comentarii

sa si sa se termine in ie


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
papadie, tocmai am terminat - de SB_one la: 14/12/2003 06:22:00
(la: Ocolul Lumii in ...zadar)
papadie,
tocmai am terminat de dat socoteala nevestii( finante...normal!) si s-a mai linistit putzin; l-am mintzit pe fiu-meu( la un mic chat-el e in RO- ca dau cu aspiratorul, ca sa- mai indemn si pe el la treaba( ca are o nevasta cumsecade iar el ...nu seamana cu mine asa gospodar)

...si am dat de zadarniciile scrise de tine aici! Ai perfecta dreptate desi nu am intzeles nimic. Cred ca tre sa mai iau o gura de palinca de satu-mare

PS

doi ardeleni, unul pe-un deal ..celalalt pe altul
-Ioaneee, cica vor ungurii sa le dam Ardealul..
-ce maaa?
- cica sa le dam Ardealu' ungurilor
-...apai, Ardealul l-om da...da prunii ba!
moprea19,7281(continuare) - de anita47 la: 27/12/2003 10:41:17
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Referitor la "presa cu nuante verzi",un articol "in tema" din revista Electra:
======================


Ştefan Postelnicu

ANTISEMITISMUL ÎN PRESĂ. PUBLICAŢIILE DE EXTREMĂ DREAPTA

Scurt istoric

De-a lungul celor 13 ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie a apărut un număr relativ mare de publicaţii ce pot fi subsumate orientării ideologice de extremă dreapta. Şi totuşi puţini sînt analiştii care au acordat o atenţie constantă acestui fenomen. Sigur, articole ocazionale, critice luări de poziţie în raport cu excesele acestor publicaţii au fost şi sînt destul de frecvente. Însă majoritatea radiografiilor evoluţiei sectorului mass-media prin care s-a încercat conturarea specificului presei româneşti de după decembrie 1989 au ignorat acest fapt. O oarecare atenţie din partea cercetătorilor au primit – şi subliniez încă o dată că mă refer aici doar la acele studii sistematice, care nu se opresc doar la denunţarea atitudinilor excesive din punct de vedere ideologic – doar periodicele al căror program doctrinar (în cazul în care acesta există şi este unul coerent) se revendică în mod explicit de la extremă stînga sau reiau clişee ce pot fi identificate ca aparţinînd acestei orientări (e vorba, bineînţeles, de România Mare, Şi Totuşi Iubirea, Politica, Naţiunea şi lista poate continua). Cazul este cu atît mai interesant cu cît, dacă structurile organizaţionale sau de presă de extremă stînga par a fi cu totul dezinteresate în a-şi configura un program propriu-zis, la polul opus tocmai efortul de a elabora o ideologie coerentă pare a fi preocuparea majoră. Alegînd, la întîmplare, două dintre studiile dedicate acestui subiect, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory de Peter Gross (Iowa State University Press/Ames, 1996) şi Tipologia presei româneşti de Marian Petcu, (Editura Institutului European, Iaşi, 2000) se poate constata cu uşurinţă cam care este interesul specialiştilor pentru acest segment de presă şi ponderea pe care i-o acordă (atunci cînd i se acordă!) în raport cu cel de extremă stîngă. Dar "bibliografia" neglijării publicaţiilor de extremă dreapta şi a locului lor în peisajul presei româneşti de azi este mult mai vastă şi nu este aici locul să insist asupra acestui fapt.

O scurtă trecere în revistă a acestor periodice este, cred, utilă. Foarte rar, apariţia unei publicaţii aparţinând acestui segment de presă a fost conjugată unei structuri de tip politic. Presa de partid oferă un singur exemplu notabil. Este vorba despre defuncta revistă lunară Mişcarea, organ de presă al Partidului Mişcarea pentru România, condus de Marian Munteanu.

Dacă din punctul de vedere al vieţii politice constituirea unor partide orientate ideologic în această direcţie a fost mai dificilă (iar atunci când acest lucru s-a produs respectivele partide nu au avut puterea financiară şi audienţa necesară editării unui organ de presă propriu), presa de extremă dreapta neafiliată unei grupări bine determinate de interese politice a cunoscut pe parcursul acestor 11 ani o evoluţie aş spune spectaculoasă.

Gazeta de Vest, săptămânal de informare, ce apărea la Timişoara, imparţial din punct de vedere ideologic în anii 1990-1991, va cunoaşte ulterior o rapidă metamorfozare, fiind preluat de un grup editorial orientat către extrema dreaptă (director Ovidiu Guleş, redactori: Zaharia Marineasa, Valeriu Neştian, Mircea Nicolau). Publicaţia va fi transformată în revistă lunară şi îşi va revendica un caracter extremist radical. Spre sfârşitul anului 1999 revista dispare din pricina divergenţelor de opinie ireconciliabile dintre director şi colaboratorii revistei.

Sub îngrijirea unui colectiv de redacţie compus din Gabriel Constantinescu (director), Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Florea Tiberian apare la Sibiu din 1990 cea mai longevivă revistă de extremă dreapta postrevoluţionară, Puncte Cardinale.

Din ianuarie 1998 apare la Bucureşti revista lunară Permanenţe, editată de Fundaţia Profesor George Manu. Colaboratori acesteia editează pe Internet revista Sfarmă Piatră, "săptămânal de rezistenţă românească". În mai 1998 apărea Cămaşa de izbândă, săptămânal ce, în lipsa unor colaboratori de prestigiu pentru mediile de orientare neolegionară, va dispărea curând.

Din 1998 apare cu regularitate revista lunară Vremea Dreptei Naţional-Creştine scoasă de Editura Vremea (director Nicolae Henegariu).

Din 1997 apare "revista de oceanografie ortodoxă" Scara, publicaţie fără dată fixă de apariţie, cu format de almanah. Gruparea revistei este constituită din aproximativ 100 de colaboratori, redacţia fiind condusă de Mugur Vasiliu (director) şi Rafael Udrişte (redactor-şef). Un program ideologic similar îşi asumă şi revista Măiastra.

Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România editează Schimbarea la Faţă, "o propunere de lectură ortodoxă a realităţii româneşti", publicaţie lunară ce apare din ianuarie 2000.

Pe lângă aceste reviste mai apare şi un buletin informativ al Fundaţiei "Buna Vestire", cu o circulaţie restrânsă, incontrolabilă şi fără un impact real.

Trepte ale antisemitismului

Ar fi total greşit să afirm că toate aceste reviste au manifestat în mod explicit atitudini antisemite. În fond, aici este o chestiune de nuanţă. Să luăm, spre exemplu, cazurile Mişcarea şi Scara, două dintre publicaţiile a căror prioritate o constituie (a constituit-o, pentru prima dintre ele, care nu mai apare de mult) conturarea unui program de renaştere în primul rînd culturală. Antisemitismul este aici mai degrabă o prezenţă implicit㠖 atîta vreme cît colaboratorii acestor reviste şi-au propus să readucă în atenţia cititorilor programul ideologic (într-o formă atenuată sau nu) al Mişcării Legionare.

Voi încerca în continuare o trecere în revistă a formelor de antisemitism prezente în discursul presei de extremă dreapta de astăzi, fără a-mi propune un mod sistematic de prezentare.



A vorbi despre nuanţe în atitudinile de tip antisemit poate părea cinic. Şi totuşi, între antisemitismul furibund şi autoasumat şi cel propagat prin reafirmarea, de pildă, a unui inventar simbolistic aparţinînd Mişcării Legionare este o diferenţă. O diferenţă care nu face ca formele "atenuate" de antisemitism să fie mai puţin culpabile sau care să ne dea dreptul de a le trece cu vederea. Există o scală a antisemitismului, dificil de realizat, dar care demonstrează că acest flagel este prezent în forme suficient de "productive" în discursul public din societatea românească.

De pildă, ar trebui să ne întrebăm dacă afişarea unui portret fotografic al lui Corneliu Zelea Codreanu în revista Scara în chip de model absolut al creştinului este sau nu o dovadă implicită de antisemitism. Răspunsul meu este pozitiv şi, în consecinţă, voi încerca o scurtă argumentare. Dacă luăm oricare dintre cele două texte programatice importante ale doctrinei legionare elaborate de către Codreanu – Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib – vom putea face observaţia de bun-simţ că antisemitismul nu este doar o prezenţă constantă aici, ba chiar una dintre cheile de boltă ale întregii construcţii ideologice (spun asta din convingerea că orice ideologie totalitară are mai multe chei de boltă, adică grile pe baza cărora îşi dezvoltă întreaga pseudoargumentaţie).

