comentarii

scrisoare către un prieten


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
astoniu - de zaraza la: 18/05/2007 21:13:08
(la: Scrisori fără adresă)
ai scris frumos, daca as fi genul new-age, care vede dragoste, serenitate si prietenie pretutindeni, mi-ai merge la suflet. din pacate, nu sunt, ba chiar ma enerveaza new-age-istii.

Mie mi se pare că un autor bun e un autor care-şi deschide sufletul ca într-o scrisoare către un prieten apropiat sau o iubită.

aici gresesti. toti suntem minuni unice si la o adica ne putem deschide sufletele catre cineva, insa nu toti suntem autori buni. cum iti explici?

in opinia mea, un autor bun nu e cel ce-si deschide sufletul, ci cel care reuseste sa deschida sufletul cititorului, chiar daca o face mimand sentimenul, chiar daca nu simte ceea ce scrie, chiar daca o face cu ura sau greata. cui ii pasa ce-i in sufletul lui, daca a reusit sa-mi deschida mie sufletul? toti suntem egoisti, din pacate.

zaraza
moprea19,7281(continuare) - de anita47 la: 27/12/2003 10:41:17
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Referitor la "presa cu nuante verzi",un articol "in tema" din revista Electra:
======================


Ştefan Postelnicu

ANTISEMITISMUL ÎN PRESĂ. PUBLICAŢIILE DE EXTREMĂ DREAPTA

Scurt istoric

De-a lungul celor 13 ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie a apărut un număr relativ mare de publicaţii ce pot fi subsumate orientării ideologice de extremă dreapta. Şi totuşi puţini sînt analiştii care au acordat o atenţie constantă acestui fenomen. Sigur, articole ocazionale, critice luări de poziţie în raport cu excesele acestor publicaţii au fost şi sînt destul de frecvente. Însă majoritatea radiografiilor evoluţiei sectorului mass-media prin care s-a încercat conturarea specificului presei româneşti de după decembrie 1989 au ignorat acest fapt. O oarecare atenţie din partea cercetătorilor au primit – şi subliniez încă o dată că mă refer aici doar la acele studii sistematice, care nu se opresc doar la denunţarea atitudinilor excesive din punct de vedere ideologic – doar periodicele al căror program doctrinar (în cazul în care acesta există şi este unul coerent) se revendică în mod explicit de la extremă stînga sau reiau clişee ce pot fi identificate ca aparţinînd acestei orientări (e vorba, bineînţeles, de România Mare, Şi Totuşi Iubirea, Politica, Naţiunea şi lista poate continua). Cazul este cu atît mai interesant cu cît, dacă structurile organizaţionale sau de presă de extremă stînga par a fi cu totul dezinteresate în a-şi configura un program propriu-zis, la polul opus tocmai efortul de a elabora o ideologie coerentă pare a fi preocuparea majoră. Alegînd, la întîmplare, două dintre studiile dedicate acestui subiect, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory de Peter Gross (Iowa State University Press/Ames, 1996) şi Tipologia presei româneşti de Marian Petcu, (Editura Institutului European, Iaşi, 2000) se poate constata cu uşurinţă cam care este interesul specialiştilor pentru acest segment de presă şi ponderea pe care i-o acordă (atunci cînd i se acordă!) în raport cu cel de extremă stîngă. Dar "bibliografia" neglijării publicaţiilor de extremă dreapta şi a locului lor în peisajul presei româneşti de azi este mult mai vastă şi nu este aici locul să insist asupra acestui fapt.

O scurtă trecere în revistă a acestor periodice este, cred, utilă. Foarte rar, apariţia unei publicaţii aparţinând acestui segment de presă a fost conjugată unei structuri de tip politic. Presa de partid oferă un singur exemplu notabil. Este vorba despre defuncta revistă lunară Mişcarea, organ de presă al Partidului Mişcarea pentru România, condus de Marian Munteanu.

Dacă din punctul de vedere al vieţii politice constituirea unor partide orientate ideologic în această direcţie a fost mai dificilă (iar atunci când acest lucru s-a produs respectivele partide nu au avut puterea financiară şi audienţa necesară editării unui organ de presă propriu), presa de extremă dreapta neafiliată unei grupări bine determinate de interese politice a cunoscut pe parcursul acestor 11 ani o evoluţie aş spune spectaculoasă.

Gazeta de Vest, săptămânal de informare, ce apărea la Timişoara, imparţial din punct de vedere ideologic în anii 1990-1991, va cunoaşte ulterior o rapidă metamorfozare, fiind preluat de un grup editorial orientat către extrema dreaptă (director Ovidiu Guleş, redactori: Zaharia Marineasa, Valeriu Neştian, Mircea Nicolau). Publicaţia va fi transformată în revistă lunară şi îşi va revendica un caracter extremist radical. Spre sfârşitul anului 1999 revista dispare din pricina divergenţelor de opinie ireconciliabile dintre director şi colaboratorii revistei.

Sub îngrijirea unui colectiv de redacţie compus din Gabriel Constantinescu (director), Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Florea Tiberian apare la Sibiu din 1990 cea mai longevivă revistă de extremă dreapta postrevoluţionară, Puncte Cardinale.

Din ianuarie 1998 apare la Bucureşti revista lunară Permanenţe, editată de Fundaţia Profesor George Manu. Colaboratori acesteia editează pe Internet revista Sfarmă Piatră, "săptămânal de rezistenţă românească". În mai 1998 apărea Cămaşa de izbândă, săptămânal ce, în lipsa unor colaboratori de prestigiu pentru mediile de orientare neolegionară, va dispărea curând.

