dezvoltarea identităţii s-a efectuat, după cum indică S. Freud, prin identificare: “Fiecare individ face parte din mai multe grupuri şi, cu ajutorul identificărilor celor mai variate, s-a orientat prin aceste legături, în multiple direcţii şi şi-a construit idealul Eului propus după modelele cele mai diverse.” Pluralitatea identificărilor posibile şi a imaginilor reflectate de privirea altora face ca fiecare să se confrunte cu propriile sale reprezentări diferite sau cu diversele părţi ale lui însuşi. O referinţă unificatoare se poate găsi doar ca o “verigă dintr-un lanţ”, după expresia lui S. H. Foulkes, în identitatea familială trecută şi prezentă. Aceasta se află la originea legăturilor sociale şi permite situarea şi plasarea în cadrul interacţiunilor ce dau naştere respectivului grup nou. Este vorba, de fapt, nu numai despre o referinţă la interacţiuni şi la un teritoriu familiar, ci şi de introducerea în grup a unei părţi din acest teritoriu familiar, adică a unei părţi din sine, fiecare încercând să structureze realitatea acestei noi situaţii plecând de la propria sa istorie, de la obiectele sale şi de la personajele interne. Dacă şi alte apartenenţe sunt menţionate (profesională, religioasă, politică...), acestea sunt în mod frecvent subordonate cauzalităţii raporturilor familiale: cariera profesională, alegerea religioasă sau politică sunt explicate în termenii unei investiţii sau a unei contra-investiţii legate de moştenirea familială pe care fiecare o poartă în sine.
Din perspectiva psihologiei sociale, organizaţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Eficienţa grupurilor este apreciată în lumina conceptelor de influenţă socială, comportament de lider, conformitate, coeziune, climat. Integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri. Tipologia comportamentului grupurilor ori strategiile de management al comportamentului grupurilor sunt tratate din perspectiva interveniei organizaţionale.
GRUPUL ELECTRONIC este grupul ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin reţea electronică şi nu dispun de interacţiuni de tip “faţă în faţă”. In mod tipic, grupurile electronice interacţionează prin reţeaua de poşta electronică, trimiţând mesaje. Astfel de grupuri găsim şi în cadrul forumurilor de pe cele mai diverse site-uri (situri). Organizarea acestora este în principal aceeaşi, diferenţele constând în tematicile propuse de administratorii forumurilor sau în chestiuni legate de modalitatea de accesare a sitului. Spre exemplu, pe pagina www.itemsoft.ro , forumul este orientat pe teme de psihologie şi se adresează mai ales psihologilor, studenţilor si profesorilor universitari de la Facultăţile de Psihologie. www.crestini.ro este situl care propune forum pentru cei preocupaţi de problemele religioase şi se adresează în primul rând creştinilor, iar www.poezie.ro este un sit pentru poeţii contemporani şi pentru iubitorii de poezie.
www.Cafeneaua.com este un forum complex prin diversitatea temelor abordate, adresânsu-se tuturor românilor din lume. Aici, fiecare utilizator înregistrat- cu numele real sau pseudonim- are posibilitatea să citească şi să posteze mesaje şi chiar conferinţe pe cele mai diverse teme. “Cafeneaua” este uşor de accesat şi chiar şi un începător al utilizării reţelei electronice de tip internet, poate citi şi scrie foarte uşor. Dezavantajul constă în faptul că utilizatorii- de sex, vârstă şi pregătire diferită-formează un grup foarte mare, neomogen, cu interese foarte diferite.
“Compararea grupurilor electronice cu cele “faţă în faţă” evidenţiază câţiva factori care pot afecta deciziile electronice. In primul rând, membrii au posibilitatea să introducă informaţiile anonim. Şi chiar dacă contribuţiile nu sunt anonime, oamenii se pot simţi oarecum mai anonimi decât într-un grup “faţă în faţă”. In al doilea rând, lipsesc sursele de informare vizuală despre ceea ce simt altii, constând în limbajul corpului şi tonul vocii. In fine, în grupurile electronice pot mai mulţi inşi o dată. După cum vom vedea, aceste diferenţe influentează structura socială a grupurilor şi, în consecinţă, procesul decizional.”
2.CONFLICTUL, aşa cum este definit de Mayer, “este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea)”. In forma sa clasică, un conflict implică atitudini şi comportamente antagonice. In ce priveşte atitudinile, părţile în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă, se consideră reciporc nerezonabile şi dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotajul sau agresiunea fizică. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund in relaţiile dintre grupuri:
a.interdependenţa , atunci când persoanele dintr-un grup/organizaţie sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există potenţial pentru conflict.Interdependenţa necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare “se descurcă singur”. Apoi, interdependenţa inseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentu una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism.
b.diferenţele de putere, statut şi cultură; conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Dacă dependenţa nu este reciprocă ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Diferenţele de statut impulsionează conflictul atunci când activitatea într-un grup/organizaţie decurge astfel încât să fie cazul ca oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior şi sunt puşi în situaţia de a lua decizii, de a da ordine sau de a controla pe cei cu statut superior. Când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis.
c.ambiguitatea. Scopurile, jurisdicţiile şi criteriile de performanţă ambigue sunt sursă de conflict. In ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. In plus, este greu să împarţi laude şi critici în cnformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde.
d.resurse insuficiente: diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Insuficienţa resurselor are capacitatea de a transforma conflictele mascate sau lente în conflicte deschise şi acute.
e.identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri. Identificarea cu un grup sau clasă de oameni pregateşte terenul pentru conflictul organizaţional. Ei au tendinţa de a dezvolta păreri mai bune despre membrii grupului “lor” şi păreri mai proaste despre grupurile ai căror membri nu sunt. Această parţialitate este legată de buna părere despre sine şi este un factor esenţial. Identificarea cu succesele grupului propriu şi disocierea de eşecurile celor din afară încurajează stima faţă de sine şi oferă sentimente plăcute de solidaritate socială. Atribuirea comportamentului pozitiv propriului grup de lucru contribuie in mod normal la buna părere despre sine. Există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale, tipul de funcţie sau nivelul funcţiei şi, de aceea, prevalenţa parţialităţii intergrupuri sugerează că organizaţiile vor trebui să acorde o atenţie specială modului în care tratează relţiile între aceste grupuri.
Sursele conflictului pot fi:
a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
b) nevoi/interese umane;
c) comunicarea defectuoasă sau absentă;
d) lezarea stima de sine ;
e) valorile persoanelor;
f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;
g) comportamente neadecvate;
h) agresivitatea;
i) competenţele sociale;
j) cadrul extern;
k) statutul, puterea, prestigiul, “principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi a informaţiilor.
Tipuri de conflicte: după intensitate,
-disconfortul, adică sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate preciza ce anume;
-incidentul, adica fapte minore, care întristează sau irită un timp, pentru ca în câteva zile să fie uitate;
-neînţelegerea, care are la bază concluzii eronate în legătură cu o situaţie, datorată comunicării neclare sau lipsei de legături dintre preopinenţi. Uneori neînţelegerea survine pentru că situaţia provoacă irascibilitate cuiva. Gândul îi revine obsedant la acelaşi lucru şi perceptiile asupra problemei sunt alterate.
-tensiunea, simptom evident al conflictului, distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape tote acţiunile aceleia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe, iar sentimentele pe care le are faţă de cealaltă persoană se înrăutăţesc semnificativ. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă;
-criza este cel mai evident simptom al conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, când apare violenţa, când cearta se înfierbântă, iar oamenii se lasă dominaţi de sentimente, e momentul când se plănuiesc şi se săvârşesc acte necugetate.
Cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază sau combinaţii ale acestora:
disputele asupra obiectivelor,
disputele asupra faptelor,
disputele asupra procedurilor, se concentreză în general asupra aşteptărilor cuiva legate de comportamentul partenerului.Sunt alimentate de chestiunile de etică, onestitate şi respectarea ierarhiei şi statutului social şi organizaţional.
Conştientizarea acestor diferite tipuri de conflict ne atrag atenţia asupra nevoii de a înţelege exact ce este de fat un episod conflictual. De exemplu, diferenţele fundamentale de obiective nu se rezolvă obligatoriu prin clarificarea disputei asupra faptelor. Se poate produce şi suprapunerea domeniilor. Un conflict factual poate duce la conflict procedural, dacă una din părţi este percepută ca sabotândmunca celeilalte. Când se întâmplă aşa, adevărata rezolvare a conflictului are loc atunci când sunt tratate toate aspectele. In căutarea rezolvării este bine să avem în vedere categoriile de referinţă ale oponentului. Organizaţiile sunt comunităţi umane care se comportă ca oricare alte comunităţi. In interiorul lor, oamenii concurează pentru putere şi resurse; există diferenţe de opinii şi valori, conflicte de priorităţi şi de scopuri; există confruntarea dintre cei care vor să schimbe lucrurile şi cei care doresc să ducă o viaţă liniştită în organizaţie; există grupuri de presiune, clici şi cabale, rivalităţi şi contestări, incompabilităţi între caractere şi alianţe. Diferenţele pot fi necesare, pentru ca o organizaţie să se poată adapta la o lume înconjurătoare în continuă schimbare. Ele alcătuiesc “varietatea necesară” receptarii complexitaţii acestei lumi. Sarcina liderului este să capteze aceste energii şi să folosească difrenţele din interiorul organizaţiei, pentru dezvoltarea ei.Rezolvarea conflictelor presupune şi adoptarea unui stil de management al conflictului corespunzător situaţiei:
-Dacă intervine ceva neînsemnat sau lipseşte informaţia, oamenii trebuie calmaţi, iar dacă oponentul este foarte puternic şi foarte ostil, ocolirea conflictului poate fi un răspuns înţelept -stilul ocolitor;
-In cazul unor greşeli intervenite în managementul conflictului, cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia şi nesusţinerea interesului propriu, este semnul distinctiv al stilului îndatoritor, foarte eficace pentru a construi o relaţie de bunăvoinţă.
-Stilul competitiv maximizează impunerea interesului propriu şi minimizează cooperarea. De aceea, specialiştii recomandă adoptării acestui stil atunci când suntem siguri de realitatea faptelor, într-o situaţie de tipul câştig/pierdere sau când nu mai avem de a face cu oponentul în viitor.
-stilul concesiv sau compromisul între competiţia pură şi curtenia pură nu dă conflictului răspunsul cel mai creativ, dar este o reacţie înţeleaptă la conflictele rezultate din insuficienţa resurselor şi o bună poziţie de retragere când alte strategii eşuează.
-In stilul colaborativ, atât impunerea interesului propriu cât şi cooperarea sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord integrativ, care să satisfacă interesele ambelor părţi. Accentul se pune pe o solutie tip câştig/câştig, în care se presupunerea că soluţionarea conflictului poate aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Gary Johns şi alţi cercători (Helena Cornelius şi Shoshana Faire) vorbesc despre conflictul pozitiv şi conflictul negativ, în sensul că în grupurile care sunt centrate pe rezolvarea sarcinii, este de dorit prezenţa unui conflict care să ducă la identificarea erorilor, la sufocarea ideilor ilogice, prevenirea gândirii de grup şi buna informare a managerilor, la motivarea oamenilor să accepte competiţia şi schimbarea. In astfel de cazuri, conflictul este o circumstanţă naturală în organizaţii şi nu ia totdeauna o formă deschisă şi extremă. Insă, pentru grupurile care sunt centrate pe relaţiile dintre membrii, competiţia nu este lucrul cel mai indicat, iar pentru a transforma certurile în distracţie, pentru a învăţa că certurile noastre şi diferenţele individuale fac parte din viaţă, că şi pentru anticiparea conflictului potenţial şi tratarea sa în mod constructiv, avem nevoie de pregătire specială. Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.Vorbim despre conflictul negativ, pentru că de cele mai multe ori, “în conflict omul nu acordă nevoilor celeilalte persoane atenţia pe care o acordă propriilor sale interese.” Abandonul, reprimarea, adoptarea stilului victorie/înfrângere şi compromisul sunt tot atâtea exemple pentru conflictul negativ, pentru că este blocată flexibilitatea, apar dificultăţi, în special atunci când perseverăm în încercarea de a demonstra punctul nostru de vedere, în loc să calmăm lucrurile, sau când pretindem ca totul să fie perfect. Confruntarea cu problema poate fi traumatizantă pentru cei implicaţi în conflict. Uneori ne definim valorile prin semenii şi problemele faţă de care ne opunem; furia şi jignirea sunt cele doua feţe ale medaliei, indiferent dacă sunt sau nu exprimate.
“Voinţa de a soluţiona conflictul este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor”, spun cercetătoarele mai sus citate, iar aceasta este suficientă, uneori, căci acolo unde există dorinţă, există şi posibilitatea realizării sale în fapt. “Este incitant să ai această disponibilitate şi totodată să-i ajuţi şi pe alţii să şi-o cultive.” Dar ce-i împiedică pe oameni să dorească rezolvarea conflictelor? Specialiştii au identificat opt atitudini care pot fi răspunsurile la această întrebare: necinstea, stima de sine/orgoliul, nevoia de scuze, dorinţa de răzbunare, lezarea, supărarea, resentimentul, “eu am avut dreptate, tu nu ai avut”.
Dezvoltarea dorinţei de a rezolva problema presupune să se schimbe ceva în interiorul nostru, să ne întoarcem la priorităţi. Atunci când cineva doreşte să rezolve situaţia problematică, nu înseamnă că acea persoană este cea vinovată, ci înseamnă că a renunţat să-l învinuiască pe celălalt, luând-o de la capăt, înseamnă că recunoaşte că satisfacţia pe care i-o oferă o bună relaţie este mai importantă decât aceea de a-şi demonstra punctul de vedere. Pentru a rezolva un conflict în mod civilizat trebuie ca toţi participanţii să dorească soluţionarea lui. Este important să formulăm problema în termeni largi, să identificăm cine sunt persoanele (părţile) implicate în conflict şi să aflăm care sunt nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie, după care urmeaă proiectarea variantelor de soluţionare a conflictului, în trei etape:
generarea soluţiilor;
alegerea soluţiilor
transpunerea in practică a variantelor selectate.
Morton Deutsch vorbeşte despre trei tipuri de bază ale orientării motivaţionale faţă de un conflict: de cooperare- partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum şi pentru al său; individualistă- patea are interes să facă tot posibilul pentru sine şi nu este preocupată de celălalt; şi competitivă- partea are interes să reuşească mai bine decât celălalt şi în acelaşi timp să facă totul pentru sine. Iar “legea simplă a lui Deutsch despre relatiile sociale” indică faptul că: “procesele si efectele caracteristice provocate de un tip dat de relaţii sociale (de exemplu, de cooperare sau de competitivitate) tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţie socială”. Inţelegerea condiţiilor care dau naştere la procesele sociale de cooperare şi de competitivitate, precum şi caracteristicile lor, este esenţială pentru înţelegerea circumstanţelor care dau naştere proceselor constructive sau distructive în cadrul soluţionării conflictelor. Un proces constructiv de soluţionare a conflictelor este, în esenţa sa, similar unui proces de interacţiune competitivă. Din moment ce se cunosc o mulţime de date despre natura proceselor de cooperare si de competitivitate si despre condiţiile ce dau naştere la fiecare, multe din aceste cunoştinţe pot fi aplicate pentru înţelegerea factorilor care hotărăsc dacă un conflict va lua un curs constructiv sau unul distructiv.




