scrisori de moarte

"ce mai faci? mă întrebi
uite
mi-a rămas un capăt de dragoste
trag din ea ca dintr-o ţigară jilavă.

de la al doilea fum s-a pornit ceasul migraţiei păsărilor
zilnic mi se spune despre un cuib părăsit
compensatoriu renunţ la cafea şi la oameni
la vorbe şi zahăr.

nu ştiu cum e la voi dar aici
timpul s-a zdrenţuit înspre margini
dacă te apleci poţi vedea
toată împărăţia piticilor. poţi auzi
burghiile lor sfredelind un cer cânepiu.

uneori mă mir că există
anotimpurile cele trei dimensiuni ale spaţiului
tinereţea şi moartea
alteori geamul ăsta mi se pare o păstaie uscată
din care e vremea să ies
o vamă unde se cere doar un formular tipizat
declaraţia pe fericiri ilicite
atunci strâng amintirile ploilor şi le ard rând pe rând
ca pe nişte chibrituri.

în rest
toate albe
azi mi-am cumpărat lacăt nou
şi-o brichetă cu gaz."

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/22481/scrisori-din-colivia-de-sticl%C4%83-i/1

Ce rusine cind nu ai nimic in inima de gheata pentru cea care ti-a dat viata.....referitor la frantuzoiaca care si-a lasat mama moarta in apartament si a plecat in vacanta.
Francezii nu ma mai uimesc .
Reci si nemernici desi poate ca nu toti cu toata cultura lor, vad ca si-au dat arama pe fata recent in comentariile viitorului ambasador
francez in Israel,Dl-ul Araud, cind acesta la facut "lichea" pe Ariel Sharon.

In Budo, codul samurailor, sta scris: "Viata sau moartea sunt la fel. Trebuie respect pentru amandoua". Poate asa a gandit si ciobanul moldovean pregatindu-se de "nunta". Si-a pregatit trecerea intr-o noua lume, sarbatorind evenimentul. Resemnat fiind, n-a facut nimic sa impiedice un lucru ce-l simtea sortit, si asta ma necajit pe mine.
Soarta nu poate fi schimbata in esenta, dar sunt lucruri care depind doar de noi sa le schimbam, si merita incercat oricat de firave se intrevad sansele.
Imi amintesc de un citat celebru al lui McMurphy, ("Zbor deasupra unui cuib de cuci" ) cand si-a insangerat mainile incercand sa ridice o greutate peste puterile lui: "- Dar macar am incercat!"

Ne mor mereu fiinte dragi, dar cat de pretioasa ne este amintirea lor. Sunt lucruri de care iti amintesti cu drag, si care-ti incalzesc inima in serile lungi de iarna: un bunic, un parinte, un caine, un copac...
La nivel "macro" nu inseamna nimic, dar luat la nivel de individ, fiecare isi traieste propria-i drama.


sanjuro

Ai sesizat bine deprimarea/dezamagirea Claudiei... :) Intr-adevar, sintem, intr-o anumita masura, pe picior de "moarte". Asta si din cauza unor reactii gen: http://www.anchete.ro/forum/YaBB.pl?board=cat_reportaje (la "Noua Constitutie???", pagina 2, Raspunde #57)!! Mai mult -- desi am ajuns la 350 de semnaturi pe petitie, ne-am lovit tot timpul de o apatie generala chiar si in rindurile celor clar nemultumiti de starea lucrurilor, mai ales din partea unora care ar putea contribui la mediatizare. Foarte putini s-au oferit sa ne ajute!

Pe linga dezamagiri, aceasta "moarte" e determinata si de faptul ca pur si simplu nu avem timp sa ne ocupam singure de toate aspectele necesare pentru succesul protestului (mai trebuie sa muncim si la doctoratele noastre :) ).

Dar astea fiind spuse, NU "plecam" de tot. Eu tocmai am terminat de trimis informatii despre ce se intimpla cu referendumul si despre petitie si la presa straina. Impreuna cu cei citiva care s-au oferit sa ne sustina in mod activ, vom trimite scrisori redactiilor de ziare din Romania.

Cei care vor sa dea o mina de ajutor (contam pe tine, "papadie"!), sa ne anunte! Daca am fi cu totii baci, sau mioare-transformate-in-baci, altfel ne-am descurca...

Oricum, multumim pentru cuvintele de incurajare, avem nevoie de ele...

Referitor la dialogul dintre Athos si JCC, eu il sustin pe Athos. Adica prefer o viata scurta si de calitate unei viete lungi, sanatoase si sterpe. Sanatatea este doar o iluzie ce prelungeste infricosatoarea intalnire cu moartea. Ce conteaza in viata este bilantul final pe care si-l face fiecare inainte sa moara. Daca in pragul mortii, unul nu are regrete majore despre trecutul sau, si are chiar si cateva amintiri frumoase, conteaza mult mai mult decat daca a trait 30, 50 sau 100 de ani.

Se pare ca pentru multi sanatatea este o conditie primara, dar tristul adevar este ca sanatatea si viata lunga nu garanteaza calitatea vietii. Ai putea zice ca o viata mai lunga ne da posibilitatea de a avea mai mult timp in a realiza ceea ce dorim noi de la viata, dar eu sunt de parere ca daca n-ai "trait" viata pe care o doresti pana sa zicem pe la 45 de ani (+/-10), o viata mai lunga nu va schimba cu mult bilantul final, ci doar va adauga (poate) mai multe regrete. Am stabilit varsta de 45 de ani pentru ca sunt de parere ca parguirea mintii se intampla cam intre 25-35 de ani cu mici exceptii, si inca 10-20 ani ar trebui sa fie de ajuns unui om sa-si gaseasca locul in univers si-n viata. Anii dupa sunt doar un bonus si nu un tsel final.

Zici:

"Muschii se « topesc » nervii si organele se slabesc, pielea devine mai atona, vasele sanguine au tendinta sa se infunde, metabolismul se incetineaza, humorul se intuneca si libido se adoarme.."

Muschi avem prea multi, altceva ii trebuie omului mai din abundenta. Faptul ca nervii si organele slabesc, vasele sanguine se infunda, iar metabolismul incetineaza, ar trebui sa ne aduca aminte ca suntem totusi muritori. Pielea devine mai atona demonstreaza doar ca frumusetea este trecatoare. Humorul se intuneca si libido-ul se adoarme pentru ca in sfarsit fiecare om accepta ca de fapt tot singur este pe pamant, iar prietenii si dragostea nu sunt decat amagiri placute pentru trecerea timpului. Mai ramane o singura forta ce are puterea sa balanseze apunerea trupului: cugetul in patrunderea lui nelimitata. Ce nu am descoperit inca este daca si cugetul este o amagire, dar sunt aproape convins ca nu este posibil sa aflam raspunsul la aceasta intrebare.

inainte de a fi reporter, este om, dar persoana a uitat-o, isi zice reporter, dar este un monstru..
indiferent ce calitate profesionala avem, inainte de toate suntem datori cu asistenta la persoanele in pericol de moarte

nu cred ca reporterul respectiv, ar face asta in Franta, in cazul unui accident, ca aici legea exista si ar fi aplicata!

n-am vazut reportajul, probabil redactia a primit deja mai multe scrisori de protestare,
informarea publicului nu da dreptul la orice!

Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pamant.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Ma iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii ma zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei in muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa si grea.

Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cand va scapata soarele, cand va licari luna,
Aici vor veni sa s-adape
Una cate una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltand si se opri
Privind in jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri infiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea in ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.
Vai cum doream ca pentru-intaia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta in genunchi,
Ea ridicase capul, il clatina spre stele,
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Cand lasa cuiburi sure si pustii.

Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb cand tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Cand viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai, fara vant alearga frunzarele duium!
Inalta tata foc infricosat.
Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind in maini fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-ma, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt ii focul! Si codrul, ce adanc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!

Nicolae Labis

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

In Franta, moartea lui Helmut Newton a fost stire difuzata la ora de maxima audienta.

Nu ai prea inteles multe din "demersul meu"!! Iar daca citeai mai mult din ce am scris pe aici,iti dadeai seama ca "nici faptul ca numai buba mea ma doare" nu e prea aproape de adevar!
Cat despre sprijinul "armatei",era un citat din presa romana care este ceva mai documentata decat noi!
Desigur ca putem vedea ca armata romana nu a sustinut nici pe legionari,nici pe Antonescu!1Si putem baga si "capul in tarana ca strutul" si sa spunem ca nici Antonescu,nici legionarii,nici Carol sau Mihai nu au fost sprijiniti de popor!,iar armata romana si conducerea ei au avut din totdeauna o "pozitie neutra"!!!Sunt facuti din "teflon" si astfel "nimic nu ramane patat!!
Cat despre ce cred eu la titlul "A fost holocaust in Romania?,m-am mai exprimat ca nu am destule date si ca exista tone de documente care vor fi cercetate!Si ca astept rezultatele comisiei,care vor fi date publicitatii abia in 2005.Pana atunci,ma simt cel mai aproape de "teza" relatata in urmatorul articol din ObservatorCultural:
==============
**************
A fost holocaust in Romania?


Pentru inceput, permiteti-mi sa-mi plec cu respect fruntea in fata memoriei acelor mii de romani care, prin curaj si credinta crestina, au salvat in anii celui de al doilea razboi mondial circa 400.000 de evrei.
Printre acesti romani ii citez pe Regina-mama Elena, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane: mitropolitii Balan si Tit Simedria, militari de diverse ranguri: generalii Dumitru Popescu, Corneliu Dragalina, Vasile Ionescu-Negru, Orezeanu, colonelul Borcescu, capitanul Ion Popescu sau simplul plutonier Prisacaru, functionari superiori ai statului ca prof. Dumitru Lupu, presedintele Curtii de Casatie a Romaniei, C. Paunescu si I. Vladescu, directori la Caile Ferate Romane. Un caz aparte este al prof. Augustin Caliani, care nu numai ca a salvat vieti omenesti, dar prin curaj si credinta a determinat crearea unui sistem educational paralel de invatamint de toate gradele, care, chiar daca nu a fost recunoscut de stat, a creat o generatie de intelectuali evrei care dupa razboi si-au adus contributia la civilizatia si cultura romana.

Printre salvatori s-au gasit ilustrii medici prof. dr. Nicolae Lupu, prof. dr. Bazil Teodorescu, prof. dr. Dan Teodorescu, dr. Horea Slobozeanu, care au respectat juramintul lui Hipocrat. Nici unul dintre ei nu a actionat din interese materiale.
La Casa NATO a fost omagiat, pe 27 iunie a.c., primarul Cernautiului, Traian Popovici. Sintem obisnuiti cu numele germanului Schindler, cu listele sale de evrei salvati de la moarte. Ei bine, romanii se pot mindri ca fostul primar al Cernautiului din anul 1941 a salvat 20.000 de evrei. Cu tot respectul pe care i-l port omului Schindler, Traian Popovici il eclipseaza prin faptele sale.
Neindoielnic, acei romani care prin curaj si credinta crestina au ridicat notiunea de umanism la cote necunoscute nu au putut impiedica evenimentele dramatice prin care a trecut evreimea din Romania.
La intrebarea daca in Romania a fost sau nu holocaust nu se poate raspunde decit lamurind, in prealabil, doua probleme esentiale.

Ce se intelege prin notiunea de holocaust? Negationistii – si nu numai ei – sint dispusi sa caute raspunsul intr-un dictionar lingvistic, unde vor gasi explicatia ca holocaust inseamna ardere completa, respectiv distrugere totala.
Un alt raspuns posibil este acela de a intelege prin holocaust totalitatea masurilor cu caracter administrativ urmate de exterminarea unui numar mare de membri ai unor comunitati umane pe principii etnice, religioase sau rasiale.
Pornind de la raspunsul dat anterior, este posibil si un al treilea raspuns pentru a caracteriza o anumita perioada istorica in care s-au practicat violente si distrugerea in masa a unor colectivitati umane. A existat un holocaust al armenilor pe principii etnice si religioase, practicat de turcii musulmani imediat dupa primul razboi mondial, a existat un holocaust al evreilor, practicat pe principii etnice si religioase de nazisti si aliatii acestora, a existat un holocaust impotriva nationalitatilor din fosta Iugoslavie, practicat de Slobodan Milosevici. Neindoielnic ca, pentru a marca victima, este nevoie ca ea sa fie indicata: holocaustul armenilor, al evreilor sau al kosovarilor. Desigur ca fiecare dintre aceste holocausturi are particularitatile sale si ale epocii in care a fost savirsit. De asemenea, fiecare colectivitate umana impotriva careia s-a aplicat un set de masuri discriminatorii, urmate de un genocid, se considera detinatoarea monopolului suferintei. Numai cunoasterea colectivitatii asupra careia s-a produs holocaustul, a numarului de victime si a epocii istorice in care s-a produs poate conferi caracterul de unicitate actiunilor de distrugere colectiva a comunitatii respective.

