comentarii

sa ne imaginam ca sunttem povestitori


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Catala-Roca - de (anonim) la: 02/11/2004 18:29:53
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
> Imaginile sunt multe taiate. Multe erau dreptunghiulare si apar patrate.

Imaginile sint asa cum apar in catalogul expozitiei. Au fost scanate de Institutul Cervantes de la Barcelona. Nu le-am redimensionat, nu le-am taiat.

> Sunt mai sepia, mai inchise si mai contraste decat in sala.

Asta e partial vina mea, pentru postare am preferat JPG la o calitate mica in locul TIFF. Dar cred ca postarea TIFF ar fi ingreunat vizionarea lor.

> Si cine a facut alegerea cred ca era foarte mare specialist.

Cel care a facut expozitia a facut si alegerea imaginilor care au intrat in catalog, implicit a celor care se afla pe sit.

> Ce sa mai spun despre pocirea numelor de mari fotografi din text. Germaine Krull, Robert Desnos (de fapt Doisneau).

Am corectat. Multumesc.

> Va felicit si mai schimbati putin echipa.

Va invit oricind sa ne ajutati cu cite un articol despre marii fotografi, cu eventuale imagini si cu povestea lor. Informatia e insuficienta si experienta dvs ne-ar putea ajuta sa aflam mai multe. Noi ne straduim sa gasim metode sa umplem golurile dar nu intotdeauna iese perfect. Oricum cred ca aceasta galerie poate incita oamenii sa mearga sa vada expozitia. Ca si pomenirea celor 3 fotografii care lipsesc din catalog dar fac parte din expozitie.

Cu stima,
Razvan Penescu
http://www.liternet.ro
#27355 (raspuns la: #27349) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Chestie - de Dinu Lazar la: 15/08/2005 09:39:03
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Mi-am suflat atunci in barba ca intr-o zi (nu f. indepartata) voi da la imagine."

Teoretic, asta ar fi exceptional. Practic, in Ro, lucrurile sunt cam altfel.
Nu vi se pare suspect ca nu exista pe net nici un student la fotografie de la multele facultati de imagine, ca profesorii de fotografie sunt si ei ca si inexitenti ( cu 2 exceptii) din viata fotografica mai culturala a cetatii?
Este posibil ca ceea ce stiti Dvs acum despre fotografie sa fie mai mult decit ce ar sti orice absolvent de imagine de acum; acolo nimeni nu te invata la ora asta multe chestii din fotografia contemporana, din tehnica si electronica folosita, si daca la examenul de admitere va va intreba comisia de ce vreti sa dati la imagine si veti zice ca va place fotografia si aveti chiar si un foto blog foarte vizitat, pun pariu pe orice ca veti fi intrebat : un ce?
Ar fi multe de spus.
De afara, o echipa de film e o chestie exceptionala; dar cind e de lucru, sunt probleme; ati vazut cum se injura regizoarea cu producatorul, el ca esti o incapabila si ea ca te dau in judecata boule, in vazul intregii echipe; si la filmare tzeapa e in floare, si producatorul, fost coleg de-al meu, operator, om de caracter, prieten care va sa zica, nu a avut timp nici acum sa se uite pe pozele de lucru si de reclama facute si desigur nici sa le plateasca.
Fotografia si filmul romanesc...
Cind lucram la Buftea, la studiouri, fotografia era o chestie importanta.
Fiecare film care se facea avea alocat un fotograf; fotografii nu aveau in general studii de imagine dar stiau sa faca fotografie onorabila, si se faceau fotografii de racord si fotografii de reclama; acestea din urma se puneau intr-o fototeca de unde se trimeteau la presa si la Romania Film imaginile; se faceau vederi cu actori, etc.
Adica fotografia era folosita; acum fotografia e a cincea roata la caruta, pentru ca grija studiourilor si a firmelor de productie e sa ia malaiul si nu sa faca reclama la filme; astfel la enzinele de pe net sau la multele publicatii romanesti nu vedeti nici cu lupa vreo fotografie de lucru sau de reclama de la filmarile care se fac pe la noi, fie de comanda fie filme originale romanesti... si regizorii si producatorii romani sunt incapabili sa vada puterea imaginii; am mai povestit aici cum un regizor cunoscut si stimat a venit la mine sa-i scanez citeva cadre din alea cazute la montaj, ca nu avea poze sa se duca la Venetia, unde a si luat un important premiu... si cind l-am intrebat de ce nu a avut fotograf a ris o juma de ora, ca el a avut doar zece miliarde de lei sa faca filmul, de unde bani de fotograf. Dar bani de o macara care costa doua mii de dolari pe zi a avut...
Asa merg lucrurile.
Asa ca in general, daca dati la imagine, e grozav ca sunteti intr-un mediu efervescent si probabil cu multe oportunitati.
Ca meserie, pun pariu ca ce stiti acum despre fotografie e peste ce stie orice profesor de fotografie de la orice facultate de imagine... daca nu sunteti de acord combateti-ma cu date concrete, arati-mi si mie linkuri catre operele lor, sau catre discutiile lor, sau catre blogurile lor, si o sa ne distram de minune pe aici.
Eu in locul Dvs as face altceva; as face din studioul ala al Dvs un loc unde sa vina actorii; as da o circulara pe la teatre, ceva in genul buna ziua, suntem un grup de inimosi fotografi, vrem sa exersam, daca sunt onor actori care vor sa vina sa faca poze, contactati-ne. Si o sa vedeti rezultate... as chema si balerini si balerine, si studenti la actorie... imaginea actorilor e atit de catastrofala, imposibil ca sa nu se poata demara ceva; la inceput mai pe barter. apoi vor putea veni si bani.
Sau faceti o firma de productie foto pentru studiouri si firme de productie film; sunt sigur ca si aici veti avea succes.
Asa ca asta ar fi pe ansamblu chestia cu invatatul de fotografie la facultate; sigur, ar fi buna diploma, dar o diploma nu mai e garantul unui loc de munca, de vreo cinshpe ani.
#65322 (raspuns la: #65307) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ok. Nu credeam ca o sa am oca - de argint viu la: 13/07/2006 19:19:15
(la: A fi sau a nu fi jurnalist?)
Ok. Nu credeam ca o sa am ocazia sa fac imediat un comentariu atat de personal, povestind atatea despre mine, cate o sa povestesc in urmatoarele minute.