Tema cercetării a fost aleasă tocmai datorită interacţiunilor de tip internet în domeniul religios pe care le-am putut surprinde mai bine de un an pe forumurile românesti. Am constatat că multe conferinţe erau închise de administratorii sitului pentru că cel mai adesea dezbaterea degenera în conflict. Astfel, mi-am propus să verific ce determină conflictele şi dacă discursul utilizatorilor forumurilor se schimbă o dată cu adoptarea unei comunicări pozitive, plecând de la ipoteza că participanţii la dezbaterile din mediul virtual vor intra mai puţin în conflict dacă vor conştientiza conflictul şi consecinţele sale.
Inţelegem prin “mai puţin” conflicte mai rare şi de intensiune mai scăzută decât cele care sunt acum în forum.
Am formulat următoarele obiective:
1.Chestionarea utilizatorilor unui site, www.Cafeneaua.com, despre modul în care este perceput conflictul şi rezolvarea sa în spaţiul virtual.
2.Identificarea modului în care poate fi evitat/rezolvat conflictul în spaţiul virtual.
Ca metodă, am ales brainstormingul, prin care să colectez de la utilizatori informaţii despre conflict şi ideile lor în legătură cu posibilităţile de prevenire şi de rezolvare a conflictelor. Astfel, am deschis o conferinţă cu titlul “CONFLICTUL;vă rog să mă ajutaţi!” şi în deschidere le-am prezentat celorlalţi participanţi la dezbatere problema aşa cum o văd eu:
“Am constatat de multe ori că dezbaterile din conferinţele Cafenelei se soldează cu conflicte. Pentru că mă preocupă foarte tare acest fenomen, vă propun să-l cercetăm împreună. Pentru început, vreau să ştiu ce credeţi D-voastră despre conflictele din Cafenea. De ce credeţi că apar? De ce sunt "predispuse" conflictului anumite teme? Care sunt aceste teme?
Cum credeţi că ar trebui gestionate conflictele? Vă rog tare mult să mă ajutaţi să facem această cercetare, pentru a evita pe viitor situaţiile conflictuale, pentru a învăţa împreună cum să le rezolvăm, să ajungem la acea parere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni. Mulţumesc tuturor celor ce vor colabora! La urma urmei, suntem o comunitate. După cum unii deja bănuiesc, cercetarea aceasta o fac în calitate de student în ştiinţele sociale.”
Deşi conferinţa este publică şi orice utilizator şi vizitator al Cafenelei are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu conflictele din conferinţele Cafenelei, am trimis invitaţii personale, prin mesageria privată, mai multor utilizatori despre care ştiam că se află în conflict cu una sau mai multe persoane, iar aceştia au răspuns invitaţiilor mele.
Am ales ca metodă brainstormingul pentru că şi în mediu virtual, această metodă se foloseşte pentru a atinge aceleaşi obiective ca si metoda tradiţională: generarea de idei noi, fără evaluare. Cercetarea de faţă demonstrează încă o dată studiile efectuate despre grupurile electronice: “Dacă au mai mult de doi membri, grupurile acestea sunt mai performante în brainstorming decât cele tradiţionale, atât în calitate cât şi în cantitate. Pe măsură ce grupurile electronice devin mai mari, ele tind să producă mai multe idei, dar raportul idei/persoană rămâne constant. In contrast, când grupurile “faţă în faţă” se măresc, sunt generate din ce în ce mai putine idei de persoană. Ce explică succesul tehnici electronice? Reducerea inhibării legate de participare şi posibilitatea de a comunica ideile fără a-i mai aştepta pe alţii par să fie motivele principale.”
Statistic, după două săptămâni de la deschiderea conferinţei, situaţia se prezenta astfel:
sunt 2612 afisari, 198 de comentarii, făcute de 39 de utilizatori ai Cafenelei, 12 femei si 27 bărbaţi. Din cei 39 de utilizatori, 19 sunt români stabiliţi peste hotare, 11 s-au prezentat ca români rezidenţi în România, iar despre ceilalţi nu putem spune de unde sunt, întrucât nu şi-au dat datele lor personale.
Dezbaterea despre conflict s-a dovedit o ocazie de a răbufni in conflict, pentru membrii Cafenelei care s-au certat de-a lungul timpului, s-au între care s-a adunat mai multă tensiune, prin imposibilitatea exprimarii unor puncte de vedere la un moment dat. Astfel, după primele două mesaje, pline de idei şi încurajările venite din partea gadzei, au urmat alte şapte mesaje, în care participanţii şi-au expus părerile lor. Au urmat apoi trei mesaje din partea gazdei prin care s-a întărit disponibilitatea unora mai timizi de a-si exprima punctul de vedere. Urmează alte sapte mesaje orientate spre aducerea câtor mai multe idei despre conflict, însă apar şi primele nemulţumiri în legătură cu dorinta gazdei de a ajunge la un punct de vedere comun faţă de tratarea conflictelor şi mai ales faţă de prevenirea lor. Işi face loc şi primul conflict, între doi adversari declaraţi: Jimmy_Cecilia şi Anita47: dacă la început fiecare îsi exprima nemulţumirea faţă de temele care ne aduc în conflict, în cearta lor intervine un al treilea participant, AlexM, supărat pe atitudinea poliţienească a lui Anita47 şi postează un mesaj extrem de dur la adresa etniei evreieşti. Conflictul se derulează apoi între cei din urmă şi un alt participant, Axel, încearcă “să liniştească” atmosfera, fără succes. Intervenţia gazdei nu a fost eficientă pentru a opri atacul lui Anita 47. Fiindcă a intervenit şi un alt adversar declarat al său, SB, inflamând şi mai mult atmosfera, unul dintre administratori decide închiderea temporară a conferinţei. Discuţiile purtate pe cale particulară între gazda conferinţei şi celălalt administrator au avut sorţi de izbândă si după apoximativ 24 de ore, conferinţa s-a redeschis, cu eliminarea celui găsit vinovat de starea de conflict: AlexM. Această decizie a fost contestată. In primul rând de Axel, unul dintre artizanii stării de conflict. Anita 47 îl atacă din nou pe SB şi, treptat şi alţi participanţi încep să-şi exprime nemulţumirea faţă de eliminarea lui AlexM, ceea ce determină replici tăioase din partea aceluiaşi Anita47, care îşi îndreaptă furia către unul dintre cei care cereau revenirea lui AlexM, Florin şi atât. Conflictul ia amploare prin intrarea în conflict a unui alt participant, Destin, adversar al lui Anita47. Pentru că administratorii iau dreptul de publicare lui Anita47, conflictul se poartă între ceilalţi doi protagonişti. Incep să intervenă şi alţi participanţi, în încercarea de a linişti spiritele. Interventiile gazdei şi ale altor participanţi duc dezbaterea mai departe, dar şi conflictul. Astfel, Florin şi atât continuă conflictul cu gazda, acuzând-o de intoleranţă. Lui i se alătură Gabi Boldiş, care alimentează conflictul religios, care se va transfoma într-un conflict personal cu Hypatia, gazda conferinţei. Revin Anita47 şi SB, mai calmi, cu câte un banc, menite să relaxeze dezbaterea, dar intervenţia lui Ikoflexer îl aduce în conflict cu Anita47, moment în care Anita 47 este considerat troll de majoritatea participanţilor. “Trollul” este participantul care blochează cu bună intenţie discuţiile, abătându-le de la subiect şi luând la atac persoanele participante. Acum Anita47 este în conflict cu SB, Ikoflexer, Păianjenul şi Adrian Marchidan. Ideea gazdei de a discuta conform unor reguli, anunţate şi ele, a fost foarte rău primită, drept pentru care gazda a fost înfruntată de mai mulţi participanţi. Un alt motiv de conflict cu gazda, a fost neînţelegerea unei alte propuneri din partea gazdei: abordarea problemelor sau subiectelor de dezbatere ca dileme, iar al treilea motiv de conflict a fost prezentarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, care interzice anumite abordări legate de chestiunea evreiască. E momentul în care conflictele dintre ceilalţi membrii se conservă, iar gazda devine vinovatul numărul 1 pentru starea de conflict. Are un singur susţinător: SB.
Participanţii la dezbatere au indicat drept cauze ale conflictului în mediu virtual urmatoarele:
-educaţia si autoeducaţia (Axel, 24835)
-diferenţele dintre oameni, greşelile de interpretare (Daniela Manolescu, 25398)
-anonimatul utilizatorilor (Daniel Racoviţan, 24810)
-ideile preconcepute si răutatea (Sonia, 24866)
-atitudinea comentatorilor (Desdemona, 25398)
-aţâţarea din partea unora şi activitatea trollilor (SB, 25313) -“trollii” sunt persoanele care deturnează dezbaterea spre ceartă, de dragul contrazicerii şi de a face şicanii celorlalţi)
-Anita47 ( mai mulţi utilizatori au indicat această persoană ca fiind provocatoare de tensiuni şi conflicte)
-lipsa ruşinii faţa de Dumnezeu şi de semeni (Carapiscum, 25164)
-orgoliul (LCM, 25211)
-subiectele de actualitate (Jimmy_Cecilia, 24969)
-discuţiile despre istorie, religie, politică (Florin şi atât 25213)
-subiecte fără zona de mijloc, de armistiţiu
-dogme diferite
-ambianţa NET: fără frică, fără respect (anonim, 25222)
-natura virtuală (Păianjenul)
-evitarea monotoniei (Daniela Manolescu)
-Oamenii îşi dau cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosc (AndreiS, 25598)
-intoleranţa (Adela, 25424)

