comentarii

semnificatia titlului cum canta marea de Dimitrie Anghel


Bacul e aproape: cum stai la mate? Testeaza-te online!
Teste cu rezolvari complete, cursuri cu teorie si exemple explicate
www.prepa.ro
Invatatul de dragul invatatului ... - de Anima la: 13/07/2006 19:34:23
(la: Cine fura azi un BAC...)
Ma declar oarecum surprins de faptul ca, cei mai multi dinte cei care si-au exprimat opiniile in privinta chestiunii in discutie, par a judeca extrem de utilitatrist, de mercantil, de lucrativ, subiectul.

Spun “oarecum” surprins, pentru ca e poate firesc sa fie asa, in mod statistic n-are cum sa fie reflectat altceva intr-o astfel de dezbatere decat atitudinea generala, curentul general de opinie din cadrul societatii, din clipa de fata. Pe care eu cel putin, desi cred ca-l inteleg si ma stradui sa-l respect, nu-l voi putea accepta cu adevarat niciodata si ma va intrista mereu.

Recunosc ca am citit cam in graba anterioarele comentarii, si e posibil sa gresesc fata de unii, insa nu mi s-a parut sa fi intalnit vreo luare de pozitie care sa nu scoata in fata “utilitatea” acestui bacalaureat, si chiar mai mult, a cunostintelor a caror insusire de-alungul celor patru ani de studii ar trebui sa fie certificata prin acest examen. Mie mi se pare jalnic ca oameni cu siguranta onorabili din punct de vedere intelectual sa puna in nota bascalioasa problema utilitatii “Morometilor” in fata masinii de fabricat piese in serie.
Nu ma feresc sa recunosc ca mi-au trebuit si mie ani buni de zile sa pot realiza importanta, in plan personal, a unui minimum de cultura generala. La randul meu, atunci cand, cu vreo 20 de ani in urma, am sustinut acest examen, l-am tratat cu aceeasi lejeritate, am dat aceeasi “dijma” pentru “protocol”, nu am copiat dar cu siguranta as fi facut-o daca as fi avut posibilitatea, si faptul ca nici macar nu imi mai amintesc subiectele de examen, cred ca spune ceva! Singurul obiectiv atunci, de viata si de moarte insa, era admiterea la facultate. Bacalaureatul era ceva de bifat, pur si simplu! Si nu asta ar fi fost cel mai mare rau pe care cred eu ca mi l-am facut, mie insumi in acei ani, ci altul! Faptul ca, incartiruit unui sistem de interese specific momentului, m-am aliniat si eu docil si disciplinat, cârdului nesfarsit de naivi ce credeau ca se pregatesc pentru viata, pentru o profesie care ar fi trebuit automat, si prin ea insasi, sa imi aduca propria deplina realizare! Ma gandesc si-acum cu o anume fascinatie la ce cantitate uriasa de efort intelectual a trebuit sa depun timp de patru ani de zile, pentru a ma “antrena” in limitele a exclusiv doua materii de studiu, ca sa devin la un moment dat, un respectabil si implinit … inginer! Care nu mai sunt de vreo 15 ani, dar asta-i alta poveste!… Patru ani de zile in care am ignorat, intr-un mod cat se poate de firesc, orice alta materie de studiu din programa, in care la orele de istorie daca nu faceam matematica atunci chiuleam cu clasa, la orele de limba romana in care, daca nu faceam fizica atunci ne bateam in clasa cu caietele si trageam cu boabe de orez in profesoara, iar geografia si filozofia nici nu-mi amintesc prea bine in ce ani le-am facut! Am iesit insa, gratie straduintei unor exceptionali profesori de matematica si fizica, si gratie ingaduintei resemnate a celorlati profesori, dupa patru ani de “cantonament”, o clasa de performeri in fizica-matematica, care, cu doua exceptii ce au luat drumul stiintelor economice, am intrat in bloc in randurile studentimii tehnice! Dupa 16 ani de la absolvirea diverselor facultati politehnice, nu cred ca sunt mai mult de 5-6 dintre noi, care mai practica meseria pentru care s-au pregatit teoretic timp de 9 ani de zile …
Am crezut cu totii ca facem bine atunci, ne pregateam “viitorul”, asta ni se spunea din toate partile! Nu era timp pentru ca cineva sa-si puna problema ca poate cel putin unii dintre noi vom resimti la un moment dat, in viata, anumite carente in formarea noastra de “intelectuali tehnici”, carente carora le puneam atunci, temeinic, bazele! Ba gresesc, au fost nefericitii profesori de limba romana, de istorie sau de filozofie care au mai incercat, fireste lipsiti de sansa, sa ne pomeneasca despre acest lucru. Cine avea timp insa sa-i ia in serios?…
Resimt si astazi lipsuri mari, fundamentale, in cultura mea generala, goluri pe care din momentul in care am inceput sa le sesizez, am cautat, cu straduinta, sa le carpesc! A fi autodidact este, in opinia mea, o datorie pentru oricine are un minim respect pentru propria persoana, pentru propria devenire. Modul insa, in care in mod programatic si coerent ar trebui sa fie format ca cetatean minim culturalizat orice absolvent al sistemului gimnazial de invatamant, nu poate fi inlocuit de nici un efort ulterior de autoformare, oricat de asiduu! Chiar acest sistem de invatamant, atat de demn de a fi criticat in toate ale sale, o poate face! Nu este adevarat ca numai medicii trebuie sa-nvete toata viata, cum se mai spune, si nu este vorba de perfectionarea strict profesionala. Aceasta este obligatia pe care o avem fiecare fata de propriul statut social, care este, cred eu, doar una din fatetele propriei identitati, a fiecaruia. Mult mai importanta insa mi se pare datoria pe care fiecare ar trebui sa o resimtim fata de implinirea interioara, aceea fara aplicabilitate imediata, aceea care nu te ajuta neaparat sa mai urci o treapta pe scara sociala, sa avansezi in functie, sa accezi la un “job” mai banos. Acel fel de implinire interioara careia dezamagitor de multi nu-i simt lipsa, sau atunci cand afla intamplator despre ea, nu-i gasesc utilitatea. Acel fel de implinire care face diferenta intre persoanele distincte si persoanele cel mult eficiente, intre “aristocrati” si “profesionisti”!
Nu orice om resimte ca pe necesitati foamea de cultura, foamea de cunoastere, asta e cu siguranta un truism! Dar exista in fiecare generatie un numar de oameni astfel construiti. Eu cred in justetea evidentierii si incurajarii lor sub anumite forme, chiar si numai pentru ca reprezinta doar un procent oarecare din numarul total. Din randul lor apar, din cand in cand personalitatile care jaloneaza valoric societatea. Nu cu valori profesionale, ci cu valori specific, adanc umane!