Sunt romanca, si am plecat in 1991 in Franta unde am facut facultatea de jurnalism de la Bordeaux. Desi plecasem doar ca sa-mi fac studiile, si eram convinsa ca ma voi intoarce imediat dupa, pe parcursul studiilor am inceput sa nu mai gandesc asa. Si nu de alta, dar veneam des in Romania, si vedeam ca ceea ce invat eu la scoala nu se poate aplica in presa romana, ca sunt doua lucruri prea diferite. Ceea ce faceam si invatam, imi placea, devenise pasiune, nu meserie. Si realizam ca nu se putea aplica in Romania, si ca nici in viitorul apropiat nu s-ar putea aplica. Mai ales ca scoala de jurnalism asa cum am facut-o eu la Bordeaux, mi-a dat ocazia sa petrec mult timp in redactii, si nu la o "practica" din aceea cu numele, nu in stagiu de observatie, ci muncind cu adevarat, cot la cot cu ziaristii confirmati. Ceea ce-mi dadea ocazia sa vad adevarul profesiei, nu era o iluzie sau o imagine facuta din povesti.
Veneam in Romania foarte des (in primii sapte ani de 42 de ori), dar Romania devenea din ce in ce mai mult o tara in care veneam sa imi vad familia si prietenii, care-mi era draga, dar in care nu se potrivea meseria pe care incepusem s-o iubesc.
Dupa facultate, am lucrat 6 ani in presa franceza.
In toamna lui 2000, un accident petrecut in Romania in familie, m-a determinat sa vin. Naiva cum eram, credeam ca vin pentru cateva luni, rezolv problema, si plec. N-a fost sa fie asa. Problema s-a prelungit, pe scurt, a trebuit sa incep sa ma gandesc ca trebuie sa muncesc (chestie care nici nu-mi trecuse prin cap revenind). Cum singurul lucru pe care credeam ca stiu sa-l fac este jurnalismul, spre asta m-am indreptat. Prima experienta a fost dureroasa.... atat de diferita fata de ce iubeam eu, incat sincer, parca era alta meserie, de-a dreptul. Si atentie! n-am avut niciodata pretentia sa compar, n-am avut niciodata pretentia sa-i invat pe ceilalti cum trebuie sa faca, sunt de acord cu diferentele de cultura, de tara, de nivel, nu incerc sa impun altceva, nu mi se pare ca am mereu dreptate, sau ca sunt mai desteapta decat toata lumea. Sunt foarte flexibila si maleabila, si totusi era ceva aiurea rau.
Si nu vorbesc numai de chestiile pur materiale, de diferenta financiara enorma... Ci de chestii de esenta si de deontologie, de miezul profesiei.

ma rog... dupa acea prima experienta stranie, am persistat. Am cunoscut locuri si bune si rele, si mai bune, si mai apropiate de presa occidentala. Acum sunt departe de a face presa ca cea pe care o faceam in sudul Frantei, dar nu sunt nici foarte rau. Pentru mine profesia este importanta, esentiala, iar echilibrul meu ca individ tine mult de cariera. Deci n-as putea trai intr-un dezacord teribil cu ceea ce fac in viata profesionala, va spun astea ca sa intelegeti ca era vital sa ajung la un sentiment de implinire profesionala.

De fapt acum pot spune ca abia de cateva luni pot cu adevarat sa influentez ceva: sunt redactor sef al unei reviste. Incerc sa-mi fac meseria cel mai bine posibil, cel mai cinstit si mai apropiat de standardul pe care l-am vazut, incercand totusi sa adaptez ce stiu la particularitatile romanesti (nu e nici un sistem perfect, dar unele sunt bune si merg).
Cam asta e in cateva cuvinte, putem dezvolta, Jolie, daca vrei.