Ca forme sau tipuri ale conflictului sunt enumerate: dezbaterea de idei, pe care unii o identifică cu conflictul, neînţelegerile, criticile.
Nivelurile atinse de intensitate a conflictului sunt sesizate ca : jigniri, insulte, calomnii, ameninţări, certuri, atacuri la persoană.

Comportamente în conflict: defularea, “tonul” ridicat, replici tăioase, hazul de necaz. De la un timp, şi-au făcut loc în variante diferite şi asumarea responsabilităţii pentru conflict şi, pe alocuri, încercări de a se scuza, ceea ce a condus la atitudini mai apropiate de împăciuire, pe de o
parte, dar şi la escaladarea virulenţei mesajelor, pe de altă parte.

Părţi implicate:
mai intâi persoanele implicate în conflict din alte conferinţe, e.g. Anita- Jimmy_Cecilia, Anita-SB, Hypatia-Gabi.Boldiş;
apoi participanţii la această conferinţă, e.g. Destin- Florin şi atât, Anita-AlexM,
urmând ca tensiunea să crească între gadza conferinţei si participanţii nemultumiţi de ideea şi de soluţiile avansate până aici, e.g.: Hypatia-Gabi.Boldis, Mary, Florin şi atât.

Posibile rezolvări:
-recunoaşterea conflictelor existente, SB 25721, Ikoflexer 25642, Anita 25734, Gabi.Boldiş 25723
-renunţarea la controversă, Păianjenul, 25649
-banarea producătorilor de conflict (mai mulţi utilizatori)
-limbaj civilizat şi bun simţ, Sanjuro 24955
-negociere după plan, Hypatia 25402
-hazul si ironia: Axel, Daniela Manolescu.

Deşi participanţii la brainstorming au avansat idei valoroase, atât cantitativ cât şi calitativ, pot spune că rezolvarea conflictelor în mediul virtual şi prevenirea lor a rămas o problemă de cercetat in continuare, pentru că soluţiile propuse au fost aspru criticate şi respinse de participanţi. Cercetările studiate arată că “grupurile electronice înclină să fie mai echilibrate decât cele “faţă în faţă”. Barierile de statut tind să dispară şi participarea este mai uniform distribuită între membri”, pe de o parte, însă “comunicarea electronică a încurajat mesajele impulsive, dure şi exprimarea unor păreri extremiste ()”. Fiind un grup constituit ad-hoc, în care unii participanţi sunt membri mai vechi, iar alţii sunt membri mai noi în “Cafenea”, conferinţa nu s-a soldat cu rezultate mulţumitoare, care să poată fi folosite. “Interacţiunea electronică încetineşte invariabil procesul şi duce la dificultăţi în privinţa atingerii consensului. poate fi o explicaţie parţială, dar lipsa semnalelor verbale şi nonverbale face dificilă recunoaşterea tendinţelor subtile pentru ajungerea la consens. Aceasta sugerează nevoia pentru o versiune electronică a abilităţilor de lider de discuţie” care să conducă grupul ca în maniera tradiţională:
-El este cel care convoacă grupul şi conduce discuţiile;
-pune problema într-o manieră nondefensivă, obiectivă, fără a sugera soluţii sau preferinţe;
-lucrează cu toţi membrii; previne dominarea de către o singură persoană şi protejează membrii grupului de atacuri sau critici severe;
-furnizează date concrete, esenţiale şi clarifică orice restricţii asupra soluţiilor;
-nu face sugestii şi nu pune întrebări care să orienteze discuţia într-un
anume sens;
-pune întrebări stimulative, care să facă discuţia să înainteze;
-rezumă şi clarifică problematica, în câteva puncte, pentru a marca
progresul dezbaterii;
-dispune de răbdare când apar pauze.
Analizând din această perspectivă problema conflictului în mediul virtual,
consider că unele din intervenţiile avute în cadrul conferinţei, au fost
greşite, sporind procesul de “inflamare” a participanţilor. Astfel, planul
sugerat de Hypatia este o astfel de greşeală, care a adus-o în conflict cu Gabi.Boldiş, Florin şi atât, Mary.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este că mulţi utilizatori consideră că pentru Cafenea, conflictul este calea către progres, confundând conflictul cu controversa, şi, de aceea, s-au opus cu vehemenţă încercărilor de rezolvare a conflictului în general, prin practicarea trollării utilizatorilor şi mai ales, a gazdei conferinţei despre conflict, Hypatia.
Ce a determinat pe participanţii la conferinţă să intre în conflict cu gazda?
A fost o întrebare care m-a frământat mai mult timp. Din analiza mesajelor postate, se pot identifica trei aspecte:
1.Dorinţa Hypatiei de a ajunge la un punct de referinţă comun tuturor utilizatorilor “Cafenelei” şi implicit, a conflictelor. Se pare că “acea părere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni”, a fost interpretat ca o încercare de uniformizare a opiniilor despre conflict -aspectul manifest- şi refuzul declarat faţă de evitarea, respectiv rezolvarea conflictelor- aspectul latent, la început. Ulterior, aspectul latent iese la suprafaţă, demonstrând rezistenţa la schimbare a mentalităţii participanţilor.
2.Apelul la respectarea regulilor şi a legii, în genere, a displăcut total participanţilor, care au criticat şi regulile şi legea, considerând că dacă sunt imperfecte, nu sunt obligaţi să le respecte.
3.Disponibilitatea diferită de înţelegere şi de acceptare a problemei şi respectiv a soluţiilor, pot fi tot atâtea motive.
Incercarea noastră practică de a dezamorsa conflictul dintre diferiţii utilizatori ai Cafenelei, a evidentiat faptul că oamenii conştientizează conflictul. Problema pusă în termeni de nevoi a reusit să-i transforme pe protagonişti în parteneri, cel puţin pentru un scurt timp. Ei au identificat corect cauzele care i-au adus în conflict şi au căutat să indice şi posibile căi de rezolvare, chiar dacă nu toţi participanţii doresc rezolvarea lui. Proiectarea demersului practic pentru schimbarea atitudinilor în procesul comunicării dintre membrii grupului, a fost sortit eşecului, pentru că unii paticipanţi au simţit noi relaţii de autoritate cu propunătorul şi nu sunt pregătiţi să-şi asume noi responsabilităţi, declarându-se pro comportamentului liber şi neîngrădit de reguli, în care fiecare să-şi exprime personalitatea aşa cum consideră de cuviinţă. In timpul brainstormingului, unii participanţi au reacţionat critic faţă de ideile deja avansate, neacceptând unele dintre idei din pricina prejudecăţilor cărora le sunt tributari. Cercetarea s-a oprit în stadiul alegerii soluţiilor, căci participanţii au refuzat punerea în acord cu privire la rolul conflictului în cadrul grupului. Teama de uniformizare, teama faţă de instalarea gândirii de grup, a determinat pe mulţi să considere că starea conflictuală alungă monotonia, indiferent de costuri. Se pare că lipsa de practicare a deprinderii de a aborda conflictul în maniera victorie/victorie, face ca partenerii de conflict să propună şi să accepte stilul victorie/ înfrângere, în maniera “cui nu-i place ce se discută, să se mute la o altă conferinţă”, făcând abstracţie de faptul că în acest fel de abordare a conflictului, disconfortul pricinuit de reprimarea propriilor opinii faţă de un subiect sau altul, va spori tensiunea între membrii grupului; neînţelegerea provenită din întelegerea greşită a mesajelor şi a adevăratelor intenţii ale partenerului de dialog nu fac altceva decât să sporeasca tensiunea şi să apară situaţiile de criză, de agresivitate verbală, când “comportamentul normal zboară pe fereastră”, aşa cum a fost cazul lui AlexM şi al lui Anita47. Soluţiile, de tipul banării unuia sau altuia dintre participanţi, ignorarea, demonstrează cum un incident greşit perceput, poate fi escaladat.
Incă o data, dacă mai era nevoie, cercetarea noastră a pus în evidenţă faptul că “părţile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea conflictului prin investiţiile pe care le-au făcut în desfăşurarea conflictului; de asemenea, cei ce au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, slujbe, cunoştinţe sau abilităţi pe parcursul conflictului se pot simţi ameninţaţi de diminuarea sau încetarea conflictului.” Perceperea inexistenţei unor alternative sau substitute satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului determină rigiditatea problemei. “Uneori, limitările motivaţionale şi intelectuale pot face ca părţile să perceapă problemele într-un mod mai rigid decât dictează realitatea, astfel încât ele îngheaţă pe ”.

