comentarii

rolul cratimei


Hei, cum stai la mate? Testeaza-te online!
Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Gabid, am putea face.... - de Jimmy_Cecilia la: 10/11/2003 04:10:08
(la: Cosmetologie... dar nu pentru trolli..)
gabid, vorbeam de extract hidro-glicolic (50% apa + 50% propylène glycol)
glicerina nu extrage si e iritanta...

care este rolul tau exact: formulare, fabricatie, analize?
nu cumparaturi, ca nu stii preturile.. :)
nici comptabilitatea analitica a productiei.. :)

Gabid,
Am putea face aici un coltz al "sfaturi de specialisti" LOOL,
de Skin care products (produse de ingrijirea pielii)..
Ce zici?

Care este acum tendinta de agent activ la moda in Romania?
#3857 (raspuns la: #3519) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ninel, cred ca.. - de JCC la: 13/11/2003 03:57:16
(la: Clima si natura este complect dereglata)
Ninel, cred ca multe "poate " din mesajul tau sunt eliminate prin studiile care s-au facut si continua sa se faca
diminuarea stratului de ozon, incalzirea planetei Pamant, secete nemaipomenite, uragane, furtuni, ploi torentiale isi au toate o explicatie stiintifica si nu este vorba de cfineva care a stranutat..

Industrializarea excesiva , poluarea, gazele emise isi au rolul lor.
Nu intotdeauna au fost luate precautiunile necesare, ca sunt scumpe si sunt interese financiare in joc!
#4123 (raspuns la: #4078) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Fotograf de platou - de Daniel Racovitan la: 15/11/2003 08:20:04
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Care este rolul unui fotograf de platou?
Ingrid,5090 - de anita47 la: 25/11/2003 03:33:41
(la: EvZ: Revolutie in Georgia)
1)Fostul presedinte "inca se afla in Georgia"!

2)Crezi ca si in Romania ar putea avea loc o "contrarevolutie" cauzata de "coruptie"(parca se aflau pe primul loc in Europa):
=========================
"Extinderea coruptiei a influentat probabil rezultatele slabe ale partidelor de guvernamint in controversatele alegeri din 2 noiembrie, ceea ce a provocat criza de la Tbilisi, soldata cu demisia lui Sevardnadze. Opozitia georgiana i-a reprosat presedintelui faptul ca a permis generalizarea coruptiei si dezvoltarea economiei subterane in fosta republica sovietica, ajunsa una dintre cele mai sarace tari din zona, desi dispune de terenuri agricole fertile si numeroase resurse naturale, comenteaza AFP. “Am ajuns in situatia in care acest parazit, coruptia, consuma tot singele organismului in care traieste”, a declarat Fady O. Asly, presedintele Camerei de Comert americane din Georgia, transformindu-se intr-o portavoce a nemultumirilor americane legate soarta investitiilor facute in aceasta tara. Drept urmare, tot Statele Unite au fost printre cele dintii puteri care au salutat schimbarea de regim de la Tbilisi, la doar citeva ore dupa demisia lui Sevardnadze, garantind astfel puterii interimare, condusa de liderii opozitiei, o recunoastere “de facto” la cirma Georgiei.
Aceasta “alianta” intre Statele Unite si opozitia georgiana in lupta cu coruptia, este, cu siguranta, mai mult decit conjuncturala, dovada si repeziciunea cu care Washingtonul a dat girul sau noii puteri, ceea ce arata ca, pentru autoritatile americane, reprezentatii opozitiei nu erau chiar niste necunoscuti ridicati in fruntea tarii de valul miniei populare. Desigur, sustinerea maselor pentru reprezentantii opozitiei, ca exponenti ai luptei impotriva unei coruptii generalizate, vinovata de scaderea dramatica a nivelului de trai, nu poate fi neglijata nici o clipa in economia “revolutiei de catifea” de la Tbilisi. Dar o contributie insemnata a avut si “unda verde” de la Washington, concretizata in acesta toamna printr-o presiune crescinda in directia combaterii coruptiei, in scopul protejarii investitiilor americane. Eduard Sevardnadze se bucura de un impresionant capital de imagine in SUA - si de sprijinul american - pentru rolul jucat in doborirea comunismului. Dar acest capital de bunavointa s-a erodat in conditiile in care el a refuzat sa auda - sau a fost convins sa ignore - apelurile lansate de Washington privind combaterea coruptiei. Acestea au fost extrem de frecvente in ultima perioada, culminind cu doua mesaje ale presedintelui Bush pe acesta tema, care, “traduse” ca preocupare pentru investitiile americane, reprezinta chiar un soi de ultimatum, tinind cont de “greutatea” liderului de la Casa Alba. Un ultimatum care nu a avut insa ecou in palatul prezidential de la Tbilisi.

==========================================
Din ziarul Evenimentul Zilei(25/11/03):
==========================================

#5152 (raspuns la: #5090) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Deci... - de LMMagain la: 25/11/2003 13:50:49
(la: Actori preferati)
Am sa unesc doua teme, Filme si Actori preferati, pe care ii consider deosebiti si am sa numesc si eu citiva.
Unii dintre ei, ca de cite ori vad un film bun am cel putin un actor preferat...;)
Colin Firth in Mindrie si Prejudecata... Fara comentarii.
Il iubesc....:)
Brad Pitt in ´´Meet Joe Black´´, daca a aparut deja in romineste nu ii stiu traducerea sau numele cu care ruleaza. De obicei nu imi pasa prea mult de Brad Pitt dar banuiesc ca a facut un rol minunat de vreme ce m-a facut sa ma gindesc cu fascinatie la ceea ce a intruchipat...Nu vreau sa dau detalii prea multe...pentru cei care nu au vazut filmul inca.
Kevin Kline in ´´Life as a house´´, la fel nu stiu sub ce nume a rulat pe la voi.Minunat film.
Si Leonardo di Cprio in ´´Catch me if you can´´.
Si, last but not least, Russel Crowe in ´´A beautiful mind´´


#5189 (raspuns la: #5179) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Jurnalul National>26/11/03 - de anita47 la: 26/11/2003 00:28:12
(la: Marea tzeapa cu armata cica ne-obligatorie: 30.000.000 de lei)
Manevre cu stagiul militar
„Faci sau nu armata?” este pentru tinerii români o întrebare pe care politicienii, în an preelectoral, o exploateazã cu nesat.
Curios, nici una dintre initiativele puse în dezbatere nu evidentiazã, cu adevãrat, o viziune politicã, argumentatã, privind securitatea nationalã.