Morala: cred ca poti sa fii ziarist, daca in esenta esti ziarist. Tine de persoana. Daca nu, degeaba.
Si ca sa-l citez pe unul din indrumatorii mei spirituali: "aceasta profesie nu are orare. Daca esti jurnalist, esti jurnalist zi si noapte, nu esti de la 9 la 18."
As adauga: sa fii ziarist e o stare de spirit, nu o meserie.

p.s. si totusi, sa va mai impartasesc un secret: nu vreau sa ies la pensie din Romania.

"On ne peut être normal et vivant à la fois." Cioran
o stare de spirit, nu o meserie - de argint viu la: 13/07/2006 19:19:15
(la: A fi sau a nu fi jurnalist?)
Ok. Nu credeam ca o sa am ocazia sa fac imediat un comentariu atat de personal, povestind atatea despre mine, cate o sa povestesc in urmatoarele minute.

Sunt romanca, si am plecat in 1991 in Franta unde am facut facultatea de jurnalism de la Bordeaux. Desi plecasem doar ca sa-mi fac studiile, si eram convinsa ca ma voi intoarce imediat dupa, pe parcursul studiilor am inceput sa nu mai gandesc asa. Si nu de alta, dar veneam des in Romania, si vedeam ca ceea ce invat eu la scoala nu se poate aplica in presa romana, ca sunt doua lucruri prea diferite. Ceea ce faceam si invatam, imi placea, devenise pasiune, nu meserie. Si realizam ca nu se putea aplica in Romania, si ca nici in viitorul apropiat nu s-ar putea aplica. Mai ales ca scoala de jurnalism asa cum am facut-o eu la Bordeaux, mi-a dat ocazia sa petrec mult timp in redactii, si nu la o "practica" din aceea cu numele, nu in stagiu de observatie, ci muncind cu adevarat, cot la cot cu ziaristii confirmati. Ceea ce-mi dadea ocazia sa vad adevarul profesiei, nu era o iluzie sau o imagine facuta din povesti.
Veneam in Romania foarte des (in primii sapte ani de 42 de ori), dar Romania devenea din ce in ce mai mult o tara in care veneam sa imi vad familia si prietenii, care-mi era draga, dar in care nu se potrivea meseria pe care incepusem s-o iubesc.
Dupa facultate, am lucrat 6 ani in presa franceza.
In toamna lui 2000, un accident petrecut in Romania in familie, m-a determinat sa vin. Naiva cum eram, credeam ca vin pentru cateva luni, rezolv problema, si plec. N-a fost sa fie asa. Problema s-a prelungit, pe scurt, a trebuit sa incep sa ma gandesc ca trebuie sa muncesc (chestie care nici nu-mi trecuse prin cap revenind). Cum singurul lucru pe care credeam ca stiu sa-l fac este jurnalismul, spre asta m-am indreptat. Prima experienta a fost dureroasa.... atat de diferita fata de ce iubeam eu, incat sincer, parca era alta meserie, de-a dreptul. Si atentie! n-am avut niciodata pretentia sa compar, n-am avut niciodata pretentia sa-i invat pe ceilalti cum trebuie sa faca, sunt de acord cu diferentele de cultura, de tara, de nivel, nu incerc sa impun altceva, nu mi se pare ca am mereu dreptate, sau ca sunt mai desteapta decat toata lumea. Sunt foarte flexibila si maleabila, si totusi era ceva aiurea rau.
Si nu vorbesc numai de chestiile pur materiale, de diferenta financiara enorma... Ci de chestii de esenta si de deontologie, de miezul profesiei.

ma rog... dupa acea prima experienta stranie, am persistat. Am cunoscut locuri si bune si rele, si mai bune, si mai apropiate de presa occidentala. Acum sunt departe de a face presa ca cea pe care o faceam in sudul Frantei, dar nu sunt nici foarte rau. Pentru mine profesia este importanta, esentiala, iar echilibrul meu ca individ tine mult de cariera. Deci n-as putea trai intr-un dezacord teribil cu ceea ce fac in viata profesionala, va spun astea ca sa intelegeti ca era vital sa ajung la un sentiment de implinire profesionala.

De fapt acum pot spune ca abia de cateva luni pot cu adevarat sa influentez ceva: sunt redactor sef al unei reviste. Incerc sa-mi fac meseria cel mai bine posibil, cel mai cinstit si mai apropiat de standardul pe care l-am vazut, incercand totusi sa adaptez ce stiu la particularitatile romanesti (nu e nici un sistem perfect, dar unele sunt bune si merg).
Cam asta e in cateva cuvinte, putem dezvolta, Jolie, daca vrei.

Morala: cred ca poti sa fii ziarist, daca in esenta esti ziarist. Tine de persoana. Daca nu, degeaba.
Si ca sa-l citez pe unul din indrumatorii mei spirituali: "aceasta profesie nu are orare. Daca esti jurnalist, esti jurnalist zi si noapte, nu esti de la 9 la 18."
As adauga: sa fii ziarist e o stare de spirit, nu o meserie.

p.s. si totusi, sa va mai impartasesc un secret: nu vreau sa ies la pensie din Romania.

