sentimental

Povesti pe care le-am citit, a naibii sa fiu, de o mie de ori, si le tot aud.
In SUA si...etc, exista barbati politici. Ca poate ar trebui sa pun majuscule la "barbati". Ei, aia cladesc din piatra. Astilalti, ai nostri, inalta niste esafodaje, cum vazui odata eu pe capul unui clown trist.
Stii ce cred c-ar trebui? Sa se termine naibilor cu "fratia" searbad-sentimentala dintre romani! S-o schimbam intr-un simt de UNITATE, acceptand a priori, toate urmarile de solidaritate si de truda-mpreuna!
Suntem un popor care sufera pentru ca n-am gasit inca in noi puterea de-a respinge suferinta. Asa zicea un mare om de stat.
PS.Si daca subscriu acu’ pe situl asta: "Nu Nastase si ai lui", ce castig eu sau cei ca mine? Nimic, tata, prafu’ de pe toba care-i canta lui osanale! Sa-i convingi, sau sa-i aburesti p-alde Nea Cutare ca micii nu-s gratis, asta-i lupta!
Sa mi se explice si mie simbolistica ozeneurilor (mie, OZN mi-au sugerat, desi pot fi orice!) de pe un sit anticoruptie.

sufletul si inima fiecaruia nu e facuta pe aceiasi masura, unii au un caracter mai puternic, altii mai sovaie, unii sunt mai sentimentali ca altii, samd

daca cineva vine si scrie, cerând intr-un fel sfat sau ajutor, trebuie sa fim mai toleranti, asa cum am vrea ca altii sa fie cu noi, chiar daca motivele ar fi diferite, sa nu uitam nici o data ca "ce tie nu-ti place, altuia nu face".

merci pentru conseil, am sa ma gândesc, promis!

Alien. Te alienezi de unul singur. Nu prea le ai cu intelegerea frazelor complexe, le scoti din context, le trunchiezi si te minunezi de ce emiti.
Eu am propus o discutie logica, bazata pe argumente, date istorice si pe fapte. Pot sa intep si eu, chiar mai abitir decit tine, dar nu acesta este scopul discutiei.
Singura cotizatie pe care o dau este pentru adevar si logica.

Toata justificarea pretentiilor teritoriale ale evreilor in Palestina au la baza ideea reintoarcerii “acasa”. Ori asa cum am spus si am demonstrat logic, singurii care se pot reintoarce sint cei care au plecat. Urmasii unui popor nu se reintorc la origini decit in sens literar.
Aceasta tara (casa), Palestina condusa de imperiul roman, a fost parasita de evrei. Fortati de imprejurari. Motivele plecarii sint neimportante pentru arabii care au venit in locul romanilor, dupa multe sute de ani!!! Nu arabii i-au gonit pe evrei din tara lor, ei pur si simplu s-au stabilit acolo unde era locul gol. Mai mult, evreii din diversele zone ale lumii, au fost aliati ai arabilor si au luptat alaturi de ei.

Citeva legaturi pe internet despre subiect, pe care il stiu mai bine decit multi din carti adevarate, tiparite.

http://jesusneverexisted.com/militant.htm: Jerusalem was besieged by the Romans in the spring of 70 C.E. and ruthlessly retaken during the summer, by which time the defenders had been reduced to civil war, starvation and (according to Josephus) even cannibalism. The religious fanatics made their last stand at the fortress they had taken first – Massada. When faced by inevitable defeat (73 C.E.) they met it with a defiant act of mass suicide. The terrible price the Jews paid for their revolt was the total destruction of their temple and the city in which it stood.

Rezistenta evreilor a durat 3 ani pentru ca dupa sinuciderea lui Nero, a fost nevoie de ceva timp ca imperiul roman sa se stabilizeze.

Iar dacii, chiar daca au pierdut razboiul cu imperiul, nu au plecat din tara lor, care de altfel nici nu a fost ocupata integral, vezi zona dacilor liberi. Dacii s-au amestecat in cele din urma cu romanii si au nascut poporul român.

Evreii s-au stabilit in alte parti. http://www.geocities.com/jewishwarriors/: Finally, in the 9th century, the leaders and the majority of the Khazar nobility came to be Jews. One likely possibility for how this happened is a conversion of the nobility. This is the official version of the situation, as told by the Khazar ruler Joseph in his famous letter to Hasdai ibn Shaprut of Spain.

Asa cum am mai spus, pina in 1948 nu a fost un conflict deschis intre evrei si arabi. Ciocniri, atacuri, probleme locale, da. Ca peste tot intr-o lume a violentei, a dreptului fortei.