Atitudinile politice sunt transmise si liderilor ministerelor, iar specialistii acestora sunt pusi în pozitia de a-si „ameti” ideile.
NATO nu impune în nici un fel României dacã armata sa trebuie sã fie alcãtuitã pe bazã de conscriptie sau pe bazã de voluntariat. De exemplu, în Germania, jumãtate din armatã este formatã din militari în termen.
Alianta vrea doar ca militarii români sã aibã un standard ridicat de pregãtire si sã facã fatã misiunilor date.
Armata a optat pentru sistemul profesionist si si-a fixat ca pânã în 2007 sã nu mai aibã militari în termen. Deja se preconizeazã ca la nivelul anului 2004 sã se renunte la militarii în termen din Fortele Navale si Fortele Aeriene.
Trecerea de pragul NATO îi oferã Armatei un rol nou. Se observã si prin misiunile din Afganistan si Irak cã Armata executã si o activã, sã-i spunem, diplomatie prin forta armelor, aceasta pe lângã misiunile impuse de necesitãtile colective de securitate la care ne-am raliat de bunãvoie. În sistemul democratic românesc, Armatei îi revine rolul de ultimã solutie în cazuri extreme. În aceastã privintã, faptul cã se va renunta la cei 31.000 de militari în termen pe care îi mai are acum este pe deplin justificat. Luptãtorul din MApN trebuie sã fie un profesionist desãvârsit.
Pe de altã parte, analizând riscurile de securitate la care este supusã România, nu se poate trece cu vederea explozia terorismului la nivel mondial, dar si posibilele actiuni ostile României promovate din interior. Astfel, apare fireascã dezvoltarea structurilor Ministerului Administratiei si Internelor. Jandarmeria, structura militarã a MAI, capãtã rol de verigã între Armatã si Politie, fiind forta potrivitã în a interveni în conflictele de joasã intensitate.
Un jandarm în termen face cam 15 la sutã dintr-un profesionist, în termeni de eficientã a muncii. „Înlocuind 7.000 de militari în termen cu 3.000 de profesionisti, mergem chiar pe economii”, îmi spunea generalul Gavrilã Pop, adjunct al comandantului Jandarmeriei. Acesti profesionisti, proveniti din grupãrile mobile, sunt folositi cu succes si ei în misiuni externe. Dar Jandarmeria are si date în pazã peste 1.200 obiective.
Pompierii, militari în termen, sunt cei care astãzi sting incendiile din România. Încã de prin 2000 se anunta cã pompierii se demilitarizeazã, dar apare problema banilor. Reteaua de unitãti ale pompierilor, bine pusã la punct, poate primi voluntari fãrã probleme. Un militar în termen va fi înlocuit de 3 schimburi de profesionisti civili.
Jandarmii si pompierii nu stau în cazãrmi sã astepte rãzboiul, ci sunt solicitati nonstop. Cert este cã nu se pot forma dintr-o datã profesionisti. Voluntariatul implicã punerea la punct a unui sistem riguros de promovare a carierei, de selectie, de instruire, de evolutie în carierã si de pregãtire continuã. Apoi, implicã fixarea unui sistem de mobilizare. Cumulat la acestea, sã observãm cum a involuat populatia României. Din 1992 pânã în 2002, populatia a scãzut cu 1 milion de persoane. Creste numãrul persoanelor peste 60 de ani si scade cel al persoanelor sub 15 ani. Mai creste si numãrul tinerilor ce fac studii postliceale si facultãti, unii înscriindu-se si pentru a scãpa de armatã. De asemenea, creste numãrul tinerilor care pleacã la muncã si la studii în strãinãtate, iar carierele militare nu par atât de avantajoase pe lângã perspectiva unui contract în UE.
Cã MAI a introdus o „clauzã” în proiectul de lege privind pregãtirea populatiei pentru apãrare care propune scãparea de armatã contra cost (în jur de 30 milioane lei) apare doar ca o tacticã de a face uitate cele expuse. Cu metoda respectivã, nãstrusnicã precum o mitã, dar uzitatã în Occident, se preconizeazã a se scãpa de cei care vin cu silã la armatã. Pentru cã MAI este angrenat si în reforma administratiei publice, si în realizarea, cu adevãrat, a demilitarizãrii politiei, nu mai poate suporta si renuntarea totalã, deodatã, la militarii în termen. Cel putin pânã în 2010. Pânã atunci, stagiul militar se „executã”, cu tot cu prevederile constitutionale. (razvan.belciuganu@jurnalul.ro)
Din "Buna ziua,Ardeal" - de anita47 la: 26/11/2003 07:02:49
(la: EvZ: Revolutie in Georgia)
Georgia, o miza strategica majora

Georgia reprezinta, pe plan international, o miza geostrategica majora, mai ales in ceea ce priveste rutele petroliere, deoarece asigura legatura intre Marea Neagra, Marea Mediterana si enormele rezerve petroliere din Marea Caspica.

Contestatul proiect al conductei petroliere Baku-Tbilissi-Ceyhan (BTC), sustinut de americani si care face legatura intre Azerbaidjan si Turcia, este un aspect important in lupta pentru ocuparea functiei de presedinte al Georgiei. "Statele Unite au un dublu obiectiv in aceasta regiune: sa impiedice Rusia, prin orice mijloace, sa isi refaca influenta in Caucaz si sa gaseasca modalitati de transportare a petrolului din Marea Caspica, fara sa fie nevoie de tranzitarea Rusiei", a declarat Anita Tiraspolsky, specialist in domeniul CSI in cadrul Institutului national de limbi orientale din Paris.

Interese anglo-americane

Conducta de petrol BTC, care va parcurge 1.760 de kilometri si va asigura legatura intre o platforma maritima azera si terminalul petrolier turc din Ceyhan, localitate situata pe coasta mediterana, va tranzita Tbilissi. Costurile sunt estimate la aproximativ 3,6 miliarde de dolari. Constructia conductei petroliere, cu o capacitate de un milion de barili pe zi, urmeaza sa fie finalizata in 2005. Consortiul BTC, condus de compania britanica British Petroleum, mai cuprinde societatea norvegiana Statoil, compania azera publica SOCAR, firmele americane Conoco Phillpis, Unocal si Amerada Hess, societatile japoneze Itochu si Inpex, compania franceza Total, societatea turca TPAO si societatea italiana Eni. Traseul conductei, care respecta clar anumite imperative politice, ocoleste Rusia si trece prin Cecenia, punctul principal al rutelor de tranzit a petrolului si gazului din Marea Caspica. De asemenea, conducta evita Iranul si Armenia, tara aflata in conflict cu Azerbaidjanul, si ajunge in Turcia, principalul aliat al Statelor Unite din regiune.

Cheia de bolta a politicii americane

Construirea acestei conducte, initiata in pofida opozitiei Rusiei, este criticata pentru costul ridicat, pentru traseul dificil si pentru impactul negativ asupra mediului. Conductei de petrol i se va alatura o conducta de gaze naturale, in 2007, care va face legatura intre punctul de distribuire a gazului din Shah deniz (Azerbaidjan) si Erzurum (Turcia), trec#nd prin Tbilissi. "Acest dublu lant energetic este cheia de bolta a politicii americane din regiune. Washingtonul vrea sa creeze o legatura intre Azerbaidjan, Georgia si Turcia, care reprezinta a doua armata din cadrul NATO", apreciaza cotidianul francez Le Monde. "Georgia este un un punct de intersectie a cailor de exportare a resurselor Marii Caspice", a subliniat Thomas Gomar, cercetator in cadrul Institutului francez de Relatii Internationale. Statul georgian a incercat, incep#nd cu a doua jumatate a anilor '90, sa scape de sub influenta rusa, proiectul BTC demonstr#nd apropierea de NATO. "Rusii sunt pe punctul de a obtine un rol hotar#tor pe piata petroliera (...). Ei si-au c#stigat influenta in Caucaz si gratie abilitatii de a evita o confruntare cu americanii", a precizat cercetatorul. "Proiectul conductei petroliere BTC este supus riscurilor, din cauza costului exorbitant si din cauza tensiunilor din zonele pe care le traverseaza, cum ar fi Georgia sau Kurdistanul turc", a subliniat Anita Tiraspolsky.