CONCLUZII
Cercetarea noastră şi-a atins parţial scopul: putem spune că mediul virtual este un cadru propice pentru aparţia conflictelor şi oamenii conştientizează acest lucru, însă în cultura românească se impune o nouă dimensiune a educaţiei, şi anume, educaţia pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor, de la o vârstă cât mai fragedă. Conflictul poate fi o ocazie minunată pentru întărirea relaţiilor interumane, însă numai atunci când partenerii de conflict au abilitatea de a-l fructifica în sens constructiv. Specialiştii ne spun că nu înţeleg o societate fără conflicte, în care viaţa s-ar desfăşura ca în “Minunile Sfântului Sisoe”, a lui Topârceanu: ‘îngerii serafici se întrec în politeţuri şi în fapte bune, sufocând pe bietul muritor!’ “Din păcate, credem că nu putem ignora potenţialul de agresiune şi chiar violenţă ce caracterizează indivizii şi grupurile în societatea actuală. Dar sperăm să-i ajutăm să-şi evalueze corect atitudinile în cazul unor situaţii conflictuale şi să-i consiliem în efortul lor de controlare a unor asemenea conflicte. Conflictul bine gestionat poate deveni factor de progres şi angajament, pe când conflictul stihinic, dezorganizat, are efect devastator, aruncă în hăul arbitrajului oamenii şi grupurile.”





BIBLIOGRAFIE:
1.Chirică, Sofia, 1996, “Psihologie organizaţională; modele de diagnoză şi intervenţie”,Casa de Editură şi Consutanţă, Cluj-Napoca.
2.Cornelius,Helena şi Faire,Shoshana, 1996, “Stiinţa rezolvării
conflictelor”, Editura Stiinţă şi Tehnică, Bucuresti.
3.Deutsch, M, 1998, “Soluţionarea conflictelor constructive, Principii,
instruire şi cercetare”, în volumul “Psihologia rezolvării conflictelor”,
Polirom, Iaşi.
4.Johns, Gary,1998, “Comportament organizaţional”, Editura Economică, Bucureşti.
5.Rouchy, Jean-Claude, 2000, “Grupul- spaţiu analitic”, Polirom,Iasi
6. Stoica-Constantin, Ana, 2004, “Conflictul interpersonal”,Polirom, Iasi
7. Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian, 1998, Prefaţă la “Psihologia
rezolvării conflictului”, Polirom, Iasi.

Hypatia
Pentru gabi.boldis - de stancosty1 la: 14/03/2005 11:46:34
(la: "Ce bine e sa fi desptept si in acelasi timp si roman")
Dragul meu,
ai râs din ignorantă, pentru că exemplele pe care le-ai dat le-ai ales cel mai prost posibil.
Si asta, pentru că:

- Nicolae Paulescu este într-adevăr, descoperitorul insulinei, fapt recunoscut şi de suedezi, după campania dusă pentru recunoasterea prioritătii medicului român. Este drept, lucrurile au rămas la acest stadiu, pentru că un premiu Nobel odată acordat (în acest caz, canadienilor Banting si McLeod, în 1923), asa rămâne.
Daca nu crezi, uite un citat:

"Răspunzând campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel recunoaşte în 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar - conform statutelor Comitetului - exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că "opera de pionerat" a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului român."
de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

sau, daca stii engleza,
"From April 24 to June 23, 1921, Paulescu published four papers at the Romanian Section of the Society of Biology in Paris:The effect of the pancreatic extract injected into a diabetic animal by way of the blood. The influence of the time elapsed from the intravenous pancreatic injection into a diabetic animal. The effect of the pancreatic extract injected into a normal animal by way of the blood.
He also made an exhaustive paper on this subject called "Research on the role of the pancreas in food assimilation" which was sent on June 22 to the Archives Internationales de Physiologie in Liege, Belgium, which was published in the August 1921 issue.
He also patented the process of manufacturing the pancreine (his name of insulin) with patent no. 6254 of April 10, 1922 at the Minister of Industry and Trade in Romania.
Eight months after the publishing of Paulescu's works, doctor Frederick Grant Banting and biochemist John James Richard Macleod from Canada, working at the University of Toronto, announced their results about the hyperglycemia of diabetic dogs, using a pancreatic extract. Their conclusion was that Paulescu's paper was correct, being simply a confirming paper, with direct references to that article.
In the next year, to everyone's surprise, they receive the 1923 Nobel Prize in Physiology or Medicine.
The merits of Nicolae Paulescu, as being the first to discover the insulin, were recognized only after 50 years from the first patent of procedure to produce insulin."
de la http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

- Hermann Oberth a fost un sibian, mentorul germanului Von Braun, cel care a construit rachetele germane din al doilea război mondial, luate apoi de rusi si americani si folosite în programele lor spatiale. Von Braun a ajuns, de altfel, directorul stiintific al acestui program la NASA.

"Hermann Julius Oberth, born June 25, 1894 in the Transylvanian town of Hermannstadt, is, along with the Russian Konstantin Tsiolkovsky and the American Robert Goddard, one of the three founding fathers of rocketry and modern astronautics."
de la http://www.kiosek.com/oberth/

- "noua stiintă", sonicitatea, nu este de loc nouă şi bazele sale au fost puse (e drept, în Marea Britanie, de inginerul român Gogu Constantinescu. Cel mai simplu exemplu de aplicatie a acestei stiinte este pick-hammer-ul, pe care cred că-l întâlnesti si in Spania, nu-i asa?

"George (Gogu) Constantinescu (1881 - 1965) was a Romanian scientist and engineer, considered one of the country's most important. He was responsible for creating a new branch of continuous medium mechanics, called "sonicity", which described the transmission of mechanical energy through vibrations. He also invented the sonic engine."
de la http://en.wikipedia.org/wiki/Gogu_Constantinescu

In concluzie, inainte sa râzi, gândeste-te că ai putea deveni tu însuti subiect de amuzament. Cineva spunea aici ca mai puteti umbla si pe google, daca vreti sa mai aflati câte ceva.
#39387 (raspuns la: #39153) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ştiinţa voodoo - de Simeon Dascalul la: 14/07/2006 16:03:59
(la: Ce este chestia aia numita stiinta?)
http://www.librariilehumanitas.ro/product.php/Stiinta_Voodoo/5037/

asta referitor la imaginea ştiinţei
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De vorbă cu Marele Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu - de Motzoc la: 26/09/2006 20:20:27
(la: Esti mason?)
Am avut de suferit de-a lungul timpului pentru că am primit în Masonerie şi oameni care nu au avut cea mai fericită prestaţie”
*De vorbă cu Marele Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu Chirovoci
De la alegerea sa ca Mare Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu Chirovici, a pus în aplicare promisiunile din campania premergătoare alegerilor, respectiv reformarea Ordinului. Inovatoare a fost iniţiativa lui Chirovici de a crea un "corp" de Asistenţi ai Marelui Maestru, care "să permită fiecărui Orient reprezentativ să aibă o reflectare corespunzătoare în Marele Consiliu". Ei vor trebui să dea socoteală în cazul în care în regiunea lor apar "probleme". Dacă aflu, de exemplu, că a fost primit în masonerie vreun baron local, cu dosare penale, va fi tras la răspundere Asistentul zonal", a explicat Chirovici. Asistenţii vor răspunde numai în faţa Marelui Maestru, evitându-se astfel eventualele "presiuni" exercitate de vreun alt demnitar al Ordinului.