Asta cred eu ca ar trebui sa fie semnificatia titlului de “Bacalaureat”. Titlu pe care nu cred ca ar trebui sa-l obtina mai mult de 20-25 de procente din totalul unei promotii de absolventi. Pe care nu ar trebui sa si-l doreasca mai multi! Dupa mine ar trebui facuta o distinctie clara si nediscriminatorie intre cei ce incheie cei patru ani de studii. Statutul de absolvent de liceu pur si simplu, sa dea oricui posibilitatea de a se pefectiona strict profesional mai departe, statutul de “Bacalaureat” sa confere celui care-l obtine un plus de distinctie, de care cei ce ce prin natura lor il cauta, sa poata beneficia. Habar n-am din punct de vedere tehnic cum s-ar putea face asta, nici nu-mi bat capul, sunt oameni care pricep mult mai bine mecanica sistemului de educatie, eu imi permit doar, ca mai tot romanul mediu, sa emit judecati cu pretentii morale!
Exista oameni care sunt in stare sa invete doar de dragul invataturii, si acestia ar trebui evidentiati intr-un fel de toti ceilalti. Mi-a atras atentia in aceasta discutie remarca unui vorbitor, ceva de genul “nu invatam de dragul invataturii”. Cei care in mod constitutiv au in propria natura nevoia de invatare, nevoia de cunoastere, invata exact de dragul invataturii! Si asta mi se pare una dintre cele mai specific umane nevoi! Ceilalti nu Invata, ci se pregatesc, se perfectioneaza, se profesionalizeaza, si efortul lor este demn de toata admiratia! Intre cele doua moduri de a relationa cu lumea cunoasterii este insa o diferenta, asa trebuie sa fie, si ar trebui mereu evidentiata!
Eu as pleda deci, desigur pur teoretic, si fara vreo pretentie de aplicabilitate, pentru valorizarea pur morala a unui astfel de examen, si pentru evidentierea in acest fel a acelor cativa, putini “naivi” care invata de dragul invataturii si cu drag de invatatura. Restul, inarmati cu diplome de absolventi, ar putea, cu entuziasmul specific varstei, sa atace la baioneta viitoarele spectaculoase cariere in diversele domenii ale economie de piata, si fara a avea neaparat titlul de Bacalaureat!

Cat despre aspectele morale ale “tanzactiei” cu subiecte, ele sunt atat de evidente pentru orice om cu un minim bun simt, incat orice discutie cred ca n-ar putea acoperi subiectul! Mai socante insa decat faptul in sine mi se par a fi reactiile de genul celor "postate" pe site-ul ziarului respectiv! Acestea de-abia, cred eu ca dau intreaga masura a confuziei morale in care isi fac debutul in viata multi dintre tinerii absolventi! A fura dar mai ales a clama dreptul la furt cu diverse argumente unul mai departe ca altul de orice minima rectitudine morala, asta este cu adevarat monstruos!
Ce relevanta morala ar putea avea pentru statutul unui astfel de tanar faptul ca, nu ma indoiesc, alturi de mii de alti colegi de generatie ce nu-i impartasesc opiniile, se va putea afisa cu aceeasi diploma de bacalaureat?!…
leto - de latu la: 06/08/2008 19:44:24
(la: sferic)
Acuma numa' in ce priveste semnificatia titlului mi-ar mai trebui o confirmare, chiar daca respectiva e doar lipsa vreunei legaturi...
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Ce-a facut rau - de Alice la: 10/10/2003 05:43:07
(la: Hotia e de pret, la romani (din Evenimentul Zilei))
un anume presedinte de consiliu judetean, care si-a dat examenul de stat inaintea bacului, dupa ce o vreme se indeletnicise cu operatul buzunarelor cetatenilor veniti sa-si cumpere cartofi? "Nebuniile tineretii" a comentat, se pare, dom’ Nastase cand a aflat!
E cam acelasi lucru! Si nu ma deranjeaza atat furtul, cat semnificatia pe care societatea civila o da gestului! Ma deranjeaza, in egala masura si faptul ca acuzatorii lui Beuran, ca au fost ei insisi acuzati de subnumitul de aceeasi frauda. Cu alte cuvinte: polite vulgare pe care si le platesc hotii intre ei, prieteni buni de altfel, pan-atunci.
Te-ai mira daca ti-as spune ca la sesiunile de comunicari "stiintifice" o fac pe surzii si se aplauda intre ei? Ca asistentii care cunosc ceva limbi straine sunt obligati sa execute, la comanda (si gratuit), traduceri din reviste de specialitate, pe care anumiti profesori univ. nu le pot consulta ca nu stiu limba? Te-ai mira, daca ti-as mai spune ca apoi, traducerile mot-à-mot se prezinta la respectivele sesiuni cu titlul de inedit? Si ca tocmai asistentii in cauza sunt trimisi sa le sustina (desi numele profului figureaza primul pe lista de autori) ei urmand sa raspunda comentariilor celor ce si-au dat seama de goanga si cer explicatii?
Cazul Beuran e varful unui aiceberg, daca-mi permiteti o comparatie desueta. Pute, ca si-n cazul Bradisteanu. Necazul e ca gangrena se extinde...si ca eu n-am solutii.
MOLDOVA - de (anonim) la: 01/12/2003 04:05:08
(la: La multi ani Romania !)
leagan de CULTURA

casa marilor nostri INVATATI, PROFESORI:
Mihai... EMINESCU
Dimitrie CANTACUZINO
ION CREANGA

si atatia alti...

IASI,
haideti sa cantam
despre ROMANIA MARE!

veniti sa cantam
impreuna
orasul cartii te alaturi cantecului nostru?
scuze :) titlul era bun totus - de mapopescu la: 09/01/2004 15:34:30
(la: delta dunarii pe France 3)
scuze :) titlul era bun totusi
#7862 (raspuns la: #7826) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
e si o carte cu titlul asta. - de SB_one la: 17/02/2004 14:17:15
(la: Batalia de la Monte Cassino)
e si o carte cu titlul asta.


SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
Titlul vrea sa fie o parodie - de Roxana B la: 12/03/2004 00:17:16
(la: Ecologically right)
Titlul vrea sa fie o parodie la "politically right" si cred ca prin traducere s-ar pierde ceva...
Care sunt exceptiile?
#11862 (raspuns la: #11805) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Titlul initial era "Cum m-am - de alexbrie la: 05/04/2004 10:13:06
(la: Poveste cu titlu schimbat)
Titlul initial era "Cum m-am transformat eu in pasare"; a fost gasit pe moment, si schimbat tot pe moment.
Cat despre comentariul referitor la copite, branhii sau cozi, nu inseamna ca pasarile ar avea asa ceva; pur si simplu pot fi efecte secundare ale unor vraji nereusite. Poate nu am fost eu clar in exprimare. Scuze.
Salonul national de arta fotografica "Mihai Dan-Calinescu" - de Dragos Bora la: 22/04/2004 12:38:36
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
In perioada 26 iunie - 18 iulie 2004 la Craiova se va desfasura Salonul national de arta fotografica "Mihai Dan-Calinescu", orgnaizat de AAFR (patronaj 84/2004), Cercul Militar din Craiova si Fotoclubul "Mihai Dan-Calinescu". Juruiul salonului va fi compus din: Constantin Ciri Maier (presedinte), Victor Boldar (EFIAP), Florin Rogneanu, Dinu Lazar (AFIAP) si Mircea Anghel (AAFR). Sunt invitati sa participe toti fografii amatori sau profesionisti, la cele doua teme: Portret si Tema libera. Fotografiile (alb/negru sau color, maximum 4 lucrari pentru fiecare tema de participant) vor avea latura mare cuprinsa intre 30 si 40 cm si vor fi acceptate pana la data de 30 aprilie 2004. Taxa de participare: 100.000 lei/participant. Fiecare fotografie va avea inscris pe verso: titlul lucrarii, numele si prenumele, titluri onorifice si adresa autorului. Calendarul salonului: - ultimul termen de primire al lucrarilor: 30 aprilie 2004, pe adresa: Fotoclubul "Mihai Dan-Calinescu", str. Tabaci nr 2, Craiova, cod 200642. - jurizarea lucrarilor: 8 - 9 mai 2004 - comunicarea rezultatelor: 24 mai 2004 - vernisajul salonului: 26 iunie 2004 - perioada de expunere a lucrarilor: 26 iunie - 18 iulie 2004 - restituirea lucrarilor: 20 august 2004 Lucrarile vor fi insotite de doua borderouri de participare, dupa modelul: BORDEROU DE PARTICIPARE FOTOCLUBUL: . . . . . ADRESA . . . .. . . . - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Nr. Autor Titlul lucrarii Sectiunea AN Color Rezultatul inreg. a b jurizarii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - x x - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - x x - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - x x - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - .... ( )DA ( )NU doresc sa achizitionez si 1 CD contra sumei de 75.000 lei Semnatura . . . . . . Relatii suplimentare la Presedintele Fotoclubului "Mihai Dan-Calinescu", Col. Anghel Mircea, tel.: 0251.560.752 sau 0723.189.746.
titlul potrivit - de renul la: 16/05/2004 12:42:12
(la: Plictis)
titlul potrivit e-o dama
in capricii zamislita.
tu coboara-te in crama,
uita dama ipocrita!
http://uk.imdb.com/title/tt00 - de (anonim) la: 14/07/2004 14:25:52
(la: Cinci pentru infern)
http://uk.imdb.com/title/tt0062807/
titlul... si putina traducere... - de Jimmy_Cecilia la: 13/09/2004 23:34:52
(la: Videoclipul "Respire", de Mickey 3D)
"Yalil " in scriere corecta araba literara : "ya leil" nu inseamna "sfarsitul fasolei (verde sau nu)" ci pur si simplu "NOAPTEA", un refren des întâlnit in cântecele arabe...

cuvantul noapte este de mai multe ori pronuntat si in franceza...

ce dublu titlu aiurea... c-or fi arabismele la moda, dar astia stiu araba mai putin decât stiu eu chineza.. :))

Florine,
nu cred ca pierzi mare lucru daca nu intelegi cuvintele...
ceva fara cap si coada.. am ascultat si din memorie iti traduc cateva fraze...
nu am rabdarea sa ascult a doua oara si nu stiu steno...

"noaptea, noaptea, noaptea, noaptea (in araba populara, cor de femei idem si mai adauga ceva indescifrabil)..
nu mai este soare peste orash
când toata lumea a întzeles în fine
ca este sfârsitul fasolei...

n-aveam spiritul linistit
câinii se râdeau de noi
vagabonzii crapau noaptea
si preotul Pierre devenea nebun..."

apoi am pierdut sirul si rabdarea... :))

in nici un loc nu este vorba de cafea sau cafea de deliciu, nu cunosc cântecul lui Bruel, dar ar trebui sa fie la interiorul lui câte cuvinte care sa aiba legatura cu titlul...nu este nici unul, deci imposibil sa fie cantecul lui Bruel...
#22112 (raspuns la: #22109) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sa ramanem la subiectul initial - de carapiscum la: 27/09/2004 13:40:12
(la: Jena de a fi roman? - Andrei Vartic)
Cinstite autorule, fara a ma da roman-verde tin sa-ti spun ca ai in mine un iubitor de patrie si de neam, poate mai mult decat altii de aici sau de aiurea. Sigur, asta nu se afirma, cat mai ales se dovedeste prin fapte. Dar fiindca e vorba de fapte, sunt mandru ca am la activ cateva experiente personale care daca nu ma fac vrednic de demnitatea de roman, cel putin ma pot lasa sa vorbesc liber despre cum vad eu acest subiect.

Asadar am avut sansa si in acelasi timp cinstea de a ma afla in cateva randuri printre romanii adevarati, romanii de dincolo de Prut si cei din satele sasesti de prin Covasna si Harghita... Acuma nu ca doar acolo s-ar afla romani adevarati, ce vreau sa spun e ca acolo i-am intalnit pe putinii romani care stiu ce inseamna patriotism, dragoste de tara si de neam- la modul concret. I-am vazut plangand si cantand romaneste, plangand si vorbind romaneste, plangand si traind romaneste. De ce plangand intotdeauna? Hmmm, motivele sunt atat de multe... De dorul tarii mama?! Din cauza deziluziilor pe care le traiesc zilnic?! Din cauza neputintei lor de a mai face ceva care sa conteze in istorie?! Oricum, sigur e faptul ca plansul pe romaneste este cel mai bine cunoscut de toti acestia. Asta au toti romanii in comun: plansul- si de aici doinele.