Si probabil ca nu ar fi fost nici un conflict major daca evreii ar fi respectat rezolutia nr. 181 a ONU din 29 noiembrie 1947. Iar ONU in 1947 nu era arabesc sau antisemit (vezi lista votantilor). Drept de veto aveau ca si acum foarte putini. Solutia a fost negociata si era suficient de fairplay, desi pleca de la ipoteza “reintoarcerii acasa” a evreilor.
Rezolutia a fost acceptata de evrei si respinsa de arabi. Cei care au acceptat-o au si incalcat-o si acestia au fost evreii. Rezolutia in sine era favorabila evreilor care primeau casa, o tara. La o bere politica.

http://www.mfa.gov.il/mfa/go.asp?MFAH00ps0

United Nations General Assembly Resolution 181 called for the partition of the British-ruled Palestine Mandate into a Jewish state and an Arab state. It was approved on November 29, 1947 with 33 votes in favor, 13 against, 10 abstentions and one absent (see list at end of document).
The resolution was accepted by the Jews in Palestine, yet rejected by the Arabs in Palestine and the Arab state.
… … …
Adopted at the 128th plenary meeting:
In favour: 33
Australia, Belgium, Bolivia, Brazil, Byelorussian S.S.R., Canada, Costa Rica, Czechoslovakia, Denmark, Dominican Republic, Ecuador, France, Guatemala, Haiti, Iceland, Liberia, Luxemburg, Netherlands, New Zealand, Nicaragua, Norway, Panama, Paraguay, Peru, Philippines, Poland, Sweden, Ukrainian S.S.R., Union of South Africa, U.S.A., U.S.S.R., Uruguay, Venezuela.
Against: 13
Afghanistan, Cuba, Egypt, Greece, India, Iran, Iraq, Lebanon, Pakistan, Saudi Arabia, Syria, Turkey, Yemen.
Abstained: 10
Argentina, Chile, China, Colombia, El Salvador, Ethiopia, Honduras, Mexico, United Kingdom, Yugoslavia.

Partea urita a fost luarea cu forta a intregului teritoriu al Palestina/Israel. Proclamarea unilaterala a statului Israel a fost momentul in care arabii si evreii au devenit cu adevarat dusmani si s-a intrat pe o spirala violenta de actiune-reactiune.

Astept de la oricare dintre voi comentarii pertinente si nu atacuri de joasa speta. Daca vrem sa intelegem istoria trebuie sa o studiem si sa ne raportam strict la fapte si date. Solutiile crizelor se regasesc in corecta intelegere a istoriei.

Istoria nu raspunde la intrebari sentimentale si nici nu trateaza intimplarile individuale.

Refuzul istoriei asa cum este ea pastrata in documente duce la ridicare de ziduri mentale. Ziduri ale rusinii.

Sigura si rapida... cred ca ar trebui spus si analizat intii ce e valoarea... asta e problema. o fotografie poate sa fie valoroasa sentimental, estetic, ca fapt de jurnalism, ca element intr-o campanie de advertising... greu de zis.
Fotografia e arta, si si aici multe nu par ce sunt, si imagini ce par aiurea pot fi valoroase si invers...

Parerea mea :e o lasitate sa renunti la cineva doar pentru ca ti-e frica ca el va renunta inainte,dar... a fost un timp cand si eu am gandit la fel.Poate ca doar e imaturitate sentimentala trecatoare sau poate ca frica e mai puternica decat dragostea.La mine a fost frica de ami da total inima,frica de a nu gresi,dorinta de a fi totul perfect.Acum sunt mai libera in inima si las timpul sa decida.Explica si tu persoanei ca timpul le rezolva pe toate si ca poate nu trebuie nimeni sa sufere!Curaj!

Pai uite, daca ti-a placut asa de mult prima "Toparceana", iti mai trimit una si sper sa o gasesti cel putin la fel de placuta...

Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Intii, fiindca mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Si nici ca Blaga -- futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob si versul schiop
Si orice premiu divizibil...
Al patrulea -- sunt mizantrop.

Al cincelea, din fudulie...
Al saselea, fiindca n-am
Incredere-n Academie
Si nici la cine s-o reclam...

Al saptelea, -- mi-a fost rusine...
Al optelea, n-aveam nici eu
Parere bune despre mine...
Al noulea, îmi vine greu

Sã mã prezint cu opu-n mâna
Pe la ilustrii mei confrati
Din Academia Romana,
Sã zic: "E bun -- mi-l premiati?..."

Al zecilea, nu pot admite
Sã fiu invins la handicap --
Si când m-ar scoate din sarite
Le-as da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, -- valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastra...
Si-al doisprezecelea -- nu pot,
Fiindca printre dumneavoastra
E unul cirn si idiot...