------------------------------------------
Eugen Ovidiu Chirovici s-a născut în judeţul Braşov în anul 1964. Este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Comerţ (1988) şi al unui curs de Management de Presă la Universitatea din Glasgow, Scoţia (1995).
După o scurtă activitate în domeniul economic, in 1991 Chirovici a debutat in presă. În numai câţiva ani, a devenit un nume respectat în gazetăria românească, ajungând, in 1999, redactor-şef la Curierul Naţional. În 2000 a devenit director executiv al postului de televiziune B1 TV. În anul 2002 a fost numit Consilier de stat pe probleme economice al primului-ministru. Actualmente este preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii.
Chirovici a fost iniţiat în masonerie în anul 1996 în cadrul Marii Loji Naţionale Unite din România (MLNUR). În anul 1999 a devenit Membru în Marele Consiliu (Mare Acoperitor), iar în anul 2000, în cadrul Conventului de la Vulcan, a devenit Mare Maestru. În această calitate a pus în aplicare Protocolul de Unificare semnat între MLNR şi MLNUR la Orientul Bucureşti în 15 iulie 2000. În urma Unificării, începând din ianuarie 2001 a devenit Pro Mare Maestru al MLNR.
La numai 39 de ani, Eugen Ovidiu Chirovici a devenit cel mai tânăr Mare Maestru din Europa şi, poate, chiar din lume. "Nu cred că vârsta este, în sine, un atu sau un handicap", a declarat, după alegeri, conducătorul al MLNR. El a explicat: "În masoneriile mai tinere, media de vârstă este sensibil mai scăzută decât în cele tradiţionale. Înţelepciunea nu se confundă neapărat cu vârsta profană."
-----------------------------------------------

În sfârşit, la Petroşani şi Deva

“Am venit să-mi lansez cartea la Petroşani şi Deva pentru că face parte dintr-o suită de lansări, cred că sunt planificate vreo 15. Mi-am propus de un an şi jumătate să ajung în Petroşani şi nu am reuşit. Am profitat acum să împart un moment frumos şi nu să mă limitez la o vizită formală. Încerc să ajung în zone, nu neapărat oraşe foarte mari, unde chiar dacă lucrurile, din punct de vedere economic, nu merg foarte bine, cred că e important ca măcar din punct de vedere cultural să se întâmple ceva. Ce le lipseşte cel mai mult oamenilor în România, este speranţa, speranţa în viitor”- a declarat la Petroşani, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale Române, Eugen Ovidiu Chirovici.
„Derapajul” Marelui Maestru

Cerându-i amănunte despre „Ordinul Hunedoara”, al doilea înfiinţat în judeţ, pe lângă cel ce funcţionează la Petrila, şi despre o posibilă „rupere” a fraţilor din judeţul Hunedoara în două tabere, Eugen Ovidiu Chirovici a derapat elegant de la un răspuns limpezitor spre confuziile, alimentate chiar de presă, dintre masoneria recunoscută şi aşa zisele loji sălbatice. Conducătorul MLNR a vorbit şi despre deschiderea, cu măsură, către publicul larg.

„Nu cunosc speţa. Noi avem circa 200 de ateliere în obedienţa MLNR, care este singura obedienţă regulară. Mai sunt cîteva obedienţe nerecunoscute. Loja din Hunedoara probabil va primi aprobarea. În general procedurile sunt statutare, de constituire şi regulament, şi nu există nici un motiv pentru a nu primi acestă aprobare.
Există o confuzie... Există ceea ce numim masoneria regulară şi există ceea ce se numeşte masonerie iregulară şi care nu este recunoscută internaţional. Aceasta, profitând de dreptul constituţional de liberă asociere, funcţionează. Acest lucru se întâmplă în toate ţările. Există o lojă regulară, care întreţine echivalentul relaţiilor diplomatice şi există asociaţii sau mari loji care se numesc sălbatice sau iregulare, care nu sunt recunoscute ca atare, dar a căror existenţă este valabilă din punct de vedere juridic şi funcţionează. Nu reprezintă o adevărată problemă din punctul nostru de vedere. Problema apare atunci când opinia publică ne confundă. Îmi aduc aminte o întâmplare, chir de prin zonă, de la Herculane, unde era vorba de o adunare a unora care nu erau masoni, şi care au apărut în ziare ca fiind masoni. Aici avem o problemă. E ca şi când am avea un guvern legal recunoscut şi alţi miniştrii care ar bântui printre oameni. Nu neapărat ne strică imaginea. ESTE o confuzie şi e foarte complicat fiind vorba de lucruri relativ sofisticate. Este relativ greu să explici opiniei publice. Toate marile loji din lume, începând cu marea Lojă Unită a Angliei, are această componentă de deschidere publică. Noi, anul trecut am sărbătorit 125 de ani de la înfiinţarea MLNR şi am făcut o sărbătoare oarecum publică la care am invitat şi personalităţi din lumea „profană”.



„Masoneria nu este o asociaţie secretă”

La imaginea confuză a masoneriei române au contribuit chiar unii masoni, afişând o secretomanie cu tentă conspirativă. În judeţul Hunedoara, chiar la Petroşani, a fost mare mirare că „am îndrăznit” să punem întrebări despre Ordin, despre problemele sale, despre baroni şi despre valori. Marele Maestru, s-a arătat deschis, cu precizarea că orice membru poate comunica, în limite rezonabile, cu lumea profană, dar cu un mesaj clar.

„Nu este o componentă ascunsă, ci una discretă. După 40 de ani de comunism, în care masoneria a fost demonizată de mişcarea de propagandă a timpului, plus această confuzie a tranziţiei de 16 ani, plus, de ce să nu recunoaştem, în anumite momente prestaţia deloc lăudabilă a unor masoni, care, între timp, mulţi nu mai sunt membri, sigur că imaginea pe care o avem e oarecum confuză acum. Foarte puţini ştiu de pildă că noi, ca asociaţie, am dat anul trecut 30 de miliarde lei unor şcoli, unor orfelinate... Acum am reabilitat, la Timişoara, o şcoală de copii asistaţi, care era prăpădită de inundaţie, printr-o donaţie de circa 60-70 mii de euro. Dar noi nu facem aceste acţiuni cu ostentaţie. Şi să ştiţi că nu suntem deloc bogaţi. Într-o ţară săracă, masoneria n-are cum să fie bogată. Dar pentru că, aşa cum se spune, nu batem toba, „uite ce am făcut noi”, atuci se vede mai mult partea speculativă în care suntem conspiraţia mondială, în care ne propunem tot soiul de lucruri, globalizări, chestiuni care n-au fundament. Noi avem o prescripţie foarte clară, că nu avem voie să discutăm politică şi religie pentru că sunt socotite motive de dezbinare, ori noi punem laolaltă oameni cu convingeri foarte diverse”.

Cel puţin 100 de masoni au trebuit să plece din Ordin

Am expus succint şefului MLNR că, în Valea Jiului şi în restul judeţului Hunedoara, au fost destule scandaluri media cu oameni de afaceri din masonerie, persoane extrem de controversate, chiar dacă nu au fost dovediţi de justiţie ca vinovaţi, dar care au pătat imaginea societăţii în care trăiau şi implicit şi a Ordinului din care făceau parte. Chirovici şi-a îndreptat spatele, vocea i-a devenit aspră şi a răspuns destul de tăios.

„La jurământul depus la gradul unul - şi nu numai la noi, ci în toată lumea - se jură pentru respectarea constituţiei ţării. Trebuie făcută o distincţie. Noi nu suntem nici procurori, nici judecători. În momentul în care există o sentinţă definitivă, în mod automat eşti exclus din Ordin. În momentul în care se declanşează o procedură juridică, care poate să aibă un final fericit, în acel moment ai două variante: sau rămâi membru sau îţi iei „concediu” pentru a nu prejudicia imaginea pe perioada respectivă. Orice faptă penală duce automat la excluderea din ordin. „Adormirea” în limbajul nostru înseamnă radierea din Ordin, adică eşti dat afară. Doar că o procedură penală poate dura ani, şi ce se întâmplă dacă acel frate se dovedeşte nevinovat? Deci nu ne putem substitui legilor profane. Noi am avut de suferit de-a lungul timpului pentru că am primit în Masonerie şi oameni care nu au avut cea mai fericită prestaţie - nici profesională, nici morală. Fără îndoială, există tendinţa să remarci stridenţa. Valoarea este întotdeauna discretă, îşi vede de drumul ei. Puţini ştiu că noi avem şi fraţi de o excepţională valoare profesională - fie că vorbim despre artă, medicină, literatură, ştiinţe exacte etc.
În ultimii doi-trei ani, am trecut de la o dimesiune cantitativă, la una calitativă şi primim cu mult mai multă circumspecţie, am strâns ochiurile plasei mult mai mult, tocmai pentru că am avut exemple mai nefericite. Orientativ, cel puţin 100 de membri au fost nevoiţi să părăsească Ordinul. Să intri în masonerie înseamnă să ai o minte deschisă şi un bagaj de cunoştinţe pe care le-ai acumulat în viaţa ta profană care să te facă apt să asimilezi învăţăturile spirituale ale franc-masoneriei. Cei care-şi imaginează că vin în Ordin pentru a găsi pile, relaţii, prosperitate în afaceri, se înşeală. Pentru oricare membru, masoneria înseamnă până la urmă o cheltuială: o cheltuială de timp, o cheltuială de energie, o cheltuială de bani, şi nu poţi să faci acest lucru dacă nu crezi cu adevărat în această idee. Până la urmă este un voluntariat pe care îl faci, căutând înăuntrul masoneriei ceea ce viaţa profană, cu tot tumultul ei şi cu toată căderea în materialitate pe care o presupune lumea de azi, nu poate să îţi ofere. Duşmanii noştri dintotdeauna au fost şi sunt răutatea, intoleranţa, cruzimea, prostia, totalitarismul şi atunci când îşi scot capul undeva, masoneria a avut probleme”.