Mihai VARGA



Moskova nu crede in lacrimi

*Vladimir Putin nu este surprins de schimbarea politica din Georgia

Presedintele rus, Vladimir Putin, a declarat ca schimbarea politica din Georgia "nu constituie o surpriza", fiind rezultatul mai multor erori comise de Eduard §evardnadze in ceea ce priveste politica externa si interna, conform site-ului agentiei Itar-Tass.

"Schimbarea de putere constituie rezultatul normal determinat de o serie de erori sistematice comise in ceea ce priveste politica externa si interna de catre fostul lider" georgian, Eduard §evardnadze, a apreciat Putin. Presedintele rus este de parere ca "politica externa a Georgiei nu a tinut cont de radacinile istorice si culturale ale poporului georgian, sau de contextul geopolitic". "In ceea ce priveste politica interna, am asistat la diferite actiuni sterile de lobby ale formatiunilor politice, in locul consolidarii a institutiilor democratice si esentiale ale statului georgian, in timp ce politica economica a fost limitata la eforturile de a obtine ajutoare umilitoare din strainatate", a declarat presedintele rus. Putin a subliniat ca datoria externa a Georgiei a atins valoarea de doua miliarde de dolari. Circa un milion de persoane au parasit Georgia, majoritatea stabilindu-se in Rusia. Potrivit estimarilor oficiale si neoficiale, venitul Georgiei din tranzactiile cu Rusia este de aproximativ doua miliarde de dolari, cifra care depaseste totalul ajutoarelor straine, a continuat el. "§tim ca situatia populatiei din Georgia este extrem de dificila, iar salariile sunt mici. Populatia nu este disperata doar din cauza traiului dificil, ci si a faptului ca nu vede nici o perspectiva de ameliorare a situatiei actuale", a apreciat Putin. Presedintele rus considera ca s-a intregistrat "o erodare treptata a climatului politic si economic al tarii din cauza coruptiei". (M.F.)


#5253 (raspuns la: #5243) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Aranjamente de culise intre Putin si Bush - de anita47 la: 27/11/2003 03:42:02
(la: Istorie alternativa: cum ar fi fost daca ... ?)
Si cum ar fi daca ne reintoarcem la "acorduri gen Yalta"?
=================================================================

"In vizita la Washington in septembrie 2003, presedintele rus Vladimir Putin a fost intampinat la aeroport de presedintele american George Bush care, dupa ce l-a imbratisat demonstrativ, s-a declarat "onorat" de vizita "prietenului" Putin.
Cei doi sefi de stat au petrecut multe ore impreuna la resedinta prezidentiala de la Camp David in convorbiri tęte-ŕ-tęte, dupa care, la o conferinta scurta de presa, s-au elogiat reciproc. Referindu-se la interlocutorul sau, Bush a enuntat urmatoarele: "Eu omagiez planurile presedintelui Putin pentru Rusia, o tara pasnica pe plan intern si extern, in relatii detensionate cu vecinii si in care prospera democratia, libertatea si statul de drept". Aceasta denaturare flagranta a realitatilor din Rusia sugereaza ca Bush, in speranta consolidarii unei aliante ruso-americane, a decis sa ignore asaltul categoric al lui Putin impotriva democratiei incipiente din Rusia, exterminarea deliberata a cecenilor si campania intensa de intimidare a tarilor vecine desprinse din fosta Uniune Sovietica. In esenta, mesajul presedintelui american a fost urmatorul: daca Moscova sustine formal actiunile definite ca "antiteroriste" de Washington si contribuie sincer la parteneriat, Bush este dispus sa accepte abuzurile de putere ale lui Putin in Rusia, asaltul "colegilor" securisti impotriva opozitiei si a firavelor institutii democrate si presiunile Kremlinului in fostul spatiu sovietic.

Parteneriat strategic ruso-american

Inainte de a veni in vizita la Washington, Putin a prezentat Casei Albe un proiect pentru "extinderea aliantei strategice dintre Rusia si SUA" in care se ofera noi initiative "creative" de "colaborare" si "sustinere reciproca" in rezolvarea problemelor cu care se confrunta cele doua puteri. Conform documentului, unul din obiectivele principale ale parteneriatului strategic Rusia-SUA ar trebui sa fie prevenirea aparitiei unor state cu acces la arme atomice, chimice sau biologice care ar putea prejudicia interesele nationale ale Rusiei, ale Americii sau ale aliatilor lor.

De colaborarea stransa dintre cele doua tari in domeniul energetic ar beneficia atat exportatorii rusi, cat si Statele Unite. Este bine cunoscut ca America se straduieste sa obtina acces la surse de petrol din afara tarilor grupate in OPEC ca sa minimalizeze dependenta de cartel si sa evite ridicarea artificiala a preturilor hidrocarburilor exportate. Alte initiative din proiectul de alianta si acordurile agreate in discutiile "intime" ale celor doi presedinti nu au fost aduse la cunostinta publicului. Se pare ca, intelegandu-se de minune, Bush si Putin au decis sa se comporte ca "aliati". Manifestarile diplomatice ale "parteneriatului" au inceput sa devina evidente aproape imediat. Cateva exemple sunt edificatoare.

Petrolul siberian

Sondele din Siberia produc mai mult titei decat cele din Arabia Saudita. Potentialul enorm al Rusiei de a exporta hidrocarburi are o mare importanta geopolitica. Printre multe alte tari, China, Japonia si Statele Unite concureaza puternic pentru crearea de conducte si infrastructura de export din Siberia de Est spre regiunile lor.
Rusia produce acum in jur de 8,5 milioane de barili zilnic. Cu progres in tehnologie si management, Rusia va extrage peste 10 milioane de barili in 2011. Mijloacele de transport spre exterior sunt insa limitate. Compania Lukoil, care exporta cam jumatate din titeiul propriu, a cheltuit un miliard USD anul acesta ca sa-si transporte produsele petroliere la export. Adica mai mult decat au costat procesele de extractie si distilare. Daca Rusia si-ar dubla capacitatea de export, la preturile curente, companiile ruse de petrol ar putea colecta din exterior alte 35 miliarde USD anual. Concurenta intre potentialii importatori este acerba. China, avand necesitati energetice imense, este dispusa sa contribuie substantial la construirea unei conducte de 2.200 km din Siberia de Est direct la Daking in nordul Chinei. Costul conductei ar fi 2,5 miliarde USD. Yukos-Sibneft, cea mai mare companie petroliera din Rusia, exportand deja titei in China pe calea ferata, a favorizat initial acest proiect. Dar Japonia, oferindu-se sa participe cu 7 miliarde USD la costructia unei conducte alternative de 4.500 km spre portul Nahodka pe coasta Oceanului Pacific, a tentat atat producatorii rusi, cat si compania de stat Transneft care controleaza facilitatile de transport si de export.

Deoarece Rusia nu are capacitatea de a furniza petrol atat pentru China, cat si pentru Japonia, decizia finala cu privire la exportul titeiului siberian se va face pe considerente economice si politice. Al treilea pretendent pentru cumpararea titeiului siberian este America.