Si daca mai vrei sa te delectezi cu "Toparcene", iti recomad "Parodiile originale" (la diferite poezii ale diferitilor alti poeti)

Feng Sue este o stare de spirit.
Am citit citeva carti despre Feng Sue.Este un curent de armonizare de mii de ani, dar nu este aplicabil numai la exterioare.Armonia trebuie sa vina din interior.
Va spun asta pentru-ca am experimentat efectul Feng Sue pe pielea mea.de exemplu, oficiul meu este orientat N/W - foarte propice calculat in functie de tipul de persoana(apa) care sunt.de asemenea stiu ca a neavind un zid in spatele tau cind stai la birou confera instabilitate si nesiguranta.Multe elemente Feng Sue, cind aplicate cu inteligenta si armonizate cu vibrarea interioara pot determina o dezvoltare a nivelului de viata al individului.
Sunt multe de spus si multe de citit.

Dar in toate cazurile trebuie sa se tine cont te faptul ca, daca peroana nu exerseaza o armonie interioara, aranjamentul extern este inutil.
Am un exemplu: un prieten - intotdeuana am crezut ca putina cunoastere este periculoasa- a inceput sa compileze elemente Feng Sue in speranta ca il vor ajuta sa treaca peste deceptii sentimentale.Well, trebuie sa spun ca atita timp cit nu s-a spalat de mizeria interna , Feng Sue nu a avut nici cel mai mic efect pozitiv asupra lui.

Buna intrebare! De fapt am avut o serie de slujbe. Am muncit intr-o fabrica, am spalat vase, etc. Nu am lucrat intr-un supermarket, dupa
cum spune presa. Am lucrat la un magazin general, unde am fost
casier, am vindut televizoare. La inceput mi-a fost rusine de toate
slujbele pe care le-am avut, dar mi-am dat seama ca rusinea era a
mea si numai a mea. Mentalitatea romaneasca cu care am venit, ca munca e impartita in munca de jos si cariera....s-a dizolvat repede aici. Muncesti, iti iei checkul la banca, iti platesti datoriile. Nu e nici o rusine in asta. Nu spun ca societatate americana nu e
stratificata (desi idea asta este una dintre iluziile initiale), dar
aici munca e onorata, chiar pina la punctul ca nu mai stim cum sa ne
petrecem timpul liber (acum vorbeste americanul din mine).
Totul a fost atit de nou, totul atit de proaspat, ca m-am simtit
"acasa" imediat. Desi am avut sentimente ambivalente despre noua mea
tara, m-am renascut din momentul in care am aterizat in New York.
Naivitate? Bineinteles! Dar in acel moment naivitatea mi-a folosit ca
un zid de aparare.
Am pictat din primele saptamini, cu o foame pa care n-o mai simtisem
de mult. In Romania, daca n-aveai pile, de-abia gaseai materiale. La
un moment dat, prin anii 80, am folosit pasta de dinti pentru ca nu
puteam gasi albul de titan in magazinele Fondului Plastic. La
institut se intra in functie de ce rude aveai, cu noroc, sau (ca
fata) cu cine te culcai. In liceu stiam dinainte cine va intra la
"Grigorescu." Asta nu lasa prea mult loc pentru cei saraci, ca mine,
care se zbateau sa deseneze, de bine, de rau, cu incapatinare si
speranta. Au fost si exceptii, bineinteles, citiva dintre fostii mei colegi sint personalitati importante ale artei contemporane romanesti. Sa ajunga unde sint astazi, le-au trebuit doze triple de curaj si perseverenta.

Am pictat multe peisaje romanesti, multe bazate pe vederile pe care
le-am luat din tara, multe pictate din memorie. Mai am citeva zeci de
lucrari de acum zece, doisprezece ani, si acum regret ca am vindut
majoritatea lor. Sentimentale? Poate, dar au fost sincere, nascute
din dorul de tara.
Lucram 8 ore pe zi ca vinzator, apoi ma duceam acasa, intr-un
apartament ieftin, unde jumatate de chirie era platita din ajutorul
HUD american (un ajutor financial pentru emigranti sau cei cu salariu sub limita saraciei) si pictam pina la miezul noptii. Cred ca pictura, ca si scrisul, m-au aparat de singuratate.
Nu ca aveam de o validare materiala a artei mele, dar cind mi-am vindut prima pinza cu trei sute de dolari in 1990, nu pot ascunde ca m-am simtit foarte, foarte mindru.
Apoi m-am inscris la facultate, desi de-abia incepusem sa "ghicesc"
limba. A fost un drum greu, incet, singuratic, frumos, care m-a
invatat despre umilinta, prietenie, tradare, natura umana in general.
Am primit burse in primii doi ani, si apoi am inceput sa-mi platesc
studiile. E o evolutie similara cu pata de grasime: incet, dar sigur.
Spun "a fost," dar drumul nu s-a terminat inca.

Cred ca n-am avut un "stil" pina prin 1997. Pina atunci totul a fost
cautare. Uneori ai idei pe care nu le poti aplica pentru ca nu stii
cum. Alteori, esti bun din punct de vedere tehnic, dar ideile sint
sarace. Miracolul se intimpla cind ideile iti intilnesc posibilitatile tehnicile.