Imi amintesc de parca a fost ieri: o intreaga comunitate dintr-un sat cernautean adunata la un praznic al bisericii locale, prilej nu numai de bucurie (fiindca le-au venit oaspeti mari din Romania: o parte a unei comunitati ortodoxe) ci si de in/cantare dupa datina strabuna. A auzit cineva de Hruseuti, com. Voloca? Eu atunci am auzit pt. prima data de acest sat- ironia consta in aceea ca nici macar nu e departe de granita. Nu as putea niciodata descrie in cuvinte ce am trait in acele momente pe viu.

Se apropie cu pasi repezi sarbatoarea nationala a Romaniei... Cu ceva ani in urma, in ajun de sarbatorile Domnesti ale iernii, cutreieram impreuna cu cateva zeci de romani, tineri si indrazneti ca mine, plaiurile care candva au fost rascolite de vuietul si valmaseala luptelor pt. neatarnare. Asa trecand din sat in sat si din comuna in comuna pana in Mun. Sf. Gheorghe, nu pot sa nu-mi amintesc cum eram primiti de romanii de acolo si sa nu mi se stranga pielea pe spate si acum: prapuri, cruci, mese pline cu tot felul de bucate (de post, ca era vremea postului), sateni calari pe cai si purtand drapele... Doamne, ce fior, sa te prinzi in Hora Unirii ca la Alba-Iulia si sa reeditezi acele momente unice ale Romaniei Mari! Si apoi sa tragi o dusca de vin nobil din plosca lasata de la daci incoace, din tata-n fiu... Si Imnul National cantat din toate piepturile..., marsul tinerilor care plecau la lupta... Nu e nici vreme si nici decent cred sa-mi vars pasiunea aici. Dar pot sa mai adaug ca aceste intamplari, chiar in momentele in care le traiam aievea, erau in plus si aducerea aminte a celor jertfiti pt. idealul suprem de reintregire a neamului romanesc. Da, ei s-au indoliat pt. ca noi sa putem astazi purta vesminte/straie de sarbatoare. Ei au purtat drapelul intr-o mana, arma in cealalta si crucea in inima. Unii dintre ei mai traiesc si azi, uitati de lume sau pur si simplu nebagati in seama, si cu unii dintre ei ma intalnesc din cand in cand cu promisiunea de a depana amintirile istoriei "live".

Dar care este rostul acestora, ce ma face sa scriu asa? Tocmai titlul subiectului. Nu-mi pot retine acum, asa cum nici atunci nu mi-am putut retine, acel sentiment ciudat cand in fata statuii lui Mihai Viteazu (din Sf. Gheorghe) se canta Imnul National si doar cativa dintre romanii adunati acolo au avut curajul de a intra in Hora Mare. Le-am vazut expresia de pe chipuri, un fel de teama de "imprejurimi"... Si i-am inteles atunci fiindca doar cu cateva zile inainte nu-mi putusem cumpara un film foto de la un magazin- nu stiam decat limba materna, adica romana! Si iar nu pot sa nu amintesc un aspect: noi cantam si hoream in piata iar "oficialii" si-au facut datoria de ochii lumii, au depus coroanele de flori si-au plecat "la vestiare"- ca era frig si pe masa primariei zgribulea un godac cum numai prin filmele despre timpurile medievale mai poti vedea. Si oricum cu putini te puteai intelege, ca nici ei nu stiau (?) romaneste. Iar noi, romanii din toate colturile Romaniei Mari, mersesem sa-i colindam dupa datina strabuna... Mai are rost sa va spun si ce ingretosati am fost la vazul acestora?

Una peste alta, "bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi". La intrebarea daca am cu cine sau cu ce ma mandri ca roman pot raspunde intr-un singur fel: nu mi-e rusine de neamul meu, nici chiar de as ramane singurul care mai tine la el. Si daca prin absurd as admite ca nu m-am nascut in Romania, ochii mei tot spre ea s-ar indrepta fiindca nu are asemanare pe lume. S-o fi umplut de uscaturi si de lepre, ca asa a lasat Dumnezeu ca dupa potop gunoaiele sa fie ridicate de umflatura apelor si sa fie duse unde nu merita si unde nu se asteapta, dar mai stiu pe de alta parte ca dupa potop vine si soarele dogoritor care le usuca si le face netrebnice- nici macar pt. foc nu mai sunt bune. De aici si cuvantul Psalmistului: "cand se ridica sus oamenii de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni"!

P.S. Imi plac morile, cu noroc sau fara, plutind sau nu pe ape; imi place cantecul greierilor si dezmierdarea lebedelor; imi place culoarea cerului romanesc mai mult decat a celui strain; imi plac muntii nostri milenari pe care de cate ori i-am vazut am vrut sa-i iau acasa... Prea multe imi plac, ca sa le scriu aici. Am sa admit insa ca sunt si lucruri ce nu-mi plac: parvenirea, stilul "copist de pretutindeni", ingamfarea, tiganeala, cersetoria profesionalizata, vinderea pe un blid de linte s.a. E adevarat, nu suntem sfinti, dar avem cel putin datoria de onoare de a urma celor ce au scris cu sangele lor istoria noastra. Stiti ce zice in Scriptura atunci cand Cain il ucide pe fratele sau Abel: "iata, sangele fratelui tau striga la Mine din pamant". Asa sa stim, ca sangele inaintasilor nostri striga la Dumnezeu cerand dreapta rasplatire pt. ce se intampla cu tara. Si cine va fi aflat nevrednic...
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
in ceea ce priveste naravul...sunt detalii necunoscute matalutza - de DRACULA-i la: 06/10/2004 23:46:08
(la: prenumele si influentza lui)
"tu ori esti troll...ori doar ca titlul..."

Cata minte iti trebuie sa emiti la nesfarsit "troll"?

Cand nu iti canta cineva in "struna" il si categorisesti troll!!! simplista gandire...