Judeţul Hunedoara are circa 100 de membri ai MLNR, din care fac parte persoane publice, politicieni, oameni de afaceri, avocaţi, doctori, profesori etc. Faptul că restul judeţului s-a rupt de sediul din Valea Jiului denotă că lucrurile nu stau tocmai bine. Snobismul celor din Deva este recunoscut, pe lângă orgoliile existente de fiecare parte. Dovada vie stă chiar această lansare de carte a scriitoruli Eugen Ovidiu Chirovici - care nu poate fi disjuns, orice ar face, de masonerie. Cei din Valea Jiului nu au fost prezenţi la Petroşani, în schimb s-au afişat la lansarea de la Deva. Înţelepciunea nu pare a caracteriza pe o parte a membrilor. Dar cum masoneria se află în plină reformă, aşteptăm să devină cu adevărat ceea ce se doreşte: o castă a elitelor. Chiar dacă jumătate din membrii acesteia sunt oameni de reală valoare, nu este suficient. Se pare că mai este necesar destul timp pentru a elimina sechelele educaţiei totalitare.



#147996 (raspuns la: #147046) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Homo Stultus, - de Astoniu la: 02/05/2007 23:02:32
(la: scurt eseu despre tacere)
Regret c-am lungit-o.(Dar o las aşa).
Ca să nu vorbim aiurea despre gânduri , trebuie să recunoaştem de la bun început că ele sunt de mai multe tipuri. Şi tocmai de aceea nu au un singur fel de geneză.
Una e să vorbim despre geneza ideilor abstracte, alta despre geneza „ideilor” comportamentale, alta despre creativitatea artistică şi aşa mai departe.
Nu cred că putem diseca toate tipurile de gândire - ne-ar lua prea mult timp - iar o sinteză a teoriilor despre cogniţie ar fi lipsită de suport, fără analiza tipologiilor cognitive.
Aşa că nu-mi rămîne decât să-mi dau cu părerea despre formarea anumitor tipuri de "gânduri" ( mai bine zis "reflecţii" ). Încep cu gândirea imaginativă, din două motive : pentru că precede orice alt tip de gândire în antropogeneză şi pentru că de la ea începe să se dezvolte şi gândirea abstractă a adultului (morfogeneza individuală).
Dacă observăm şi înţelegem cum gândesc copiii, vom vedea că simţurile sunt foarte importante în gândirea lor. Şi cum simţul văzului aduce cea mai mare cantitate de informaţii în creier, este normal ca gândirea lor să se dezvolte preponderent imaginativ. N-am să stau să analizez gândirea copilului, ci am să reţin doar faptul că imaginaţia stă la baza intuiţiei. Pentru că , înainte de a-şi forma limbajul articulat, copilul are imaginaţia şi înainte de a-şi forma capacitatea de abstracţie, el trebuie să aibă şi intuiţia. Probabil "copilăria" speciei umane a trecut prin aceleaşi faze de dezvoltare cognitivă ca un copil.
De exemplificat o putem face, dar aceeaşi poveste a timpului constrângător, ne opreşte. Pe fugă, mă gândesc la asocierile imagine - cuvânt din didactica binecunoscută, la exemplificarea reală, în faţa copilului, a modului de acţionare ( pt. învăţarea şi deprinderea anumitor activităţi zilnice sau şcolare ). Unui copil, dacă nu-i arăţi cum se face o anumită acţiune, foarte greu va pricepe din vorbe. Deci imaginea e mină de aur în educaţie - nu degeaba se spune că "o imagine face cât o mie de cuvinte".
Pe măsură ce creşte, copilul începe să guste şi jocurile de recunoaştere. Ghicitorile sunt poate un exemplu prea facil. Dar ideea este că de la imagini corespunzătoare altor imagini asociate, copilul prinde foarte repede metoda intuitivă. Abia după ce-şi dezvoltă aceste aptitudini va putea să înveţe în adevăratul sens al cuvântului. Adică abia după aceste etape, se va dezvolta şi gândirea abstractă.
Ce fel de gândire ? Aceea care funcţionează prin "abstragerea" elementelor esenţiale, dintr-o serie de asemănări / deosebiri, pentru definirea unor noţiuni, concepte şi categorii cu valoare mai generală şi mai cuprinzătoare decât cele de la care s-a pornit. Dacă până acum n-am spus nimic nou ( defapt mă îndoiesc să fie ceva nou sub soare în gândire, în afară de formalisme şi reformulări ), abia acum am să încerc să-mi formez o părere despre geneza gândurilor.
În primul rând observ că adultul are toate tipurile de gândire. E greşit să credem că noi adulţii am fi pierdut capacitatea imaginativă, asociativă, intuitivă şi celelalte (mai puţin importante pt. demersul nostru ), în favoarea celei de abstractizare. Acum dacă analizăm puţin cum se formează o idee, vom vedea că începem cu o senzaţie : aceea că ceva stă să iasă la lumină în conştiinţa noastră. Ideea nenăscută are un dor de viaţă. Ca un bolnav care, ajuns faza convalescenţei, vrea să iasă la lumină. Nu degeaba Socrate făcea "maieutică". Cred că odată ieşită în faţa luminii conştienţei ( am putea spune din inconştient ), ideea prinde formă, apoi culoare, apoi se asociază cu alte imagini şi abia după ce ne simţim stăpâni pe ea vom putea să o abstractizăm suficient de mult, atât cât să o putem defini ca noţiune, concept sau categorie. Definire care desigur că apelează la limbaj.
Raportările ulterioare ale ideii la cele cu care poate forma inferenţe logice, vor conduce la un proces cognitiv mai complex, pe care-l vom numi gând, raţionament sau cum mai dorim noi. Cam astea ar fi descrierile proceselor.
#193004 (raspuns la: #192754) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ramona, - de Astoniu la: 24/10/2007 23:50:11
(la: ce faceti atunci cand va simtiti deprimati?)
Dacă-i doar o depresie dată de o dezamăgire "Din dragoste", apăi las' c-o să-ţi treacă !
Dacă e o depresie uşoară, poţi merge la nişte şedinţe de terapie psihologică. Dar în primul rând trebuie să mergi la un psihiatru, dacă vrei să fii sigură de un diagnostic.
Dar cel mai important lucru e să fii sinceră cu tine însuţi şi să nu te transformi în propriul tău duşman. Asta presupune să recunoşti în faţa propriei conştiinţe care sunt cauzele dezamăgirilor tale, ale frustrărilor, stresului şi greşelilor nerecunoscute. Să ţi le aminteşti - să rememorezi - la rece, fără frică, fără autocompătimire şi cu detaşare. Dacă ai identificat cauzele psihice, încearcă să le identifici şi pe cele fizice. Posibile cauze fizice : prea multe ore de muncă, muncă în stres continuu şi susţinut, lipsa recompenselor sau satisfacţiilor pentru munca depusă, boli de diverse cauze ( inclusiv ereditare ) şi multe altele...
Toate astea trebuie să le discuţi cu cineva de încredere ( părinţi, fraţi, surori, prietene apropiate, medic de familie etc.)
Şi bineînţeles, nu pe un forum public !
piliutză..piliutză..chiar aşa? - 2 - de wp la: 03/03/2008 16:15:18
(la: razboiul impotriva stiintei)
Ştiinţă vs. credinţă

Dacă pentru tine ştiinţa exclude credinţa, nu pentru toţi care sunt credincioşi, credinţa exclude ştiinţa. Însă genul tău de abordare este aceea a judecării raporturilor dintre credinţă şi ştiinţă prin grila reducţionistă a ideologiilor – pentru că până la urmă sunt nişte ideologii - arhicunoscute de toată lumea ca evoluţionism şi creaţionism. Privite critic – aşa cum îţi place ţie – ele sunt înţelese de majoritatea oamenilor ca fiind într-o relaţie de adversitate.

Însă relaţia dintre ştiinţă şi credinţă nu a fost privită astfel, adică într-o relaţie de adversitate, de Părinţii Bisericii - vezi Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz , Sf. Maxim Mărturisitorul . Acesta din urmă pomeneşte despre o “raţiune comparativă care priveşte teologic”, unde raţiunea se referă la puterea analizei, iar credinţa la puterea înţelegerii teologice. Astfel teologia Părinţilor Bisericii nu că nu a cunoscut o ruptură de acest gen, ci mai mult vorbeşte de o sinergie între cele două.
Ruptura între ştiinţă şi credinţă trebuie să o cauţi în teologia occidentală începând cu fericitul Augustin, trecând şi prin învăţătura lui Anselm de Canterbury spre vremurile moderne.
Biserica Răsăriteană, a utilizat şi a ţinut seama întotdeauna de filosofia şi ştiinţa vremurilor, din mai multe motive pe care nu le voi enumera aici.
Einstein în eseul lui despre ştiinţă şi religie explică cauzele acestui conflict între ştiinţă şi credinţă prin faptul că, fiecare dintre aceste două domenii caută să-şi depăşească competenţele. Cele două domenii pot fi şi sunt complementare pentru că, au acelaşi subiect şi anume realitatea. Pe scurt, se subliniază ideea că ştiinţa dorea recunoaşterea caracterului obiectiv al viziunii materialiste despre lume prin legitimitatea interpretărilor sale reducţioniste iar teologia, acceptarea descrierii realităţii prin apelul necritic la cunoştiinţele antichităţii.
Tot în acest context menţionez în treacăt că, ortodoxia nu este străină de idea de evoluţie, oprindu-mă aici.
Este mult de discutat pe această temă şi de adâncit. A pune ştiinţa şi credinţa în opoziţie prin prisma celor două ideologii creaţionism şi evoluţionism este o dovadă a ignoranţei omului modern. O ignoranţă care nu a existat întotdeauna şi care din fericire nu a cuprins nici astăzi în totalitate omenirea, fie că vorbim de oameni de ştiinţă ca Martin Rees - (Baron Rees of Ludlow) profesor de cosmologie şi astrofizică la Universitatea din Cambrige şi deţinător din 1995 al titlului de "Astronomer Royal". În 2005 a fost ales preşedinte al "Royal Society". Are lucrări de cercetare publicate în reviste de specialitate, domeniile sale de cercetare fiind: cosmologia, astrofizica energiilor înalte şi formarea structurilor cosmice şi care totuşi nu este un om credincios - fie că vorbim de teologi - V. Lossky, P. Nellas, P. Evdokimov, D. Staniloae.
Astfel un om fără credinţa, poate foarte bine cunoaşte Sf. Scriptură, însă dacă scopul lui este de a căuta şi a găsi dovezi pentru întărirea necredinţei sale le va găsi cu siguranţă, pentru că credinţa lucrează pe alt plan şi cu alte „instrumente”. Însă o astfel de abordare nu ajută nici măcar celui care o aplică pe propria persoană.