Statele Unite importa 60% din petrolul consumat intern, din care, 47% provine din tari care apartin cartelului international OPEC. Rusia a oferit un proiect foarte tentant pentru Washington: sa acopere 10% din necesitatile de import ale Americii. In concordanta cu discutiile dintre Bush si Putin, oficiali ai administratiei americane s-au deplasat la Moscova ca sa discute proiectul constructiei unei conducte din Siberia spre nord, la portul Murmansk, de unde titeiul ar putea fi transportat pe vapoare la Houston in Texas. O asemenea conducta ar costa 4 miliarde USD si ar transporta trei milioane de barili zilnic. Pe cand, din Golful Persic vapoarele petroliere ajung in SUA intr-o luna, de la Murmansk, ar ajunge in numai 9 zile.

Devenind principalul furnizor de petrol al SUA, Rusia ar avea nevoie de o relatie stabila cu noul client si ar oferi un avantaj considerabil pentru America deoarece i-ar permite o reducere importanta a dependentei energetice de OPEC.

Schimbare de atitudine la Kremlin

Inainte de intrunirea de la Camp David, Vladimir Putin a fost unul dintre cei mai vocali oponenti ai invaziei americane in Irak. In Consiliul de Securitate ONU, coordonandu-si actiunile cu Franta si Germania, Rusia a jucat un rol decisiv in respingerea rezolutiei care autoriza interventia armata impotriva lui Saddam Hussein. Diplomatic, Moscova a condamnat sistematic "unilateralismul" american, doctrina razboaielor preventive si insistentele Washingtonului de a mentine controlul postbelic in Irak.
Incapabile sa asigure securitatea in Irak, trupele de ocupatie s-au cam impotmolit in mlastina irakiana. Presedintele Bush, nesatisfacut de performanta militarilor, a transferat autoritatea reconstructiei Irakului de la Pentagon la Consiliul de Securitate condus de Condolezza Rice.

Diplomatii americani au semnalat ca au mare nevoie de ajutor extern pentru pacificarea si reconstructia Irakului. In urma "discutiilor" cu Bush de la Camp David, se pare ca Putin a promis sa nu exploateze dificultatile curente ale americanilor in Irak. El a sugerat ca Rusia ar putea participa cu trupe la pacificarea tarii. In schimb, America va trebui sa accepte revenirea in Irak a companiilor petroliere ruse.

In octombrie 2003, la Consiliul de Securitate ONU, Rusia a renuntat la opozitia anterioara fata de planurile lui Bush pentru mentinerea controlului militar si civil in Irak si a trecut subit de partea Americii. Ca sa nu ramana izolate diplomatic si sa nu fie acuzate de obstructionism steril fata de Statele Unite, Franta, Germania si Siria au decis si ele cu cateva ore inainte de vot sa sprijine rezolutia propusa de Washington. Votul unanim in Consiliul de Securitate a reprezentat o victorie diplomatica importanta pentru George Bush, deoarece rezolutia votata mentine controlul american in Irak si accepta participarea fortelor militare multinationale sub comanda Pentagonului.

In ultimii trei ani, America a fost criticata sever in presa internationala pe motiv ca a refuzat sa semneze tratatul de la Kyoto cu privire la protejarea climei globale. La conferinta internationala a climatologilor organizata la Moscova la sfarsitul lunii septembrie 2003, Putin era asteptat sa anunte oficial ca Rusia este gata sa ratifice tratatul de la Kyoto. Spre surprinderea generala, Putin a dat semnale contrare si a declarat cu cinism ca o "incalzire globala" ar fi benefica pentru o tara nordica precum Rusia. Respingand tratatul, Rusia a diminuat substantial sansele de validare ale tratatului si a eliminat izolarea penibila a Americii in problemele climaterice. La insistentele si spre satisfactia guvernantilor de la Washington, Rusia a anuntat recent ca a decis sa amane cu un an completarea constructiei unui important reactor nuclear in Iran. In legatura cu programul de inarmare nucleara al Coreii de Nord, Moscova a diminuat criticile fata de "intransigenta" SUA in negocierile cu regimul comunist al lui Kim Jong Il.

Interese comune

Amintind de Ialta, intelegerile "de culise" a celor doua puteri starnesc neliniste in "entitatile colaterale" neparticipante aflate in "sferele de interes" ale Rusiei si ale Statelor Unite si a caror soarta ar putea fi afectata defavorabil de acordurile netransparente negociate in culise de marile puteri. Cateva asemenea exemple ar fi, de o parte, Georgia, Azerbaidjanul, Ucraina, Moldova, Cecenia si "Stanurile" din Asia Centrala si, de alta, Iranul, Corea de Nord, Palestina, Libia, Siria si Cuba.
Interesele comune ale SUA si Rusiei, mai ales in probleme de securitate, au permis celor doi presedinti sa initieze un parteneriat mai mult sau mai putin strategic. Sustinand America, Putin a beneficiat enorm in urma eliminarii talibanilor si a organizatiei Al Qaida in Afganistan. Acest obiectiv de securitate, important pentru interesele Rusiei in Asia Centrala, nu putea fi realizat fara interventia americana. Cele doua puteri au si alte obiective comune precum prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa, cooperarea in lupta contra teroristilor islamici si asigurarea securitatii armamentului nuclear din Rusia.

Dar convergenta intereselor nationale ale Rusiei si Statelor Unite este limitata de realitatile interne si internationale. Desi Casa Alba incearca sa ignore crimele armatei ruse in Cecenia, alte grupari americane nu accepta echivalenta dintre teroristii internationali de tip Al Qaida si separatistii ceceni. La randul ei, Rusia critica politica Washigtonului cu privire la statele care sponsorizeaza terorismul, deoarece se concentreaza pe Iran, Siria si Irak, tari cu care Rusia a avut si are relatii economice profitabile si neglijeaza Pakistanul si Arabia Saudita, considerati aliati ai Americii.

Rusia a fost de acord cu prezenta militara americana in Asia Centrala dar numai temporar si numai pentru combaterea terorismului. Kremlinul se opune furios prelungirii prezentei americane in Asia Centrala si in Caucaz deoarece considera ca aceasta prezenta afecteaza negativ ambitiile Rusiei in aceste regiuni. Moscova se opune vehement intentiilor americane de a reloca bazele militare din Germania in Europa de Est in dezacord cu intelegerile precedente. Cercurile militare de la Moscova, continuand sa considere ca SUA si NATO reprezinta un pericol pentru Rusia, sunt alarmate de extinderea fortelor militare americane in vecinatatea Rusiei.