"On ne peut être normal et vivant à la fois." Cioran
- de jeniffer la: 29/08/2006 19:32:41 Modificat la: 14/06/2007 14:45:55
(la: APOCRIFA,cartea lui Adam si a Evei)
Nu se poate fi de acord cu ideea ca acest cuplu era primul pe pamint si singurul care exista la acel moment, ci ca a fost imaginat pentru a povesti creatia. Ar fi contrar urmelor descoperite, prin care oamenii au evoluat in grup, in milioane de ani.
#142052 (raspuns la: #141846) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
picky - de maan la: 11/12/2006 11:57:52
(la: sfaturi pentru cafegii incepatori)
auzi, mah?'ce dracu' te scarma de nu taci?
n-ai vazut la televizor reclama aia tampita la un baton de ciocolata, cu oameni in patru labe pe post de animale?


daca da, atunci ai imaginea mea asupra povestii de-aici.
daca nu, ti-o desenez mai departe:
mai era unu' candva pe situl asta, de nu-l pacea icsulescu.
prea vorbea inexplicabilul in doua cuvinte, prea i-o tragea peste ocki desi nu-l remarca niciodata, prea nu mai avea el acces la dame care l-ar fi adulat daca nu era cretinul ala de se baga-n seama zi-lumina si umplea tot locul cu duhoarea unor lalaieli de ne-nteles.
mama, ce-l iubeam.
si-l in continuare.
in pofida.
si-n ncaz.
si "de-aia" ca raspuns la orice alta-ntrebare.
#162686 (raspuns la: #162683) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
zaraza - de irma la: 28/05/2007 18:40:34
(la: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile)
da, fac parte din acea categorie. nu ma pot regasi nicicum in scenele sordide prezentate in astfel de filme (la fel cred ca si majoritatea dintre voi). nu neg realitatea, stiu ca-s oameni in romania care trec prin tot felul de mizerii, dar as zice ca nu ei ne caracterizeaza pe noi ca natie.
eu as vrea sa vad in filmele romanesti povesti despre oameni, nu despre romani (anumiti romani).

ma rog, acum ca am tot discutat promit sa vad filmul cu un ochi neinduplecat, urmarind mai ales partea lui artistica (regie, imagine).
si mai povestim atunci. :)

#201102 (raspuns la: #201069) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
tatiku - de acvarius la: 28/04/2008 18:17:28
(la: Patimile lui Iisus)
nu mi-a placut.
povestea biblica are in ea un "parfum" si o patina a trecutului care o fac sa fie perceputa cu totul altceva decat o trauma. dupa filmul cu pricina, dureros prin imagini si cruzime, povestea seamana mai degraba ca o stire cu unii de se hacuie in direct. not funny!
Poveste in imagini - de Lucian Cretu la: 09/12/2005 20:35:31
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
http://lucian-cretu.blogspot.com/2005/12/poveste-in-imagini.html

Un "reportaj" luat in graba din pacate, tare mi-ar fi placut sa il fi dezvoltat. Subiectul as dori sa il descopere privitorii...
#94174 (raspuns la: #94042) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cu papucii prin desert ul imaginii - de Dinu Lazar la: 17/01/2005 19:28:31
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Pacat ca nu exista si o varianta on-line "

Exista si un site cu numele asta, si anume www.cupapuciiprindesert.ro; este cam mort, cum arata si forumul de la http://www.cupapuciiprindesert.ro/forum/
Chestia sta cam asa; se face un proiect si se face un buget si chestii neesentiale ca imaginea si fotografia nu prea mai conteaza ( a se vedea pozele haioase de buletin ale participantilor, ca jmanglite de la Politie, de la "despre noi") Expozitiile foto organizate sunt la urma urmei tot niste chestii de PR pentru actiune; sigur, ar fi fost grozav sa existe pe situl fotografului sau pe acesta cu papucii o galerie grozava si cuprinzatoare cu imagini reprezentative, dar... asta e.
Nici daca se cauta la google numele fotografului nu se gaseste nici o imagine; nici o fotografie nicaieri, decit o poveste interesanta cu agentia sa de publicitate care expune in locuri neconventionale reclame ( cum ar fi veceurile publice)
Detalii la http://www.baniinostri.ro/partafaceri/partener_all.php?ContentID=5