Recent, Fundatia „Dr. W. Filderman“ a editat, cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor, memoriile doctorului Traian Popovici, intitulate Spovedania1.
La Cernauti au trait, in 1940, circa 50.000 de evrei, dintre care 20.000 au fost salvati de Traian Popovici. Alti 30.000 au fost ucisi in primele zile ale pogromului sau au luat drumul deportarilor in Transnistria, unde cei mai multi au murit prin infometare sau din pricina bolilor care i-au macinat. Transnistria nu a fost un lagar cu camere de gazare, dar a fost un lagar de nimicire.
Majoritatea evreilor deportati de la Cernauti s-au imbolnavit de tifos exantematic sau tuberculoza galopanta, iar infometarea a fost mijlocul de a-i ucide pe evrei. Sint obligat sa citez citeva din marturiile lui Traian Popovici: „Populatia sortita deportarii era mai intii adunata in grupe de cite 2000 si apoi, prin noroi si mocirla, impinsa spre rampele de incarcare din gara principala. Aici, inghesuita in vagoane, cite 40-50 de vagoane sub paza militara, iar trenul, sub comanda unui ofiter, se punea in miscare spre Nistru, spre punctele de concentrare Atachi si Marculesti, de unde peste riu erau trecuti in imparatia infernului…“.

Un alt citat: „Tragicul lor destin a apropiat in suferinta, si peste mileniu, ducerea lor in robia babiloniana si in iadul de foame-boala si moarte al Transnistriei sau Ucrainei de peste Bug. Mortii erau coboriti din trenuri in gari si abandonati de serviciile de caritate locale“.
Alt citat: „La un singur transport, din 60 de sugari, a supravietuit unul singur. Obositi, poticniti, erau abandonati in stare muribunda pe marginea drumurilor, lasati destinului lor tragic, prada ciinilor si vulturilor…“.
Si un ultim citat: „Mortalitatea a crescut de la 50-70%, ajungind chiar la 85% in comuna Bersad (jud. Balta), unde deportatii au fost tinuti in loc deschis sub cerul liber, ca vitele, pina la 20 decembrie. Nu aveau alt scop «uman» decit stingerea lor“.
Pina aici am citat unele relatari din Spovedania lui Traian Popovici, fost primar al Cernautiului, descendent al unei familii de popi crestin ortodocsi, salvator a 20.000 de evrei din Cernauti, martor ocular, care si-a scris memoriile in anul 1941. Au pierit la Cernauti 60% din numarul locuitorilor evrei. Putem afirma oare ca, cel putin la Cernauti, in exemplul ales, nu a fost holocaust?

Si lucrurile se vor repeta dupa acelasi tipic la Chisinau sau in alte locuri. Timpul nu-mi permite sa citez din raportul comisiei de ancheta a celor intimplate la Chisinau, comisie condusa de generalul de corp de armata Niculescu si care si-a prezentat raportul in decembrie 19412. Sint convins ca dumneavoastra cunoasteti bine acest document, existent in arhivele militare.
Am citat evenimente dramatice intimplate la Cernauti si Chisinau pentru ca sintem obligati, ca istorici, sa ne punem o intrebare inainte de a ne pronunta asupra existentei sau neexistentei holocaustului, si anume daca Basarabia si Bucovina de Nord au fost parte componenta a Romaniei interbelice pina la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 si, apoi, intre 22 iunie 1941 si 23 august 1944, cind teritoriile au fost eliberate de armata romana. Neindoielnic, eliberarea nu a adus instaurarea unei administratii civile. Desigur, aceasta problema a administratiei militare si nu a celei civile este un capitol aparte si nu are legatura cu holocaustul, dar v-as propune, ca istorici, sa dezbateti in viitor si aceasta tema. Dezbatere istorica, si nu politica. Este nevoie de adevar.
Pentru mine – si cred ca si pentru dumneavoastra – administratia romaneasca a Basarabiei si Bucovinei, civila sau militara, puncteaza apartenenta Basarabiei si Bucovinei la Romania, indiferent de prevederile pactului Ribbentrop-Molotov si de vitregia geopolitica postbelica, prelungita pina azi.
De aici o prima concluzie: nu se pot desparti evenimentele dramatice din Basarabia si Bucovina de Nord de cele din vechiul Regat. Comportarea fata de o comunitate etnica nu se poate desparti in functie de regiunea geografica a tarii. Din punct de vedere istoric, Romania a fost si este un stat national unitar si nu se poate desparti intensitatea masurilor punitive dintr-una sau alta din regiunile tarii.

Desigur, situatia nu este identica in Ardealul de Nord, care, din 30 august 1940 si pina la sfirsitul razboiului, a fost sub administratia statului maghiar, care poarta intreaga responsabilitate pentru practicarea holocaustului in aceste regiuni.
In ce priveste populatia evreiasca din teritoriile de est ale Romaniei, distrusa in buna parte prin pogromuri, infometare, imbolnavire, m-am oprit asupra unei cifre, dedusa din documente: 200.000 de suflete. Calculul ii apartine distinsului si respectatului acad. Florin Constantiniu, in al domniei-sale volum O istorie sincera a poporului roman3. Este adevarat ca in calculul dlui academician Constantiniu sint cuprinse si victimele holocaustului, respectiv ale genocidului din Transnistria, inclusiv populatia autohtona evreiasca din aceasta regiune. Sint obligat sa fac propria mea observatie ca teritoriile din Transnistria erau tot in administratie romaneasca, guvernator fiind Alexianu.

La cei 200.000 de evrei disparuti in teritoriile din est, trebuie adaugati cei 10 pina la 16.000 de evrei ucisi in pogromul de la Iasi. Cifra de 16.000 de victime evreiesti este pentru prima oara semnalata de Radu Leca si de curind demonstrata de istoricul israelian Jean Ancel, incluzind cele 124 de victime ale pogromului legionar din Bucuresti, cele 50 de victime ale pogromului de la Dorohoi si cele 20 de victime ale pogromului de la Galati. Caci la Galati a fost un pogrom in ziua de 30 iunie 1941, conform documentelor prezentate de colonelul Borcescu, fost sef al serviciilor informative ale armatei, dar si marturisirilor ambasadorului din acea vreme al Frantei la Bucuresti, Jacques Truelle. De acest pogrom nu s-a ocupat nimeni in Romania ultimilor 50 de ani. Lipsa de documente sau cosmetizare?
In aceeasi perioada, 300-500 de evrei au fost ucisi in actiuni individuale, in special prin aruncare din tren.
Insumate, cifrele pe care vi le-am prezentat conduc la circa 213.000 de evrei ucisi sub diverse forme in vechiul Regat, Transilvania de Sud si teritoriile din est aflate sub jurisdictia guvernului Antonescu.
Fie ca denumim actiunea de exterminare genocid, holocaust sau utilizind termenul ebraic soah, de ea se fac responsabile organele abilitate ale statului din perioada anilor 1940-1944 si acopera un spatiu istoric cuprins intre 1 iulie 1940 (data pogromului de la Dorohoi) si 23 august 1944. Controversa asupra denumirii acestui spatiu istoric nu face decit sa alimenteze, de fapt, controversa negationismului de orice natura cu realitatea istorica.