O alianta strategica viabila nu se poate baza numai pe criterii de securitate. Investitiile reciproce si relatiile comerciale sunt importante. Dar comertul SUA cu Rusia reprezinta numai 1% din total, iar pentru Rusia, 5%. Unii observatori considera ca relatiile dintre Rusia si Statele Unite sunt cordiale dar superficiale.
Oricat de bine s-ar intelege Putin cu Bush, institutiile, birocratiile si electoratul din tarile respective nu sustin categoric obiectivele strategice si initiativele celor doi presedinti."(Revista22)



Pt anonimus - de Radu Herjeu la: 27/11/2003 09:39:17
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Din pacate, mi-ar lua foarte mult sa spun tot ce cred eu despre evolutia televiziunii. Ca sa fiu scurt, televiziunea romaneasca (si aici vorbesc generic) a copiat mult si prost de afara. Aproape totul este format preluat, atitudini, gesturi, titluri de emisiuni, decoruri... Din cauza crizei comuniste, dupa revolutie televiziunile (si nu numai ele - si ziarele, si revistele) au fost nevoite sa apeleze la tineri. Fara experienta, sedusi de mirajul occidental, de multe ori fara cultura generala. Rezultatul: o multime de televiziuni care-si neaga rolul educativ (e o aberatie sa sustii ca un act de comunicare nu contine si un act educativ) si care nu fac decat sa profite de un anumit nivel intelectual al telespectatorilor, perpetuand o stare de anestezie mentala. Dau toata ziua circ si, de sarbatori, mai dau si paine.
Sigur ca eu as vedea multe, multe, multe emisiuni culturale. In primul rand nu prea exista oameni capabili sa faca emisiuni culturale la care sa nu adoarma telespectatorii. O emisiune culturala n-ar trebui sa fie ca revistele noastre literare, facute pentru 100-200 de persoane care isi gasesc aici locul de exprimare. In al doilea rand,televiziunile comerciale sunt in disperata alergatura dupa audienta. Prin urmare, nu-si permit luxul (asa cred ele) sa consume nici un minut pentru emisiuni care nu aduc bani. Iar despre televiziunea publica, numai de bine...
TVR 2 mai da teatru romanesc. Iar filme romanesti dau toate posturile. Din pacate, le dau cam pe aceleasi. Vine asa, un val si toate televiziunile particulare dau Liceenii, B.D., Nemuritorii, etc. Filme de mare valoare... ? Intrebarea e de ce nu se fac astazi astfel de filme...
#5372 (raspuns la: #5363) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt anonimus - de Radu Herjeu la: 27/11/2003 10:00:36
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
N-ar avea posibilitatea sa supravietuiasca financiar. De aceea rolul ar trebui asumat de televiziunile publice. Iar televiziunile particulare ar putea sa aiba macar cate o emisiune de tinuta. Teatrul romanesc de valoare... ? Eu am o mica problema cu stoarcerea lui Caragiale pana nu mai curge nimic. Sunt o multime de tineri dramaturgi care n-au nici o sansa pentru ca nimeni n-are curaj sa investeasca in producerea unei piese de-a lor. Ei au mult de spus celor din generatia lor. Dar n-au ei sanse pe scene adevarate, cum ar putea avea vreuna pe micul ecran ? Da, eu am crescut cu teatrul de televiziune, de exemplu. Si eram de fiecare data fascinat de ce se-ntampla pe scena electronica.
#5377 (raspuns la: #5374) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Televiziunea - prezent si viitor? - de Ulise la: 27/11/2003 16:03:56
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)

Mai jos reproduc un fragment din volumul "Tentatia Inocentei" de Pascal Bruckner. Domnule Radu Herjeu, considerati opinia autorului o reflectare cat de cat autentica a realitatii? Iar daca raspunsul este afirmativ, credeti ca televiziunea are vreo sansa de a rascumpara deceniile de imbuibare mediatica, mai ales acum in era consumismului debordant si a bucuriilor facile si imediate? Poate deveni un instrument de cultura?


"Este posibil ca noi toti inca sa fim copilandrii televiziunii, ca relativa ei noutate tehnica sa explice stangaciile si proasta folosinta pe care le facem in ceea ce o priveste? Nu este interzis sa visam la o televiziune care sa fie si un instrument de creatie spirituala si care sa conjuge imensa ei putere de atractie cu o autentica intentie pedagogica. Nu e mai putin adevarat ca astazi, cu rare si remarcabile exceptii, televiziunea ramane in cea mai mare parte o chestiune de divertisment. Totdeauna acolo se petrece ceva mai grozav decat in viata. Acaesta este hipnoza televizuala la a carei lumina ardem ca niste fluturi de lampa: ea produce in jet continuu valuri de culori si impresii pe care noi le sorbim fara incetare. televizorul este o mobila insufletita si vorbitoare, el are rolul de a face platitudinea suportabila. Nu ne smulge din impovararea noastra, din obiceiuri, dar le converteste intr-o tihna calduta, este prelungirea apatiei cu alte mijloace si se integreaza ca element fundamental in imensa panoplie a banalitatii. Televizorul nu cere din partea spectatorului decat un act de curaj - care este insa supraomenesc - acela de a-l inchide."

Pascal Bruckner




#5440 (raspuns la: #5401) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Zabriski - de Radu Herjeu la: 29/11/2003 03:30:28
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
1. Am facut Facultatea de Chimie-fizica. Trebuia sa ies profesor. A venit revolutia si, imediat dupa ea, posturile de profesor in Bucuresti erau foarte rare. Asa ca... m-am indreptat spre singurul lucru pe care mai stiam sa-l fac: scrisul. De aici pana la radio si, ulterior, televiziune, n-a fost decat un pas.
La Antena am ajuns dupa o scurta trecere prin radio Total (am pus umarul la lansarea lui, de la care se sarbatoresc acum 10 ani). Am batut la usa. Dupa 2 saptamani am ajuns la pupitrul Observatorului pe care nu l-am mai parasit 6 ani. A fost o perioada extraordinara. Eram o mana de oameni entuziasti. Nu se facea totul pentru a castiga audienta.
2. Am predat doua cursuri: Tehnici de propaganda, manipulare si persuasiune in televiziune si Televiziune, Cultura, Societate.
3.Nu cred ca exista vedete autentice in Romania. Nu numai in televizune. Pentru ca la noi nu exista un star-sistem ca in occident. Cat priveste asa numitele vedete din televiziune... sunt niste oameni obisnuiti luati de valul celebritatii. Faptul ca, dintr-un om obisnuit, te trezesti recunoscut pe strada, acceptat de cercuri inchise, plin de bani, capabil sa deschizi usi la care altadata ai fi asteptat cu lunile, privit de catre cei multi ca detinatorul marelui adevar, puterea si influenta pe care ti le dau un microfon si ecranul, te pot face foarte usor sa-ti pierzi busola. Daca nu erai, inainte de a intra in sistem, un om echilibrat, constient de calitatile dar si de limitele tale, bine ancorat in realitate, capabil, pe baza unei culturi solide, sa discerni intre bine si rau, risti sa te pierzi si sa te crezi deosebit doar pentru ca ai avut sansa de a fi de cealalta parte a micului ecran.
4. Da, stirile noastre sufera de asa numitul sindrom al "datului cu parerea". Exista o frustrare la nivelul prezentatorilor de televiziune pentru ca fisa postului ii obliga sa fie neutri cand ei ar dori sa spuna natiei care este si parerea lor importanta. Eu m-am apucat de emisiuni cand m-a apucat frustrarea. EPntru ca stirile trebuie sa fie exact ce trebuie sa fie: un mijloc de informare cat mai obiectiv.
5. Din pacate, nu-i vad. Eu am avut studenti foarte buni (putini, e adevarat) dar care n-au reusit sa patrunda in sistem. In schimb patrund cei cu tupeu si cu relatii. Si, din pacate, nu sunt cei care au o cultura generala solida si o ierarhie exacta a valorilor umane. Si ne trezim cu cineva platit cu mii de dolari care spune senin "Naveta a aterizat in desertul din Austria". Ca sa fiu sincer, eu ii indemn pe toti cei care ma intreaba, sa nu dea la jurnalism. Sa faca orice altceva. POt lucra in mass media, daca doresc, absolvind literele, dreptul, ase-ul. Orice. Dar nu pot face nimic altceva cu diploma de jurnalist. Si, din pacate, facultatile de jurnalism nu ii pregatesc pe tineri pentru adevaratul profesionalism. Si nici o baza de cultura generala nu le ofera. Ci doar o bucata de hartie de care nu tine nimeni seama in redactiile serioase.
Imi place foarte mult sa predau. Am senzatia ca nu stiu degeaba toate lucrurile pe care le-am acumulat in 10 ani de presa. Si as vrea sa fac ceva pentru ca viitoarele generatii de jurnalisti sa fie capabile sa-si asume responsabilitatea rolului important pe care societatea li-l atribuie.
#5479 (raspuns la: #5441) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Daniel - de Radu Herjeu la: 01/12/2003 10:11:22
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Nu, fireste ! Chiar si televiziunile romanesti au momente de gratie, in care reusesc sa-si atinga tangential menirea. Nu vorbim de Discovery, ARTE, etc... Am constatat un lucru interesant. Un documentar dat pe Discovery va avea o audienta mai mica decat acelasi documentar dat pe o televiziune obisnuita. E vorba de greutatea postului si de lipsa de interes permanent a telespectatorului. De aceea, o televiziune trebuie sa stie sa imbine divertismentul cu informatia, filmele cu educatia, talk-show-rile cu documentarele. Problema cu documentarele e ca determina o atitudine contemplativa. Te invata ceva, nu te si determina sa faci ceva: in principiu sa schimbi ceva la tine. O emisiune buna de televiziune, cu rol educativ, trebuie sa te stimuleze sa evoluezi.
#5661 (raspuns la: #5520) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Buna, Catalina.