*** - de Cri Cri la: 08/03/2008 22:38:44 Modificat la: 08/03/2008 22:44:45
(la: seteee)
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/16722/foamee/1
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/16725/fomeiiii/1

Şi iată, doamnelor şi domnilor, uimitoarea Creaţie!
I-am putea spune trilogie dacă n-ar fi completată în mod fericit de o a patra, anume “Hakka”. "Quartet" poate fi o opţiune, dacă atât de complexa întrepătrundere n-ar fi, deşi în patru colţuri, un atât de rotunjit tablou, să zicem, contur, să zicem, până acolo încât am îndrăzni să afirmăm că autorul a descoperit Quadratura cercurilor concentrice. Pornind de la această idée, nu atât de surprinzător e faptul că există un centru, cât că nu acesta e centrul de greutate. În consecinţă, s-ar putea avansa teoria că tocmai această absenţă explicită este expresia unei imensităţi inexprimabile cu mijloacele generoase şi totuşi, de ce să n-o recunoaştem?, limitate, ale artei.
Din punct de vedere al construcţiei, ar fi de remarcat prezenţa unei aridităţi aparente, produs care în decursul veacurilor nu s-a bucurat de meritata apreciere, exploatat şi valorificat aici la apologia potenţialului. Exponenţă a trăsăturilor sistematice, opera, de sub impresia unei abordări Maslow-iene a bazelor, respiră metafizic şi absolut sistemic natura renascentistă a mişcării, vibraţia intrinsecă, surprinsă în răceala marmoreană, contrastant cu aceasta, evidenţiată.
Schiţa realizată cu aceste mijloace ni se înfăţişează, deci, ca un act revoluţionar de portretistică literară, cu tentă autoironică, triumf al conştiinţei. Prin intermediul incursunilor în universul celular autorul creează cadrul propice revelării şi dezvoltării în imaginaţia cititorului a umanei particule androgine, dând satisfacţie energiilor compensatorii.
...erori de logică - de wp la: 14/04/2008 15:27:00
(la: Iarasi despre Dumnezeu vs ateism)
În răspunsul pe care doresc să-l formulez plec de la afirmaţia ta de mai jos;

dar de unde sa stie adam si eva care era planul si cerintele lui dumnezeu daca au fost izgoniti fara nici un indreptar?

Nu pot să nu aduc în discuţie faptul că nu joci corect, dar încerc să trec peste asta şi să fac linkuri logice acolo unde se poate, dar unde, cu toate că se poate, nu se lucrează cu ea – adică nu se lucrează cu logica în domeniul credinţei. Nu spun şi de ce....Punând accent pe ştiinţă, citeşte din scrisorile lui Einstein şi vei afla răspuns.

Ca unul ce ai citit, Sf. Scriptură eu zic să începem cu începutul când, Dumnezeu spune, citez din memorie, „să creăm om după chipul şi asemănarea noastră”. Printre atributele divintăţii creştine se numără şi acel liber arbitru cu care Dumnezeu a vrut să-l înzestreze pe om, pentru că putea foarte bine să facă om sau orice altceva fără chipul şi asemănarea Lui, deci şi fără liber abitru. Capitolul Genezei spune că omul a căzut, mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului, neascultând porunca lui Dumnezeu, care le-a interzis să mănânce din el, dar totuşi le-a permis să mânânce din ceilalţi pomi aflaţi în paradis. Deci, iaca şi primul îndreptar, faţă către faţă. Aici se găsesc două elemente ale căderii;
• neascultarea de porunca lui Dumnezeu
• gustarea
Neascultarea este considerat păcat prin faptul că, este o opunere a omului faţă de voinţa Lui.
Prin aceasta omul nu recunoaşte un stăpân atotputernic şi suveran şi se crede independent de El. Mai mult, prin desconsiderarea avertismentul dat de Dumnezeu, în sensul că, nu poate fi fericit dacă nu se conformează voinţei divine, omul se declară autonom. Această autonomie duce la ruperea comuniunii cu Creatorul său. Încrederea în sine, pretinsa autonomie şi ca o sumă a acestora neascultarea, formează ceea ce se numeşte, mândrie.

Nu mai adâncesc discuţia pentru că ne referim la îndreptar. Deci primul îndreptar este o poruncă simplă, faţă către faţă, pe care omul, ca şi creatură, dar făcută după „chip şi asemănare”, deci cu liber arbitru nu o respectă, încălcând-o, asumându-şi consecinţele.

Totuşi, Dumnezeu în mila Lui mai continuă să dea îndreptare şi chiar face excepţii, doar.. doar, însă noi nu şi nu...
Mă opresc aici dar mai putem continua dacă voieşti.
#302630 (raspuns la: #302378) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dacă tot am pornit-o de la Ana, va trebui să ajung şi la Caiafa... - de Sancho Panza la: 11/10/2008 07:28:10
(la: omnipotenta)
Ziceam ca Magnin recurge la trasndisciplinaritate – şi o să dau definiţia ei, citându-l pe Basarab Nicolescu:
“Transdisciplinaritatea priveşte, după cum o indică principiul "trans”, ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, ceea ce trece prin ele şi ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înţelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoaşterii.”

În cartea menţionată, Magnin subliniază că intenţia transdisciplinarităţii nu este aceea de a explica divinitatea prin legile fizicii cuantice, nici de a descoperi în fenomenele fizice un caracter transcendental (fenomenele ţin de “lumea sensibilă”; transcedentalul trece chiar dincolo de lumea “supra-sensibilă”). Dar, spune el, se pot identifica nişte izomorfisme, ceea ce permite analogii între realităţile celor două domenii [să mă scuze colegii atei că vorbesc de realităţi referindu-mă atât la fizică, cât şi la divinitate].
Citez:
“Sensul pe care îl are ideea de complemantaritate în fizica cuantică e dependent de statutul epistemologic al acestei discipline. În special, aşa cum am văzut, îmbinarea condiţiilor experimentale şi a aparatului conceptual e tipică pentru fizica cuantică. Sensul pe care l-ar putea avea ideea de complementaritate în teologie nu poate fi fixat decât în constrângerile pe care le impune metodologiei teologiei statulul epistemologic al acestei discipline, care este radical diferit de cel al fizicii.”
[Simplu, dealtfel: teologia porneşte de la credinţă, ştiinţa de la cercetare - dar să nu uităm că Aristotel spunea:(citez din memorie) “nu putem căuta esenţa câtă vreme nu ştim în ce constă ea.”]
Unul din subcapitolele cartii lui Magnin constă în recenzarea şi interpretarea altei cărţi, “Smerenia lui Dumnezeu”, de F.Varillon. Şi la acesta voiam să ajung, de fapt.

Pentru simplificare, voi recurge la citate…spre că sunt mai convingătoare decât mintea mai obosită:
<< Pânza de fond pornind de la care autorul vorbeşte de smerenia lui Dumnezeu este, şi aici, problema de sens. [paranteză: Magnin face dese referiri la “căutarea sensului pe fond de non-sens”, ca fiind tendinţa cea mai nouă a filosofiei moderne. Închid şi continui citatul.] Autorul pleacă de la constatarea evidentă că experienţa imediată este deopotrivă experienţă de sens şi de non-sens:
Sens şi non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existenţa nu este absurdă, ci contradictorie. Pornind de la această constatare, autorul pune problema absolutului, - sursă a oricărui sens şi fundament a cărui prezenţă se face simţită, discret, în conjuncţia sensurilor, care rămân toate particulare, şi a contingenţei, care este imediat non-sens. Altfel spus, a mărturisi contingenţa şi a recunoaşte absolutul reprezintă unul şi acelaşi act indivizibil de raţiune şi de libertate” (…) “Nu pot afirma nimic despre Dumnezeu pur şi simplu. Negaţia trebuie imediat să traverseze afirmaţia dintr-o parte în alta: Dumnezeu e smerit, Dumnezeu nu e smerit. Mai radical: Dumnezeu este, Dumnezeu nu este.” […]Deci, la nivel de concept, potrivit lui Varillon, e important să utilizăm formulări contradictorii când vrem să vorbim despre Dumnezeu, Cel pe care niciun concept nu-l poate reprezenta.>>