Cei care îşi doresc reabilitarea doctrinei codreniste îşi justifică demersul prin faptul că ar trebui uitate culpele trecutului, mai ales cele din perioada în care şef al mişcării a fost Horia Sima; ei pledează pentru o reîntoarcere la teoria şi spiritul acestei mişcări, încercînd să se facă abstracţie de excesele practicii. Dar, pentru că tocmai am pomenit cele două volume fundamentale pentru extremismul românesc interbelic, nu mă pot opri să nu observ faptul că doar în Pentru legionari peiorativul jidan apare de aproximativ 500 de ori. Cum, oare, se poate face abstracţie de componenta antisemită evident㠖 care, de altfel, nici nu mai trebuie demonstrat㠖 şi să se păstreze întreg spiritul originar al ideologiei legionare – iată o dilemă pe care neolegionarii "moderaţi" nu au cum să o depăşească.

Aşadar, a-l reabilita pe Codreanu, fie şi prin această modalitate iconografică şi a-l propune implicit drept model absolut al omului creştin este, implicit, un gest antisemit.

*

O altă marotă a neolegionarilor constă în repunerea în discuţie a holocaustului coroborată cu instaurarea regimului comunist în România, care este văzută drept opera exclusivă şi în beneficiul exclusiv al evreilor sau al iudeomasoneriei. A insita asupra acestui punct este, din punctul meu de vedere, inutil, aşa că, mai bine, să trecem la exemple pentru a vedea cum se încearcă sistematizarea acestui tip de "argumentaţie" în beneficiul propagandei antisemite.

Aşadar, simple exemple:

"Cine acuză?", articol de Filon Verca, publicat în Permanenţe, an I, nr.7, iulie 1998, ca răspuns la o analiză a lui Norman Manea din revista The New Republic:

"(…) Nu ştiu cui să mă adresez mai întîi, cînd dl Manea, ca şi toţi coreligionarii săi, de la Moses Rosen la Elie Wiesel, acuză poporul român de toate relele istoriei, dar trece sub tăcere perioada de început a comunismului în România, perioadă în care evreii au avut un rol preponderent în instaurarea lui, după cum au avut acelaşi rol în exterminarea elitei româneşti, ei servind drept instrument în supunerea ţării de către colosul sovietic.(…)"

"Naţionalism şi extremism", articol de Aristide Lefa, publicat în Permanenţe, an I, nr. 5-6, mai-iunie 1998, privitor la acuzaţia de antisemitism adusă întregii Mişcări Legionare:

"(…) În cei peste 70 de ani de la înfiinţarea ei, Mişcarea Legionară a creat acest tip de om [e vorba despre omul nou, n.n.] şi nu puţine sînt exemplele care demonstrează acest fapt, începînd cu jertfa lui Moţa şi Marin, care au murit în Spania pentru Hristos în lupta contra bolşevismului criminal şi ateu pe pămîntul Spaniei catolice şi terminînd cu numeroasele exemple date în închisori, cînd legionarii au ajutat cu sacrificii pe cei care-i prigoniseră în trecut, inclusiv pe evrei.(…) Dacă doctrina legionară îşi propune să creeze un nou tip de om, capabil de jertfă pentru neam şi aproapele său, cum pot fi acuzaţi legionarii de antisemitism, rasism sau xenofobie?(…)Şi Biserica creştină a avut şi are extremiştii ei. Ce sînt sfinţii decît creştini extremişti? Noi îi cinstim şi ne închinăm lor. După teria la modă ce incriminează extremismul, ar trebui

să-i contestăm şi să-i scoatem din calendar şi din biserici.(…)"

"Către prietenii mei români", articol de Nicolae Henegariu, în Vremea Dreptei Naţional-Creştine, an IV, nr.33, 20 aprilie-17 mai 2001; autorul răspunde articolului "Scrisoare către prietenii mei români" de Gaspar Miklos Tamas, publicat în Dilema, nr.416, în care se vorbeşte despre rolul unei părţi a elitei culturale în propagarea antisemitismului:

"După această întristare pentru prezentarea necritică a intelectualităţii interbelice de dreapta şi chiar fasciste (?), gardianul de serviciu al gîndirii politic corecte ajunge la locul care-l doare(…):<>. Împrejurarea probabil prea puţin importantă, că peste un milion de români au fost exterminaţi de către comunişti în închisorileşi lagărele din România şi URSS nu-l tulbură pe acest exponent local al gîndirii politice corecte(…)".

"Dogma capitală a noii ordini mondiale", semnat de Gabriel Constantinescu, în Puncte Cardinale, nr.4/88, aprilie 1998, prin care este repusă în discuţie cifra victimelor holocaustului după principiile cinice ale "aritmeticii" antisemite:

"(…)După obţinerea victoriei în cel de-al doilea război mondial (o victorie al cărei unic beneficiar a fost iudaismul, democraţiile şi comunismul sovietic nefiind decît instrumentele prin care s-a obţinut victoria), evreii au exploatat din plin consecinţele cumplitului carnaj, creînd cea mai redutabilă armă în procesul de decreştinare şi iudaizare a omenirii: mitul celor şase milioane, Holocaustul. (Cu menţiunea că în ultimul timp cele şase milioane au devenit totuşi o cifră negociabilă cu prudenţă).(…)"

Comentariile sunt de prisos, iar a continua lista de exemple ar deveni obositor.

*

O altă formă de realizare a antisemitismului, pe care doar o voi menţiona, este următoarea afirmaţie, prezentă constant – şi, surprinzător, venind uneori chiar de la intelectuali implicaţi în activităţi civice, de la democraţi de bună credinţă! – nu doar în presa extremist-legionară: antisemitismul de astăzi este doar rodul insistenţei cu care evreii încearcă să impună rediscutarea unor chestiuni "sensibile" (fie că e vorba despre rebeliunea legionară, de deportările din Transnistria, de antisemitismul unora dintre cărturarii români, sau de cel manifestat în perioada tîrzie a ceauşismului în unele publicaţii extremiste), fără a lăsa analizarea acestor fapte în seama "noastră", a românilor. Afirmaţia apare, de regulă, însoţită de o alta, şi anume: tragedia holocaustului este folosită drept modalitate de culpabilizare generală a celorlalţi, a ne-evreilor, de către evrei.

După cum s-a văzut, nu mi-am propus un studiu sistematic, ci, mai degrabă, un inventar parţial al unor atitudini extremiste, despre care se vorbeşte, cum spuneam şi mai sus, destul de des, fără a fi exemplificate sau analizate în amănunt. Desigur, problematica este complexă, dar asupra altor aspecte pe care le comportă voi reveni cu un prilej ulterior.











#7296 (raspuns la: #7281) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru ca dupa terminarea fac - de (anonim) la: 09/01/2004 22:18:34
(la: De ce ati ales sa emigrati?)
Pentru ca dupa terminarea facultatii lucram la 500 km distanta de sotul meu si singura modalitate de a fi impreuna a fost sa plecam. Pentru ca in timpul stagiaturii ( am terminat medicina in '88) intr-un oras din inima Transilvaniei aveam dreptul la 5 oua pe luna, si nu puteam cumpara piine ( nu aveam buletinul localitatii respective) si trebuia sa ma umilesc luind-o din spitalul in care lucram. Pentru ca am vrut sa facem ceva mai mult in viata si sa simtim ca traim, nu spravietuim.
Pentru ca eram inca relativ tineri si vorbeam amindoi limba foarte bine.
De aproape 10 ani in Australia, avem un singur regret - ca nu am plecat mai devreme. Dupa 3 ani mi-am echivalat diploma ( si sint pe acest forum destui medici care stiu ce inseamna asta in occident),am terminat specializarea, lucram amindoi in profesiile noastre, am realizat cit altii nu au putut s-o faca intr-o viata!
Am vizitat Romania o singura data, mai mult de dorul parintilor. Dupa aceea, am decis ca-i aducem pe ei in vizita aici, ceea ce am si facut.
Purtam amintiri frumoase locurilor unde ne-am nascut, dar nu ne vom intoarce niciodata sa traim acolo.
Ramine decizia personala a fiecaruia dintre noi unde si cum traim, motivele pentru care o facem sint la fel de personale, ce este important probabil este sa o facem cu credinta in Dumnezeu si cu dorinta de a face bine celor din jur .
Aussie
cornu lumii - de AlexM la: 02/07/2004 14:38:40
(la: Iubirea, un "natural"? Care dragoste?)
Cezarul scrisã:
----------------------------------------------------------------------
Physis nu are legătură directă cu Isis, zeiţa egipteană, protectoarea dragostei conjugale, reprezentată cu o pereche de coarne (de ce infidelitatea în căsnicie se traduce prin “încornorare”?); dar şi o zeiţă a naturii fecunde, procreative. Coarnele atunci, ar însemna o ieşire în natură, o revenire la o condiţie natural animală depăşită prin cunoaştere.
----------------------------------------------------------------------

adecãtelea? pren ãl culcatu cu unã mul'iere au bãrbatu carele nu'i cu cununie cãpãtãm revelatiunea ?Depãsim pren istã trebã conditiunea dã fiarã si ne adpropriemu dã ãl dã susu?
Altfel spus, este cumva o incercare de a justifica infidelitatea? Daca da, ash spune ca-i cam complicat. E mai simplu sa spun " am facut-o ca asa am vrut. Am avut placerea asta si am facut-o".