Ca o regula generala, constat cu parere de rau ca o fractiune absolut minora din numarul de fotografi romani profesionisti au un sit sau imagini vizibile pe net, si din fractiunea aceea o si mai mica fractiune fac distinctia dintre imaginea comerciala si ceea ce s-ar numi portofoliul personal; ar fi aici desigur loc de o discutie la o cafea, pornind de la aceste ginduri.
Eu cred ca una este imaginea de comanda si alta ce se face "la liber"...
#33626 (raspuns la: #33558) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Grozava poveste - de Grettel la: 18/01/2005 19:05:57
(la: 35 mil de parai)
Ce chestie! cam asta "patesc eu" - e drept ca cei pe care voiams a-i ajut cu munca mea cinstita nu au castigat la loto, dar tot prin "pleasca" s-au "ajuns", lasandu-ma muuult in urma cu munca mea cinstita cu tot... hahaha

acu' sincera sa fiu, nici macar nu pot cuprinde cu mintea asemenea sume...asa de mult mi-am bagat in cap chestia cu munca cinstita ca nu-mi pot imagina cum as ajunge in posesia unei asemenea sume. Da' daca ma fortez... 35 de milioane... imi place confortul, dar inca mi se pare aberant sa chetui mai mult de 100 de dolari, hai euro, pe o pereche de cisme, oricat ar fi de grozave... pur si simplu, nu-mi pot imagina. Ma intreb daca suma asta mi-ar lua mintile, eu care admir nespus oamenii cu bani care ii chetuie... fiinda cunosc o gramda care au bani si nu se incumeta sa faca ceva bun pentru ei (macar sa-si renoveze casa sa traiasca in conditii decente)... sau care nu-si iau vacanta, desi au bani, de frica sa nu piarda totul pana se intorc... 35 de milioane... ar putea schimba viata multor oameni, nu doar a unuia.
Fiind de parere ca trebuie sa ajuti dand undite si invatandu-i pe oameni sa pescuiasca nu daruindu-le zilnic un peste, as incerca ceva de genul asta... In ce domeniu? pentru cine? e asa de greu sa alegi, si copii, si batranii, si bolnavii au nevoie de ajutor... si chiar o groaza din semenii mei. Probail intr-un domeniu la care ma pricep.

Foarte interesanta poveste!(mai ales partea cu munca voastra, va invidiez!)
Serie de imagini, Maramures 2004 - de Dinu Lazar la: 17/03/2005 19:34:01
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Din pacate vremea nu prea a tinut cu noi."

Fugiti domnule de aici.
Cele mai senzationale imagini, cum rezulta si din ce aratati, se fac pe cea mai imputzita vreme.
Si cele mai imputzite poze se fac pe vremea cea mai frumoasa, mai ales la ora douashpe ziua, cum mai discutaram pe aici.
Va invidiez ca sunteti aproape de acel nesecat izvor de posibilitati fotografice si una doua puteti da o goneta la adunatura de subiecte pe milimetru patrat care mai este inca Maramuresul.
Fiecare din imaginile din pagina aceasta poate sta ca baza pentru un material de sine statator; nu stiu de ce, toate impreuna am senzatia ca nu se leaga inca intr-un tot unitar, adica nu ar putea fi prezentate asa direct sa zicem in 4 pagini in Geo, sau in NG, dar multe de ele pot constitui elemente care ar fi un punct de plecare pentru o discutie cu orice editor foto de la orice revista europeana serioasa. Tema pe care cu totii trebuie sa o insusim pentru abordarea pietei editoriale internationale este: povestirea in imagini. Cum, ce, cine, unde, de ce - astea sunt intrebari care trebuie sa-si gaseasca o rezolvare vizuala solida. Dar oricum sunteti intr-o pozitie eligibila, ca sa zic asa.
#39721 (raspuns la: #39706) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Poveste de moda - de ovimo la: 09/07/2005 22:43:09
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
M-am amuzat copios amintindu-mi de povestea asta veche... Pentru mine a fost o experienta grozava, in sensul ca m-am impins in coate cu toti smecherii timpului ca sa pot sta in pozitia aleasa sa fotografiez. Daca as fi stiut eu cate coaste de miliardari si alte personalitati am invinetit atunci... Am fost acolo cu Dinu cu 2 ore inainte de spectacol, am intrat in sala primii, am ales locurile si am fotografiat de ne-au durut degetele alte inca 2-3 ore.

Oricum, rezultatul final a fost asa cum spune si Dinu. Fotografiile au fost refuzate in bloc pentru motiv ca "a filmat TVRul, ce nevoie am de pozele voastre?" Si asta dupa ce ea a fost cea care ne-a chemat sa fotografiem. Nu i-a pasat nimanui de timpul si materialele noastre.

Cam un an mai tarziu primesc un telefon de la Dinu, cum ca Levinta ar vrea sa cumpere ceva poze de la noi, dar ca el nu vrea sa vanda. Asa ca am sunat-o eu sa vad care este treaba. Vroia negativele (ceea ce eu, personal, nu vand niciodata), i-am spus ca nu sunt disponibile, da' ceva poze nu am? sigur ca da, io-te acilea vreo 50 la 20x30, A/N, se uita la ele, se gandeste, imi ofera o cafea (parca), sarumana, nu beau cafea, apoi zice ca le vrea pe toate si imi da $20 pe ele. Cred ca nu am ras niciodata asa de bine. Si pe vremea aia, pentru mine $20 erau o suma, nu joaca. In cele din urma am convenit sa ia 20 de poze pentru $100 (un pret decent pentru mine, adica). Ah, satisfactia primei munci fotografice platite... ;o)

In seara urmatoare ma trezesc cu un telefon de la ea, foarte suparata ca pozele nu pot fi folosite la nimic, ca i-a spus ei nenea sefu' de la laborator ca sunt niste rebuturi. Am mentionat oare ca nici un moment nu mi-a spus ce vrea sa faca cu ele? Si nici eu nu am fost foarte deschis in a ii spune ca, daca vrea sa le foloseasca, este ceva munca de scanare, prelucrare digitala, samd. Una din poze poate fi vazuta pe site-ul meu la sectiunea BW.

Morala? (Daca este vreo morala): Cat dai atata face

Daca cineva in lumea civilizata poate cumpara spre utilizare publica fotografii cu $5 bucata (si nu ma refer aici la imagini de stoc, ci la imagini facute la comanda, pentru un eveniment anume), spuneti-mi si mie unde, sa evit locul acela...

Morala 2: La vremea respectiva cel putin (anii 90), in Romania, fotograful si fotografiile nu insemnau nimic. S-a schimbat ceva?
#58847 (raspuns la: #58826) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O poveste trista. Multam', ai - de pisica neagra la: 17/08/2005 23:16:22
(la: Moartea vine latrand (Shaggy))
O poveste trista. Multam', ai reusit sa ma deprimi! M-a intrigat totusi un mic amanunt..."Mosu' murise cu un an in urma, buna era imbrobodita cu un batic negru si se-mputinase."...Bunicul tau moare si i se aloca o simpla fraza intr-o mare de imagini lacrimogene si unele reusite create pentru...un catel...Ma scuzi, Shaggy! Poate sunt eu o insensibila...fiecare cu prioritatile lui...
Cateva povesti in imagini...* - de Rosana Ziemba la: 11/09/2005 12:49:31
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Personal fotoreportajul intitulat "Alexandru Paleologu" mi se pare sinistru si nu cred ca as putea face vreodata ceva de genul. Am intrat sa vad, crezand ca sunt imagini cu dumnealui in viata. E drept, discutii pe o tema asemanatoare au mai fost pe cafenea...
#71310 (raspuns la: #71275) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cateva povesti in imagini... - de Dinu Lazar la: 12/09/2005 08:57:50
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
http://www.spirache.com
Ar fi interesant de vazut ce zic cafegii...
Mie situl mi se pare excelent facut, simplu si usor de navigat. Fotografia autorului este surprinzatoare ca decupaj, pe prima pagina.
In rest sunt acolo reportaje muncite, imagini de buna factura.
As fi curios cite din ele se regasesc in ziar si in ce fel se regasesc, daca la realizarea unui reportaj exista indicatii initiale, cine face editarea finala, daca intre viziunea autorului si ce apare e vreo diferenta si care anume, cum se mai plateste un reportaj la un ziar romanesc, si alte chestii de bucatarie utile luni dimineata unei discutii despre fotoreportaj.
Eu ce pot sa observ, este ca - desigur facind abstractie de opera domnului Spirache, care a facut, sau a fost nevoit desigur sa faca si imagini care sa poata sa intre si la ziar, nu numai ce i-a placut - exista o fractura fundamentala intre ce vedem in presa romaneasca si ce se face in domeniu, de exemplu ce vedem la http://www.digitaljournalist.org/contents.html
#71438 (raspuns la: #71275) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cateva povesti in imagini... - de George Nicolae la: 12/09/2005 10:11:57
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Ar fi interesant de vazut ce zic cafegii..."
Trebuie sa recunosc ca pana azi l-am judecat pe domnul Andrei Spirache prin prisma unei singure imagini cu 2 puicute postata la un moment dat pe bog. Dar asta s-a intamplat pana azi.

Probabil ca lucrul la un ziar dublat de o doza de intuitie, talent si umor fac ca imaginile sa arate ca cele pe care le mai vedem pe la Reuters, AP sau EPA.

E de bine domnule Spirache. Sunt invidios pe imaginile dvs.
#71454 (raspuns la: #71275) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
povestea mea - de anja la: 04/05/2006 19:51:39
(la: IUBIRE CIUDATA, IUBIRE IMPOSIBILA...)
Va voi spune povestea mea. Poate ca multi nu vor avea rabdare sa citeasca pana la sfarsit, poate ca multi nu o sa inteleaga ce a insemnat si inca inseamna pentru mine.
Sunt de 10 ani impreuna cu sotul meu, casatorindu-ne abia acum 1 an jumate. Suntem impreuna de la 18 ani. Cand eram 2 copii. Relatia noastra a decurs lin, in armonie si intelegere. Fara certuri, fara suisuri si coborasuri. Eu am luptat pentru ea cum am stiut mai bine. Am vrut sa ne mutam impreuna, am cumparat apartament, am vrut sa ne casatorim, am vrut sa facem copii...dar nimic nu am obtinut usor. Pentru ca "nu era pregatit". Responsabilitatea era prea mare, nu era suficient de matur...ce sa mai, "nu era pregatit". Ma iubeste ca un nebun. Ma rasfata, "ma sterge zilnic de praf", imi face toate poftele, ma tine ca pe o printesa, ca pe un bibelou de portelan. Iar eu nu eram fericita. De ce? nici eu nu intelegeam. Si aruncam gandurile astea sub covoras. Am langa mine un om care mi-ar aduce si luna de pe cer, care ma iubeste ca un nebun, si eu, cea nerecunoscatoare, nu sunt fericita. Alungam gandurile astea. Ce motive de nefericire aveam? Si nu stiam sa imi raspund la intrebare. Si asa au trecut anii. Imi imaginam viata cu el (de ce nu?! aveam vreun motiv sa nu?), si prin urmare luptam pentru viitorul pe care il vedeam eu. Situatie materiala, casatorie, copii. O viata normala. cum au oamenii. Iar cand imi reveneau ganduri precum "dar el este cel ales?", "sunt fericita?", "voi putea fi fericita cu el toata viata?", "nu simt totusi ca imi lipseste CEVA care sa ma faca fericita? daca am tot, de ce nu sunt fericita?", le alungam. pentru ca nu stiam ce imi lipseste, pentru ca nu stiam de ce nu sunt fericita. Ma vedeam iubita, relatia mergea, si m-am multumit cu atat.
Un amanunt poate semnificativ care ar mai trebui mentionat este ca eu nu am fost indragostita de sotul meu, nici cand ne-am cunoscut. Da, daca m-ai fi intrebat acum cativa ani daca il iubesc, iti spuneam ca da. Am ajuns sa il iubesc pentru omul bun care era, pentru dragostea pe care mi-o purta, pentru caracterul nobil si pentru gentiletea lui. Sau cel putin asa am crezut in tot acest timp.

Pana cand....pand cand l-am cunoscut pe EL. El, cel care imi este ca o picatura de apa, manusa care mi se potriveste perfect, jumatatea medalionului, cum ii place sa spuna. El, care m-a facut sa imi dau seama ca poate exista iubirea in adevaratul sens al cuvantului. El, care mi-a adus aminte de cum eram eu, de toate visele si dorintele mele. Mi-a adus aminte de mine. De mine - inainte. Inainte sa intru in letargie si resemnare. In care nici nu stiam ca sunt. Si o confundam cu fericirea. Si am inteles de ce nu sunt fericita. Si de ce nu am fost fericita. Am inteles ce lipsea. Am inteles ca lipsea omul care sa ma implineasca, acel cineva care sa imi inteleaga sufletul, acel cineva cu care sa ma potrivesc atat de bine. Manusa care sa imi vina perfect. Si tot atunci am vazut in urma regrete si renuntari. Am vazut cat m-am schimbat, am vazut letargia si resemnarea in care eram cand a intrat el in viata mea.

Am avut cateva tentative de a ma desparti de sotul meu. Aici, iar, ar fi cate ceva de spus. In primul rand, familia mea. Familia mea care ma iubeste. Si care a luptat in mod josnic alaturi de sotul meu si impotriva mea. Familia mea, care a reusit sa ma distruga psihic prin lupta pe care a dus-o. Familia mea, care a spus ca sunt nebuna, ca sa ma duc la psiholog, apoi ca sunt vrajita, ca am fost manipulata de diavol, ca imi distrug viata. Tineti cont ca parintii mei sunt intelectuali, cu doctorate. Bineinteles ca ei stiu mai bine ce e bine pentru mine. Ca vreau sa imi distrug fericirea si viata pentru ca am innebunit. Manipulata de diavol. Ca nu mai am pic de ratiune. Familia mea, care nu mi-a fost niciodata alaturi emotional, care nu ma cunoaste, care nu stie cine sunt, care nu a stiut niciodata nimic din ce a fost in sufletul meu, ea, acum stie ce e mai bine pentru mine. Ce? Ca renunt la o situatie materiala foarte buna, ca renunt la vila si masina de lux, ca renunt la un om care “uite si tu cat de mult te iubeste” si care ar face orice pentru mine....pentru ce? Ca sa ma mut “din centru la periferie”, cum chiar ei s-au exprimat. Sa ma duc langa cineva care a terminat medicina si nu profeseaza pentru ca situatia familiala nu i-a permis sa lucreze pe salariu de rezident, si care si-a reorientat cariera pentru a-si putea intretine familia. Un ratat, cum ar spune familia mea care ma iubeste. Care nu imi poate oferi vila si masina de lux. Concluzia lor: imi distrug viata, si ei stiu ce e mai bine pentru mine. Eu acum sunt nebuna, si nu judec. De aceea nu vad lucrurile in adevarata lor lumina.
Asta a fost familia mea. Dar nu e tot. Mai am de spus si despre sotul meu. Sotul meu, care mi-e drag. La care tin. In toti anii astia am avut grija de el, l-am sustinut si ajutat pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Mi-este pur si simplu greu sa imi imaginez ca el ar putea face fata vietii fara mine. Nu este o persoana puternica. Nici eu nu sunt. Dar si-a gasit sustinerea de care avea nevoie in mine. Ei bine, reactia lui a fost ca nu poate trai fara mine, ca ma iubeste prea mult ca sa poata trai fara mine, ca daca ma pierde pe mine pierde tot, ca nimic nu mai are nici un sens in viata asta daca nu sunt eu. Am primit amenintari cu sinuciderea. Desi le prezint drept “amenintari”, nu au fost “daca pleci, imi tai venele”, ci spuse mai mult ca pe o rugaminte de a-l ierta pentru faptul ca nu poate rezista sa traiasca fara mine, ca dumnezeu va intelege ca va face asta din dragoste pentru mine ca altfel nu poate, ca nu poate sa nu ma iubeasca si ca nu poate trai cu gandul mereu la mine. Ei bine, sentimentele pe care le am dupa 10 ani pentru el, pentru omul cu care m-am inteles, cu care nu mi-a fost rau, cu care mi-am petrecut zi de zi, alaturi de frica ca l-as distruge si ca si-ar lua viata, m-au facut sa ma intorc de fiecare data la el. Am renuntat. Am renuntat sa mai cred in fericirea absoluta, sa cred ca imi este interzisa, ca asta mi-e destinul. Si sa ma resemnez. In acest moment, m-am intors la sotul meu. Nu va pot descrie suferinta si durerea pe care o resimt. Lacrimile care imi curg pe obraz. Cateodata simt disperare, cateodata simt resemnare fata de viata care ma asteapta.