TRASUL IN TEAPA
Lasii
Ironici
Negativistii
Gelosii
Avarii
Impostorii
#24363 (raspuns la: #24302) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Titlul - de Radu Herjeu la: 05/11/2004 22:11:10
(la: Prietenul necunoscut)
Cred ca am vrut ca titlul sa fie incheierea, concluzia !
Ma bucur ca-ti plac! cat priveste... revelarea... acolo sunt doar o parte... O parte sunt in piesele de teatru, o parte in ceea ce spun prin viu grai (cea mai mare parte), o parte in editorialel jurnalistice...
#27873 (raspuns la: #27750) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ALIANTA LANSEAZA NOUA VARIANTA DE CANDIDAT: BASESCU V.2.0 - de AlterMedia la: 24/11/2004 13:26:58
(la: BASESCU TRADATORUL)
ALIANTA LANSEAZA NOUA VARIANTA DE CANDIDAT: BASESCU V.2.0
Filed under: Opinii— @ 3:23 am

DUPA CE Traian Basescu s-a declarat fan al bordelurilor si ne-a recomandat sa o lasam mai moale cu dogmatismul religios, sa vezi minune!, omul a devenit si crestin, si de dreapta. Ce nu face politicianul in campanie electorala!

BASESCU V.1.0

Primarul Capitalei s-a opus si se opune, declarativ si faptic, construirii Catedralei Mantuirii Neamului (in Parcul Carol, ar completa unii; parerea noastra este ca se opune construirii ei in general), si chiar dupa adoptarea legii in Parlament a promis ca nu va acorda niciodata aviz de construire la situl respectiv. Opozitia sa e atat de notorie, incat nici nu mai e nevoie sa aducem vreo dovada.

Apoi, cand inca nu incepuse campania electorala (pe 26 octombrie) Basescu V.1.0 a fost invitat la MTV Romania pentru o emisiune. Printre altele, omul nostru a fost solicitat sa-si spuna parerea in ce priveste doua subiecte foarte controversate, din care cel putin unul de stricta actualitate: legalizarea caselor de toleranta si casatoriile intre homosexuali.

Iata fragmente din inregistrarea video a emisiunii, oferite de RevistaPresei.ro:

Basescu este pentru casele de toleranta
http://www.revistapresei.ro/arhiva_avt/73.wmv

Extras:
“Rep: De ce n-avem si noi case de toleranta?
TB: Pentru ca n-avem curaj, pentru ca oamenii politici sunt lasi. Da. Am fost tot timpul sustinatorul existentei caselor de toleranta, pentru ca este singura modalitate civilizata prin care poti sa protejezi si femeia de acei ticalosi care o lasa fara bani si ii asigura doar posibilitatea sa fie folosita (…); deci sunt un sustinator si din alt punct de vedere, nu numai din punct de vedere al protejarii femeii care ori vrea, ori este nevoita sa se prostitueze ca sa-si intretina familia la standardele la care ea doreste. Trebuie sa iesim din dogmatism, din idei preconcepute”.


Basescu despre casatoriile homo
http://www.revistapresei.ro/arhiva_avt/74.wmv

Extras:
“Rep: Sunteti de acord cu casatoria intre cuplurile de gay si lesbiene?
TB: Nu o incurajez, dar daca exista nu pot fi impotriva ei; daca asta e optiunea a doua fiinte umane normale; cred ca orice fiinta umana trebuie sa fie libera sa aleaga modul in care poate trai placut”.

Cu alte cuvinte, trebuie sa avem curaj, sa iesim din dogmatism (din cel crestin, evident), prostituarea e o meserie onorabila iar casatoriile homosexuale exista si deci nu poti fi impotriva lor. OK!

Intre timp, a inceput campania electorala la noi, iar in SUA teroristul international Bush a mai castigat inca un mandat mizand pe cartea moralei crestine. In cele 11 state unde “casatoria” homo a fost rubrica pe buletine de vot, cetatenii au votat zdrobitor atat pentru interzicerea acestora, cat si a formelor alternative precum “uniunile civile”.

Speriat ca pana si in liberala America oamenii s-au saturat sa fie batjocorite valorile traditionale, Basescu si-a modificat discursul si a schimbat macazul.

In consecinta, BASESCU V.2.0 a fost lansat!

In Ziarul Financiar, editia din 9 noiembrie a.c. gasim o relatare de campanie [ http://www.zf.ro/index.php?runpath0=article&runpath1=view&id=38447&sid=24b8eed910602dae3a64f800430e7b65 ] sub titlul “Nastase face calcule pentru formarea guvernului, Basescu preia discursul crestin-democrat” sub semnatura Mirelei Luca si a lui Iulian Anghel. Citim:

Mesajul electoral al PNL-PD a devenit explicit de dreapta. Nu e vorba de promisiunile electorale, care acopera si spatiul social, ci de valori morale care au aparut în discursul liderilor Aliantei, ca încarcate cu ideologie. Dumnezeu, natiunea si familia sunt câteva repere care s-au aflat în prim-planul mesajelor pe care le-au auzit banatenii în turneul electoral de la finele saptamânii al liderilor PNL-PD.

(…)Într-o zona în care PNTCD este o forta spre care se îndreapta multe voturi, dar si imediat dupa impactul pe care l-a avut mesajul profund atasat de valorile morale în Statele Unite, Alianta D.A. s-a raportat la aceste valori. Basescu s-a declarat un ortodox “care merge la biserica", punctând ca gestul sau se petrece discret, nu “pentru a face poze".

“Noi luptam împotriva stapânitorilor acestui veac si pentru a izbândi, pentru a ramâne în picioare încingeti-va mijlocul cu sabia adevarului si cu sabia dreptatii". Acesta este mesajul pe care Sf. Pavel îl transmitea locuitorilor din Efes. Tot acesta este si mesajul pe care unul dintre liderii Aliantei, este vorba despre Varujan Vosganian, a crezut de cuviinta sa-l transmita locuitorilor Timisoarei. Pentru Sf. Pavel, spusele aveau un tâlc. Pentru Vosganian, coincidenta este surprinzatoare, pentru ca este prima data când discursul sau invoca astfel de valori (…). Asadar, spune Vosganian, versetul din Efes 6.11 (din epistolele Noului Testament) ne arata ca Alianta Dreptate si Adevar (D.A.) “s-a nascut sub semnul providentei". El sustine ca nu mai este altceva de facut decât ca “talmacirea biblica sa coboare de pe cer pe pamânt” [mai are un pic si-i creste lui Vosganian in mana sabia de flacari a Sf. Arhanghel Mihail, nota AM].

Referiri la Geneza sau la sensul ultim al fiintei au fost frecvente în turneul electoral al liderilor Aliantei în Banat. Discursul lui Basescu a avut un stil propriu de a se raporta la divinitate. (…) În discursul lui Basescu si familia are un loc anume, marcat pin invocarea membrilor familiei sale în mai multe rânduri. (…) Tonul nationalist al discursului candidatului la prezdentiale al Aliantei a fost explicat si nuantat la Timisoara. “Nu voi accepta niciodata ca România sa devina dependenta de bunavointa vreunei cancelarii occidentale. “S-a spus despre mine ca sunt nationalist. Aiurea! Sa fim oameni seriosi! Nu sunt nationalist extremist, dar din respect pentru valorile nationale, nu accept ca poporul român sa fie umilit". Natiunea, pare sa spuna Basescu, este traita prin simboluri - “Port tricolorul în suflet", sustine liderul PD.