Este un sfânt (din Occident) care a zis o vorba inteleapta, cam asa: Nu cautati sa reformati oamenii prin institutii, ci lucrati asupra oamenilor si institutiile se vor schimba dup'aceea, in mod natural.

Personal, eu cred ca Biserica ca si institutie nu va scapa niciodata complet de coruptie. Deja din primul moment al aparitiei "istitutiei bisericii", cand in jurul Mantuitorului s'a format un grup de ucenici, intre care unul era contabil...., coruptia a intrat.

Intr'un fel, e ca cu ciocoii noi: numai te trezesti ca noii veniti sunt mai rai decat cei dinainte. "Schimbarea regelui (in cazul nostru: a functionarilor institutiei bisericesti), bucuria prostului".

Istitutia e institutie, are coruptia oarecum in ea, si de'asta are nevoie sa fie pistonata si supravegheata dinafara.

E rolul crestinului "de rand" (adica "ne-cleric"); dar maniera in care se face aceasta luare de pozitie e delicata.

De exemplu, canoanele Bisericii spun ca "din mana preotului care stii ca este curvar sa nu iei impartasania". La vremea respectiva, cand toti crestinii se impartaseau, aceasta atitudine era una care sarea in ochi. Acum nu mai e. Dar ramane mesajul: Aceasta vrea sa spuna pt noi ca nu prin mass-media ne rezolvam problemele bisericesti, ci tot prin mijloace bisericesti. Care sunt insa acestea, trebuie sa gasim...

Dpdv al politicii biseicesti, eu sunt sceptic, pentru ca politica bisericeasca e uneori la fel de necrestina ca cea a politicienilor...

Toate cele bune.
pr_iulian
#5984 (raspuns la: #5737) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
tu te referi la - de (anonim) la: 10/12/2003 10:47:51
(la: fiola de SQL)
SQL injection ''' mai ca m-a lasat capu !
al tracului. stiu problema!
este foarte simplu pentru-ca securitatea in sql este destul de slaba. sa ma refer numai la drepturile rolului 'public'
pai asta re puteri in master si e dat dracului.
acu sunt pe cale sa il scot din puteri dar vreaus a stiu sigur ca nu afectez alte cele.

de ce, voi aveti probleme ?
care va a incercat?


sarmi
#6380 (raspuns la: #6374) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Loveste furia unitar! Daca ne unim ai rade. - de Daniel Racovitan la: 16/12/2003 03:47:12
(la: Codex Rohonczi)
Traducerile lui Viorica Enachiuc sunt CRI-MI-NA-LE!... :))))
Merita sa cititi articolul pana la capat.

Un articol din Observatorul Cultural:

"
Nu trageti in ambulanta

Dan UNGUREANU


Viorica ENACHIUC
Rohonczi Codex: descifrare, transcriere si traducere
Editura Alcor, 2002, 400.000

Autoarea

Viorica Mihai, casatorita Enachiuc, a absolvit in 1966 Facultatea de Filologie, Romana-Istorie, la Iasi. A lucrat ca arheolog. A primit o bursa la Roma, in 1983, pe probleme de arheologie si lingvistica istorica. In 1982 a auzit de existenta Codexului [Rohonczi]. Directorul Institutului de studii istorice si social-politice (de pe linga CC al PCR) Ion Popescu-Puturi, (ideolog de sinistra memorie) i-a facut o copie dupa codex si i-a „incredintat-o“ spre studiu.
Dupa cercetari preliminare, Viorica Enachiuc a publicat un articol despre codex in Analele de Istorie (ale Institutului de studii istorice si social-politice de pe linga CC al [PCR]) in numarul 6/1983. Arata ea acolo ca a fost scris codexul in [latina] vulgara, in sec. XI-XII, cu caractere mostenite de la [dac]i. Si da si citeva pagini traduse.

Pina aici am parafrazat continutul paginii de garda a cartii. Parantezele imi apartin.
Am citit respectivul articol. Inghesuit intre unul despre miscarea muncitoreasca interbelica si unul despre rolul conducator al PCR in lupta etc. s.a.m.d., articolul cuprinde citeva pagini traduse din codex. Practic, autoarei nu i-a luat nici un an descifrarea scrierii si a limbii. Publicarea intregii carti n-a fost decit o chestiune de timp. Si a aparut cartea – 850 de pagini in octavo, cu coperta, supracoperta si finantare de la Ministerul Culturii. Publicarea ei a fost recomandata de barbati cu titluri academice, profdirdoci: Ariton Vraciu prof. univ. dr. lingvist din Iasi, in 1983, unu’ Ioan Chitimia prof. univ. dr. doc., si unu’ Pandele Olteanu, slavist, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. doc., prin 1990. Cele trei recomandari apar in postfata cartii. Nici un cunoscator de latina, de prisos s-o spunem, printre cei care gireaza cercetarile doamnei Enachiuc.


Manuscrisul

Autoarea e suficient de onesta sa-l descrie. Codex Rohonczi e scris pe hirtie, al carei filigran, o ancora incadrata intr-un cerc, sub o stea cu sase raze, a permis si datarea: conform catalogului de filigrane al lui Briquet, e vorba de hirtie din Italia de nord, produsa intre 1529-1540. Cartea are 224 foi de 12/10 cm, cu text intr-o scriere necunoscuta, cu 150 de semne diferite, de la dreapta la stinga, si citeva miniaturi destul de primitive. Manuscrisul isi face aparitia abia in 1838, cind Gusztav Batthyany il doneaza Academiei de stiinte a Ungariei – cum de nu e pomenit in nici un catalog, timp de trei secole dupa presupusa sa scriere? E scris dupa 1500 – cine sa-l fi copiat, intr-un alfabet nefolosit, intr-o limba necunoscuta? Autoarea depaseste apoi orice limita cind afirma ca e scris de jos in sus. Or, bunul-simt insusi ne spune ca nu se poate scrie astfel, fiindca mina care scrie ar sterge rindurile deja scrise, minjindu-le. Nu exista in toata istoria scrisului vreun scris de jos in sus. Alfabetul, „dac“ desigur, are 150 de semne – totusi, autoarea nu foloseste nici 20 de sunete in transcrierea fonetica. Manuscrisul e frust, cu desene rizibile, in alb si negru1 – si asta, intr-o epoca in care copistii lui [Stefan cel Mare] si cei ai lui Matei Corvinul rivalizau in rafinament.