[notă personală: asta ar împăca, întrucâtva, divergenţele dintre cele două tipuri e cunoaştere, apofatică şi catafatică. Revin la Magnin.]
#349827 (raspuns la: #349824) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mao - despre ştiinţă ca şi credinţă - de wp la: 07/11/2008 16:38:27
(la: Apa)
Încerc să subliniez anumite aspecte ale demersului ştiinţific, care reflectă diferite forme de credinţă. Subiectul este destul de vast, dar încerc să sintetizez din cea ce au studiat alţii. Diferitele forme ale credinţei ar fi;
1. Demersul ştiinţific are la bază anumite caracteristici, care le putem considera chiar etape cum ar fi; îndoiala permanentă, claritatea exprimării, critica riguroasă. Ca şi rezultate, sunt acceptate doar acelea care, se pot demonstra prin logică fie ea formală sau experimentală.
Ştiinţa înainte de toate are o preocupare majoră, care, constituie pentru mulţi un argument de neatins şi anume, verificabilitatea. Critica riguroasă, venită din partea unei comunităţi de oameni de ştiinţă (de obicei) pune la îndoială orice rezultat, iar acesta trebuie verificat, demonstrat.
Pentru mine acesta este un prim aspect al manifestării credinţei. O comunitate crede în faptul că, acest demers cu aspectele care le propune şi le utilizează, este în regulă, doar în baza faptului că în general, el a funcţionat.
2. Încrederea în rezultatele obţinute de colegi sau predecesori; deşi este un gest firesc, totuşi nu are un temei mai solid decât credinţa în ceea ce au făcut alţii şi utilizarea rezultatelor muncii acestora, fără o verificare prealabilă.
3. Credinţa în inteligibilitatea şi raţionalitatea lumii în care trăim; Albert Einstein afirma;
"ceea ce va ramâne veşnic neinteligibil în privinţa lumii este inteligibilitatea ei". Experienţele noastre senzoriale pot fi ordonate prin gândire, ceea ce l-a determinat pe Einstein să afirme că acest lucru nu va fi înţeles niciodată. Charles Townes care a obţinut premiul Nobel pentru fizică în 1964 şi căruia îi datorăm laserul afirma; "Omul de ştiintă are nevoie de credinţă atunci când se pune pe lucru, şi de o credinţă încă şi mai mare pentru a duce la bun sfârşit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se angajeze personal în a crede că exista o ordine în univers şi că spiritul uman, şi în fapt propriul său spirit, este capabil să înţeleagă aceasta ordine. Fără această credinţă nu ar fi existat nici un interes să încerci să înţelegi o lume presupus dezordonată şi incomprehensibilă. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstiţiilor, când omul gândea că forţe capricioase manipulează universul său".
Pe tema aceasta au mai vorbit şi alţi oameni de ştiinţă, dar nu dezvolt mai mult.Unii chiar au găsit de cuviinţă, să împartă acest tip de credinţă pe categorii.
4. Iluminarea; fenomen prin care subectul ştie, fără a folosi demersul ştiinţific şi chiar logica.
Ulterior, prin verificare se confirmă rezultatul. Exemple pot fi găsite la diverşi oameni de ştiinţă.

Nu doresc să demonstrez prin cele de mai sus superioritatea demersul duhovnicesc sau inferioritatea demersului ştiinţific, ci doar faptul că amândouă conţin elemente de credinţă.
Dealtfel creştinismul răsăritean nu a văzut niciodată în ştiinţă un adversar, considerând facultăţiile intelectuale ca daruri date omului de Creatorul lui.
Dacă suntem sinceri, în primul rând faţă de noi, trebuie să admitem că există două tipuri de cunoaştere; cea intelectuală şi cea duhovnicească. Prima este câmpul unde operează ştiinţa, a doua este cea în care operează religia. Cea intelectuală gravitează în jurul omului, iar cea de a doua în jurul lui Dumnezeu. Între cele două nu există conflict şi nici nu poate fi o stare de conflict. Conflictul este generat de patimile omeneşti dintre care cea dintâi este mândria.
#359907 (raspuns la: #359613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
om, - de Astoniu la: 13/10/2010 18:38:05
(la: Dragostea eprubetei "nobeliare")
„nivelul de expressare a unei gene” – aici e o traducere nefericită, cu care m-am mai întâlnit, dar nu mi-e clar ce vrea să însemne? Mai pe româneşte, cum ar trebui să sune?

Da, e simplu şi corect pentru cine are cât de cât habar, dar „exotic” pentru un necunoscător. Stilul e foarte lapidar (ca al unuia care ar lucra cel puţin într-un domeniu conex). Puteai specifica mai detaliat cum se face replicarea după introducerea primerilor. Dar e bine, n-ar trebui să mai caut nici un nod în papură. Şi corecţia ta cu genom/ADN e pertinentă.
Mi-am adus aminte că şi la stabilirea paternităţii se foloseşte PCR-ul.
Dar dacă te-ai apuca să vorbeşti de ADN-polimerază (sau enzima Taq.) din PCR unui om de pe stradă ce-ar înţelege? Sau în alt limbaj păsăresc, de subramură... Cred că recunoşti şi tu că nu e tocmai uşor să vorbeşti şi în limbaj ştiinţific riguros şi vulgarizat (pentru nespecialişti), simultan.
Una peste alta, cu permisiunea ta, pe viitor am să-ţi cer părerea în chestiuni de biologie moleculară. Iar de un farseur, ca unu' Polopo, am şi uitat când era p’aci prin vizită (era gata, gata să-mi amintesc, da’ nu mă-ntreba de detalii că nu mai ţin minte) ;)
Toate cele bune! :)
#574150 (raspuns la: #573892) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de wp la: 15/07/2011 11:37:46
(la: "Fericiți cei săraci cu duhul" - explicatii, interpretari?)
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi ale Sf. Nicolae Velimirovici


Scrisoarea a 20-a

UNUI STUDENT CARE ÎNTREABĂ
CINE SUNT CEI SĂRACI CU DUHUL


Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.
Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai buneminţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.
Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.
Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică - Doamne, ajută-mi!”
Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!
Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.
Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Conştiinţa II - de sami_paris74 la: 14/09/2012 14:25:19
(la: Constiinta.)
Conştiinţa II .
Toată luna aceea şi luna care urmă, Frişcă şi-o petrecu în caravană, aşezat la masă, înconjurat de caiete şi cărţi, încercând să facă bastonaşe şi liniuţe. Conştiinţa i se arătă din nou, de data asta mult mai insistentă şi mult mai pozitivă.
De când furase oglinda Contelui de Futilac, oglinda care aparţinuse lui Barbu Şmenarul, Frişcă devenise un alt om.
- Trebuie să înveţi să scrii şi să citeşti îi spuse imaginea lui din « oglinda de hematită. »

- Frişcă, mă Frişcă! Îi zise noua lui imagine; - în primul rând trebuie să înveţi să scrii şi să citeşti, apoi trebuie să convingi corbul să nu mai fure, după care trebuie să te duci la poliţie şi trebuie să restitui tot ce ai furat până acum.
- Vreau să ştiu carte, vreau să ştiu să scriu şi să citesc.
Din când în când imaginea îi zicea:
- Frişcă! Mă Frişcă... mă auzi?
- Da, te aud. Ce mai vrei?
- Vezi că trebuie să repeţi ,să scrii din nou o altă pagină, o pagină cu literă (F)-mare -de -tipar şi o alta cu (i)- mic- de mână.
- Păi de ce să le mai scriu încă o dată?
- Pentru că eşti pedepsit! Cele două pagini nu sunt scrise corect, la început ai făcut progrese mari, dar acum observ că ai început să te prosteşti.
Marylin venea din când în când şi îi aducea câte ceva de mâncare, el se uită la ea şi îi zise:
- Ascultă fă! Mie nu mi-e foame, mai bine adu ceva la corb.
- Trebuie să mănânci puiule! Şi uite că am adus şi pentru corb ceva bun, am adus cele mai mari muşte şi cei mai graşi viermi pe care i-am găsit în pădure.
- Mda; dar trebuie să-i schimbi şi lui meniul, pentru că i-am tot dat să mănânce muşte şi viermi, trebuie să mănânce şi ceva legume... te rog eu să-i faci un pireu de morcovi şi cartofi, trebuie să-l facem să devină vegetarian.
- Tu nu vezi cât a slăbit?, şi au început să i se îngălbenească ochii din cauza caşcavalului! Poate că este bolnav din cauza caşcavalului prea uscat şi cred eu că boala este mult mai gravă, tocmai din cauză că toată mâncarea pe care i-o dăm s-o mănânce,poartà ghinion pentru ca este furată din magazine.
- Auzi fă! Începând cu ziua de azi, caută să te duci la muncă, în caravana asta nu mai accept pe nimeni care nu vrea să se odihnească si sa se integreze prin muncă, pentru că munca este legea lumii moderne, ce nu are loc pentru leneşi…. Hasta să fie clar.
Eu nu ştiu de unde îmi vin atâtea gânduri şi idei, dar cred eu că numai oglinda fermecata îmi vorbeşte zi de zi. Chestia asta cu legea lumii moderne aparţine marelui poet român « Mihai Eminescu »
Ţiganii împreună cu Contele de Futilac stăteau după uşă caravanei şi-l ascultau, nimeni nu râdea de el, mai ales că fraţii lui erau capabili să se răzbune pe orice fel de bârfă şi injurii aduse la adresa lui Frişcă.
- Trebuie să-l internăm de urgenţă, spuse Pardailean lui Gabriel şi Futilac.
- Da, dacă se preface ţiganul că e nebun?
- Ce nebun mă, ce nebun!?!?
- Tu nu vezi ce enteligent ne vorbeaste, parcă citeaste dintr-o carte!
- Asta e! E mai tare ca Martin Luther King.
- Am să vă măresc pensiiliii cu două suti di lei; Le vorbi Frişcă din pragul uşii, întregii mulţimi de ţigani adunaţi în faţa caravanei. Eu îl văd pe Ceauşescu fraţilor, îl văd şi-acum, mai zise el imitând la perfecţie vocea fostului preşedinte.
După ce mă pun la punct cu limba romană, o să plec la Bucureşti să depun candidatura, conştiinţa, conştiinţa măi fraţilor îmi spune că eu trebuie să preiau conducerea statului, pentru că au luat-o la vale rău de tot gândacii.
- Ci-ci -ne sunt gin –gin-gindacii? Întrebă Streke timid.
Gândacii, sunt cei de la conducerea României. Ăştia care o conduc la ora actuală, hastia nu e gândaci normali, sunt gândaci de Colorado.
Pà-pà-pai o ,o,o sa ne-ne –ne distruge toa-toata cul-cul-cultura.
- Vă rog să mă iertaţi că uneori eu nu pot să mă iexprim perfect în limba romană, dar promit că mă perfecţionez. Ţiganii începură să bată din palme, cele două Marylin îl îmbrăţişară, şi o să vină şi Pardailean cu noi şi toată şatra noastră , o să fie toata satra noastra în senat.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...