Asadar, onorabilul care a promis ca nu va abandona Primaria ca Ciorbea, este brusc atasat de valorile familiei. Femeia nu mai este obiectul obsesiilor sexuale masculine, intruchipate de prostituate, ci a devenit partenera de viata – eventual, daca este sotie de candidat, numai buna de bagat pe gat alegatorilor in campanie. Cat priveste abandonarea dogmatismului si a ideilor preconcepute in legatura cu casatoria homosexualilor, ssst!, liniste ca Voganian cuvanteaza din Biblie si mai aduce niste voturi.

Nene Basescule, matale porti tricolorul in suflet? Zi zau cu limba scoasa, chiar n-ai pic de rusine? In conditiile astea nu e de mirare ca oamenii au ajuns sa confunde politicianismul vopsit in spoiala de crestinism, cu romanismul si patriotismul autentic crestin!

PS (impartasit numai de BIS): Daca asta e alternativa la guvernarea cu oua multe, mai bine stau acasa pe 28 noiembrie. Si gata.

Pulicat la: http://ro.altermedia.info/index.php?p=1791
Raspuns la tot ce s-a scris in aceasta conferinta - de Petru Russu la: 26/11/2004 00:23:45
(la: Fahrenheit 9/11)
Am promis ca scriu in seara asta si deci ma tin de promisiune.

Mary, tu ai facut o aluzie spunand ca este interesant faptul ca cei care l-au votat pe Bush nu au vrut sa vada filmul. Horia a premediat ce vroiai sa insinuezi si de aia a si scris ce a scris , nu ai de ce sa fii suparata pe el.
Cristall "teama de a nu fi cumva zdruncinati in crezul lor." Nu crezi ca exagerezi ? Poate persoanele respective fiind asa sigure de ceea ce gandesc, avand niste principii solide dupa care sa se ghideze au considerat ca indiferent daca vor vedea sau nu filmul , tot pe Bush il vor vota. As fi facut la fel in locul lor.
Bufnitza, chiar ai impresia ca americanii sunt asa odiosi ? Nu prea asi crede. Gandeste-te la genocidul practicat in tarile din "Middle East" de crimele de acolo. Gandeste-te a tratatele internationale care au avut mare parte din ele ca obiect pacea si incetarea persecutarii minoritatilor. Rolul arbitrar nu mi se pare deloc asa de odios. Diferenta este ca cei ca Bin Laden si Sadam nu dau avertismente ci actioneaza dupa bunul plac pe cand tarile civilizate avertizeaza, si abia ca masura extrema folosesc violenta pentru ca fie vorba intre noi sunt multi care doar prin violenta pot fi opriti , negocierile fiind deseori inutile. Referitor la treaba cu Romania marioneta fara personalitate a americanilor, sunt total bulversat, tu oare citesti presa (scrisa sau televizata ?) Faptul ca stai in Germania nu ar trebui sa te impiedice. Romania nu participa ca forta armata pentru ca nu avem o armata combatanta in Romania, ei sunt acolo ca observatori, adica vad grup terorist, anunta si ceilalti se ocupa. Cam atat face Romania acolo. Faza cu acolitii lui Bush si cu aurul negru e deja un pic cam superficial gandita. Problema este ceva mai complicata si necesita mai mult studiu, nu de la 911 pana acum ci de la caderea blocului comunist, pentru ca , cam de atunci au inceput miscarile extremiste sa isi arate coltii. (fapt pentru care divagand un pic de la subiect cred ca tot fenomenul e strans legat de cei din ramasitele vechiului bloc comunist. Nu mai scriu acum in detaliu).
Kradu a spus bine ca in romania un astfel de material ca a lui Moore ar fi atarnat greu in balanta pe cand in SUA oamenii nu se mai lasa chiar asa manipulati sau nu se hotarasc sa voeteze dupa vizionarea unui film.
Pentru anonimul #28244 din 10/11/2004 , vii cu niste informatii atat de eronate incat imi aduc aminte de Vadim care de fiecare data vine cu cate o data istorica ca sa impresioneze dar daca stii putina istorie iti vine sa razi. Prietene sau prieteno razboiul de independenta in America si formarea statelor unite a fost intre 1775 si 1783. In 1776 T. Jefferson si B. Franklin intocmesc declaratia de independenta iar in 1787 este adoptata Constitutia SUA. Razboiul de independenta american si formarea unei republici vor influenta Revolutia Franceza din 1789 revolutie care va dura pana in 1795. Asa ca franta, "tarfa europei" cum imi place sa o numesc nu a dat nimic nimanui cum bine ti-a spus kradu. Plus daca ai impresia ca pe vremea nazistilor erau date publicitatii astfel de filme precum cel al lui Chaplin (capodopera intre noi fie vorba) te inseli amarnic, si este echivalent cu a zice ca presa era libera pe vremea lui Ceausescu. In rest mult noroc in viata de zi cu zi, si mai gandeste-te inainte sa scrii din astea. Fara suparare dar mi se pare aiurea sa scrii astfel de gogosi.
Pentru gabi.boldis , eu nu sunt de stanga. Ceausescu era de stanga, si aplica metode de stanga cu care nu sunt de acord ca de exemplu faptul ca nu aveai voie sa ai doua case pe numele tau (viola fara indoiala dreptul la proprietate) Avea o mentalitate gen Schroeder in Germania acum adica mentine nivelul de trai dand bani la someri si creste impozitul la cei care produc mai mult. (motiv pentru care Germania, motorul economiei europene se cam duce de rapa dupa cum vedeti) Sunt de dreapta. Clar, e normal ca cu cat produci mai mult cu atat sa fi impozitat mai putin tocmai pentru a fi incurajat sa produci si mai mult. Cam asa e logic si normal.
Dar sa revenim la oile noastre.
Anonimul care a vzut filmul la cinematograf in univ nord americana. Tocmai faptul ca iti vezi tara bagata in film aiurea cand de fapt soldatii romani nu sunt combatanti adica nu ai sa auzi ca un grup de soldati romani au atacat vreo baza etc, ar trebui sa te puna pe ganduri si ar trebui sa te convinga de faptul ca exista multe minciuni in filmul asta. Vampirii chiar nu isi aveau locul dar ma rog , fiecare regizor cu pasarelele lui. A bagat el mai multe in film de umplutura ca de exemplu faza in care vreo 10 minute arata cum niste parinti isi plang fiul murit pe front. Lucru care nu se face avand in vedere faptul ca de cand exista razboiae , soldati au murit, de ambele parti si niciodata familia mortului nu va fi bucuroasa de o asemenea nenorocire. Faptul ca erai in stare sa iti negi apartenenta romaneasca imi aminteste putin de sfantul Petru care s-a lepadat de trei ori inainte sa cante cocosul. Ai fost haios dar sa stii ca un film nu ar trebui sa iti trezeasca asemenea stari. Ciudat.
Studenta desteptuta se pare ca nu prea era desteptuta din moment ce dupa vederea filmului a avut o asemenea reactie de dispret, si a racit relatia. La intrebarea de ce a mers acolo trebuia sa ii spui ca lumea a avansaat si ca exista tratate internationale, posta nu mai este dusa de porumbel si ca conform acestor tratate trebuiau sa fie acolo si soldati romani. Ca spre deosebire de cei cu care se bat, fortele aliate americane sunt disciplinate si respecta regulile razboiului (le aveam scoase pentru lucrarea de diploma dar nu le gasesc sa ti le insir acum) in sensul ca civilii sunt evacuati , li se dau ajutoare etc. Fortele cu care insa se bat soldatii americani cu aliatii, sunt insa niste miscari extremiste si sunt guerile. Diferenta pe care ea trebuia sa o faca este aceea de a nu raci relatia cu tine doar pentru ca se afla trupe acolo ca doar nu esti ministru de externe ci doar un student nevinovat. Dar la un anumit nivel se gandeste destul de limitat. Eu sunt total impotriva extremistilor si a teroristilor dar nu consider ca toti islamistii sunt asa. Islamul este de fapt una din cele mai pacifiste religii iar ceea ce se intampla acum este pur si simplu o greseala de interpretare a extremistilor.
Adrian Marchidann razboiul nu e lui Bush cum au zis Moore , si Alex Jones si altii. Razboiul este al tarilor democratice iar pentu faptul ca America a fost atacata la 9.11 iar obiectivul atacat era compus din oameni detoate nationalitatile, WTC era semn al capitalismului si al democratiei, SUA avea dreptul de a riposta. Orice tara normala ar fi ripostat, nu stiu in ce tara stai dar pun pariu ca si Franta ar fi ripostat daca ar fi explodat turnul Eifel. Razboiul lui Bush este superficial spus. Razboiul e al celor care tin la democratie ca principiu.
Ozzy osbourne Tocmai implicit , la adresa lui Bush dar Bush ca preseddinte fiind reprezentantul SUA se face aluzie si la SUA prin asta. Plus ca majoritatea care sunt antibush am observat ca sunt si antiamerica, asta doar asa ca observatie.
Intradevar Moore ar fi putut scoate acest "documentar" cu alta ocazie numai ca , ca orice regizor s-a gandit la bani si de aia l-a si conceput asa, incat sa starneasca curiozitatea cetatenilor care vor vrea sa il vada inainte de alegeri . Gandeste-te ce repede a facut 119.000.000 numai in SUA cu un buget de doar 6.000.000 dolari. (Si asta cu un documentar) Profitabil nu ? In plus a devenit filmul preferat a lui Fidel Castro care a sponorizat vizionarea filmului in julie 2004 la el in tara evident. Multe chiestii interesante. intrati si cititi sectiunea trivia de pe imdb :http://www.imdb.com/title/tt0361596/trivia .
Si imi pare bine ca a intrebat Dantimis, de ce naiba mai stau atatia in America daca este asa nasol si daca sunt antiamerica si anticapitalism ? Cred ce pentru acolo drepturile se respecta, pentru ca dreptul la opinie nu este asa ingradit ca in alte parti, pentru ca acolo a fost scrisa declaratia drepturilor omului , pentru ca este un stat democrat, lider al democratiei si drepturile iti sunt asa de garantate incat ai posibilitatea de a da propriul stat in judecata lucruri care nu se intamplau inainte nicaieri.
Arabii care il plang pe Arrafat sunt comparabili cu cei care il plang pe Ceausescu. Arrafat isi cumpara costume J. P. din Londra, se scalda in bani furati , {URMEAZA PARTEA A - 2 - A}
#29879 (raspuns la: #29824) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Perle,perle, perle ale elevilor ... - de DESTIN la: 05/12/2004 01:12:13
(la: Cum gandim?)