Din 1998 apare cu regularitate revista lunară Vremea Dreptei Naţional-Creştine scoasă de Editura Vremea (director Nicolae Henegariu).

Din 1997 apare "revista de oceanografie ortodoxă" Scara, publicaţie fără dată fixă de apariţie, cu format de almanah. Gruparea revistei este constituită din aproximativ 100 de colaboratori, redacţia fiind condusă de Mugur Vasiliu (director) şi Rafael Udrişte (redactor-şef). Un program ideologic similar îşi asumă şi revista Măiastra.

Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România editează Schimbarea la Faţă, "o propunere de lectură ortodoxă a realităţii româneşti", publicaţie lunară ce apare din ianuarie 2000.

Pe lângă aceste reviste mai apare şi un buletin informativ al Fundaţiei "Buna Vestire", cu o circulaţie restrânsă, incontrolabilă şi fără un impact real.

Trepte ale antisemitismului

Ar fi total greşit să afirm că toate aceste reviste au manifestat în mod explicit atitudini antisemite. În fond, aici este o chestiune de nuanţă. Să luăm, spre exemplu, cazurile Mişcarea şi Scara, două dintre publicaţiile a căror prioritate o constituie (a constituit-o, pentru prima dintre ele, care nu mai apare de mult) conturarea unui program de renaştere în primul rînd culturală. Antisemitismul este aici mai degrabă o prezenţă implicit㠖 atîta vreme cît colaboratorii acestor reviste şi-au propus să readucă în atenţia cititorilor programul ideologic (într-o formă atenuată sau nu) al Mişcării Legionare.

Voi încerca în continuare o trecere în revistă a formelor de antisemitism prezente în discursul presei de extremă dreapta de astăzi, fără a-mi propune un mod sistematic de prezentare.



A vorbi despre nuanţe în atitudinile de tip antisemit poate părea cinic. Şi totuşi, între antisemitismul furibund şi autoasumat şi cel propagat prin reafirmarea, de pildă, a unui inventar simbolistic aparţinînd Mişcării Legionare este o diferenţă. O diferenţă care nu face ca formele "atenuate" de antisemitism să fie mai puţin culpabile sau care să ne dea dreptul de a le trece cu vederea. Există o scală a antisemitismului, dificil de realizat, dar care demonstrează că acest flagel este prezent în forme suficient de "productive" în discursul public din societatea românească.

De pildă, ar trebui să ne întrebăm dacă afişarea unui portret fotografic al lui Corneliu Zelea Codreanu în revista Scara în chip de model absolut al creştinului este sau nu o dovadă implicită de antisemitism. Răspunsul meu este pozitiv şi, în consecinţă, voi încerca o scurtă argumentare. Dacă luăm oricare dintre cele două texte programatice importante ale doctrinei legionare elaborate de către Codreanu – Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib – vom putea face observaţia de bun-simţ că antisemitismul nu este doar o prezenţă constantă aici, ba chiar una dintre cheile de boltă ale întregii construcţii ideologice (spun asta din convingerea că orice ideologie totalitară are mai multe chei de boltă, adică grile pe baza cărora îşi dezvoltă întreaga pseudoargumentaţie).

Cei care îşi doresc reabilitarea doctrinei codreniste îşi justifică demersul prin faptul că ar trebui uitate culpele trecutului, mai ales cele din perioada în care şef al mişcării a fost Horia Sima; ei pledează pentru o reîntoarcere la teoria şi spiritul acestei mişcări, încercînd să se facă abstracţie de excesele practicii. Dar, pentru că tocmai am pomenit cele două volume fundamentale pentru extremismul românesc interbelic, nu mă pot opri să nu observ faptul că doar în Pentru legionari peiorativul jidan apare de aproximativ 500 de ori. Cum, oare, se poate face abstracţie de componenta antisemită evident㠖 care, de altfel, nici nu mai trebuie demonstrat㠖 şi să se păstreze întreg spiritul originar al ideologiei legionare – iată o dilemă pe care neolegionarii "moderaţi" nu au cum să o depăşească.

Aşadar, a-l reabilita pe Codreanu, fie şi prin această modalitate iconografică şi a-l propune implicit drept model absolut al omului creştin este, implicit, un gest antisemit.

*

O altă marotă a neolegionarilor constă în repunerea în discuţie a holocaustului coroborată cu instaurarea regimului comunist în România, care este văzută drept opera exclusivă şi în beneficiul exclusiv al evreilor sau al iudeomasoneriei. A insita asupra acestui punct este, din punctul meu de vedere, inutil, aşa că, mai bine, să trecem la exemple pentru a vedea cum se încearcă sistematizarea acestui tip de "argumentaţie" în beneficiul propagandei antisemite.