Autoritatile supreme ale statului din acea perioada istorica au recunoscut, in fond, ca au ordonat exterminarea populatiei evreiesti. Ne referim aici la scrisoarea lui Wilhelm Filderman din 11 octombrie 1941, in care facea un apel disperat la conducatorul statului privind conditiile de exterminare in ghetoul de la Chisinau, si la raspunsul lui Ion Antonescu din 19 octombrie 1941, ambele scrisori primind comentariul ambasadorului francez Jacques Truelle. Antonescu justifica executiile, urmate de deportarile care au generat moartea a 200.000 de evrei, prin asa-zise acte dusmanoase ale evreilor fata de armata romana. Fara a intra in amanuntele acestor acuzatii, daca ele aveau un singur gram de adevar, cei care au actionat impotriva armatei romane fie trebuiau tratati ca prizonieri de razboi, daca purtau uniforme militare, fie trebuiau judecati de tribunalele militare, daca erau civili. Sint nevoit sa-l citez din nou pe distinsul domn academician Constantiniu, care demonstreaza ca, din cele 10.566 de persoane arestate in anii guvernarii Antonescu, 2567 provin din nordul Bucovinei. Daca au existat 200.000 de colaboratori evrei ai armatei sovietice, trebuiau inculpate 200.000 de persoane de etnie evreiasca spre a fi judecate de Curtile Martiale si condamnate, inclusiv la moarte, si nu ucise prin exterminare sub diverse forme.
Fara a intra in amanunte privindu-i pe colaborationistii de origine romaneasca din Basarabia si Bucovina, pentru ca acestia au fost cu zecile de mii, sintem nevoiti sa-l citam pe Ion Antonescu judecind lucid cazul lor: „Cind am venit acolo, ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfirsit, in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie seste vorba de Basarabia – n.n.t se facusera, in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decit rusii, persecutind populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci am aplicat clementa, ca si in cazul legionarilor“. Am citat din Jurnalul Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943.

Nu pot sa nu fiu de acord cu dr. Filderman care spunea: „In nici o tara dominata de nazisti n-a supravietuit o asa mare proportie a populatiei evreiesti“. Cauzele acestei supravietuiri sint omenia romaneasca si morala crestina a romanilor, care au impiedicat infaptuirea unui holocaust total, inclusiv deportarea evreilor din vechiul Regat spre lagarele de exterminare din Polonia.
Va invit sa ne aplecam pentru o clipa asupra raportului sefului Politiei de siguranta si al serviciului de siguranta german, Rientelen, catre superiorul sau Luther, document ce poarta data de 26 iulie 1942 si in care se specifica, in conformitate cu intelegerea dintre delegatul lui Eichman in Romania, Gustav Richter, si Mihai Antonescu, ca, incepind cu 10 septembrie 1942, evreii din Romania urmau „sa fie transportati succesiv in districtul Lublin, unde cei apti de munca sa fie utilizati, iar restul supusi tratamentului special“. Se intelege, sper, traducerea notiunii „tratament special“.
Singurul lucru care a ramas neperfectat a fost semnarea programului de deportare a 1000 de evrei zilnic pe traseul Bucuresti-Adjud-Suceava-Cernauti-Lublin. Timp de noua luni de zile, conducerea Cailor Ferate Romane a tergiversat parafarea unui plan concret de deportare spre Polonia. Erau antrenati in aceasta actiune unii dintre cei citati anterior, si anume generalul Orezeanu, subdirectorul general C. Paunescu, directorul regionalei Timisoara, Ion Vladescu, si inginerul evreu Kinsbruner, un apropiat al lui C. Paunescu.

Cind scriu aceste rinduri am in fata marturisirea scrisa a ing. Vladescu, datata septembrie 1974. Aceasta marturisire descrie actiunea de salvare a evreilor intreprinsa de cei trei conducatori ai Cailor Ferate Romane spre a impiedica deportarea evreilor in Polonia. Initial am vrut sa o citez integral, insa timpul nu-mi permite. Stau la dispozitie cu documente. Multumesc in orice caz revistei Magazin istoric si regretatului Cristian Popisteanu pentru publicarea acestor documente inca din septembrie 1974.
Timp de sapte luni, conducerea CFR a sabotat planul de deportare. Este adevarat ca, in mai 1943, Guvernul Romaniei renunta la plan, dupa batalia de la Stalingrad. In cele sapte luni urmau sa fie deportati in Polonia 210.000 de evrei regateni. Ei nu au pierit datorita umanismului conducerii Cailor Ferate. Ea dovedeste opozitia romanilor la holocaust, dar nu inexistenta acestuia.
La intrebarea daca a fost holocaust in Romania, raspunsul este DA. Dar proportia mortilor nu a atins cote supra-aberante, datorita umanismului romanesc si moralei crestine a unui numar mare de romani.

Referat sustinut la sesiunea de comunicari Holocaustul si implicatiile lui in Romania, organizat de Academia Romana si Ministerul Culturii si Cultelor in ziua de 28 iunie 2002.

________
1. Traian Popovici, Spovedania, Editura Fundatia W. Filderman, Bucuresti, 2002.
2. Martiriul Evreilor din Romania, Editura Hasefer, Bucuresti, 1991.
3. Acad. Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 2002.

=============================
P.S.Nu pretind sa "fiu multumit","ochi pentru ochi" nu ma intereseaza si nici ce a spus sau nu a spus Moise nu ma pasioneaza!
anita47

Martor la evenimentele din august '44

Teodor Wexler
Vicepresedintele Fundatiei W. Filderman

Dupa batalia de la Stalingrad aliatii Germaniei erau constienti ca aceasta va pierde razboiul si cautau solutii pentru a iesi din conflict si a incheia un armistitiu cu Natiunile Unite. Nu intotdeauna solutiile propuse occidentalilor de catre aliatii Reichului erau realiste si in primul rand ele pacatuiau prin aceea ca nu tineau cont de inamicul nr. 1 al Germaniei, Uniunea Sovietica, si de faptul ca Statele Unite si Marea Britanie considerau alianta cu rusii ca o realitate ce nu putea fi ignorata si, cu atat mai mult, tradata. In ianuarie si iunie 1943, Mihai Antonescu se deplaseaza la Roma pentru a stabili cu Mussolini iesirea simultana din razboi a Italiei si Romaniei. Actiunea esueaza. In tot cursul anilor 1943-1944, atat guvernul Antonescu, cat si opozitia democrata din Romania vor tatona obtinerea unor conditii de pace. Ei vor fi respinsi rand pe rand pentru ca occidentalii se vor incapatana in a respecta alianta cu Uniunea Sovietica si aceasta in special pentru tarile din Europa de est. Clasa politica romaneasca din acea vreme nu a inteles sa-si asume raspunderea tratativelor de pace, de aceea vor esua si tratativele ambasadorului Cretzianu la Ankara cu delegatii generalului Wilson si tratativele de la Stockholm cu Ana Kollontay, ambasadoarea sovietica in Suedia.