Limba manuscrisului

Limba in care e scrisa cartea ar fi latina vulgara din secolele XI-XII – pe atunci se vorbea deja romana comuna, stim asta comparind romana si aromana, fondul lor comun seamana bine cu limba care va fi fost vorbita in secolul al XI-lea. Autoarea ofera un ingrijorator „[dictionar] latin vulgar-roman“ la finele cartii – latina vulgara din secolul XII, care n-are nici un cuvint comun cu [romana] din secolul XV, pe care o cunoastem!
Faptul ca a lucrat la manuscris si la traducere 20 de ani, intre 1982, cind primeste manuscrisul, si 2002, cind apare cartea, e inexact: articolul aparut in 1983 demonstreaza ca inca de pe atunci avea autoarea idei clare despre scrierea si limba codexului. In schimb, nu i-au ajuns cei 20 de ani de [munca] pentru ca sa ofere o echivalenta a numitului alfabet si o gramatica minimala a inchipuitei „latine vulgare“. Dam mai jos citeva mostre de traducere:
„Prielnic in traire, din nou sa strigi datator! Iubire aleasa, matur de a merge cu cavaleria, sa traiesti plecarea!“ (p. 7); „Departezi blestemul nereidei catre iad.“ (p. 35); „Cu adevarat a arata brazdare.“ (p. 37); Ater iris imiuoi nectani = „curcubeu spaimintator patrunde spre a ucide“ (p. 143); „Pe acei unguri sa spadasesti.“ (sic! p. 143); „Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind, lupta am unit!“ (p. 57)
Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind – fie ca am lovit spalind, sporul sprijinind – tot aia este...
Restul cartii e cam la fel.

Totul se petrece intr-o tara ipotetica, condusa de unul Vlad: singurele localitati ale tarii lui sint Ineul, Aradul, Olbia si Dridu (exista un sat cu acest nume, linga Bucuresti, pe unde a facut sapaturi Viorica Enachiuc); mai figureaza Nistrul si Tisa, apoi Raraul. Dar cel mai frecvent figureaza Raraul si Ineul. Si Dridu. Alea trebuie aparate, cam asta e ideea textelor din carte.
Textul manuscrisului e neintrerupt. Autoarea simte insa nevoia de a pune subtitluri: unele sint discursuri ale acestui Vlad, altele, solii ale lui Alexie Comnenul adresate primului, ale lui Robert al Flandrei, ale lui Constantin Ducas. Nu conteaza ca in Alexiada, biografia lui Alexie Comnenul, Ana Comnena nu pomeneste nicidecum de asemenea solii adresate vreunui Vlad ; ca nici in documentele referitoare la Robert de Flandra, Ducas, si nicaieri in alta parte nu e pomenit vreun Vlad. El exista, si gata. Nu conteaza ca n-are capitala, ca localitatile cele mai frecvent pomenite sint Ineul si Dridu. Vlad e puternic.

Ce-i cere Constantin Ducas lui Vlad? „Er sibid irarau rar rad tisa = mergi la Rarau, mai ales rade la Tisa“ (p. 259). Cam mare teritoriul stapinit de Vlad acesta !
Apar si diverse popoare daunatoare – uzii, cumanii, ungurii – si gotii, despre care stiam ca disparusera deja in secolul al VI-lea. Ei, nu-i asa: gotii ii trimit o solie numitului Vlad, in 1101. Mai apar si niste oameni galbeni: „ikter eua = oamenii galbeni striga“; „a glivi reden = pe cei galbeni stapinind“; „liviso ala iucet iustis = pe cei galbeni ii bate cavaleria cu dreptate“. Anii, in manuscris, sint numarati dupa Christos, fara ca autoarei sa-i pese ca in epoca se folosea cronologia de la facerea lumii.


Concluzii

Nimic nu se potriveste din cele avansate de autoare. Manuscrisul e cu siguranta o contrafacere tirzie. Autoarea nu publica nici regulile folosite de ea in transliterare, nici gramatica ipoteticei sale „latine vulgare“. Ofera in schimb facsimilul manuscrisului si un ingrijorator vocabular latin vulgar-roman. Textul traducerii ar fi facut deliciul dadaistilor, caci aduce cu dicteul automat visat de Tristan Tzara.
Ei, si ce-i cu asta?, veti spune. Nu e nici prima, nici ultima apucata de la noi, si sint sute adeptii – era sa spun „tovarasii de boala“ – ai lui Napoleon Savescu, animatorul unui halucinant Congres international de dacologie; emulii din salonul lui Pavel Corut sint la fel de numerosi. Ambuscati „e“ peste tot...

Alarmante sint, insa, vocile care cautioneaza aceasta patologica impostura. Alde Ariton Vraciu, Chitimia si Pandele Olteanu au murit, mi se pare, cam o data cu orinduirea care le daduse titluri academice si statut social; cu atit mai bine pentru ei, fiindca ar fi trebuit sa dea seama in fata respectivelor Universitati pentru aiurelile pe care le-au girat.
Impostura dacomaniei si [paranoia] protocronismului n-au disparut, din pacate, o data cu funestul regim. G. C. [Paunescu] a sustinut, din banii lui, fantasmagoricele congrese ale lui Savescu; iar televiziunea i-a facut, desigur, propaganda. Acum, cu acest aiuritor Rohonczi Codex, Ministerul Culturii este cel care finanteaza publicarea unei carti atinse de paranoia, iar [televiziune|Televiziunea] nationala acorda doua lungi ore de interviu autoarei. E de crezut ca atit generozitatea Ministerului Culturii, si cea a Televiziunii vor fi fost puse in miscare de vechi retele securiste, la fel de eficiente acum ca inainte. E gretos ca CNA-ul n-a gasit nimic de spus impotriva emisiunilor; si, mai ales, ca banii care se puteau da pentru publicarea unor carti de istorie cinstite s-au risipit pe publicarea acestei maculaturi.
Asemenea deliruri sistematizate exista in toata lumea. Insa numai la noi sint sustinute de retele influente si bogate, care pot crea o legitimitate factice, scurt-circuitind consensul specialistilor, fie istorici, fie lingvisti, fie paleografi. E destul ca cineva sa flateze frustrarea talimba a unora ca fratii Paunescu, finantatorii lui Napoleon [Savescu]. Celalalt mare magnat al economiei romane, Iosif Constantin Dragan, e si el un corifeu al tracomaniei. Trecutul securist, averile vechi/recente si dacomania sint legate intre ele si se sprijina. Acesti oameni influenti polueaza cu banii lor pina si riurile linistite ale dezbaterii stiintifice.