Hmmmm.. nu am inteles niciodata de ce atata tragedie pentru infidelitatea sexuala. Cumperi partenerei o ighetata, o masina, o casa, o rochie , etc stii ca se bucura si ca-i faci o bucurie. Dar valeu muica daca e vorba de altceva care ar putea sa-i faca o bucurie si acel altceva e tocmai de natura sexuala si nu apartine impricinatului in cauza. Atunci e vai si amar de parca cine stie ce ar fi. Toata treaba se termina cand se ajunge la faza cu chilotii. In mod normal & cu exceptiile de rigoare:-)

"e"-ul si "ie"-ul - de AlexM la: 26/07/2004 22:02:50
(la: Despre Limba)
Una dintre caractersticile limbii române este de a avea un "e" iotacizat care se pronunta "ie". Avem cuvinte unde conform normelor literare se scrie cu "e" ca in "eu, ea, eram, etc." Forma de scriere a fost stabilita pe baza etimologiei dat fiind ca "eu" trebe sa vina din Latinescul "ego" deci acolo a fost un "e" si nu un "ie".
Totusi, Românul pronuntsa , ieu, iea, ieram, s a m d. In cazul neologismelor precum "alee", "idee" s.a., indicatia este ca ele sa fie pronuntate limpede cu "ee". Dar aparent aceasta pronuntie functioneaza numai la persoanele care se controleaza pana cand pronuntia acestor cuvinte devine un reflex. La omul de rând tipicul limbii sale se impune imediat si auzi mereu "ideie, "aleie" , pana si in "aier" in loc de "aer" cu un "i" slab, dar destul de perceptibil. Alte opinii?

AlexM
#18415 (raspuns la: #18413) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
femeile astea domnule.... - de Jay la: 03/08/2004 09:53:59
(la: Banc: doi mosi pe o banca...)
Ce spun femeile când sunt surprinse asupra faptului?

Englezoaica:
Darling, dacă mă anunţai la timp când vii acasă, s-ar fi putut evita
situaţia asta jenantă pentru amândoi.

Nemţoaica:
Hans, azi ai venit cu patru minute şi patruzeci şi cinci de secunde mai
devreme acasă. Îmi datorezi o explicaţie pentru asta!

Franţuzoaica:
Jean, ce bine că ai venit, Jaques e terminat, nu mai poate.

Suedeza:
Tu eşti Olaf? Eu am terminat, ce-i drept, dar Sven ar vrea să se mai
distreze, alătură-te şi tu!

Rusoaica:
Ivane, tu eşti? În sfârşit, un bărbat adevărat! Înainte să mi-o tragă,
ăsta
n-a fost în stare nici să mă ia la palme!

Evreica:
Iţig, tu eşti? Atunci cine naiba e ăsta de pe mine?

Românca:
Nu fii supărat, dragul meu, a plătit înainte.

Unguroaica, în timp ce sare din pat:
István, tu mă crezi mai mult pe mine sau ochilor tăi?

Cehoaica:
Pepa, nu te impacienta! Tocmai am aflat că el e noul tău şef.

Nevasta de secui:
Dacă ai băut toată pălinca din casă, cu ce să-l fi servit pe musafir?



#18854 (raspuns la: #18786) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
inca una... - de Radu63 la: 16/08/2004 19:11:16
(la: Pavel Stratan)
SECA
----

La club diseară
cînd se termină discoteca fetele pleacă, rămîn băieţii
să joace seca, sub scări la club
începe jocul, iară sponsor general in seara asta-i polobocul
fiecare care are bani şi nu vrea să se culce
are voie să rămîie, cine n-are bani, se duce
tăte uşile se-nchid, din toate părţile
banii se aud foşnind, se taie cărţile

dar eu
mă uit la bani şi tac
mitel , dar banii d-amu îmi plac
şi chiar de n-am atîţia ani
aici îi chestia numa-n bani

Ai bani, bine, joci cît vrei,
pui bani, cu gîndul bani să iei
da' banul îi ochiul dracului...
toţi vor ca să cîştige-un joc,
vor toţi, dar nu au toţi noroc
te doare, dar iară scoţi şi pui

Din mînă-n mînă
îmi plac cum banii se-nvîrtesc
de la chiron se duc la cota de colo jos, grămadă cresc văzînd cu ochii,
grămăjoara creşte mare, tot mai mare, oare cine o să puie mîna pe-aşa onoare
mă uit la Ghiţă,
cum lîngă bani se dă alături, gînduri grele îi ascut dinţii, ochii fug în lături
el presimte cum de parcă banii tăţi la dînsul d'amu-s,
cred c-aşa prezicere fixă nu avea nici Nostradamus

dar eu
mă uit la bani şi tac
mitel, dar banii tăţi îmi plac
şi-aş vrea, pe banii de la cărţi,
să pot să pun mîna pi tăţi

cîţi bani tu n-ai avea, mai vrei,
dar cînd îi pierzi îi vrei măcar pe-ai tăi să-i ai
degeaba la dînşii tu te rogi
acolo-n buzunar la tine iară-s mulţi
tu iar îi vrei pi tăţi dar de ai tăi tu uiţi
asta-i treaba, cu banii cînd te joci...

Canistra-i goală, dar aicea nimeni nu pierde timpul
fiecare punem cîte-o rublă, şi tăt îi simplu,
cineva se duce după vin, dar altul vine, totu-i bun da tăt mai bine îi,
cînd...cînd e mai bine, arată unde
ai mai făcut vreodată-n viaţă
de la ora zece seara pîn' la... pîn' dimineaţă
atîţia bani, cît cineva ar trebui să scoată sfeclă
în un an de zile, aşa-i c-aici numa, numai la seca,

se mai întîmplă, şi cîteodată cînd pierzi,
tu scuturi buzunarele şi-ţi tremură mîinile cînd vezi,
şi banii tăi lucraţi de-un an cînd pleacă dar tu rămîi pi ai
şi vrei să faci ceva, dar ce să faci, nu ai ce face

pe unde numa' n-am jucat seca, şi-n pod, la baie,
în toaleta şcolii, tot, şi-afară-n ploaie,
pe scări la primărie, în casă la Balaban,
şi-n beci la Fon, la staţia de autobuz
şi chiar la Fîrlea în şopron

îmi place seca,
şi-ntotdeauna am să joc, şi chiar de nu se întîmplă întodeauna
să am noroc, îmi place hazardul care în atmosfera jocului se face
îmi place jocul care-l joc tot cu băieţi care le place,
vor trece anii, cum au trecut şi pîn-amu
da' îs o sută de procente că nime n-a să zică nu
dacă diseară ne întîlnim la club şi iară scoatem banii
tăiem cărţile, le dăm şi ne întoarcem iar în anii

unde eu... mă uit la bani şi tac,
mitel, dar planuri mari îmi fac,
şi chiar de nu-mi ajunge-n cărţi
un tuz , oricum i-aştept pi tăţi

hai tăţi cu tăţii la Nişcani ,
unde seca-i fabrică de bani
dar viaţa şi noaptea merge-n toi
unde tăţi joacă seca şi cinstesc
unde tăţi banii se-ngrămădesc
unde sfoara ne dă speranţe noi

hai tăţi cu tăţii la Nişcani,
unde seca-i fabrică de bani
dar vinul se dă uşor pe gît
unde tăţi joacă seca şi cinstesc
unde tăţi banii se-ngrămădesc
unde sfoara ne dă speranţă cît
cît banii îs în bancă....
a manifesta si obtuzitatea - de AlexM la: 26/08/2004 07:32:55
(la: Cum gandim?)
de ce-l pusei bre in ghilimele pe "manifestezi"?:-)

prin obtuz eu inteleg neclaritate si nu cred ca apartinand unei religii nu poti recunoaste valorile umanitatii (care or fi alea?), nu cred ca nu poti dialoga principial (in detaliu sta ascuns dracul) si nu cred ca esti automat rupt de realitate. Dar crezand in forta suprema la modul cerut de religia respectiva, sint multe lucruri unde -principial- ai ca om tendintsa sa dai vina pe "cel de sus" si cu asta sa-ti dai raspuns la unele intrebari.Facand asta pentru tine un astfel de raspuns este clar, pentru altul, un astfel de raspuns este o dovada de neclaritate.

Ca programator am
A= punctul de plecare initial
B= punctul unde sint acum
Din fizica stim ca drumul cel mai scurt intre doua puncte este linia dreapta. Stim ca nefacand nimic si stand in repaos nu o sa se intample nimic atat timp cat un alt corp nu o sa actioneze asupra starii noastre de repaos (parca principiul I al mecanicii newtoniene). Ca atare daca dorim sa ajungem din B la A, trebuie sa facem ceva (iesirea din starea de repaos). Pentru a ajunge cat mai repede la punctul A ar trebui sa alegem calea cea mai scurta.
Stim:
-A= punctul de plecare initial (raiul) care nu se poate atinge sub forma biologica sub care traim
-numai atunci cand murim putem ajunge in A
Logica spune ca drumul cel mai scurt pentru a ajunge in A este sa dai ortul popii. Pentru asta ai posibilitatea sa te miruiasca (voit/ne-voit)cineva sau sa te sinucizi.Deci dpdv numai al scenariului logic drumul cel mai scurt din stadiul pe care-l avem azi sa ajungem la A este sinuciderea. Si de aici se termina cu logica pentru ca intervine etica.Daca si interdictiile religioase sint de natura etica, ramane de stabilit.
-sinuciderea interzisa de religie
-uciderea interzisa de religie
-sa ai ganduri sinucigase e o nenorocire si un pericol s a m d s a m d.

Ie clar acum unde in opinia mea aparea contradictia/amestecul intre logica matematico-fizica si etica de care vorbeam?

AlexM
-
#20379 (raspuns la: #20369) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pai eu tocmai am terminat "Th - de mya la: 06/09/2004 12:31:52
(la: Ultima carte)
Pai eu tocmai am terminat "The Paris option" a lu' Robert Ludlum (si Gayle Lynds). Tare, mi-a placut. Asta daca va place genul...intriga/suspans, thriller ce sa mai...V-o recomand! E genul buna de citit in concediu, pe plaja eventual si cu berea in nas. Nu...nu e genul de carte care necesita adnotari/sublinieri pe marginile paginilor...si nici sa o tineti la capatai si sa cititi din ea cand va e greu in viata ;-).
"Irlanda si cele 100000 de locuri de munca inalt calificate" - de valico la: 29/09/2004 01:25:55
(la: Irlanda are nevoie de 100.000 de imigranti)
Buna,
as putea sa va dau cateva info de la sursa. Sunt in Irlanda de 3 ani si... Am terminat ASE in Bucuresti in 1997 la stat.Pana in 2007, emigrarea in Irlanda pt. cetateni non-Eu, cum suntem noi, calificati ,va fi aproape imposibila.
Locurile"calificate", nici nu apar pe prima piata a fortei de munca-www.fas.ie.Pentru a accesa un post calificat, trebuie aplicat prin agentii de recrutare de personal. Acestia "nu se ingramadesc" dupa personal calificat romanesc, dintr-un singur motiv. Orice alta universitate a unui stat EU ofera aceeasi absolventi calificati, iar cetatenii non-Eu sunt o "problema " pt. angajatori intrucat necesita plata unor taxe speciale catre"Department of Enterprise and Employment"-Ministerul Muncii Irlandez. Adica pt. ca ar vrea sa angajeze un roman pt. un post de economist, ar trebui sa plateasca intre 500-600 euro/an, pt. un work permit pt. el, fiind non-Eu, fata de situatia cand ai prefera oricare alt Eu citizen, inclusiv Polonia, Cehia, Slovacia, Let, Lit.si nu ar plati nimic.
Nu mai spui ca din momentul in care ai gasi un posibil angajator, depui hartoagele la minister, si dureaza luni de asteptat un raspuns.
Asta ar fi nimic daca nu s-ar preciza la categoriile acceptate pt. work permits, ca singurele domenii pt. care poti aplica sunt: arhitectura, construction surveyor, IT -sectors, si alte cateva sectoare.
Orice alta calificare, nu e luata in considerare aplicatia, chiar si daca gasesti un angajator dispus sa plateasca toate extrataxele pt. non Eu citizen.
Un link util: www.entemp.ie
e-mail: erinfo@entemp.ie sau workpermits@entemp.ie
Dupa ce am cautat un contract legal si nu am gasit ca economist, am venit oricum. Ca orice altceva, se mai gasesc posturi. De 3 ani lucrez ca barman si waiter. Sotia, absolventa a 2-a la ASE Management in 1997, a reusit dintr-o intamplare sa promoveze ca Manager la un hotel in Dublin.
Desi diplomele noastre au primit recunoastere aici, vreau sa spun ca exista o concurenta foarte mare pt a obtine un post bun in office.
Iar despre cineva care a obtinut un post similar sotiei mele doar pe CV aplicat din RO, si acceptat de Depart. of Enterprise de aici, nu am auzit, pentru ca, categoria de posturi"spalate" este vizata in principal de Irish si alti cetateni EU, care au drept de munca fara ingradire de Work Permit.
Iar in al doilea rand este interzis de Ministerul Muncii de aici sa accesezi posturile cu calificare economica: toate facultatile economice.
Cam asta e "mitul irlandez"!
Intrebari? Am putea vorbi punctual. Cele 100.000 sunt lozinci, de care rad toti colegii mei Irish.Raportul respectiv este controversat, si negat de alte organizatii economice.
La ora asta aici e o concurenta fantastica intre east-europeans cu drept legal de munca: PL, LT, LI, CZ, SK, care pot incepe lucrul si a doua zi de la acceptare, ca orice Eu citizen.

Toate bune!
Există oameni cu adevărat proşti? - de Anca Tudor la: 22/10/2004 15:20:27
(la: Exista oameni cu adevarat prosti?)
Cum se recunosc proştii? Pot spune că, din experienţele proprii, am învăţat să-i depistez mai repede decât o făceam cu zece ani în urmă. La proşti, orice s-ar chinui să debiteze, privirea e goală. Nu au în ochi scânteia aceea unică ce te determină să provoci pe cineva la discuţie, ştiind, din start, că ping-pong-ul intelectual va fi antrenant. Proştii fuduli au subiecte favorite de discuţie. Pe primul loc în top, propria persoană. În general, nu le ia prea mult să înceapă o discuţie despre ei (dar durează o veşnicie până să o termine!). Dacă un om zâmbeşte prea mult, fără motiv, e un candidat bun la prostie incurabilă. Cât despre proştii poleiţi, ei sunt mai greu de încolţit, dar, în general, merge perfect să-i surprinzi dacă îi scoţi din ritm: le pui, de exemplu, în mijlocul unei peroraţii fasonate, o întrebare din cu totul alt context.
Desdemonei-Contrar obiceiului - de (anonim) la: 29/10/2004 07:47:25
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
antipatiile care se tin minte si simpatiile care se uita .. uite ca eu nu te-am uitat. Asa cum am zis -revin cu "per tu" si-ti spun ca e o dovada de moderatie si de intelepciune faptul ca ai subscris la comentariile LMC-elei.
Iata ca vad lucruri care ma fac sa afisez un zimbet cald si sa afirm ca mai "IE" (sint ca IE mai multe) femei romance de isprava. Am zis offf -n-am terminat .. ca uite comentariile voastre. Ce va pot spune fara sa umflu gogoasha - e ca sinteti de nota maxima cu +. Ferice celor care sint cu voi.
Ma intreb in prostia mea -oare de ce nu sint mai multe ca voi .. care sa gindeasca inainte de a actiona? In orice caz - jos palaria , Desde si celor ca tine -iar Daniela , atentie mare - mafia nu doarme (masculii sau femeile ce fac uz de ratiune in casnicii sau relatii sentimentale) :)
Atit de spus acum, Desde si toate cele bune

Romanasul din Canada

#26743 (raspuns la: #26607) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Despre poezie - de (anonim) la: 30/10/2004 05:43:05
(la: Cele mai frumoase poezii)
Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi
#26945 (raspuns la: #13613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
trustman – logica şi istorica - de Simeon Dascalul la: 04/11/2004 12:13:59
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)

1. Proprietatea – dacă ar fi sacră şi inviolabilă, la adăpost de schimbările politice atunci pe principiul ăsta ar trebui despăgubiţii şi Ceauşeştii - e exact aceeaşi situaţie: avere strânsă cât au condus România, de care au fost spoliaţi la schimbare de regim; de-ar fi proprietatea aşa de sfântă cum o vor unii, atunci neamurile împuşcaţilor n-ar avea altă treabă decât să se-nţeleagă cum să-şi împartă între ei agoniseala lui Nicu şi a savantei Leana.
Sau să luăm alt exemplu, mai depărtat în istorie ca să poată fi privit mai obiectiv: Cuza şi emanciparea mănăstirilor închinate; ar trebui să-i despăgubim şi pe ăia?
Iar Hohenzollernii au avut toate acareturile ce şi le revendică nu ca simpli cetăţeni particulari, ci ca şi casă domnitoare. În secolul al nouăşpelea îşi aveau utilitatea lor, acum nu mai e cazul. Dacă erau în stare să-şi păstreze regatul stăteau şi acuma în castele, dar n-a fost să fie.
2. Asumarea riscurilor – drăguţ cuvânt. Risc e atunci când iei din piaţă o lubeniţă fără s-o tai, dar ce risc îşi asumă dragii de guvernanţi? Electoral? Se pare că oricum vor fi debarcaţi la alegerile astea. Probabil îşi asumă riscul în sensul că dacă vine alt guvern care zice: "stop, nu mai dăm nimic" – atunci ei îşi dovedesc proaspăta afecţiune pentru rege despăgubindu-l cu vilele şi conturile bancare proprii.
3. Unirea – înainte de primul război Carol I încheiase un tratat cu Germania şi Austro-Ungaria, tratat oarecum justificat de apetitul Rusiei, dar care rămăsese secret fiindcă opinia publică era majoritar favorabilă unirii Transilvaniei cu Regatul. La începerea războiului în august 1914 regele convoacă Consiliul de Coroană , îi pune la curent cu tratatul şi solicită intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar Brătianu, majoritatea guvernului şi a Consiliului de Coroană se declară împotrivă şi Carol I e nevoit să accepte neutralitatea. Foarte afectat că nu şi-a putut ţine cuvântul dat Kaiserului şi împăratului Austriei moare după câteva săptămâni în septembrie 1914. Urmează Ferdinand care se înţelege mult mai bine cu Brătianu şi după doi ani de negocieri cu Aliaţii se hotărăşte intrarea în război. Ni se promiseseră Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. Dar dacă pregătirea politică a fost la înălţime, cea militară nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Clasa noastră politică a fost la fel, în toate timpurile. Dezorganizare, incompetenţă, promovare pe criterii partinice, toate escrocheriile posibile cu furnituri pentru armată şi după entuziasmul începutului transilvan suntem bătuţi pe ambele fronturi, iar familia regală, guvernul, o armată prost pregătită şi prost echipată se retrag în Moldova. În iarna 1916-1917 franţujii ne trimit prin Rusia armament şi instructori, apoi ne mai organizăm şi noi cât de cât. Prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşim să stăvilim înaintarea germană. Dar atunci îşi găsesc ruşii timp să facă revoluţie şi ne trezim încercuiţi din trei părţi de duşmani, iar de o parte erau foşti aliaţi, acum neutri şi în război civil. Lupta părea pierdută şi semnăm mai întâi armistiţiul şi apoi pacea de la Bucureşti în 7 mai 1918. Dar sorţii se întorc în favoarea aliaţilor, Puterile Centrale cad una câte una şi chiar înainte de abdicarea ultimei – Germania – declarăm şi noi război la loc, aşa că sfârşitul războiului ne-a prins, d.p.d.v. juridic printre învingători.
Cu palmaresul ăsta strălucit nu se poate spune că am fost primiţi cu braţele deschise la conferinţa de pace şi Aliaţii nu prea aveau chef să-şi ţină promisiunile din 1916. Dar "pe teren" se întâmplaseră multe: Sfatul Ţării în Basarabia, Consiliul Naţional în Bucovina şi apoi Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana hotărăsc pe rând unirea cu ţara. Teoretic totul s-a săvârşit până în 1 decembrie 1918, dar negocierile diplomatice s-au terminat în 1920. Şi am pierdut o parte din Banat care a fost dată sârbilor.
Meritul Unirii a fost plimbat după gustul şi interpretarea fiecăruia de la rege, la Brătianu, la liberali în ansamblu, la armată, la masoni, la intelectualitatea greco-catolică, la franţuji etc. Părerea mea personală e că Unirea a fost posibilă fiindcă a fost dorită de toate provinciile şi fiindcă noi românii am avut atunci o cantitate excesivă de noroc, o conjunctură favorabilă cum rar se întâlneşte în istorie. În nici un caz nu a fost artizanatul exclusiv al casei domnitoare pentru ca urmaşii să poată ronţăi dividendele întregirii multe generaţii de-acum încolo.
4. PSD – şi-a dat cu firma-n cap; a uitat ce de voturi frumoase a strâns de la sate speriind lumea cu moşierii? A fost o mare distracţie pentru mine să informez doi votanţi credincioşi că "pesedeu’ vost’ dă treizeci de milioane la rege". Mai întâi n-au vrut să creadă bieţii oameni, apoi au rămas tare nedumeriţi. Sper că am reuşit să sporesc numărul nevotanţilor.
#27620 (raspuns la: #27526) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De acord, dar renunţarea nu e o soluţie - de Anca Tudor la: 04/11/2004 16:50:57
(la: Cum şi cu cine ne alegem?)
OK, Anisia, de acord cu tine, mi s-a întâmplat şi mie dar am făcut scandal. Nu e o soluţie să renunţăm la vot, pentru că din asta sigur nu iese, a la longue, nimic bun. Politicienii trebuie să ştie că printre alegători sunt şi oameni cu bun-simţ, cu spirit alert, atenţi la ce măgării fac ei. Chiar dacă procentul acesta e mic acum, ele va creşte, sunt singură. Le-o datorăm copiilor noştri să încercăm să ţinem piept falsurilor şi corupţiei. Aşa cum putem, fiecare. Dacă nimeni nu se mai opune, ajungem de unde am plecat. Şi aşa, întrunirile PSD-ului seamănă greţos de bine cu cele ale PCR-ului (ba chiar cravate roşii le-au pus tinerilor la gât, cică erau eşarfe, aiurea, numai tricolorul le lipsea!), dacă nimeni nu îi trage de urechi, ne întoarcem la partidul unic. Eu nu zic că opoziţia e mai bună, poate nu-i, dar acesta e principiul democraţiei, să alterneze partidele la putere. În general, nu-i bine să laşi buruiana să prindă rădăcini... Iertare dacă m-am aprins, dar deja, după câteva zile de campanie, mi-e o greaţă de mă doare!
#27635 (raspuns la: #27482) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru Destin - de (anonim) la: 07/11/2004 13:57:48
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Sunt Adela.

“Ce afirmi tu te defineste nu numai ca ateu convins insa si ca o persoana contradictorie, toate acestea sunt usor de observat la o simpla privire asupra a ce tu ai scris.”
Faptul, că ,sunt un ateu convins l-am declarat chiar eu, într-unul din mesajele anterioare. “Faptul” că aş fi o persoană contradictorie, cere argumentare – demonstrează acest lucru. Unde şi când am afirmat lucruri contradictorii? Poate, sunt “contradictorie”, pentru că am găsit contradicţii în propriile tale afirmaţii?
“Fireste este dreptul tau de a fi asa...insa cand iti doresti cu ardoare sa combati un seaman de-al tau pentru faptul ca spiritualitatea sa se difera de a ta...denota o gandire rigida,indreptata intr-o singura directie.”
Eu n-am de gând să-mi combat semenii, eu combat o concepţie, pe care o consider greşită şi îmi îndemn semenii să cugete mai adânc la unele lucruri, lăsând emoţiile de o parte. Cred că o viziune justă nu ne încurcă, ci ne ajută să trăim, urmând nişte reguli morale adecvate traiului în societate, când, conform dictonului cunoscut, “libertatea unui individ se termină acolo, unde începe libertatea altui individ. Un asemenea cod moral cu siguranţă conţine şi “nu ucide”, “nu râvni la bunurile altuia”, şi alte reguli morale, care sunt nu neapărat creştine. Omuciderea, furtul, adulterul şi alte acţiuni antisociale au fost privite cu dezaprobare şi pedepsite, uneori cu o cruzime nejustificată, pe tot parcursul istoriei şi la toate popoarele, cu unele excepţii. De exemplu, omuciderea nu era considerata crimă, dacă era săvârşită în război (ca şi acum), în legitimă apărare (ca şi acum, dar faptul trebuie demonstrat riguros), sau era o acţiune de pedepsire, săvârşită de partea păgubaşă (sţul înşelat, capul familiei sau al comunităţii). După cum vedem, lumea a devenit totuşi mai tolerantă, mai bună, iar judecarea şi pedepsirea crimelor nu mai este o treabă particulară, ci o sarcină a sistemului justiţiar. Acuma, chiar în război, nimeni nu mai îndeamnă soldaţii să ucidă femei şi copii, să spintece pântecul femeilor gravide etc., după cum se întâmpla cu 2000 de ani în urmă.
Iar gândirea mea, privită cu mai multă obiectivitate şi mai puţină antipatie, poate fi calificată mai curând ca fiind consecventă.
"mituri crestine!!!???"
Da, şi te asigur, că nu eu am inventat termenul, şi nici comuniştii, este unul mai vechi şi se utilizează frecvent în studiile de istorie a religiilor. Dacă se vorbeşte despre “miturile Greciei Antice”, “miturile buddismului”, ale sintoismului” sau ale hinduismului, nu văd de ce nu se poate spune “miturile creştinismului”. În plus, acest termen este în deplină concordanţă cu convingerile mele de ateu. Asta fiind spus, consider că tu faci o confuzie enormă, luând drept reale nişte mituri.

Stii sa definesti Religia?
Stii sa definesti Crestinismul?
Stii sa definesti Biserica?

Definiţiile sunt specialitatea mea, fiind matematician. :-) Pentru mine, am definit demult aceste noţiuni. Dar voi face trimitere la dicţionarul de filosofie Larousse, editat la Bucureţti, 1998, de către editura “Univers Enciclopedic”. În acelaşi dicţionar poţi găsi şi noţiunea de credinţă: “1). O simplă opinie probabilă, 2). O certitudine sentimentală. Tot acolo se spune:”Problema filosofică este aceea a raporturilor ştiinţei cu credinţa: poate reflecţia filosofică şă rezolve toate problemele, pe care şi le pune omul (cum consideră Decartes, Spinoza, Fihte, Hegel), sau, dimpotrivă, ea este în mod necesar limitată şi inaptă să rezolve problemele fundamentale, cum sunt imortalitatea sufletului, originea lumii şi existenţa lui Dumnezeu (cum gândesc Kant şi Auguste Comte)? Doctrinele, careconcep că ştiinţa este limitată, ţin de fideism sau agnosticism. Feuerbach este acela care, înaintea lui Marx, a făcut critica creştinismului în “Esenţa creştinismului”, 1841.”
Nu am adus întreg textul, dar sper că cei care se interesează, vor căuta această carte şi vor citi singuri.
Conform aceluiaşi dicţionar, religia este un “… sistem de credinţe (dogme)şi de practici (rituri şi interdicţii) referitoate la SENTIMENTUL DIVINITĂŢII (subl.de mine) şi careîi uneşte într-o aceeaşi comunitate … pe toţi adepţii acestui sistem.
Tot de acolo: “Creştinism – lege şi doctrină a lui Isus Histos… o religie a inimii, o religie populară, care se opune religiei (iudaice), în principiu savate“, care se bazează pe textul dificil al Vechiului Testament. Nietzshe, după Marx, a văzut în el religia sclavilor şi a umiliţilor care, neputându-se afirma în lumea fizică, se refugiazăîntr-o atitudine spirituală de supunere…”
Şi în sfârşit, biserica. Din păcate, nu am găsit termenul în acel dicţionar, de aceea vă propun definiţia mea, care poate fi, evident, discutată. Conform opiniei mele, biserica este o instituţie, menirea căreia este de a propaga un anume sistem religios (doctrina, morala şi atitudinea faţă de realitate) şi de a oferi adepţilor religiei respective un loc (locaşele de cult), în care ei se pot reuni şi pot participa la titualurile religioase.

“Nu stii si nu ma surprinde,nici nu te condamn pentru aceste lipsuri...insa este placut si cuminte,frumos si intelept sa abordezi tematici cunoscute tie.”
Mă învinuieşti de ignoranţă? Te asigur, că am citit foarte mult la acest subiect, şi nu numai ceea ce îmi convine, ca “ateu convins”, cum m-ai calificat pe bună dreptate. Această convingere este rodul unor reflecţii îndelungate asupra celor citite (inclusiv biblia, “Noul testament” şi altele)
Insa nu convingi nici cu acele cunostiinte stiintifice!!!

“Nici nu este necesara o {“teorie” creaţionistă ştiinşifică,"}cum tu o numesti!!!???BIBLIA este mai mult decat aceea denumire rautacioasa pe care tu ai dat-o.”

Termenul de “teorie creaţionistă” sau “creaţionism” nu l-am inventat eu. Este o ipoteză speculativă, care încearcă să substituie ipotezele ştiinţifice, care explică existenţa şi evoluţia Universului material, în special a omului. Bănuiesc, că “cercetările ştiinţifice” în această direcţie au fost comandate de una din sectele creştine, rezultatul cercetărilor fiind preconizat dinnainte.

Aşadar, la calificativul de “ignorantă”, îl mai adaogi pe cel de “răutăcioasă”. Nu sunt nici una, nici alta, deşi mai am multe de învăţat, ca şi de perfecţionat în atitudinea mea faţă de oameni. Personal, n-am nimic cu tine, nici cu Souris, căreia i-am răspuns mai înainte.

"Teorie" ...stiintifica"expusa stiintific" ce expresie ai folosit!!!
Nu rupe cuvintele din context, aceasta este egal cu o lovitură sub centură, în sport. Afară de aceasta, admit că mă pot exprima uneori stângaci. Şi ce-i cu asta?

“Contrar celor sustinute o vreme de catre evolutionisti, in prezent se afirma din ce în ce mai mult ca aparitia si dezvoltarea stiintelor nu este in conflict cu BIBLIA.
Acest lucru a fost argumentat de Stanley L. Jaki în lucrarile sale, de H. Butterfield si altii care au aratat ca stiinta moderna a fost nascuta in cultura iudeo-crestina din punctul de vedere al conceptiei despre lume, pe cand stiinta despre lume a fost nascuta moarta in celelalte culturi antice.”

Nici nu poate fi. Procesul de cunoaştere are rădăcini străvechi în specia umană, mult mai vechi ca creştinismul şi biblia. În antichitate, clasificarea în acest domeniu era rudimentară, dar se făcea, totuşi, deosebire între matematică, care se ocupa de calcule şi astrologie (azi astronomie), care se ocupa de studierea corpurilor cereşti. Şi nu arareori persoanele care se ocupau de ştiinţe erau în acelaşi timp preoţi sau ai diverselor religii. Dar, dată fiind rigiditatea dogmelor religioase,
aceşti preoţi savanţi veneau în conflict cu religia, deoarece cercetările şi observaţiile lor asupra lumii reale descopereau contradicţii flagrante între realitate şi dogme. În alte cazuri, de ştiinţă, ca de o pasiune practicată pentru a satura pofta omului de a cunoaşte, se ocupau mai marii acestei lumi, sau pur şi simplu persoane înstărite, care puteau să-şi permită o activitate de acest gen. Ulterior, din cauza conflictelor tot mai dese şi mai acute, ştiinţele au părăsit locaşele sfinte. Teoriile ştiinţifice demult nu se mai înscriu în contextul religiei creştine, sau a oricărei alte religii. Dacă voi găsi lucrările menţionate de tine, le voi citi, pentru că m-ar interesa o argumentare cât de cât reuşită în această problemă. Dar nu înţeleg, ce distincţie faci între “ştiinţa modernă” şi “ştiinţa despre lume”, care, zici tu, “a fost născută moartă”? Matematicile şi astronomia îşi iau începuturile în India, China, Babilon, Egipt , Grecia etc., etc, cu ceva mii de ani înaintea creştinismului. Sunt moarte, astăzi?

"...dacă biserica ar fi fost mai maleabilă."

Nu este expresia mea, ci a persoanei căreia i-am răspuns. Fii mai atent, te rog!

“Biserica este sfanta, insa nu prin sfintenia celor ce o reprezinta,a membrilor sai,este prin faptul ca sfant este intemeietorul si Capul ei, Domnul Isus Cristos.“
Sfintenia Bisericii nu este atinsa de pacatele noastre, caci nimeni nu este fara de pacat dintre semeni.

Aici mi-am amintit un proverb (înţelepciune populară!) : Nu fă ce face popa, fă ce spune el. Sfinţenia este o invenţie comodă, un semn de avertizare, afişat pe tot ce dorim să scoatem din discuţie. Ca să evităm, natural, critica. Cine se teme de critică, îşi cunoaste şubrezimea poziţiilor.

“Suntem liberi,avem aceasta libertate in spiritualitate, in gandire...sa nu fim patimasi cu noi , cu semenii nostri. “

Asta să fie libertate de gândire, când stai cu biblia la îndemână, verificând mereu, dacă nu o luaşi razna?

“Cat de "stiintific" ai explicat...toti trebuie sa te credem...!!!???”

Eu explic nu pentru ca să crezi, ci pentru ca să gândesc şi să decizi singur, După cum ai observat, nu pun mare preţ pe o credinţă oarbă, nefondată pe nimic.

"organismul uman se uzeaza,inclusiv creierul..."fireste "inclusiv" organism este si creierul.”

Iar te axezi pe modul meu de exprimare? Nu văd nimic “criminal” din punct de vedere stilistic. Se utilizează adesea astfel de expresii, pentru a sublinia ceva, a evidenţia dintr-un întreg. Nu-ţi place, nu folosi.

“Viata ca o capodopera!!!???original imbold.”
Ei, şi? Nu a spus Nicolae Titulescu “Soarta este opera celor puternici şi scuza celor slabi”? Ei, eu am numit-o capodoperă, de ce nu aş face-o?

“Iti recomand ca intre colegi de cafenea sa citesti:
Stanley L. Jaki;
H. Butterfield. “
Mulţumesc, este a doua oară în acest mesaj, cand ma sfatui sa citesc.

P.S. De ce nu ai publicat răspunsul meu pentru Mary, în care îi mulţumesc pentru cuvintele bune, puţinele care mi-au fost adresate de pe acest site? Te deranjează că cineva şi-a format o altă părere despre mine, şi nu doreşti să faci public acest lucru?

PS Se intelege "colaborarea",/i> anonim-Adela-ueit...numai la o simpla postare...simultaneitatea, stilul folosit ,"sustinerea reciproca neintemeiata". Imi amintesc de acelasi procedeu folosit de comunisti...pentru a iesii in fatase foloseau de doi tovarasi...unul sa-l propuna,un altul sa-l sustina.

P.P.S. Dragă destinule, nu mă face să râd. Similitudinea stilurilor este un produs al imaginaţiei tale, iar procedeele folosite de comunişti nu-mi sunt chiar atât de familiare. Datorită tatălui meu, care şi-a făcut studiile în România prin 1942-44, urăsc comuniştii nu mai puţin decât tine. Nu am fost comunistă, nu sunt şi nu voi fi niciodată. Cine o fi Ueit, habar nu am. Văd, că sprijinul meu îl compromite. I-am f[cut un deserviciu. Îi cer scuze.


#27980 (raspuns la: #27968) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A se face diferenţa între r - de Simeon Dascalul la: 11/11/2004 16:19:07
(la: Cum si in ce fel definiti lasitatea?)
A se face diferenţa între risc care implică o oarecare şansă de a câştiga şi curajul gratuit pe care îl văd aducând o groază de necazuri pe capul propriu în numele unei dreptăţi abstracte.
Dacă iau de bună definiţia asta înseamnă că n-am fost niciodată curajos. Dacă mă gândesc bine nici măcar n-am cunoscut vreun om curajos.
Iar pentru antonim, laşitatea, nu-mi vine în minte o definiţie clară, dar cred că pur şi simplu ştii când eşti laş. Majoritatea oamenilor nu sunt puşi în situaţia de a înfrunta „represiuni de teroare sau gandul la o tortura fizica”. Dar există şi o laşitate mai măruntă, domestică, care se manifestă frecvent şi care e logică şi firească.
Aduc cel puţin două exemple în care am fost fără îndoială laş, dar curajul ar fi fost o alegere foarte proastă.

Primul: anul întâi, semestrul întâi. Materii digerabile sau mai puţin, dar una ne aducea complet la disperare. Proful preda foarte dezlânat, de fapt nimeni nu reuşea să înţeleagă nimic din cursuri, în plus le mai şi sărea, iar din seminarii nu-l ţinuse decât pe primul şi nici pe ăla întreg. Acum că suntem studenţi versaţi sperietura de-atunci ni se pare amuzantă, dar pe vremea aia eram boboci uşor de îngrozit. Unii s-au dus să-şi ia câte două, trei cărţi de la bibliotecă, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Am vorbit cu nişte tipi ce-i ştiam din anii mai mari şi mi-au spus aproximativ: „aşa-i ăsta, bolund; oricum nu citeşte niciodată lucrările, se uită numai la scheme, principalul îi să nu-i greşeşti schemele, să i le scrii mari şi cu detalii”. Cum materia era grea şi cu şanse minime de a-mi folosi vreodată, m-am bazat pe sfaturile lor, zicând că în cel mai rău caz mă duc în toamnă.
Seminarul profului incriminat venea după un curs important şi înainte de un seminar ţinut de un asistent conştiincios şi dur, aşa că, mai ales de când începuse vremea urâtă, o bună parte din cele două grupe stătea în sală. Fie învăţam pentru seminarul ce urma, fie discutam chestii mai puţin ştiinţifice. Bineînţeles nimeni nu mai aştepta să-l vadă. Într-o zi de decembrie se deschide uşa şi intră individul capsat rău. Poate îi făcuse şeful de catedră morală, sau poate avea alte probleme, niciodată n-am avut curiozitatea să aflu. I se opresc ochii pe mine: stăteam comod pe prima masă şi am făcut o mutră tare buimacă. După primul şoc vârâm în mape foi de la celaltă materie, Hustlere şi ziare şi ne facem rost de câte un scaun. Se instalează şi el la catedră şi mă invită la tablă sub pretextul să rezolv o problemă. Ar fi avut şanse sensibil mai mari de succes dacă mă punea să comentez Rig-Veda în sanscrită. Am scris datele problemei cât am putut de încet, după care n-am mai avut ce face. Restul orei am ascultat un speech în care el se întreba retoric cum de-am intrat la facultate şi-mi promitea călduros că o să se implice personal să nu fac prea mulţi purici în instituţie. În fine, variaţiuni pe tema asta.
Ora a doua se găseşte să ridice mâna o colegă, tocilară patentată, care reuşise să înveţe materia de una singură şi rezolvase problema în timpul discursului şi al pauzei. Dar pe ăla nu-l interesa problema, voia să-şi verse nervii. N-o lasă să rezolve cum voia, strigă, o ia la mişto, îi ţine şi ei o cuvântare asemănătoare şi ajunge viteaza în bancă cu ochii-n lacrimi.
Dacă aş fi fost vreun chevalier sans peur et sans reproche trebuia să mă ridic şi să-l acuz că ne-a predat a m'pixu’, să zic că Laura ar fi trebuit felicitată şi să ameninţ că mă duc la decan să-l spun că nu-şi ţine seminariile. Ce-aş fi realizat? Probabil aş fi trezit în colegi o admiraţie îngrozită. Dar ăla n-ar fi păţit nimic, profii sunt solidari şi el categoric m-ar fi ţinut minte la examen. Am stat aşadar foarte cuminte, ca şi restul colegilor dealtfel, pe la seminar şi curs nu m-am mai înfiinţat, iar în ajun de examen am copiat pe fiţuici artistice toate schemele ce le-am putut găsi în cărţi. Şi am luat notă mare, spre deosebire de cei ce învăţaseră disperaţi.

Ăsta-i un exemplu în care curajul era o opţiune tâmpită, iar laşitatea s-a dovedit înţeleaptă în sens absolut nebăşcălios.

În al doilea exemplu şi-a pierdut un client patronul ce mă ţine cu juma’ de normă. Juma’ de normă în sens foarte larg, cred că ăsta consideră numărul de ore din contract un simplu accesoriu grafic şi de muncit trebuie să se muncească atâta cât binevoieşte să ne dea de lucru. Dacă am vorbi de plata orelor suplimentare sau de alte ciudăţenii ar râde tătă ziua şi de-ar fi murit mă-sa.
Aveam mult de lucru, dar găsise un client promiţător şi ne alesesem cu o cantitate ţapănă de muncă suplimentară. Vineri dimineaţa şeful de birou i-a zis cinstit că mai trebuiesc cel puţin două zile ca să gătăm proiectul. Nici n-a vrut s-audă, că doar îi promisese omului că luni dimineaţă i-l dă. N-avem decât să venim sâmbătă şi dacă nu gătăm sâmbătă şi duminică, doar n-o să-şi piardă clientul.
Mai beneficiasem de două sâmbete pline şi conflictul de muncă se rezolvase amiabil, adică el ne explicase politicos că nu se-ncurcă cu oameni ce nu au chef de lucru, dă anunţ în ziar şi-i vin treizeci care vor să muncească.
Numai că duminică aveam examen şi îmi programasem sâmbăta să învăţ, voiam să iau mai mult de cinci, cine ştie poate cândva voi avea nevoie de medie mare pentru Canada, etc. Ca să ne stimuleze ne anunţă că va veni şi el sâmbătă la lucru, să nu mai facem atâtea mutre pentru o amărâtă de sâmbătă. Numai că el îşi înălţa vilă, iar noi trăgeam pe dracu’ de coadă.
Am stat vineri până târziu noaptea şi am introdus în părţile de proiect terminate şi considerate bune cele mai neobservabile şi dăunătoare greşeli pe care le-am putut găsi.
Sâmbătă m-am înfiinţat la lucru ca un salariat serios, s-au înfiinţat şi ceilalţi, a venit şi patronul care ne-a numărat, ne-a aruncat un „Băgaţi tare, să terminăm şi să puteţi sta duminică acasă” şi a plecat.
M-am apucat să-mi citesc cursul pe care-l aveam prin bunăvoinţa unui coleg ce-l piratase. Când oboseam mai scriam câte un mail, restul lumii îşi vedea de treabă şi timpul trecea. Două greşeli s-au găsit repede şi m-am alarmat, dar n-au mai urmat şi altele. Seara, ca să-mi justific timpul petrecut la calculator, am găsit şi eu una. Îmi zice şeful nervos: „aicea-i bine, unde vezi tu greşeală?”. După un anumit timp, creierul nu mai funcţionează şi mai stricaseră şi ei pe lângă ce stricasem eu.. Mă ridic, zic: „Faceţi ce vreţi, io nu mai pot sta, îi deja opt şi mâine am examen”. Şi ne-am cărat cu toţii. Proiectul n-a fost gata nici luni, nici marţi, nici miercuri, apoi clientul s-a adresat altcuiva.
Atitudine curajoasă ar fi fost să spun că nu vin sâmbătă şi dacă nu-i convine să-mi facă lichidarea. Cu ce m-aş fi ales? Pierdeam nişte bani de care aveam nevoie, deşi puţini. Iar el lua pe altul „care voia să muncească”. Aşa am reuşit să-mi învăţ pentru examen şi el şi-a pierdut clientul.
Bine, lucrurile nu stau întotdeauna de frumos, de multe ori n-ai ce altceva să faci decât să taci şi să înjuri în gând. Dar ceea ce e înfierat de obicei ca laşitate e cel mai puţin rău modus vivendi posibil.


Ca şi cum singura corupţie- - de Simeon Dascalul la: 18/11/2004 11:41:57
(la: Corupţia instituţionalizată vs corupţia clasică)
Ca şi cum singura corupţie-plagă ar fi aia la nivel mare, iar coruptia clasică ar fi ceva inofensiv, benign, chiar simpatic. La urma urmei tră să se descurce şi ei cumva, nu?
#29125 (raspuns la: #28809) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ca şi cum o naţie flămând - de Simeon Dascalul la: 24/11/2004 09:05:08
(la: ATENTIE LA NEATENTIE!!!)
Ca şi cum o naţie flămândă şi exasperată şi-ar alege preşedintele după câtă artă abstractă îşi ţâpă pe pereţi sau după ce frumos i se asortează lui cravata. PSD-ul mizează mai degrabă pe cartea de apărător al celor mulţi în faţa patronilor şi moşierilor.

Mie mi-a plăcut Băsescu tocmai datorită look-ului de mitocan de-al nostru, expresiilor neaoşe ce înlocuiau alegorii sclifosite. Era tare convingător în rolul de luptător justiţiar şi am fost chiar încântat când s-a luat de franţuz.

Zău, Băsescu făcea aşa figură frumoasă ca mai că m-aş fi dus la vot.

Dar hai să fim serioşi, părţile opuse nu-s un partid şi altul, ci clasa politică şi talpa ţării. Cel puţin la noi, pe plan local, politicienii nu se duşmănesc. Sunt remarcabili de civilizaţi şi de democraţi între ei. Nici o umbră de animozitate din cauza diferenţelor de doctrină ale partidelor nu adumbreşte armonia relaţiilor interumane. Se frecventează democratic şi european pe la aniversări şi onomastici, stau cot la cot în consilii de administraţie, îşi împart frăţeşte spaţii comerciale, ba chiar se încuscresc. Şi dacă se mai hârâie o fac de ochii plebei sau fiindcă nu se-nţeleg la vreo împărţeală. Dar supărarea nu durează mult, doar sunt oameni civilizaţi, aparţin aceluiaşi grup. Noi le suntem „ceilalţi”, duşmanii, partea adversă.

Cât despre bieţii trolli care îndrăznesc să înjure pe net un candidat sau altul, de ce să n-o facă dacă le pică bine? Oricum n-are ce să strice. Câinii latră, caravana trece.
NATO, Iugoslavia şi americanii - de Simeon Dascalul la: 18/01/2005 09:57:11
(la: Bush-Personalitatea Anului)
Adică SUA e un membru obişnuit al NATO, cu nimic mai grozav ca ăilalţi. Şi când nato-iştii europeni au văzut înfiorătorul conflict ce–i ameninţa (sârbii aveau probabil ca obiective imediat următoare invazia Londrei şi a Parisului) s-au gândit să se bage ei, dar aveau avioanele date la reparat. Ce să facă bieţii europeni îngroziţi? Au pus o băutură şi o cafea în pungă şi s-au dus la americani cu rugămintea să le rezolve problema. Iar americanii, băieţi plini de solicitudine, au aranjat foarte elegant totul, concentrându-şi armamentul pe una din părţi ca să se termine mai repede.
Va să zică a fost o mică treabă murdară internă a Europei, în care americanii s-au amestecat fiindcă au fost rugaţi. Nici vorbă de interese superioare sau de capacitate militară nefolosită. Pură politeţe.

Acuma, dincolo de linia lui Huntigton, percepţia a fost oarecum diferită. Ciudat, dar nimeni nu s-a prea simţit ameninţat câtă vreme statele fostei Iugoslavii se bumbăceau între ele, fără ajutor extern. A, se vorbea de cine şi cum are interese pe-acolo, se făceau paralele cu situaţia de la noi, dar mai mult la nivel de şuetă din faţa blocului, nu cu foarte mult interes.
Şocul cel mare a fost la intervenţia în forţă a SUA, când ne-am dat seama că există state europene de categoria a doua care pot fi folosite ca şi teren de testare a armamentului american. Şi pentru asta nu-i nevoie de prea multe formalităţi. Doar de un conflict etnic.
#33670 (raspuns la: #33619) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...