Un moment semnificativ al tratativelor de pace din primavara anului 1944 este acela la care participa Barbu Stirbey si ambasadorul MacMillan - principalul consilier al generalului Wilson. Dar sa-l lasam pe Nicolae Baciu sa relateze: "Voi semnala ca la acea data (aprilie 1944 - n.a.) autoritatile engleze erau in posesia unei importante scrisori adresate de avocatul Filderman, seful Comunitatii Israelite din Romania, catre principele Stirbey.

Scrisoarea era destinata, evident, sa intareasca mana principelui in negocierile sale. De altfel, maresalul s-a gandit el insusi, vazand ca negocierile de la Cairo nu inainteaza, sa-l trimita pe avocatul Filderman ca pe un al treilea emisar" (Nicolae Baciu, Ialta si Crucificarea Romaniei, Editura Dumitru, München, 1983).

Este cazul sa facem cateva precizari: 1) Scrisoarea lui Wilhelm Filderman nu era adresata lui Barbu Stirbey, ci ambasadorului MacMillan, viitorul prim-ministru al Angliei; 2) Scrisoarea a fost redactata la cererea presedintelui Partidului National Liberal, C.I.C. Bratianu, intrucat ambasadorul MacMillan l-a trimis pe Barbu Stirbey sa trateze initial cu dna Kollontay la Stockholm sau in spatele frontului de la Iasi direct cu sovieticii, in lumina declaratiei lui Molotov din 4 aprilie 1944. Dr. Filderman a predat scrisoarea ambasadorului Cretzianu la 10 mai 1944.


Autorul acestor randuri, studiind memoriile dr. W. Filderman, este nevoit sa mentioneze informatia ca ambasadorul MacMillan i-a predat scrisoarea liderului Comunitatii Evreiesti din Romania lui Vasili Bogomolov, ambasador sovietic la Alger si reprezentant al guvernului sovietic pe langa cartierul general aliat de la Cairo si in acelasi timp coordonatorul activitatii KGB pentru tarile Orientului Mijlociu si Africii de Nord. Deconspirarea scrisorii dr. Filderman a avut urmatoarele consecinte:


Rusii erau informati ca Romania doreste ca dupa armistitiu pe teritoriul sau sa stationeze trupe ale celor trei aliati si nu numai trupe sovietice.
Teritoriile romanesti cedate catre URSS la 28 iunie 1940 sa constituie subiect de negociere privind o retrocedare totala sau partiala catre Patria mama.

Comunitatea evreiasca din Romania, prin liderul ei, ramane fidela cauzei nationale a tarii.

La procesul pe care-l vor intenta lui Filderman, in 1950, comunistii vor utiliza scrisoarea drept cap de acuzare impotriva liderului populatiei evreiesti din Romania.


Alt moment semnificativ. La 13-14 iunie 1944, la Bucuresti, in casa profesorului universitar Tudor Ionescu din Calea Mosilor (profesorul Tudor Ionescu era un oportunist social-comunist) se intruneste comitetul militar politic de pregatire a unei lovituri de stat si incheierea unui armistitiu cu Natiunile Unite. Pe langa reprezentantii partidelor politice participa si reprezentantii minusculului partid comunist, Lucretiu Patrascanu si inginerul Ceausu, alias Emil Bodnaras, precum si generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Mihail si colonelul Damaceanu. Casa Regala era reprezentata prin Mocsonyi-Starcea. Comunistii resping planul generalului Aldea Aurel de a se aduce de pe front unitati fidele regelui, de a mari dispozitivul de jandarmi pedestri cantonati in Bucuresti si de a trece urgent in dispozitiv de lupta premilitari aflati la dispozitia Apararii Pasive.


In contrapropunerea sa, Emil Bodnaras cere ca alaturi de unitatile militare din garnizoana Bucuresti, complotistii sa se foloseasca de asa-zisele "garzi patriotice" organizate de minusculul partid comunist. Cerandu-se explicatii de unde are PCR unitati militare pentru asigurarea unei insurectii armate (citeste lovitura de stat - n.a.), Lucretiu Patrascanu mentioneaza posibilitatea inarmarii populatiei evreiesti si in special a celei deportate.


Inca din noaptea de 13-14 iunie 1944, generalul Sanatescu il informeaza pe dr. Filderman de propunerile minusculului, dar zgomotosului partid comunist. A doua zi, 14 iunie 1944, Filderman se prezinta la Palatul Peles spre a-i cere regelui sa opreasca aventura sinucigasa in care comunistii vor sa-si dobandeasca un rol in viata tarii pe spinarea comunitatii evreiesti din Romania, dar si pe viitorul poporului roman. Mai mult, Filderman ii cere regelui ca Armata Romana sa asigure siguranta si viata evreilor in cazul unei retrageri germane. Regele este de acord cu liderul evreu, planul comunist nu este acceptat, ei vor incerca sa-l reia intr-o parodie esuata in dimineata zilei de 24 august la Bucuresti. In audienta de la Peles din 14 iunie 1944, au mai participat maresalul palatului, Al. Ghica, si secretarul doctorului Filderman, avocatul Grubea. Detinem continutul discutiei dintre rege si liderul evreu intr-o relatare pe care am primit-o, in august 1995, la Paris, din partea dr. Grubea.


Comentand evenimentele descrise mai sus si atitudinea ferma a dr. Filderman, cunoscuta analista politica Nicolette Franck scrie: "Daca s-ar fi ridicat impotriva compatriotilor lor romani, evreii puteau sa fie acuzati ca seamana discordie in interior si impiedica cristalizarea solidaritatii nationale: (Nicolette Franck, La Roumanie dans l'engrenage Edit Elsevier Jaquier, Paris-Bruxelles, 1977).


Dupa normalizarea relatiilor dintre puterea postdecembrista si fostul suveran al Romaniei, consider de a mea datorie sa cer Majestatii Sale ca pe baza arhivelor aflate la Versoix sa confirme intrevederea sa cu Filderman din 14 iunie 1944. Aceasta ar insemna nu numai respect pentru mult incercata istorie a Romaniei, dar si un omagiu postum adus ilustrei sale mame, Regina Elena, care, in anii razboiului, s-a implicat in salvarea a zeci de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, manifestare plenara a umanismului romanesc.