Viitorul luminos al tarii

Calin tine de mana mireasa care are parul lung de
fericire.
Ea lupta sa puna mana pe dragostea flacaului.
Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o
barca.

Ion Creanga s-a nascut între anii 1887-1889.

Este vorba de peripetiile lui Robinson Crusoe dupa ce
pleaca din Troia.

Arhimede a fost grec de neam si a murit asa de barbari
de fascisti hitleristi. Asta cand el studia în palatul
sau din Grecia. Si cum el studia a intrat un soldat si
a zis "damio". Si a zîs Arhimede ca nu es. Asa a zîs
hitleristu nu esi si a bagat baioneta în el.
Dar multe principi de fizica a ramas de la Arhimede printre care
principiul lui Arhimede.

Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai
întoarce acasa fiind jefuit de niste oameni invidiosi.

În romanul "Rascoala" personajul principal este
poporul si marea masa a taranilor.

Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viata sa.

Ion sufera ca nu are pamant dar o lipsa e ca macar în
carte Rebreanu îl putea împroprietari.

În China traieste foarte multa lume care mananca o
abundenta de orez, se încheie la gat si-a inventat
guma de la capatul creionului.

Sahara se afla asezata pe un nisip uscat, lipsa apei
avand în zona o prezenta statornica.

În padurile Amazoniei traieste o jungla fioroasa.

Toate rascoalele au cerut pamant care era tinut sub
talpa de boieri.

Romanii i-au batut crunt pe cartilaginezii din
Cartagina.

Lebada moare de cate ori canta.

Animalele salbatice traiesc în padurea zoologica.

În dogmatism, gandirea devine rigida, casanta.

Punctul este o linie redusa la minimum.

În caz de accident nu trebuie sa fugi de la locul
faptei fiindca victima, daca nu e lovita fatal, poate
retine numarul masinii.