Am citit si citesc enorm. Luam autobuzul la New York ca sa vad toate
expozitiile pe care le puteam vedea. Sint interesat in orice. Cind am
inceput sa scriu in engleza, schitele au inceput sa se amestece cu
fragmente de povestiri, frinturi de linii sa se interfereze cu
frinturi de idei. Am inceput sa incorporez text in picturile mele. La
inceput, mai mult ca grafica, frumusetea scrisului de mina amestecata
cu frumustetea unei culori, sau cu gesturalitatea unei linii. Astazi
colectionez scrisori vechi, fotografii anonime, care isi gasesc o
noua viata in lucrarile mele.

Problema cu cautarea unui stil este dificila: incerci sa pictezi ca
maestrii pe care-i admiri (bineinteles ca asta nu e o solutie), iti
dai seama ca ceea ce faci sint copii dupa artistii pe care-i admiri.
Cred ca trebuie sa uiti aproape tot ceea ce ai invatat ca sa ajungi
la un stil personal. E o vocatie destul de trista: pianistul da
concerte, e definit de o audienta, actorul deasemenea. Artistul
vizual e "redus" la micimea monastica a atelierului. John Cage
vorbeste foarte frumos despre starea asta, cind spune: "Cind lucrezi,
toti sint in atelierul tau: trecutul, prietenii, lumea artistica, si
mai mult decit orice, toate ideile tale. Toti sint acolo. Dar in timp
ce continui sa pictezi, ei incep sa plece, unul cite unul, si esti
lasat singur. Apoi, daca esti norocos, chiar si tu insuti pleci."
(traducere aproximativa).

O mare diferenta pentru mine a facut-o descoperirea artei americane,
pe care am detestat-o sau ridiculizat-o in Romania, pentru ca n-am
stiut nimic despre ea. Dupa citiva ani, am inceput sa descopar
vitalitatea ei nemaipomenita. Sint norocos ca am prieteni artisti aici care sint de 100 de ori mai buni decit mine (nu in sensul competitiei, arta n-are de-a face cu sportul), dar in sensul ca sint unici, in sensul in care arta lor e ca o continua lectie pentru mine.
Sint flamind de a invata. Prietenii mei mi-a dat curajul de a
experimenta, de a incerca lucruri noi, indiferent de opinia celor din
jurul meu.
Acum, ca profesor, pot sa spun ca invat multe si de la studentii mei.
Invat ceva in fiecare zi. E o bucurie aproape copilareasca de a fi in
atelier si a "crea" ceva. Arta e un mod de a te minuna zilnic, si in acelasi timp, dupa cum bine zice Twyla Tharp, un mod de a zice: multumesc.

Spun, mai in gluma, mai in serios, ca cea mai buna lucrare a mea este
lucrarea pe care n-am pictat-o inca. Cea mai reusita expozitie pe
care am tocmai avut-o aici, in octombrie, a fost culminarea acestor cautari. Dupa 14 ani de la plecare pot sa spun ca nu imi este
rusine de arta mea. Cred ca am inceput sa dezvolt un limbaj care e al
meu si numai al meu.

Comparatia dintre Alma-Tadema si Kinkade....Desi nu pot spune ca prefer kitsch-ul englezesc celui american, cel putin pictorul englez a avut ceva urme de talent, in timp ce Kinkade este ceea ce in Romania am fi definit drept "pictor de bilci." Alma-Tadema, de care nimeni n-a auzit astazi, a fost foarte popular in timpul vietii. A fost fascinat de Egiptul antic, si in general, de viata grecilor si romanilor antici. Prin 1850, englezii cultivau acesta sentimentalitate dulceaga, teatrala, reprezentata prin fecioare cu obrajii roz pe fundalul unor tufisuri de trandafiri, figuri androgine cintind la harpa, etc, un alfabet visual conceput pentru a le justifica tendintele decadente mai mult sau mai putin latente. Una dintre caracteristicile kitsch-ului este tendinta de a cenzura originalul, de a inlocui originalul cu o copie daca se poate mult mai “draguta,” mai populara. Kinkade si Alma-Tadema se intilnesc pe planul acesta, pentru ca ambii trivializeaza trecutul, natura, etc. Ambii au fost propulsati de avaritie. Daca Alma-Tadema n-ar fi fost "descoperit" de un dealer belgian care i-a comandat zeci de picturi pentru piata engleza...daca n-ar fi inceput sa picteze pe banda rulanta....cine stie, poate ca Thomas Kinkade n-ar fi existat astazi.
In Statele Unite, felul in care arta lui clasicista a fost imbratisata si interpretata a avut o influenta enorma asupra felului in care Hollywood-ul a reprezentat antichitatea in productiile siropoase de la prima jumatate a secolului trecut pina in ziua de azi (“The Finding of Moses,” are toate ingredientele unei procesiuni tipice unor filme de genul “Quo Vadis”, produs de MGM in 1951, ”Ben-Hur,” sau chiar recentul film al lui Ridley Scott, “Gladiator.”)
Pictorii de tipul lui Alma-Tadema au fost generatori de pseudo-mitologii care au avut foarte putin de-a face cu adevarul istoric. Roma sau Grecia antica recreate in picturile lui, sint decoruri de teatru. Ambele s-au materializat in cele din urma intr-un peisaj care nu se sfieste sa incorporeze gladiatori care-ti parcheaza masina sport, chelnerite care-ti amintesc de regina Nefertiti, pirati si gondolieri, in Las Vegas, (la care Anglia Victoriana nu s-ar fi sfiit deloc sa se uite prin gaura cheii).

Am sesizat demult o usoara indulgenta a unora dintre cei care au plecat fata de noi, cei ramasi. Daniel Racovitan, in comentariul lui, are trei paragrafe de circumstante atenuante si pe toate trei le incheie cu “nu sunt de condamnat”. In unul dintre ele vorbeste de comoditate - “e mai simplu sa stai la mamica acasa si sa mananci cartofi prajiti cu salata” decat sa-ti iei inima-n dinti si sa pleci. E drept si asta.

Personal, nu ma deranjeaza cei care ma judeca, gandind ca a ramane in Romania e o greseala fundamentala. Eu cred doar ca e o optiune strict personala care nu ar trebui judecata - la fel ca si aceea de a pleca. Fara indoiala ca in multe cazuri, la cei care raman e vorba de comoditate, de frica, de fel si fel de inertii. De asemenea, fara nici o indoiala, a pleca e fara discutie un act de curaj - as zice unul temerar, chiar. Intotdeauna i-am admirat pe cei care si-au gasit loc intr-o lume straina cu degetul pe harta si cu dictionarul in mana, invatand umiliti, la 30 de ani, cum se umbla cu cardul sau cum se trage apa la WC, strangand din dinti si castigand, cu truda multa, respectul celor din jur.

Eu n-am ramas, cum zice Radu Herjeu despre unii romani, pentru ca m-ar interesa mai mult “binele societatii decat de numarul masinilor pe care si-l pot permite”. Or fi si unii care raman din patriotism, desi ma indoiesc - patriotismul lor are probabil fel de fel de reprezentari concrete. Ar fi, in ce ma priveste, o ipocrizie sa-i dau cu “binele societatii” si mi se pare, de altfel, ca schema care opune binele societatii (adica o chestie profund morala si inaltatoare, vezi bine) materialismului si consumerismului (plec sa traiesc mai bine, ma doare undeva de patrie) e cel putin la fel de artificiala si de nenuantata ca si cea care-i opune pe toti cei care pleaca (curajosii) tuturor celor care raman (lasii si nevrednicii).

M-am saturat si eu de toate mizeriile pe care Romania ni le serveste, de la gunoiul de pe strada pana la functionarii publici nesimtiti, de politica asta infecta, de multe altele - dar nu pentru binele societatii am ramas, asta e sigur.

E greu de spus de ce am ramas, totusi, in cateva cuvinte. Meseria mea e legata de limba romana, de exemplu. Am parinti aici. Am prieteni care-mi umplu viata si fara de care nu mi-ar fi asa bine. Am si prieteni care au plecat si-mi tot scriu mail-uri: unii sunt multumiti si fericiti si-si adora patriile adoptive, altii scriu mesaje sentimentale, de dor si jale, vorbind de-o Romanie idilica, cu oameni vrednici si prietenosi, nu ca occidentalii imputiti care n-au suflet, bla, bla. De obicei, acestia din urma vin in vacanta la neamuri si pleaca inapoi impuscati - si-au luat doza de Romanie, le ajunge macar un an, dupa care incep din nou sa lacrimeze. Dintre prietenii care-au plecat, unii s-au intors. Am de exemplu un prieten care a stat in Statele Unite 3 ani, a muncit cu acte in regula in publicitate, castiga 3000 de dolari net “pentru inceput”, si s-a intors, cu tot cu nevasta. Poate pleca oricand inapoi, dar ezita. Inca nu l-am intrebat de ce, - mi se pare ca am inteles, oarecum.

Nu stiu de ce nu plec, de fapt. Cred ca pentru ca nu-mi doresc asta. Unii isi doresc, au curaj si pleaca. Unii isi doresc, dar n-au curaj, nu-s calificati, etc. si raman. Si mai sunt o categorie, din care cred ca fac si eu parte, care sunt instruiti, s-ar descurca, dar nu-si doresc - si astia raman. Inca mai am, de exemplu, viza de Statele Unite pe pasaport - expira in 2008. N-am obligatii, copii etc., nu ma sperie chiar asa greutatile, foame am facut - n-ar fi nimic nou - despre Romania n-am o parere prea buna, si totusi nu plec. Nu e vorba nici de comoditate, nici de lasitate. Nici de resemnare mioritica - una dintre putinele si jalnicele noastre contributii la spiritualitatea omenirii. Bani de-un avion si de trait o vreme as gasi - vand casa si o iau de la capat, la urma-urmei.

Nu cred, de fapt, ca-mi doresc sa traiesc in alta parte - nu trebuie sa intelegeti insa ca mor de dragul Romaniei, nici pe departe. Mi-a placut pe unde-am fost - si in Europa, si in America. M-am simtit bine. Fac parte dintre cei care n-au fost socati la revenirea in Romania - probabil pentru ca n-am uitat nici o clipa cum e, de fapt, tara asta - cat de insuportabila si de nedigerabila poate fi, de cele mai multe ori. Ce caraghiosi putem fi, cateodata! Ce stupizi si ridicoli sunt reporterii care prind cate-un strain venit cu cine stie ce treaba si-l intreaba repejor: “Ce parere aveti de Romania?“. Ce complex specific romanesc, de om trait in fundul unui catun, care vede vreun trecator pe bicicleta si-l intreaba fuga-fuga ce parere are de satul lui! Ii place? Si daca ii place, ce anume ii place? Si din toate lucrurile care-i plac, ce anume ii place cel mai mult si mai mult? Nu-i asa ca oamenii sunt ospitalieri? Ca branza e buna? Ca cerul e albastru? Ca padurile, raurile, dealurile, florile si toate bunatatile din jur sunt nemaipomenit de frumoase, ca nicaieri in lume?

Ei, si cu toate astea stau aici, in tara asta necajita, proasta si ticaloasa, care e ca un sat din care cei rasariti pleaca sa invete carte la oras si nu se mai intorc niciodata. Sau se intorc cu pantofi de lac si costum bine croit si privesc cu duiosie casa parinteasca, intrebandu-se de ce oare acum li se pare asa de mititica si inghesuita.

E oare de condamnat? Daca voi credeti ca e, atunci condamnati-ma. Nu-i nici o suparare. E optiunea mea si, asa inexplicabila cum va poate parea, mi-o asum. Poate o sa mi-o schimb - nici asta nu-i exclus, catusi de putin. As vrea sa-mi doresc si eu, asa cum v-ati dorit voi, sa plecati - mi-ar fi mai simplu sau, oricum, mai limpede.

Daca mi-ar sta in putere, i-as pune intrebarea cu plecatul lui Andrei Plesu, de exemplu. Eu nu plec pentru ca nu mi-e clar pe ce lume traiesc. Altii ca nu stiu sa faca nimic folositor. Altii ca se tem de esec, ca au parinti bolnavi, ca n-au putere s-o ia de la capat. Dar de ce nu pleaca unul ca Andrei Plesu? L-ar primi, fara nici o indoiala, orice universitate occidentala. Vorbeste limbi straine de-i da pe spate pe nativi. Are de toate: e destept, instruit, are farmec, har, tot ce-i trebuie.

Noi suntem niste oameni obisnuiti, cu micile noastre meschinarii si neputinte. Dar desteptii nostri, ei de ce nu pleaca? De ce stau si inghit porcarii, intr-o cultura marginala, si-si consuma nervii urmarind la TV panaramele agramate care le fac legi si lor, putinii romani care-ar face senzatie prin Europa?

adica la www.fotografu.ro/ratzushca a mai aparut un text, extrem de interesant, insotit de o fotografie, a lui Vasile Dorolti; citam :

Nu stiu altii cum sunt, dar stiu insa ca Ratzushca cea urita poate fi numai o tema, un proiect si nu o fotografie anume.

Cind am pus, usor reticent, prima oara pe masa (sa tot fie vreo doi ani de atunci) primele mele fotografii cu troitze, m-au intimpinat mirari politicoase si delicate ridicari indiferente din umeri. "Ce-o fi si cu crucile astea!?!Nu spun nimic! Dar ce-o fi cu Vasile asta!?!"…Nu eram nici eu pe un teren prea sigur, nici fotografiile nu erau "cine-stie-ce", dar sigur aveam un gind, aveam o intuitie, ma macina ceva difuz, ca un fel de ceatza…simteam ca in spatele acestor chipuri cu Fiul, unele comice, altele tragice, insa nici unul trist, se iteste chipul Lui, al omului simplu din Maramuresul Meu, Omul credincios, naiv, violent.

Astfel, "crucile lui Vasile" au ajuns sa fie cunoscute si r e-cunoscute! Colegi ma consulta si cer respectuos dreptul de a fotografia uneori si ei subiectul (altfel …..monopol!?!…nu-i asa?) dar mai ales ma sperie groaznic cind eu sunt la volan si ei urla de pe bancheta din spate a masinii: "Vasileeee!!!!! Uite o Cruce pe dreaptaaaaa…"

Sigur ca sceptici au mai ramas…si vor mai fi…dar intre timp am si eu entuziastii mei…..pentru care "crucile lui Vasile" sunt deja repere sentimentale, entuziasti care ma rasfata si-mi organizeaza expozitii….Evident, in timp, amusinind tot mai aproape subiectul, si stilul si abordarea carevasazica mi s-au mai rafinat : "In fata Troitzelor te simti ca Pestele in apa…"spune Pinxit (asta e porecla lui Oleg Tishkovets n.n.), frunzarind citeva din ultimele imagini…."Mda…"mormai eu,…frunzarind la fel printre cele vreo doua sute de probe…."Mda,Mda!"…..si o tristete cu marginile rupte ma cuprinde, vazind cum "crucile lui Vasile" dispar lent ,o data cu sufletele celor care le-au zugravit.

…..Si cum, din urma, o minte frenetica le inlocuieste cu Cristoshi de Plastic prinsi in Shuruburi….

Off Topic (scuze): Draga Anonimule, Patul lui Camil Petrescu gazduieste o drama sentimentala, nu iti ajuta ca argument in dezlantuirea anti-comunista( indreptatita in general). Faci confuzie, pesemne, intre Fred Vasilescu si Damastus, poreclit mai apoi Procrustes, hotul vestit din vechea Attica, cel care sechestra calatorii si se amuza pe seama lor fortandu-i sa se potriveasca intr-unul dintre cele doua paturi pe care le avea (unul mare pentru pitici, altul mic pentru vlajgani). Si-a permis sangeroasa placere de a le taia "surplusurile" celor din urma pana i-a venit Tezeu de hac (omorandu-l adica). Detalii gasesti la Ovidiu, nu la Camil Petrescu.
Asta ca sa se vada totusi ca limba romana ca atare poate fi forma fara fond pana si pentru nativi, ca tot se vorbea de marea pierdere a copilului daca nu cunoaste cultura din care provin parintii.

On topic:
http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=399&&idart=1274&&numecap=Diaspora%20in%20direct

Draga mea, cultura ta se limiteaza la asa zisele carti de prim-ajutor sentimental al tinerelor intre 11 si 14 ani. Iti spun prieteneste ca daca doresti sa ai o viata mai buna e cazul sa treci la lucruri serioase. Pentru inceput incearca 1984 a lui George Orwell. Daca nu intelegi care-i treaba mai bine las-o moale si fa-te coafeza.

Oana...mersi mult. O sa iau sfatul tau prietenesc ca atare si o sa te intreb daca, desi am trecut acolo drept cartzi favorite cele doua titluri de "prim-ajutor sentimental" pentru fetitze, faptul ca pot sa-i adaug in lista cartzilor citite pe Fowles cu Magicianul si Colectionarul, pe Eco cu Numele trandafirului sau pe Coelho cu Alchimistul sau Veronika se hotaraste sa moara, schimba in vreun fel situatzia?
Numai bine !







"Searching for answeres to questions nobody asked " !

Din pacate nunta (la romani) nu este (nu spun nu mai este pentru ca nu stiu cum era) ceva sentimental (cel putin asa imi imaginez ca ar trebui sa fie) cu incarcatura emotionala din partea mirilor, a parintilor si a prietenilor buni. Cred ca este, sau poate nu de mult timp a devenit o afacere, in care personajele principale fac un scenariu, preconizeaza cu 1,2 luni inainte banii care vor rezulta in urma acestei "intamplari", fac calcule pentru dobanda pe care o vor lua daca pun banii la o banca sau alta........si tot asa pana in "fericita" zi in care are loc evenimentul cand ei sunt deja obositi de calcule, grafice...........si cate altele or mai fi.
Cred ca asta nu e o traditie, dar care tinde (sau poate deja este) sa devina "nunta traditionala romaneasca".

Am scris toate astea pentru ca am auzit o discutie.......de fapt mai multe si toate la fel........dupa nunta nu se vorbeste decat despre cati bani au iesit, cat a dat fam. Cutarescu, cat a costat meniul......si multe multe lucruri care in unele cazuri amarasc personajele care se presupune ca ar trebui sa fie FERICITE.

Daca nu am dreptate, rog a mi se deschide ochii!!!!!!
Multumiri anticipate!

Kradu, problema era faptul ca respectivii veneau cu intentia de a manipula si escroca sentimental (nu radeti de exprimare :) ).

..................................................................................
"-- Hei, uitati-va, imparatul e gol!"

cand ajut prefer s-o fac voluntar si pe cine cunosc, sau imi aleg persoanele.
nu suport lipsa de bun simtz si nerusinarea, ori era cazul plus un santaj sentimental mal plasat.
nu pretind sa fiu nici maica Thereza nici ajutorul Catolic

Insa amice, cine te impiedica sa faci tu ceea ce sugerezi?
Poti chiar incepe prin a pune un anunt la biserica româna acolo unde esti..

Mai intai as vrea sa zic salut. Desi intrebarea nu mi se adreseaza in mod direct, as vrea si eu sa particip cu cateva sugestii si intrebari la raspunsuri. Locuiesc de trei ani in Irlanda si momentan sunt studenta si muncesc. Nu ma consider imigranta, desi poate ar trebui pentru ca nu am planuri serioase sa ma intorc in tara (decat cand ma supar si vreau sa dau fuga la mama acasa, da-mi trece repede).

Citind cateva comentarii au fost cateva chestii care mi-au sarit in ochi. N-am orbit inca, stati linistiti. Nu inteleg de ce cei care au ramas acasa (unii) trebuie sa se simta vinovati – ‘din lasitate, din comoditate’. Sau de ce trebuie cineva sa iasa vinovat din toata afacerea asta? De ce ar fi cei care au ramas acasa de ‘condamnat’? Pe cand altii contraataca (desi nu cred sa ii fi atacat nimeni!) -poate ‘ne iubim tara’, din patriotism, ca si cum cei care au plecat nu si-ar iubi-o sau ar fi mai putin patrioti. Eu una nu as pune problema in termeni morali de bine si de rau. Pentru ca exista emigratie in toate tarile si nu cred ca problema se pune asa de tragic – poate numai la nivel economic. Eu consider ca este dreptul fiecaruia sa plece – sau nu! Cat despre faptul ca multi romani nu pleaca, din nou parerea mea, este o chestie de educatie: am fost tinuti acasa de familie pana la varste foarte inintate si de obicei traim intr-un spatiu inchis de prieteni. Si vedem tara ca o familie mai mare fata de care ne simtim datori sa nu o ‘parasim’. Acel santaj sentimental: daca pleci eu ce ma fac, pe mine cine ma mai iubeste si cine mai are grija de mine?

Si revin la faptul ca nu inteleg de ce atata tragedie? Este ceva definitoriu? E mai greu de plecat, dar ne impiedica cineva sa ne intoarcem? De ce sa nu privim totul ca o oportunitate de a invata ceva nou, diferit si care poate fi folosit in folosul tarii daca tot o iubim asa de mult? Sfatul meu pentru oricine are posibilitatea este sa iasa din tara si sa traiasca macar o perioada in alta parte. Daca nu pentru strans averi, atunci poate macar sa vada ca e greu peste tot, oriunde ai fi. Si ca plecat de acasa poate intelegi mai bine ce inseamna dragostea de tara sau dorinta de ai ajuta pe altii.

Cat despre cei care isi ‘denigreaza’ tara cei mai multi care o fac sunt si traiesc inca in Romania. Si din nou, e dreptul lor sa zica ce vor. Ar fi putin ciudat sa avem numai lucruri bune si frumoase de spus despre tara noastra, cand stim foarte bine ca daca nu gasim cainii cu colaci in coada alergand prin Europa, cu atat mai putin ii gasim in Romanai. Si acuma nu as lega chestia cu denigrarea cu pasiunea unor mame pentru ‘parasitism’ (as vrea sad au referinta comentariului n care aparea, dar nu il mai gasesc). E si asta o meserie, nu? Si din cate stiu nu se transmite genetic! Si nu se platesc nici taxe in tara.

Va salut.

Distinsului domn Cristian Tudor Popescu:

"Orice vorba de duh isi are si ea mormantul..... in urechile prostului" zicea un nene, Blaga parca: e lucrul care mi-a venit in gand citind "editorialul" domnului Popescu. La fel, ma gandeam ca trebuie sa-si aiba mormantul si un astfel de film, in ochii si mintea unor oameni de forma preacultului si siesi suficientului domn Popescu. "Mitul" mortii si invierii lui Hristos e realitatea istorica in fapt, dar deh, ce are asta a face cand omul e lezat sentimental, nu?
Suferinta fara logica si morala a celor din Spania? Da, intr-un sens, Nu, in altul. Sa vezi dincolo de evenimentul temporal de la Madrid, inseamna sa-ti iei ochii pentru o secunda din gara Atocha, sa vezi mesajul cristic din filmul lui Gibson inseamna sa-ti iei privirea de la "ochiul lui Isus facut omleta" si de la "gemetele de tip porno".... si sa vezi Dincolo.... ce pacat ca unii au ochii pe post de cosciuge... "Deschide ochii" domnule Popescu!

Punctul comun dintre domnul Popescu si membrii Al-Qaida? Si el si ei ucid, el spiritual, ei fizic. Toti condusi de aceasi eroare: o deformata raportare la Divinitate.

*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.