Politica sferelor de influenta a marcat si evenimentul pe care l-am relatat mai sus. Intr-adevar, incepand cu 15 iunie 1944, ofiteri apartinand armatei a VIII-a britanice, detasati in Iugoslavia pe langa trupele lui Tito, trec clandestin frontiera Romaniei sau sunt parasutati de aviatia britanica spre a aduce la indeplinire planul Bodnaras-Patrascanu. O parte dintre ei sunt prinsi de Jandarmerie, o alta vor fi arestati dupa 23 august 1944 de guvernul Groza, ca spioni (vezi Arh. SRI, d. 16385). Prezenta acestora denota ca planul Bodnaras-Patrascanu a fost inspirat de sovietici si a primit binecuvantarea britanica pe principiul zonelor de influenta, stabilit intre englezi si sovietici si binecuvantat ulterior la Ialta. Am mentionat ca organizatorii "insurectiei armate" de la 23 august 1944 nu au renuntat la planurile lor. Nereusind sa primeasca adeziunea populatiei evreiesti, comunistii strang mai in gluma, mai in serios, in dimineata zilei de 24 august, circa 120-150 de copii, baieti si fete, cu varste cuprinse intre 13 si 16 ani, si ii trimit inarmati cu bate si topoare la Baneasa. Copiii proveneau din cartierele evreiesti Dudesti si Vacaresti. Vazandu-i, generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Garnizoanei Bucuresti, il cheama pe Bodnaras, apostrofandu-l ca trimite copii la moarte sigura si ordonandu-i sa puna capat unui macel colectiv. Am citat falimentul ultimului act al unui scenariu pe care comunistii l-au regizat spre a-si atribui roluri pe care nu le-au avut si care nu si-au gasit ecou in randurile populatiei evreiesti, indiferent de naratiunile national-comuniste postdecembriste.


Alt moment semnificativ. Ovidiu Vladescu, fostul sef de cabinet al lui Mihai Antonescu, relateaza (Arh. SRI, ds. 16385) ca in seara zilei de 22 august, in jurul orelor 21,30, din ordinul lui Ica Antonescu, l-a convocat pe dr. Filderman la Palatul Victoria spre a-i cere in numele sefului sau sa solicite urgent marilor organizatii evreiesti sa intervina pe langa guvernele american si britanic ca unitati parasutate aliate sa participe la ocuparea Romaniei pentru ca rusii sa nu fie lasati sa faca singuri acest lucru. Ovidiu Vladescu afirma ca Filderman s-a ocupat de aceasta. Marturisiri asupra acestui moment dramatic fac (in acelasi dosar SRI) Radu Lecca si fruntasii evreimii romane: A.L. Zissu, Jean Cohen si Misu Benvenisti.


Iata propriile mele amintiri asupra acestui eveniment. In august 1944, W. Filderman si sotia sa, Emilia, locuiau provizoriu in casa dr. Alfred Condru, situata in Bucuresti, Piata Sf. Voievozi nr. 1, et. 1, ap. 2. Filderman ocupa provizoriu aceasta locuinta intrucat in imediata apropiere se afla Ministerul Economiei Nationale, in subsolul cladirii fiind amenajat unul dintre cele mai eficace adaposturi antiaeriene din Bucurestii acelor ani. Eu locuiam peste drum de locuinta dr. Condru, adica pe str. Sf. Voievozi 32. In seara zilei de 22 august 1944, ma gaseam impreuna cu parintii mei in casa Condru. In jurul orei 22,30 a intrat dr. Filderman, insotit de un ofiter imbracat in uniforma de front. Era sublocotenentul Nenitescu, secretarul cu probleme militare al lui Mihai Antonescu. I-au telefonat dr. Costinescu, presedintele Crucii Rosii Internationale, din Piata Romana, de unde s-a transmis mesajul guvernului Romaniei. Unul dintre destinatarii mesajului era Agentia Evreiasca din Istanbul si altul, Sally Maier, reprezentantul Agentiei Evreiesti din Zürich. Cand Filderman s-a intors noaptea tarziu, era deja 23 august 1944. Zarurile fusesera aruncate. Ezitanta in a salva tara, clasa politica esuase. Regele Mihai si unii dintre conducatorii armatei mai sperau sa salveze ceva actionand cu abnegatie si devotament. In ceasul al doisprezecelea al istoriei, agentura comunista intorcea evenimentele in propriul sau interes si al stapanilor de la Kremlin. Noaptea totalitarismului fascist era inlocuita cu lunga noapte a totalitarismului comunist.
LUMEA MAGAZIN

Hi Daniel,
As dori mult sa vad acest documentar,din pacate cu toate ca am satelite dish
si o gramada de canale cablu Tv de nu le mai tin minte cite sute sint,NU am acces la nimic romanesc.este oare posibil sa pot cumpara cumva acest documentar?Si cum as putea s-o fac?
Daca real CIA a fost implicata,nu ma surprinde deloc!!!THE BIG BROTHER is everywhere and is watching you as we speak!Si asa pe aici pe la noi prin USA
traim parca romanul lui Orwell(1984)zi de zi.Deci nimic nu m-ar surprinde!
Nu-mi dau seama ce interese ar avea USA in Romania?OIL NU este...insa desigur as fi curios sa vad filmul.
Apropo de filme,recomand f. mult"Equilibrium",cu Christian Bale(va fi noul Batman si daca el vrea,i s-a propus sa-l inlocuiasca pe Pierce Brosnan si deci sa devina noul James Bond)
Equilibrium este o combo Matrix-1984,Big Brother este numit the Father insa.
Pacat ca a aparut pe piata in acelasi timp cu...primul Matrix.
Ti-am scris demult ca am lucrat cu fratii Watchovsky cu 14 ani in urma la revista "Hellraiser"(ulterior s-au facut vreo 5 filme)a lui Clive Barker.Ei au creat ,scris si regizat toate Matrix-urile.
Totusi Equilibrium e mai interesant.Si recomand un alt f. bun film,cu Frances McDormand si Christian Bale,"Laurel Canyon"
N-am vazut inca filmul lui Mel Gibson,il vom vedea in acest weekend,a stirnit destule controverse pe aici,mai ales din partea...clericului fie catolic fie protestant,caci deh...N-AU altceva bun de facut,ca de obicei!Stiu ca Mel este f.f.f catolic in credinta si impotriva avorturilor si asa a fost crescut de parinti,dar fiind artist si producator si regizor si propie casa de filme(Icon)
si-a exprimat opinia cit se poate de dura si reala despre Avatarul Jesus the Christ si consider laudabila atitudinea lui.Desigur ca ...lumea evreiasca la fel condamna acest film....ca si cum NU EI sint vinovati de moartea lui Jesus!!!!!!
Let's face it: EI l-au condamnat la moarte,romanii NU au nimic de-a face cu asta,CINE a ales intre Barnabas si Jesus?Poporul evreu!
Asa ca mai bine ar ....face ciocu mic!!!!Ha!
Si uite asa cum ajunsei de la un Tiran de dictator la....Jesus!Makes NO sense!
Am I going insane or what?
Am sa vad filmul lui Mel si voi comenta mai pe larg.Am vorbit cu prieteni si toti au spus ca filmul e colosal de f. BUN!!!Poate in aceiasi categorie cu al lui Martin Scorsese,daca-ti aduci aminte,la fel a stirnit scandaluri pe aici.Cu un actor f. bun.Willem Dafoe.
Asa e mereu prin tara lui BIG BROTHER!!!!SSSShhhh!He's watching us!!
Nu-ti imaginezi cite sute si sute de scrisori de proteste diverse am scris si trimis la Casa Alba!!!
Fie legate de politica,ori mediul natural(ce boul asta de Bush il distruge),ori pt. soarta unor animale sau pasari ce le-a pus deja pe cale de disparitie,etc.etcOare crezi ca am incetat lupta?
Am luptat impotriva imbecilului de Ceausescu cit am trait in Ro.si n-am stiut daca mai apuc ziua de miine,acum e alt imbecil care ma supara si NU pot sa TAC!!
Ce daca traiesc de 23 ani in USA???Dictatori sint pretutindeni ori actori de duzina ce devin ...guvernatori!!!Republicani si cretini in plus.Caci nu se poate altfel.Oare trebuie sa fiu multumit ca traiesc aici?de as trai in Franta tot la fel as fi,si as lupta,ori in Italia ori oriunde pe glob.Dar am luat-o razna cu divagatia mea,am I going CRAZZZYYYY?You bet!
Daca poti sa-mi spui cum as putea face rost de documentar,ar fi de mare ajutor.
Altfel sa speram ca totul e OK si sa mai traim o noua zi de minciuna si sa gustam cu placere din iluzia vietii.So live for today,tomorrow never comes,sau pe scurt si mai romaneste,traieste clipa.

LOVE&PEACE,
Ozzy

1. Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara, amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea nimeni.

2. Poema "Miorita" circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa, din motive tehnice. In balada "Miorita" este vorba de trei ciobani care comploteaza impreuna sa-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioritei" a spus ca la cap sa-i puie diverse categorii de fluiere.

3. Haiducii din doine, balade si idile erau liberi si fericiti ca pasarile, animalele si pestii care zburda prin codri. De cum venea primavara, haiducii cei harnici plecau in padure. Acolo ei cintau suflind din frunza si lasindu-i pe boieri cu buza umflata.

4. Multimile de boieri exploatatori isi tineau banii numerar in pungi. Haiducii ii atacau si ii usurau de bani in toate baladele.

5. Balada e o specie a liricii populare inventata de Ciprian Porumbescu.

6. Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa de fonduri austro-ungare.

7. Alexandru Lapusneanu s-a tinut de cuvint atunci cind a spus:
de ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu! Dovada ca azi cel mai intilnit nume este Popescu.

8. Poezia "Sburatorul" de Ion Has Radulescu este un omagiu adus aviatorilor romani.

9. Mircea cel Batrin a fost inmormintat la Cozia impreuna cu umbra sa.

10. In "Sobieschi si romanii" autorul descrie cum o mina de plaiesi au rezistat asediului perfid al puternicei armate din Iasi. In final, plaiesii, se predau in mod eroic, lasind cetatea neamtului.

11. Desi s-a ocupat mai mult cu turismul, Calistrat Hogas vorbea latina la perfectie.

12. Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerata a treia. In "Scrisoarea a treia" se desfasoara batalia de la Rovinari.

13. Conversatia dintre Baiazid si Mircea este descrisa cuvint cu cuvint, cu toate ca autorul n-a prea fost cine stie ce de fata.

14. Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs cu Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie, si-l face in tot felul, ca pe o albie de porci. Cind Baiazid il intreaba arogant "Tu esti Mircea?", domnitorul roman nu se pierde cu firea si ii raspunde la fix: "Da-mparate!"

15. Pina la urma Mircea cel Mare, desi batrin il va ingenunchia pe trufasul otoman cu citeva proverbe si zicatori bine plasate.

16. Imparati cu care lumea nu putea sa se mai impace au venit si la noi in Romania si au cerut pamint si de baut, dar cum venira s-a lamurit cu cine are de-a face si s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberata, c-au ramas doar citeva de bucati de eniceri si spahii fugind, dintre care este amintita "inspre Dunare, o mina."


Sper ca v-au placut :)

Locuiesc in apropiere de marea moarta si lucrez la unul dintre hotelurile de acolo si pot sa te asigur ca riscul evenimentelor de care te temi este foarte mic. Aici nu au fost si cu totii speram sa nici nu fie atentate asa ca din pct.ul acesta de vedere nu trebuie sa-ti faci probleme. Chiar la hotelul la care lucrez (Novotel) avem un centru de thalasoterapie foarte bun (asta dupa parerea celor care beneficiaza de tramente). Daca te intereseaza si alte detalii vis-a-vis de excursia pe care o planifici in limita a ceea ce cunosc si pot afla voi fi bucuros sa-ti dau amanunte.

Cunosc multi oameni carora nu le e frica de moarte (honestly, deloc). Dar pentru a avea aceasta stare de spirit trebuie sa fii un om ceva mai special. Trebuie sa te cunosti si intelegi, si sa vezi naturaletea acestor doua stari (caci se cunoaste din vechime ca tot ce se naste trebuie sa moara). Trebuie sa-ti accepti conditia cu seninatate, si sa profiti de viata pe care o traiesti, sa te bucuri si sa creezi ceva frumos, durabil, sau placut pentru altii. Cand eram mai mica (pe la 12-13 ani) ma tulbura gandul la efemerul fiintei umane, si nu puteam concepe aceasta realitate a mortii. Ma intrebam: care e folosul sa traiesti si sa creezi daca dupa un timp de toate se alege ... praful. Raspunsul mi l-a dat plopul din fata blocului meu, care crestea chiar sub fereastra mea: an de an ii vazusem frunzele inmugurind, cantandu-si verdeata in lumina soarelui si racoarea noptii, si cazand, galbene, sub frigul toamnei. Efemera e viata frunzelor ! Dar toate, prin existenta lor, hraneau copacul, care a crescut, an de an, de a ajuns mai inalt decat blocul (era un plop, si blocul are 4 etaje). Totul are un sens; daca o viata izolata nu inseamna nimic, viata si cultura unei comunitati (popor sau omenire) creste prin toti membrii ei, trecuti si prezenti.
Intr-o zi, plopul a fost taiat (crescuse mai mare decat permiteau standardele primariei). Am fost cam trista (era un copac-filozof, care ma invatase tainele mortii).
Dar (desi instinctul de conservare ma indeamna sa am grija, sa ma protejez si sa imi respect viata) in clipa cand mi se va spune sa 'ma pregatesc pentru ultima calatorie' voi fi gata, fara teama si fara regrete. De asemenea, as vrea ca la moartea mea, nimeni sa nu planga si nimeni sa nu-mi regrete disparitia, amintindu-si mai bine toti anii minunati pe care i-am trait, prietenii si bucuria care m-a insotit tot timpul. Caci si eu ca si altii sunt un val pe oceanul vietii si cand ajung la liman, alte valuri se nasc undeva pe acest mare ocean.

___________
"Sa fii tu insuti schimbarea ce o doresti in lume".

Da, Ozzy, ca orice Scorpion ( si Sobolan de metal) sunt fascinat de moarte. Chiar in momentele vesele ale vietii moartea este aproape. Chiar sotia imi reproseaza uneori inclinatiile "macabre", ea fiind Berbec. Dar dupa cum stii cu moartea nu se sfarseste totul...Impacarea cu Unul sau Ha Shem este esentiala. Atunci poti sa mergi linistit la Tatal. Mama a murit acum doi ani, tot de cancer, am fost langa ea in lunile de agonie si chiar in momentul mortii. Era o catolica fanatica si totusi a avut o oarecare "revolta" impotriva Domnului...eternul "de ce tocmai eu?" A fost groaznic, dar stii ca omul suporta mult.Unii au scapat din Auschwitz si au vazut iadul...Sunt sigur de viata urmatoare precum stiu ca maine va rasari soarele din nou. Fericirea materiala este un fum, un vis...asa ca, meditatia mortii ramane.
Peace! Shalom!

Mario

Intotdeuna,omenirea a trebuit sa accepte realitatea cruda a mortii.Si ce sentiment de neputinta ne cuprinde cand ne moare cineva drag!In acele momente,pierderea pare ireversibila.Dumnezeu i-a creat pe oameni cu dorinta arzatoare de a trai pentru totdeuna...El a pus "in inimile lor sentimentul eternitatii"(Eclesiastul 3:11)
Fii tare ozzy,iubitii tai semeni sunt cu tine...nu trebuie sa ne fie teama de moarte...sa fim intelepti,sa iubim viata,astfel incat sa nu lasam FORTE ALE RAULUI sa aduca moartea...
Moartea este o consecinta a acestor FORTE ALE RAULUI...crime ,boli,accidente,sinucideri...



Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Draga mea sora,

Nu am nevoie sa caut in dictionare ce inseamna un Brave Warrior.
Tu gandeste la mine cel care sunt azi de 16 ani incoace,ceea ce am scris despre trecutul meu inainte este o alta persoana,ce nu se gasise inca.

Si ca sa-ti spun ce inseamna un Brave Warrior,eu nu te cunosc,dar iti cunosc sufletul si te iubesc mult ,esti sora mea,mi-as da viata pt. tine de ai fi in primejdie,fara sa ma gandesc la moarte.Oare nu ai considera asta un act de bravura?

In Romania am fost odata cu 2-3 ani inainte de a veni aici,ridicat de securitate la 3 dimineata intr-o joi.
Am vazut parintii mei plangand si personal mi-am zis ca viata mea e terminata.Am luptat pt. drepturile omului nu doar pt. mine dar pt. toti si am scris scrisori de protest impotriva lui Ceausescu,atat in Romania dar am reusit sa trimit cateva si aici in America,si in Germania si Franta unde aveam prieteni si cunoscuti plecati.
Au ajuns la diversi senatori si reprezentanti americani in congres,au ajuns si la Jimmy Carter,pe atunci presedinte.
Crezi ca aceste acte nu reprezinta pe un Brave Warrior?

Am fost dus cu duba la sediul militiei de sector,am avut senzatia ca nu voi mai vedea soarele rasarind pt. mine dar nu am fost speriat si nu am plans si nici nu mi-am plecat capul in fata lor.
Dupa cateva ore m-au luat la bataie,nu ma loveau in fata....cica sa nu lase urme....dar ma loveau in ficat si rinichi de am lesinat.
M-au tinut treaz cu orele la interogatorii stupide,ma duceau inapoi in celula
si credeam ca pot sa stau un pic sa ma refac dar dupa 10 min sa zic asa,veneau si ma luau din nou si iar la bataie,de data asta cu bulanul la talpile goale si apoi imi spuneau ca e vremea sa fac exercitii de ...gimnastica si sa sar in sus....cadeam jos lesinat.
Alte dati dupa alte batai,capitanul spunea altora daca vor sa mearga la WC,si unii ziceau ca da,si atunci se pisau pe mine.

Mi s-a parut o eternitate acele 3 zile cat am stat acolo,umilit,scuipat in ochi si jignit,dar am stat mereu drept si nu am renuntat deloc la idealul meu de a fi liber.
Mi-au dat drumul pt. ca ambasada americane din Buc. ma avea pe o lista anume,sa fiu lasat sa plec in USA.
La acea vreme,Carter a dat Romaniei acea favoare de favorite nation si a cerut in schimb sa fie lasati in pace toti disidentii politici persecutati de regim.

La 3 ani dupa aceea mi s-a dat pasaportul,de persoana fara cetatenie romana,apatrid,doar America m-a primit.
Te intreb draga mea,oare exista in dictionare termenul de Brave Warrior in cazul meu?

Parintii mei mi-au zis sa-mi cer dosarul de la Securitate,dar nu vreau.
Vreau sa uit acel trecut,o rana in sufletul meu.Nu am putut vedea la tv acele poze si imagini cu tortura irakienilor pt. ca-mi aduce aminte de aceleasi lucruri prin care eu am trecut.

Sper sa ma intelegi acum,ma crezi cum doresti,daca nu sunt un Brave Warrior
poate e doar parerea ta,o respect.
Nu as fi vrut sa scriu astfel de amintiri,pt. a demonstra ceva despre mine,am considerat totusi ca ar trebui sa le cunosti,sunt doar in mic detaliu.
Si niciodata nu am facut parada cu ele,dar acum e bine sa le stii,maybe you'll give me a brake.

Te iubesc mult si din suflet,
Love&peace,
Ozzy(Little Eagle Who Cries)