Al. Vlahuta a cules de pe drumuri multe peisaje pe
care le-a descris cu un penel meserias.

Cosbuc ne spune liric ca boierii sa nu mai loveasca în
cei dezbracati si goi, mai bine sa le dea pamant
arabil.

În multe poezii O. Goga a scos în evidenta natura si
treieratul pe caldura.

Calinescu ne-a lasat o carte foarte groasa, în care
arata cum s-a înfiintat literatura româna si ce
scriitori au lucrat la origini.

Lucian Blaga povesteste în versuri ca pe vremea sa era
atat de liniste ca daca mergeai pe apa nu te scufundai
iar în pomi se auzea cum cresteau sicrie.

Marin Preda a avut viata ca o prada, de aceea a compus
"Delirul". Scriitorii care se consuma mult, mor.

Antarctica este un continent alb din cauza zapezilor
care nu se mai topesc odata.

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Rascoala de la Bobalna a început pe un deal si s-a
terminat în 1438.

Razboiul de 100 de ani a durat putin mai mult.

Zaharia Stancu a scris un roman descult. A fost si sef
de birou la scriitori.

Ion Barbu a scris si o poezie din încrengatura
molustelor: "Dupa melci".

Ghita o omoara pe Ana cu propria lui mîna, bagîndu-i
ghiara pîna-n gît.

În capitolul romanului "Mortii poruncesc celor vii" ce
spun mortii aia trebuie sa faci, ca de nu...

Si Stroe Orheianu cînd îl vazu pe Tudor Soimaru zise
în gînd: Pe unde o scot, vere?!

Cand armata începu sa traga cu tunul în tarani,
acestia se privira unii pe altii si zisera: E pericol,
domnule! asta parca e din Caragiale...

Rascoala începu spre seara si taranii îsi aprinsera
lanternele ca sa vada drumul spre ciocoi.
Cu cat ne apropiem de izbucnirea rascoalei, cu atat
taranii stau mai mult în carciuma, ca sa faca în ciuda
boierului.

Si cand Petre Petre o vazu pe Nadina dezbracata îl
gadila în talpi.

Faptul ca gaina babei Ioana îsi gasi obstescul sfarsit
sub rotile masinii boierului, declansa rascoala.

Taranii loveau în boier cu ce aveau ei: cu una, cu
alta...

Lui Ion, Florica nu-i apartinea în întregime, fiindca
ceva din ea era si a lui George Buluc.

Sublocotenentul Rosu avea un singur ficat si ala
gaurit în trei parti de un singur glonte.

Sergentul Ionescu era un om bun dar avea pingelele de
la cizme rupte de intrau gloantele prin ele!

Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de
neatentie a pazei de coasta.

Unul numit Don Quijote, a inventat o instalatie
eoliana care producea vant.

La sesizarea lui Hamlet, un control inopinat a
constatat ca e ceva putred în Danemarca.

Sangele soldatilor curgea dar el punea degetul pe
gaura unde intrase glontul si sangele nu mai curgea.

Soldatul Ionescu avea o misiune importanta: belea
ochii la avioane.

Înclestarea era mare. Aviatia germana facea des
atacuri infanteristice.

La Otopeni erau numai gropi si avioanele le ocoleau si
tunarii trageau dupa ele în zig-zag.
Si tunarul ochi bine si lovi avionul cu teava tunului.

Dupa ce lupta mult timp, soldatului îi cazura creierii
într-o gamela.

Contemporanii lui Eminescu l-au urmarit ca sa-i
ghiceasca filozofia si ca sa-i caute nod în papura.

Din lumea satului tasnesc figuri memorabile ca:
pupaza, ciresul si altele care au completat actiunea
operei.

Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la
300 de pagini în sus.

Si bietul Eminescu, scarbit de bisnita societatii sale
si ca Veronica Micle îi facea fite, intra într-o etapa
noua pe care mi-e rusine s-o spun.

Tudor Soimarul era apt de lupta, cu vizita medicala
facuta.

Caragiale a scris nuvela "În vreme de razboi" fara a
depune un mare efort fizic.

Eminescu este un mare clasic, pentru ca se studiaza
între peretii claselor.

În versurile: "Ce-ti pasa tie chip de lut / Dac-oi fi
eu sau altul?" poetul ne vorbeste despre aspectul
fiintei cu care Luceafarul este în gagicareala si ea
îi spune ca nu stie daca va fi al ei sau va fi altul.

Romanul "Rascoala" este conceput de Liviu Rebreanu
sferic, pentru ca începe si se termina cu imaginea
burtii lui Rogojinaru, care seamana cu sfera.

La Humulesti Ozana curgea limpede fara prea mari
framîntari sociale si politice.

Mos Danila îsi facu rugaciunea catre Dumnezeu dupa ce
muri.

Stefan cel Mare a avut o sotie cuminte care sta în
palat si îl astepta sa vina de la lupte ca sa puna
masa.

În acest text se analizeaza trasaturile vitelor de la
plug, caci aceste obiecte - boul si vaca - sunt cele
mai valoroase ale taranului.

Ion pleca spre casa Anei Baciu cu gandul la figuri
mari ce se fac numai noaptea.

Nichita Stanescu a stiut el de ce a pus virgulele si
punctele acelea în poezie si nu ma bag eu în ce a
facut el.

Pe langa aceasta poezie Nichita Stanescu a mai scris
si un ou si sfera.

Legile nescrise ale satului sunt respectate cu
strictete de Vitoria, Gheorghita si cainele lor.

Metoda folosita de Ion pentru a pune mana pe pamantul
Anei este însarcinarea.

Versul "de la strabunii mei pîna la tine" explica
distanta în km, care exista între poet si rudele sale
ce traiau undeva la tara.

Danila Prepeleac era tovaras de copilarie cu Ion
Creanga si cu el pleca iarna la sanius.

Cand eroul muri împuscat de nemti pe camp, simti miros
de marar si de patrunjel.

El mergea pe bicicleta cu picioarele goale, bagate în
portbagaj.

Ioana îi zise eroului sa-i bage aparatul în priza.

Magda îl iubea pe Tudor Soimaru fara sa stie ca acesta
nu stia limbi straine.

Semnele de punctuatie explica ca limba româna de aceea
a aparut, ca sa aiba virgule si puncte.

Vlaicu-Voda era un functionar model care avea un
randament deosebit ca domn.

Voi ce ziceti?



Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.



Bacul e aproape: cum stai la mate? Testeaza-te online!
Teste cu rezolvari complete, cursuri cu teorie si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: