sa vindecat careva cu seroxat

salut la toti

eu traiesc in Canada si as vrea se cumpar cartile D-lui Liiceanu.
Daca as putea le-as cumpara pina si in Engleza, desi de cele mai multe ori traducerea diminueaza intelesul;

Stie careva daca Mr. Liiceanu este valabil in Amazon.com sau Chapters.ca??

Cu multumiri

LMt

Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi

Iata o remarca in care m-am regasit si in care imi oglindesc intreaga mea existenta de pana acum-25 ani.M-am regasit cu durere pentru ca tocmai am incheiat o relatie in care am cazut in propria-mi capcana.O relatie in care am simtit si l-am simtit cu toata fiinta mea, cu sufletul ,cu ochii, cu buzele.Ne-am coplesit reciproc cu dragoste.Si l-am pierdut deoarece... am suferit de teama.
Si acum imi strig durerea:"Vreau sa ma vindec de teama!"
Vreau sa strig:"Iubeste-ma pentru ca te iubesc primul rasarit de soare la Vama Veche dupa o iarna lunga si mohorata!"

"careva sa aduca o berica"

La 1 grad Celsius mai degraba un termos cu ceai fierbinte... :)

___________________________________________________
"aceste cuvinte ne doare" (sic)

"Bagati" aici careva cuvantarea in cauza sa o citesc si eu ca nu am habar de continutul ei. Multzam!

mai e careva pe aici?

mai e careva pe aici?

mai e careva pe aici?

Nu cred c-ai atins nici macar marginal la ce ma refeream eu, dar apreciez dintotdeauna ca pui problema civilizat.

Sa n-o lungesc : vine in Canada un doctor din Romania, Liban, Algeria, Serbia, chiar Franta sau Germania. A facut acolo 5-6 ani de facultate, a operat si-a vindecat poate sute de bolnavi... Dar in Canada trebuie sa-nvete iar de bacterii, de anatomia corpului uman, pe alti 5-6 ani (plus stagiatura, plus ...totul de la zero). Intreb iar : vi se pare asta normal? Mie mi se pare abject, ridicol si degradant pentru o tara ce se pretinde civilizata si democrata.

Solutia muuult mai simpla si echitabila ar fi sa i se dea citeva examene (practice si in scris), prin care sa demonstreze daca, comparativ cu specialistul canadian, poate sa vindece\opereze bolnavii de-aici la fel de bine ca pe cei de la el din tara. Examene nu pe fiinte vii, ca acum exista simulari pe calculator sau ...solutii exista. In functie de rezultat doar, sa i se ceara cursurile suplimentare. Plus ca-s total de acord sa i se ceara obligatoriu examen la deontologia canadiana. Exemplul se poate extinde si la alte profesii.

Pentru mine, unul care vine si lasa de-nteles cu-atita seninatate ca da, el n-a facut nici macar o data clabuci la gura cind a fost nevoit sa-si refaca cei 5-8 ani de studii, ori si-a facut acele studii ca tata Leana chimia, ori are-n singe servilismul exagerat de pe vremea lui nicu, cind faceai cum zicea partidul si nu comentai. Iar apoi "educai" si pe altii (a se citi spalare de creier) prin sedintele de partid, luindu-i de urechi ca-ndraznesc sa puna vreun pret pe cei 5-8 ani din viata lor, in care si-au tocit creierii prin facultati si-au invatat temeinic despre aceleasi bacterii, circuite, ecuatii de care sint siliti sa-nvete iar.

Ce nu gasesc normal la modul in care a pus Danila problema e ca intr-adevar a exprimat mai mult frustrarea noului venit, nu discriminarile si anomaliile impotriva carora, intr-o tara precum Canada, se poate milita pe cale pasnica, prin lobby-uri, petitii, constientizarea oamenilor prin articole decente in presa... Lui Danila i-am citit si anterior articole xenofobice si rasiste, in care-si exprima oroarea in fata multi-culturalismului canadian. Pai, cu astfel de prezentari si mentalitati n-ai sanse sa sensibilizezi intr-adevar pe careva. Parerea mea.

mai e careva prin imprejurimi? pfffttt.

mai e careva pe aici?

mai este careva pe aici?

Subiectul in cauza asadar a devenit Printul Fericit al lui Oscar Wilde si autorul insusi. Trecand peste detaliile picante ale controversatei sale vieti, mi se pare inimaginabil sa ignori ceea ce insusi autorul a luptat din rasputeri sa evite pana in ultima clipa a vietii, anume trivializarea operei sale, transformarea ei intr-o comedie homoerotica groteasca. S-ar intoarce in mormant sa auda ca paradoxul, poezia si subtilitatea filozofica a “iubirii care nu indrazneste sa-si spuna numele” ar fi interpretate de cei care se erijeaza in aparatori ai cauzei lui( dar care defapt ascund o perfidie si incultura fara margini, urmarindu-si propria agenda meschina), ca fiind iubirea dintre un barbat mai invarsta si unul mai tanar ce nu-si pot tine pantalonii pe ei. Ori ca Printul Fericit ii daruieste propriul sau ochi tanarului flamand pentru ca ar avea cumva vreo atractie sexuala pentru el. Incerc sa vad cum mintea omeneasca poate face o asemenea paralela. Oare pentru ca printul il descrie parul, buzele si ochii cumva? Atunci si Eminescu fost gay , ca doar Luceafarul “Parea un tinar voievod/Cu par de aur moale,/Un vinat giulgi se-ncheie nod/Pe umerele goale. /Dar ochii mari si minunati/Lucesc adânc himeric,/Ca doua patimi fără sat/Si pline de-ntuneric.” Curat gay! Poate iubirea dintre luceafar si fata de imparat era imposibila pentru ca el era gay si ea nu? Pai nu e clar acum ? Poate de-aia a si murit Eminescu de sifilis, desi eu cred ca mai degraba a murit murmurand “unde esti tu Tepes Doamne!..”
La o privire mai atenta si Shakespeare, marele indragostit de ideea de iubire, a fost homosexual. Ce e mai elocvent in acest sens decat sonetele lui romantice : “Uneori as vrea sa-i fiu lui perna/ ca sa-i pot fura un sarut...” ?
Sau poate randunica ce i se cuibareste printului intre picioare si-l saruta pe buze in final era cumva o rindunica gay ( randunica fiind mascul defapt) . Unde mai pui ca la randunica se zice swallow in engleza , care mai inseamna si a inghiti. Poate ca lacrimile care cadeau peste randunica asezata intre picioarele printului nu erau tocmai lacrimi... Vreau si eu sa vad pana unde se poate intra in ridicol cu interpretarea homoerotica a Printului Fericit.
Filistinii din vreamea lui Oscar Wilde au amestecat arta si realitatea vietii lui pentru a-l condamna pe el. Filistinii snobi de azi fac acelasi lucru cu opera lui - acelasi joc murdar, alti actori. Nu a fost de ajuns ca Oscar Wilde a murit o data , il vor ucide a doua oara.
Dintre cei care au citit “cu inima” povestea printului fericit, sau dintre cei care au aflat de pe internet ca Printul Fericit ar fi despre “ce inseamna sa fii diferit”, si ca ar avea o tema homoerotica, poate careva sa dea o explicatie ne-balbaita, fara ura si patima? Astept. Altfel va recomand Eugen Ionescu- vindeca rinocerita.

"imi vine sa iau pe careva de par."

Sunt aici, n-am plecat.

__________________________________________________
Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.