Va multumesc celor care ati avut rabdarea sa cititi mesajul meu atat de lung.
experienta imaginativa sau iubire - de Guinevere la: 11/05/2006 21:22:14
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Picky, iti jur ca inainte de a deschide linkul am stiut dupa titlu ca e textul tau! :o)

Eu zic insa ca daca ceva l-a plasmuit pe Dumnezeu, ala trebuie sa fi fost sufletul omului, daca e sa acceptam ca "Dumnezeu este iubire". Din nevoia de a da raspuns intrebarilor cu care il chinuia mintea omului. :o)

Si pentru ca mintea continua sa fie nemultumita, a zis ca Dumnezeu e doar o alta experienta imaginativa (D.H.Lawrence) si l-a bagat in treburile ei.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa. :o)
povesti - de Homo Stultus la: 10/06/2006 10:05:54
(la: SINUCIDEREA...am nevoie de ajutor !!!!)
"Somnul ratiunii naste monstrii" - Goya

Am citit textul. Am plecat in alta parte... Am revenit. Am citit comentariile. Am plecat. M-am intors si uite ca imi calc pe inima si postez si eu un comment. Sinuciderea in cazul asta nu este nici un act de curaj si nici de unul de lasitate. Eu cred ca ar putea fi un act de miserupere la adresa celor ce te iubesc. Adeca sa ne doara in cur de suferinta pe care o lasam in urma, in inima celor dragi. Daca te certi cu ai tai asta nu inseamna ca nu te iubesc. Mai sa fie! Prietene anonim crezi matale cumva ca prietenii cresc in pom? Bunicul meu avea o vorba: "Tata, dupa norocel tre`sa alergi mai taricel!" Adeca tre sa mai pui umarul. Imi imaginez ca viata mea este o foaie alba de hartie. Prin ceea ce fac la urma va iesi o pictura faina sau o caricatura. Ceea ce esti azi este rezultatul modului tau de a fi de ieri. Daca vrei ca maine sa nu mai fie aceasi hazna incearca sa schimbi ceva. Toata asta imi aduce aminte de o snoava pe care am auzit-o zilele trecute.
Leul o vede pe furnica care era foarte grabita.
-Unde te duci tu furnica? zice leul
-Leule nu ai auzit? Moare elefantul!
-Da? Si tu unde te grabesti asa?
-Ma duc sa donez sange!
Demersurile noastre seamana pe undeva cu cel al furnicii.
In final iti zic si eu doua povesti orientale din care poti intelege ce vrei. Asta apropos de realitate asa cum o percepem noi.

Mahomed tinea predica. Printre auditoriu vine si un mullah. Acesta pe masura ce profetul vorbea era din ce in ce mai patruns de mesaj. Asculta astfel toata ziua. Seara cand vrea sa plece vede ca i-a disparut camila.
Se intoarce la profet si zice:
-Marite profet, toata ziua am stat aici langa tine si incerc sa imi traiesc viata dupa cuvintele tale intelepte. Si drept rasplata Dumnezeu a ingaduit sa-mi dispara camila. Ce sa fac?
-Crede in Dumnezeu dar data viitoare leaga camila mai bine. raspunde profetul.
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Un rege vrea sa numeasca pe unul dintre nobilii sai intr-un post important. Ii aduna pe toti si aduce in mijlocul camerei o usa enorma.
Regele zice:
-Il voi numi ca mare vizir pe acela care va reusi sa deschida aceasta usa.
Toti se plimba pe langa usa, realizeaza cat de greu este sa o deschizi si ajung la concluzia ca usa respectiva nu se poate deschide. Unul dintre ei insa se apropie de usa si pune mana pe clanta. Usa se deschide imediat.

Ideea este ca daca nu pui mana pe clanta nu are rost sa te lamentezi ca usa nu se deschide!



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...