Aşadar, simple exemple:

"Cine acuză?", articol de Filon Verca, publicat în Permanenţe, an I, nr.7, iulie 1998, ca răspuns la o analiză a lui Norman Manea din revista The New Republic:

"(…) Nu ştiu cui să mă adresez mai întîi, cînd dl Manea, ca şi toţi coreligionarii săi, de la Moses Rosen la Elie Wiesel, acuză poporul român de toate relele istoriei, dar trece sub tăcere perioada de început a comunismului în România, perioadă în care evreii au avut un rol preponderent în instaurarea lui, după cum au avut acelaşi rol în exterminarea elitei româneşti, ei servind drept instrument în supunerea ţării de către colosul sovietic.(…)"

"Naţionalism şi extremism", articol de Aristide Lefa, publicat în Permanenţe, an I, nr. 5-6, mai-iunie 1998, privitor la acuzaţia de antisemitism adusă întregii Mişcări Legionare:

"(…) În cei peste 70 de ani de la înfiinţarea ei, Mişcarea Legionară a creat acest tip de om [e vorba despre omul nou, n.n.] şi nu puţine sînt exemplele care demonstrează acest fapt, începînd cu jertfa lui Moţa şi Marin, care au murit în Spania pentru Hristos în lupta contra bolşevismului criminal şi ateu pe pămîntul Spaniei catolice şi terminînd cu numeroasele exemple date în închisori, cînd legionarii au ajutat cu sacrificii pe cei care-i prigoniseră în trecut, inclusiv pe evrei.(…) Dacă doctrina legionară îşi propune să creeze un nou tip de om, capabil de jertfă pentru neam şi aproapele său, cum pot fi acuzaţi legionarii de antisemitism, rasism sau xenofobie?(…)Şi Biserica creştină a avut şi are extremiştii ei. Ce sînt sfinţii decît creştini extremişti? Noi îi cinstim şi ne închinăm lor. După teria la modă ce incriminează extremismul, ar trebui

să-i contestăm şi să-i scoatem din calendar şi din biserici.(…)"

"Către prietenii mei români", articol de Nicolae Henegariu, în Vremea Dreptei Naţional-Creştine, an IV, nr.33, 20 aprilie-17 mai 2001; autorul răspunde articolului "Scrisoare către prietenii mei români" de Gaspar Miklos Tamas, publicat în Dilema, nr.416, în care se vorbeşte despre rolul unei părţi a elitei culturale în propagarea antisemitismului:

"După această întristare pentru prezentarea necritică a intelectualităţii interbelice de dreapta şi chiar fasciste (?), gardianul de serviciu al gîndirii politic corecte ajunge la locul care-l doare(…):<>. Împrejurarea probabil prea puţin importantă, că peste un milion de români au fost exterminaţi de către comunişti în închisorileşi lagărele din România şi URSS nu-l tulbură pe acest exponent local al gîndirii politice corecte(…)".

"Dogma capitală a noii ordini mondiale", semnat de Gabriel Constantinescu, în Puncte Cardinale, nr.4/88, aprilie 1998, prin care este repusă în discuţie cifra victimelor holocaustului după principiile cinice ale "aritmeticii" antisemite:

"(…)După obţinerea victoriei în cel de-al doilea război mondial (o victorie al cărei unic beneficiar a fost iudaismul, democraţiile şi comunismul sovietic nefiind decît instrumentele prin care s-a obţinut victoria), evreii au exploatat din plin consecinţele cumplitului carnaj, creînd cea mai redutabilă armă în procesul de decreştinare şi iudaizare a omenirii: mitul celor şase milioane, Holocaustul. (Cu menţiunea că în ultimul timp cele şase milioane au devenit totuşi o cifră negociabilă cu prudenţă).(…)"

Comentariile sunt de prisos, iar a continua lista de exemple ar deveni obositor.

*

O altă formă de realizare a antisemitismului, pe care doar o voi menţiona, este următoarea afirmaţie, prezentă constant – şi, surprinzător, venind uneori chiar de la intelectuali implicaţi în activităţi civice, de la democraţi de bună credinţă! – nu doar în presa extremist-legionară: antisemitismul de astăzi este doar rodul insistenţei cu care evreii încearcă să impună rediscutarea unor chestiuni "sensibile" (fie că e vorba despre rebeliunea legionară, de deportările din Transnistria, de antisemitismul unora dintre cărturarii români, sau de cel manifestat în perioada tîrzie a ceauşismului în unele publicaţii extremiste), fără a lăsa analizarea acestor fapte în seama "noastră", a românilor. Afirmaţia apare, de regulă, însoţită de o alta, şi anume: tragedia holocaustului este folosită drept modalitate de culpabilizare generală a celorlalţi, a ne-evreilor, de către evrei.

După cum s-a văzut, nu mi-am propus un studiu sistematic, ci, mai degrabă, un inventar parţial al unor atitudini extremiste, despre care se vorbeşte, cum spuneam şi mai sus, destul de des, fără a fi exemplificate sau analizate în amănunt. Desigur, problematica este complexă, dar asupra altor aspecte pe care le comportă voi reveni cu un prilej ulterior.











#7296 (raspuns la: #7281) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
cred ca dezavantajul prieteni - de maan la: 09/12/2005 21:54:35
(la: atinge-ma, dar de la distanta !)
cred ca dezavantajul prieteniilor cyber este ca nu iti raman amintiri din aceasta prietenie.
n-am poze, nici nu le vreau.
dar in mintea mea vor ramane aprinse orele de taifas si fraze intregi care (stiu ca suna aberant) intr-o epoca ciudata din viata mea, m-au facut sa cresc intr-un an cat altii-n sapte sau sa ma scutur intr-o zi de durerea acumulata-n trei.

dezavantajul prieteniilor legate pe net e ca-s inca privite cu suspiciune.
eu le-am intalnit.
nu-mi pasa cum arata oamenii aia, cum ii cheama si ce studii au.
daca strig acu’, chiar acum daca strig, voi primi cel putin un mail “draga mea, ce-i cu tine?”
“nimic”, voi raspunde, “vroiam sa vad daca esti aici, pentru mine!”

n-am sa strig fiindca, in prietenie, asa cum o vad eu, certitudinile astea nu-si au rostul.

Ps. dupa vreo doi ani de povestit, m-am intalnit cu ‘fata aia de pe net’… am baut prima vodka din viata mea, am ras, am vorbit in acelasi timp, asa cum faceam candva pe messenger, am curatat cartofi, am discutat despre barbati…parca ne cunosteam de-o viata!
Vorbim ore-ntregi la telefon, dar, cand ne e greu, tot mailul e mai tare!
Si, culmea vechii obisnuinte, ne-am trimite mai curand sms-uri decat sa ne telefonam.
Ne-am descoperit asa, ne-am imprietenit scriind si cuvintele ne par amandurora mai intime, daca-s …scrise.

Femeia asta nu mai e de mult, ‘careva de pe net’.
E drept ca uneori as vrea s-o strang in brate, dar heeeeei! daca n-ar fi fost netul n-as fi cunoscut-o si-atunci voi plati cu drag acest pret.
Si, de Pasti, oricum vine-acasa!!!!!!!!
Si-apoi, la vara, ma duc eu la ea.


#94200 (raspuns la: #94177) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stroe si Vasilache - urmarea I - de Muresh la: 05/06/2007 18:13:57
(la: Cum a fost cucerita Romania - fragmente)
...El mai mult ne distra pe noi, actorii, în pauzele spectacolului, îl admiram cum imită din colţul gurii: xaxofonul, trompeta, banjoul şi alte instrumente. Eram fermecaţi cu toţii. A doua zi Nora (Stroe se căsătorise cu Nora Piacentini) l-a invitat la noi acasă pe Regală, era mândră că tocmai îşi cumpărase un pian. Aici s-a născut cuplul „Stroe şi Vasilache”. Era în 1931-1932.
Stăteam zile întregi la „gura clapelor” unde compuneam împreună melodii, cuplete şi făceam planuri de viitor. Toate acestea şi multe altele aveam să le aflu din cartea sa de amintiri intitulată sugestiv: „77 de ani în 200 pagini”, pe care mi-a trimis-o din Tel Aviv, în 1983, prin Florin Piersic şi Matei Alexandru, cu următoarea dedicaţie: „Lui Ion Focşa în amintirea colaborării noastre de la Piteşti cu piesa Acceleratul 402. Cu toată dragostea N. Stroe”. Şi tot din carte mai vreau să redau câteva amintiri, care au cimentat prietenia lor. „De multe ori – spune Stroe, ne adunam la familia lui Vasilache, la o sărmăluţă în foi de viţă, iar bătrânul Vasilache, mucalit de felul lui îi spunea fiului: „Ţi-am mai spus! Când un evreu se aruncă într-o fântână, aruncă-te după el că acolo e o afacere bună.” „Păi, tată, nu vezi, m-am şi aruncat”!
Se referea desigur la prima lor mare colaborare, care se dorea cartea lor de vizită, căci spectacolul muzical „Olimpiada veseliei” era de fapt debutul acestui cuplu. Închiriase grădina de vară „Volta Buzeşti” care avea un vad bun, împânzise Bucureştiul cu afişele lor atrăgătoare, iar numele „patronilor” erau scrise ceva mai apăsat: Cuplul Stroe şi Vasilache. Un text spumos, cu glume bune la care se râdea în hohote, iar în final, când apăreau cei doi, stârneau ropote de aplauze; amândoi tineri, frumoşi, foarte muzicali, melodiile uşor de reţinut, se căutau şi după lăsarea cortinei.
Acest prim succes le-a dat aripi şi se gândeau cum să facă să încerce şi la Radio, uşor de spus, greu de îndeplinit. Dar să-i dăm cuvântul lui Stroe: „Fratele meu, Isaiia Răcăciuni, era secretarul Fundaţiei Carol al II-lea şi conducea Editura Cultura Naţională şi lucra direct cu prof. Alex. Rosetti, la rugămintea noastră a obţinut de la profesor o scrisoare către prof. Gh. Mugur (tatăl regizorului şi dramaturgului Val Mugur şi bunicul regizorului Vlad Mugur) rugându-l să programeze într-o emisiune pe tinerii Stroe şi Vasilache, el fiind directorul programelor Radio. Ajunşi cu scrisoarea în faţa distinsului profesor, acesta ne-a spus că la şase seara când ar fi posibilă programarea, programul e foarte ocupat. Amândoi am sărit atunci: „Noi cântam şi la ora prânzului. Dar nu avem bani să vă plătim!” ne răspunde directorul. „Noi cântăm gratis! Am replicat!” „Bine! V-am programat duminică la ora două la prânz”.
Fericiţi de succesul nostru ne-am dus să-i mulţumim prof. Rosetti, acesta, care ascultase emisiunea, ne-a primit cu următoarele vorbe: „Voi sunteţi o pagină nouă în umorul românesc, atât în conţinut, cât şi în formă. Acesta a fost de fapt botezul nostru, iar refrenul găsit de Vasilache cu Alo, Alo, aici radio, Stroe şi Vasilache, lache, lache, lache, a făcut înconjurul Bucureştilor, eram strigaţi pe stradă, în tramvaie, peste tot cu lache, lache, lache. Tot atunci apelează la noi Alex. Giugaru, care avea o trupă de artişti la Cinematograful Marna unde juca în pauza dintre filme, să-i scriem o mică revistă. Am fost plătiţi împărăteşte, iar revista s-a numit: „Ori e Stan, ori e Bran”!

Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră.
La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, avema nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.
V. urmarea II
#203163 (raspuns la: #203162) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
vama veche - de Lady Allia la: 04/06/2008 14:32:35
(la: Muzica)

Scrisoare către Făt Frumos

Am crezut că, într-o zi, buzduganul va lovi în uşa mea şi am să ies să te îmbrăţişez. Aş fi vrut să-ţi revăd calul alb. Mi-ai promis că îl voi călări cândva... Şi acum, când, în sfârşit, aş fi putut... Ne-ai lăsat să rătăcim printre faruri de maşini... Mi-ai spus că trebuie să creştem mari şi să luptăm cu toţi zmeii din lume, dar nimeni nu mai vrea să lupte, Făt Frumos... Oamenii nu au timp să mai fie viteji... unii dintre ei spun că viaţa e o luptă, dar foarte rar aud pe cineva care să fie sigur că a câştigat sau a pierdut... Mi-ai promis că o să mă înveţi ce e onoarea, Făt Frumos... dar oamenii nu prea folosesc acest cuvânt... nici în reclame nu l-am prea auzit... foarte rar, prin filme, dar mereu se găseşte câte unul care spune că eşti un prost dacă ai onoare... Ai plecat şi nu m-ai lămurit...
În fiecare seară, mulţi dintre noi ajungem în acelaşi loc, Făt Frumos... nişte case mici... iar eu ştiu sigur că am fost în castelul tău când eram mic... mi-ai spus că nu pot sta mult, pentru că venea zmeul şi trebuia să te lupţi cu el... şi toţi oamenii fac aceleaşi lucruri... Cei care sunt singuri intră în casă, aruncă nişte chei pe masă şi se duc la frigider, scot o sticlă de acolo şi beau din ea şi se uită în gol... Apoi se trezesc ca dintr-un vis şi se duc în altă cameră, unde se aşază pe o canapea şi dau drumul la televizor... Mii de oameni fac aceleaşi lucruri, în acelaşi timp, seară de seară, în aceleaşi case mici, Făt Frumos...
Am fi putut fi singuri, Făt Frumos... Mi-ai promis că nu vor fi două nopţi în care să dorm în acelaşi loc, Făt Frumos... că o să zburăm peste munţi, călare pe caii noştri albi şi vom călători în acelaşi timp cu stelele, şi unde vom vedea o luminiţă cât de mică, acolo vom coborî şi vom înnopta... M-am gândit că s-ar putea să nu pot zbura, Făt Frumos, dar eram sigur că voi călători... Şi luminiţe sunt peste tot, Făt Frumos, asta mă doare... nici măcar nu ar fi trebuit să le căutăm... e mult mai simplu decât pe vremea ta, şi tu nu eşti aici... Ai spus că trebuie să facem ocolul pâmântului şi să răspândim Binele în lume, dar nu mi-ai explicat ce înseamnă Binele... Nu ai apucat... Tu ştii cât se ceartă oamenii pe chestia asta cu Binele... ?... Mă enervezi, Făt Frumos, pentru că eşti iresponsabil... m-ai lăsat cu ochii in soare... Vreau să fac tot ce făceai tu şi să trăiesc cum trăiai tu, Făt Frumos, şi să îi învăţ şi pe alţii... Prietenii mei trebuiau să mă ajute, nu Făt Frumos...
Trebuia să plecăm împreună la drum... Iar eu trebuia să ştiu să îi găsesc şi să ştiu să îi aleg, nu, Făt Frumos?... Ei bine, află că sunt singur, Făt Frumos... Şi tu nu eşti aici... Fomilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă... Ei bine, află că sunt înconjurat de nişte idioţi în costume gri cu care mă văd în fiecare miercuri la mall şi care cântă cântece despre bere şi nici măcar nu-şi mai amintesc de tine... îmi spun că au cunoscut-o doar pe Ileana Cosînzeana, dar că de tine nu-şi aduc aminte... şi râd, Făt Frumos, râd de tine, râd de mine...
Ar fi trebuit să fii aici, laşule... să ne înveţi să luptăm... să ne vorbeşti despre onoare şi prietenie... să ne povesteşti despre sacrificiu... Ar fi trebuit să ramâi aici, ca să te poţi apăra, Făt Frumos, pentru că eu nu o pot face în locul tău, pentru că nu m-ai învăţat, Făt Frumos... ai plecat ca un laş, Făt Frumos... şi nu ne-ai învăţat nimic... Ai fi putut măcar să îmi spui cum ai făcut să o iubeşti doar pe ea, Făt Frumos... O singură fată... Măcar atât, Făt Frumos, pentru că eu ştiu că ea te-a ajutat mult... Cum ai reuşit să iubeşti o singură femeie... Te urăsc, Făt Frumos, te urăsc în numele tuturor calculatoarelor din lume...
Tastez numele tău şi mii de pagini îmi vorbesc despre tine... Şi tu nu eşti nicăieri, Făt Frumos... Şi nici măcar Zmeul nu mai e printre noi... Aşa aş fi fost sigur că ai existat... Ai plecat, Făt Frumos, şi ai luat cu tine şi Binele şi Răul... Te urăsc, Făt Frumos... Te urăsc!

............

Scrisorile - de TeodoraPA la: 06/04/2005 13:30:26
(la: au murit scrisorile?)
Eu am scris zilele trecute o scrisoare scrisoare, de pix, unei prietene, si am descoperit ce mare bucurie imi aduce. E o placere. Merita si efortul de a merge pana la posta, si timbrul, si orice... Numai ca fac atat de rar lucrul acesta.
Si mai e o mare placere sa citesc scrisorile vechi, pastrate intr-un sertar de pe vremea cand nu aveam acces la net si nu se practicau mailurile. Sunt multe ganduri frumoase pastrate acolo, relatii vechi, sentimente, franturi de viata, pe care nu mi le-as aminti atat de bine, daca nu as putea citi acele scrisori...


Take heed when you think you stand, lest you fall.
mereu ne aducem aminte........ - de cosmacpan la: 13/05/2006 20:50:44
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
“Un geniu isi ia ramas bun”

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata nu te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

of....bine c-am ajuns....zise a patra - de cosmacpan la: 31/03/2007 21:58:26
(la: de ce furi ma?)
Iată o scrisoare către verişoara lui:

“Dragă R.,
iată povestea omului care merge pe sârmă.

A fost odată un om care o viaţă întreagă a încercat să meargă pe sârmă. Şi după multă trudă a reuşit, şi atunci a luat sârma şi a plecat în târg; a legat sârma dintr-o parte într-alta a târgului şi-a început să meargă pe ea, dar sârma era veche şi s-a rupt. Atunci omul căzut a spus:
*O viaţă întreagă înveţi, ca să ajungi ceva, şi când crezi că ai terminat, iar trebuie să înveţi. Uite şi eu acuma, am căzut, mi-am rupt piciorul şi când s-o însănătoşi, iar trebuie să învăţ să merg pe sârmă. Şi dacă mereu înveţi, când te opreşti, tot nimic nu eşti. Şi atunci iţi aduci aminte că ai uitat să fii copil! De ce? Fiindcă învăţai!.*”



... continuare ... - de Astoniu la: 01/05/2007 16:53:29
(la: scurt eseu despre tacere)
... continui cu echivalenţele pe care le văd eu :
- "Prima dimensiune se refera la partea de mister ce poate sa fie intuita dar nu poate sa fie verbalizata"
Aici văd informaţia asociată, dar neexprimată. Informaţia ascunsă. Informaţia din umbra celei utile. Subînţelesurile cuvintelor spuse(pentru lingvişti).
- "A doua se refera la misterul "total", misterul ce nu poate sa fie nici intuit nici verbalizat"
("A doua parte e fiinta misterului, fiinta tacerii insasi." - aş spune că este necunoscutul însuşi )
Aici văd absenţa informaţiei. Cu precizarea că absenţa informaţiei nu este echivalentă cu absenţa oricărei existenţe.
Temporal, eu aş fi acordat "fiinţei misterului" , "necunoscutului însuşi", primul loc, pentru că înainte de a fi fost cuvântul, trebuie să fi fost absenţa lui. Din nou precizarea anterioară este necesară ( pentru a nu confunda absenţa a ceva cu inexistenţa ).

Acum să vorbim "puţin" despre mesaje.
Într-un mesaj, avem un emiţător, un receptor şi un vehicul informaţional. Pentru a exista mesajul spunem că informaţia trebuie să circule de la emiţător la receptor. Las la o parte analiza procesului - cu discuţiile despre cum trebuie emisă informaţia, cum călătoreşte şi ajunge la destinaţie, cum este ea percepută de receptor - şi reţin esenţialul. Că pentru a putea vorbi despre un mesaj, trebuie să fie prezente cele trei componente sus prezentate ( emiţător, receptor, vehicul-suport ). Acum, pe mai departe, e important să nu facem confuzia între informaţie şi vehiculul ei. Confuzie îndeobşte răspândită în diversele conştiinţe. Dacă nu o comitem, atunci trebuie să acceptăm că informaţia receptată poate fi re-transmisă altui destinatar, fără a se pierde nimic din ea. Ca o copie a celei originale.
Deci informaţia nu numai că poate circula nedeformată, dar când o face, ea poate fi chiar şi despărţită conceptual de suportul fizic, prin abstractizare.
Aşa văd cum scrierile gânditorilor din toate timpurile pot fi retransmise din conştiinţă în conştiinţă, constituindu-se un loc comun ideal. Poate cam poetic spus "lumea ideilor" a lui Platon, cam trunchiat, dar ce să fac, n-am găsit alte cuvinte ! ( Cuvintele astea slabe! De câte avem nevoie pentru a exprima gânduri bine-trimise către receptori ? )
Să luăm exemplul unui mesaj către un prieten. Îi scriu câteva cuvinte, i le transmit, le citeşte şi pricepe mai mult decât am scris. De ce ? Pentru că eu ca emiţător, cunosc ceva despre el, ca receptor şi nu-i mai transmit decât ceea ce sunt sigur că e informaţie nouă pentru el. Cea veche nu mai este conţinută de mesaj, pentru că ar fi redundantă. Este absentă, dar ea e intuită, de către receptor, în subînţelesuri. ( voi fi acuzat de sincretism gratuit, ştiu asta...)

"Ceea ce incerc sa inteleg este geneza gandului ca proces identic in oameni distincti. Pe acest proces se fundamenteaza intelegerea si neintelegerea in acelasi timp."

Despre geneza gândului nu mai putem vorbi atât de simplu. Mai ales dacă o legăm de formalismul limbajului. Văd că te raportezi la oameni - nu vreau să fac sofistică - dar eu aş discuta despre conştiinţe, crezând mai potrivit conceptul ăsta pentru viitoarele raportări gnoseologice.
Inferenţele logice sunt, desigur, procese dinamice ale conştiinţelor. Dacă toţi oamenii ar gândi logic, procesele astea ar fi identice. Dar pe lângă faptul că nu toţi gândim la fel, avem fiecare o altă experienţă de viaţă. Care, oricât de obiectivi am fi, tot mai lasă loc subiectivismului. Ca într-un mesaj, gândul se formează din informaţiile venite în conştiinţă pe diferitele canale ( senzitiv-senzoriale ) şi din informaţiile prezente dinainte. Nu, nu vreau să ajung la apriorism. Fac doar paralela cu procesul informaţional şi observ similarităţile.
Nu cred că procesul trebuie să fie identic la oameni diferiţi ( pentru că nici nu poate fi ), ci mai important mi se pare ca rezultatul să fie acelaşi. Înţelegerea sau neînţelegerea gândului exprimat de cineva depinde de receptori într-o măsură tot atât de mare ca şi de emiţător. Dacă am încerca reconstruirea unui limbaj comun, dincolo de babilonia lingvistică dintre domeniile cunoaşterii, poate că n-ar mai fi atâtea neînţelegeri.
Aş vrea, în continuare, să vorbesc despre "geneza gândurilor", cu trimiteri la gândirea imaginativă şi la cea abstractă, dar mă tem că iar voi deveni limbut... Nu ştiu dacă nu-s deja plictisitor ?!
#192677 (raspuns la: #192652) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Crezi?" - de cosmacpan la: 13/11/2007 20:15:31
(la: de unul singur........)
scrisoare către un înger dispărut…..

citeşte-mi cuvintele nerostite
îmi spuse,
îndepărtându-se de nişa mea zidită.
i-am luat aripile frunzărindu-i visele:
Mai şti când am călcat chirpiciul?
Ce galben era lutul printre firele rebele...

cred bre, da matale ţi'ai facut temele de casă? unde-ţi e răspunsurile toate, care le-ai avut?
#255684 (raspuns la: #255678) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
(6) - de Areal la: 08/03/2008 15:33:04
(la: AMINTIRI DIN IRAK)
Irak(6)

a) Fiindca nu aveam cum sa ne ducem 70 Km., ca sa ne tundem si in plus era si foarte scump la posibilitatile noastre financiare, am deschis o frizerie la organizarea de santier.
Pana aici, nimic deosebit, numai ca perioda de timp de 2 ani, fiind foarte lunga, faceam diferite experimente cu parul nostru, intr-o perioada eram rasi numai pe o jumatate de cap, alta data aveam carouri cu par si fara, carare pe mijloc, etc. Am si o poza din acea perioada, color, o voi scana si posta aici.
b)Munca la negru se desfasura in general vinerea libera, veneau arabii la organizarea de santier cu masinile si luau muncitori, in special zugravi, instalatori, mozaicari, faiantari, pentru casele in constructie ale lor.Numai Seful Politiei din AlQuaim, nu stiu cum a aranjat cu Seful nostru de Santier, de o echipa complexa a muncit trei luni de i-au terminat casa. Sa nu uitati ca cei trimisi in strainatate, numai unul ca mine eram de meserie, ceilalti se cunosteau de demult si dadeau spaga in Romania, ca sa plece, pusi pe capatuiala. Dar si plata la constructii era foarte buna, 1 ora de munca se platea de catre arab cat o zi de mnuca de Statul Roman!Plus ca serveam de trei ori masa pe zi/munca, ceaiuri, cafele, sucuri si tigari!
Am fost si eu cu bolintinenii mei de la echipa o vineri la munca la negru, m-au pus la facut si carat betoane, eu nu eram calificat pentru alta meserie, ei erau o echipa complexa care atasau cate un necalificat pentru muncile grele, am avut febra musculara timp de o saptamana, dar au fost parolisti si pentru 12 ore de munca, mi-au dat 48 de dinari, adica aproximativ 163$.
Si tot ei au mai descoperit ceva, vazandu-ma ca lipesc JIL_uri( joante izolate lipite pentru delimitarea electrica a tronsoanelor de cale ferata) cu patru elemente amestecate dupa retetar: rasina, intaritor, praf si catalizator, au intrebat daca nu se poate lipi si gresie si faianta, eu am spus ca DA, dar nu le-am dat reteta, care o aveam in cap si ordinea operatiilor, ei au furat de la magzie solutiile , dar s-au facut de ras ca nu le-a iesit, au venit la mine spasiti si au recunoscu ca au gresit si am ''picat la pace".
c) Vizita Ministrului Adjunct cu Investitiile din acea perioada, ing.Alexandru Dobre, a picat exact in mijlocul unei furtuni de nisip, lucru care l-a facut sa plece imediat la Baghdad, dupa ce s-a amuzat copios de pancarta pusa la intrarea in organizarea de santier( ideea mea):
Bine ati venit la AlWaha!
Soarele si onanismul,
Intareste organismul!
d)Ca sa scrii acasa era un traseu lung, o scrisoare facea trei saptamani la dus si in alte trei saptamani primeai un raspuns, dupa ce trecea scrisoarea de doua cenzuri: irakiana si romana, insa romanul inventiv, a gasit o posibilitate de eludare, in fiecare miercuri plecau acasa in Romania oameni si veneau altii, asa ca ei erau carausii nostri, iar familiile din tara, trimtea scrisorile la firma din Bucuresti si de acolo plecau in Irak!Asa ca dubla: legala si ilegala functiona perfect si eram cam la curent cu ce se mai intampla acasa.
Cand am ajuns acasa, eram in Gara de Nord si ii spun sotiei ca ma duc la WC, am venit de acolo cu 200 de scrisori dosite in diferite locuri, pe unele am mai pus si timbre si le-am expediat pe toate, era o datorie de onoare! Cam la trei luni, mai trimeteam cate un pachetel mic acasa, intotdeauna a ajuns.

#291552 (raspuns la: #291336) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Scrisoare către Anul Nou - de Maria Podari la: 26/12/2008 14:31:01
(la: Daţi în lături porţile...)

... mă rog de tine
Anule ce vii
o casa cu pereţii din oglinzi
chiar de-i ciobită pe la colţuri
luminii noastre
cîtă este
lui Cindy să-i aduci un pui
cît sa încapă
în podul şi subsolul gol
să nu rămînă singură
pe urmă
şi nu ştiu basme
cu intonaţii să-ţi rostesc
nici poezii
că de o vreme
le uit deşi le-am învăţat
voi murmura doar
cîntul mîinilor întinse
fără cuvinte
să nu mă fac de ris
la focul înteţitului noroc
ce-ntorc cu grijă
în fiecare dimineaţă...


La multi ani! tuturora


*** - de picky la: 18/01/2009 10:45:34
(la: Manolescu, frate!)
Ce a adus Cercul? In primul rand o replica ardeleneasca la hegemonia Vechiului Regar, in cultura si arta. Vezi manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului Literar de la Sibiu, a lui Negoitescu. Si asta mai ales ca urmare a facerii Romaniei mari, Romanie care marginaliza provinciile nou incorporate.

Lucrarea Manolescului este o Istorie selectiva, desi, se vrea, chiar daca Manolescu respinge acest lucru, o contrapondere si prelungire (adusa la zi) a Istoriei calinesciene.

De ce trebuie mantionat Cercul? Pentru dimensiunea lui, pentru corpusul lui si pentru magisterul lui. Nementionandu-l se minimalizeaza insasi rolul lui Blaga-n cultura romana.
#393121 (raspuns la: #393106) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Honey, - de PROUDFRECKLED la: 21/02/2009 15:35:12 Modificat la: 21/02/2009 15:36:09
(la: Kafka - Interpretari personale)
ultima citita, dupa "Metamorfoza", "Castelul", "Verdictul", "Procesul" nu neaparat in aceasta ordine, este "Lettre au Pere"(Scrisoarea către tată). Intimplarea face s-o citesc ultima, cind de fapt trebuia s-o citesc chiar la inceput. Nu pot emite pretentia ca l-am inteles, dar recunosc, am facut acest efort. Privit prin ochii "fiului Kafka", personajul principal capata valente neasteptate care se perpetueaza, in fiecare din lucrari.

Este asa cum spune grudurr extraordinar de sugestiv (pentru mine): Copilul a murit in patul lui de muribund. Copilul a murit... in patul lui de muribund. Copilul a murit sechestrat de patul lui de muribund. Copilul a murit, murit, murit. Patul ucigas ii poarta hoitul prin lume.

*** - de adina.petre la: 23/03/2009 15:27:15
(la: Studentie...)
Biletel, ravas, mini-scrisoare, aoleo, tre sa-ti desenez?
#419862 (raspuns la: #419856) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sincer? - de Belle la: 17/07/2009 13:27:26
(la: Sunt eu ciudata?)
cam esti... n-o lua personal (sper).
astfel de "angoase" sunt create de lipsa de-ncarcare si preocupari reale si de prea multa constientizare a sine-lui si-a punerii propriei persoane in centrul atentiei fara acordul celorlalti (sau fara ca ei sa considere ca lumea se-nvarte in jurul lui/ei)

1. daca trei stiau glumele "interne" si-al patrulea nu inseamna ca defapt numai trei sunt prieteni si celalalt e doar al patra roata ca sa nu se rastoarne caruta. deci ipoteza de pornire e gresita si al patrulea ar trebui sa re-evalueze situatia ca seriozitate si importanta

2. pai daca deja sunt prieteni ar trebui sa stie deja cum arata la ochi, chiar nu vad care-i tragedia. iar daca abia s-au cunoscut si e doar o inroducere de circumstanta de ce atata formalism. cand va fi cazul si interesul sa cunsoti persoana mai de-aproape, cad si ochelarii. nu-i percep decat exact ca ce sunt: ochelari de soare.

mrrrrrr! - de cuminte la: 24/09/2009 21:33:57
(la: Ce ar fi daca...)
Ce frumooooooos!

Scrisoare către mine - "De ce ai devenit Cotoroanţă şi babă Cloanţă?! Un' ţi-e sufletul curat, iar ai colţi buni de muşcat?"
RSI - de Tot Areal la: 30/03/2010 15:17:16
(la: Scrisoare catre tara mea)
Ai dreptate, uite ce scrie acolo:
După o scurtă cercetare am descoperit că textul initulat „Scrisoare către ţara mea” a fost preluat de pe site-ul Radio România Actualităţi, unde apărea sub semnătura Ioanei Dogaru lângă o fotografie a lui Alexandru Tocilescu.
Insa mai circula si lucruri false pa Net, o sa fiu mai atent altatdata!
#533596 (raspuns la: #533585) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
toti trei sunt prieteni la catarama...:))))
#576086 (raspuns la: #576074) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...