P.S. Romanticul secol XIX e celebru pentru gustul sau medieval: atunci cind oamenii n-au gasit antichitati, le-au facut singuri; de la cintecele lui Ossian la „ruinurile“ factice de la curtile printilor rusi, veacul e plin de falsuri pioase. [Ungaria] e o tara in care contrafacerile au fost numeroase: un anume Kálman, in secolul al XIX-lea, a produs el singur un numar de documente medievale din care o parte, pare-se, trec si azi drept autentice. Din fericire, tot in Ungaria a aparut reactia opusa, spiritul ironic: Istoria prostiei omenesti a fost scrisa de un maghiar, Rath-Vegh István.
Departe de mine sa neg interesul intrinsec al cartii: deschisa la-ntimplare, citita de-a-ndoaselea, pe luna plina, la trei rascruci, ea vindeca de bubat, de gilci, de nabadai, de buba-neagra. De deochi, de dambla, de orbu-gainii, de trinji si de opaceala e buna mai ales aia cu: „Identi uzia iu eta ereuai. Ik ira as. Si anecti iradires. Iuniki usus visti imikn. Ercisca siccin. Imudir goti venot = Adesea uzii merg si naruie. Loveste furia unitar! Daca ne unim ai rade. Mergi mai ales folositor, ai vazut pe aceia lovind. Secarea impartirii. Fara stapinire gotii sa vina!“."


Sursa: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=8266

identitate - de Valentin Vlad la: 17/12/2003 08:59:00
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Una din misiunile parohiilor romanesti este sa pastoreasca romanii aflati in Franta.
Acestia insa dupa cum chiar dumneavostra spuneati apartin multor categorii. Dupa criteriul de generatie si rezidenta permanenta pot fi 2 largi categorii:
romanii stabiliti aici de mult timp sau nascuti aici care cunosc Romania din vacante pe de o parte, si cei veniti temporar aici care in mod normal locuiesc in Romania, pe de alta parte (muncitori sezonieri, cadre detasate, studenti, persoane "fara acte", functionari de stat, etc.). Pentru acestia din urma existenta parohiilor romanesti este fireasca si nu pune probleme. Caricaturizand, orice parohie din Romania, "importata" aici poate indeplini acest rol - semanand in acest sens cu parohiile speciale din campusuri studentesti, spitale, capele de pe langa gari, aeroporturi, etc. Pentru acestia problemele de identitate nu se pun, o biserica romaneasca asigura pentru ei continuitatea cultului, permanenta serviciului religios.
Problemele se pun pentru ceilalti. Aici intervine specificul de biserica a emigratiei. Un roman nascut in Franta si/sau care locuieste aici de ani buni de zile si pentru care perspectiva intoarcerii in tara este vaga si chiar tot mai indepartata are unele nevoi spirituale specifice.
Asimilarea poate merge, mai ales pentru a doua generatie sau pentru familiile mixte, pana la a renunta la frecventarea bisericilor romanesti. Acestia ori se convertesc "en douceur", pe nesimtite ajungand la practicarea religiei in cadrul parohiilor romano-catolice sau chiar deloc, avand convingerea ca doar in Romania, in Orient exista identitate orientala si deci nici o zbatere identitara aici n-are sens, fiind doar o palida imitatie a traditiei orientale.
Parinte, credeti ca bisericile romanesti (atat cea ortodoxa cat si cea catolica de rit oriental) trebuie sa se mai ocupe de romanii din aceasta categorie ? Sau invers, ei cum ar trebui sa procedeze ?
O cale, mai speciala, este extinderea "francofona" a ortodoxiei (sau a ritului oriental in general). Deja sunt tendinte: in primul rand existenta insasi a bisericii ortodoxe franceze, apoi liturghii (partial sau total) in limba franceza la bisericile romanesti. Parca in America se transeaza in favoarea acestei optiuni. Un semn este situl bisericii ortodoxe romane din America, www.roea.org, care este in engleza, dar care nici macar nu mai are varianta romaneasca ! Dar chiar si situl mitropoliei ortodoxe romanesti din Europa de Vest, http://www.mitropolia-paris.ro, dependenta de Patriarhia de la Bucuresti este in primul rand in franceza. Ce-i drept, are (inca) varianta romaneasca !
Va mai avea sens adjectivul "romaneasca" pentru aceste titulaturi ?
Un raspuns simplu ar fi: cat priveste ortodoxia, ea are vocatie universala, deci poate si trebuie, prin functia sa misionara, sa existe peste tot, cu celebrari in limba locului, dupa exemplul catolic. Si atunci traditia pur romaneasca are rost doar pentru romanii din a doua categorie de care vorbeam, cei veniti temporar ?
Sigur ca biserica greco-catolica la randul ei trebuie sa-si puna aceste intrebari. Dar pentru ea pare mai simplu: comuniunea sa cu biserica romano-catolica limiteaza framantarile spirituale. Dar e drept ca le accentueaza pe cele identitare...
Parinte, cum vedeti dumneavoastra biserica ortodoxa romana din Paris peste cateva decenii, dincolo de chestiunile ierarhice: mai degraba francizata, orientata spre pastorirea noilor generatii nascute aici sau pur romaneasca, cu legaturi puternice cu tara, inevitabil mai mult ocupandu-se de romanii "in tranzit" ?
Exista oare o cale de mijloc ?

Cu respect,

Valentin Vlad
Din Ziua - de anita47 la: 19/12/2003 04:16:07
(la: Interzicerea portului insemnelor religioase in scoli (Franta))
Chirac este pentru scoaterea crucii din scoli
Presedintele francez, Jacques Chirac, s-a pronuntat, ieri, in favoarea unei propuneri de lege ce interzice simbolurile religioase in scolile de stat, in cadrul unui discurs transmis in direct si de canalul CNN. Pe lista simbolurilor interzise figureaza, nu numai voalul islamic si kippa evreiasca, dar si crucea, simbolul crestinismului. Acest proiect de lege este rezultatul mai multor luni de dezbateri asupra rolului religiei in societatea franceza.

Presedintele Chirac a cerut Parlamentului sa urgenteze votarea legii, pentru ca aceasta sa paota fi aprobata pana la inceputul viitorului an scolar, in septembrie 2004. Totusi, presedintele francez a precizat ca li se va permite elevilor sa poarte simboluri discrete, spre exemplu pandantive islamice, steaua lui David sau cruciulite crestinesti, de dimensiuni mici.

Acordul prezidential fata de acest proiect de lege a declansat o gama larga de reactii, de la satisfctie, la reticenta, mergand pana la ostilitate. Multi au apreciat legea ca discriminatorie fata de islam, altii au exprimat dubii in privinta oportunitatii textului si a capacitatii acestuia de a stopa "deriva comunitarista". Legea, care vizeaza, acum, numai scolile, ar urma sa fie extinsa asupra spitalelor ar urma sa fie extinsa in domeniul spitalelor publice si reafirmata in privinta functiilor publice, in momentul in care va fi creata o autoritate de lupta impotriva discriminarilor, un "Observator al laicitatii".

Jacques Chirac a respins o propunere vehiculata in ultima perioada, de a introduce in scoli sarbatoarea evreiasca de Yom Kippur si cea musulmana de Aid el-Kebir, precizand ca elevii sunt liberi sa observe aceste festivitati religioase.
*****

In Israel exista un partid LAIC care a obtinut la ultimele alegeri 17 mandate(si face parte din coalitia guvernamentala!).
La alegerile anterioare obtinuse numai 6 mandate.
Acest lucru arata o directie......binecuvantata!!
anita47
*****





Hei, cum stai la mate? Testeaza-te online!
Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...