singuratatea poezii

Singuri, departe de solid, cautam impliniri ascunse, iar atunci cand ne privim in oglinzi fermecate ne mintim ca nu le vom gasi niciodata.Ar fi minunat daca am privi spre noi,ne vom da seama ce impliniri ne privesc de prin acele sticle. E singuratica poezia asta...dar daca asa ne sta bine...

Eu sufar de singuratate ca de boala. Niciodata nu mi-e rusine, desi,de fiecare data, ea ma gaseste prima...
Lupt. Mi-e teama ca sufletul meu ar putea ajunge sa semene cu un cuib de vultur batran la care nu razbat decat paduchii ce se oplosesc la ultima caldura a penelor lui.
Singuratatea: o legatura la ochi. Sau un loc unde te poti retrage ca sa vezi mai bine lumea.
PS. Cine zicea ca omul e un animal care rade? Il prescriu ca panaceu. Rasul, nu animalul.:))))))))))))

E doar o intrebare.Se poate instala singuratatea in doi?? De ce??

Se spune deobicei ca unde sunt doi puterea creste. Aceasta "lema" este cu atat mai dura cu cat ea are valabilitate in toate aspectele. Unde sunt doi intr-o singuratate este cu atat mai apasator cu cat aceasta singuratate deriva dintr-o relatie pe termen lung, care l-a inceput nu avea deloc simptomele unei boli incurabile cu final tragic.
Exista o singuratate in doi, este greu de acceptat, dar mai greu este sa vezi cauzele pentru care s-a ajuns acolo. cel mai dragic insa este complacerea in acesta situatie pana simti ca nu mai ai aer, te sufoci si nu stii de unde sa respiri putin oxigen pentru a trai propria ta dezamagire

Singuratatea este de preferat unei convietuiri de compromis, "dureroase" sau rusinoase.

Singuratatea in doi...te macina, te distruge, te ingroapa incetul cu incetul...Se instaleaza in momentul cand cei doi isi cauta fiecare un refugiu permanent in singuratate, alturi fizic fiind. Incearca fiecare scaparea fatza de angoasele unei convietuiri in compromis, (copii, casa, masina, afaceri, toate... "bunuri" comune).
Tristetea, intimitatea ranita, zambetul fortat, de fatada...
Ce a fost candva frumos, (daca a fost vorba de asa ceva) e ingropat.

inteleg ca astepti sa vezi aici poeziile ("talentul") altora si nu critica alor tale. De aceea ma opresc aici, neavand din pacate nimic de oferit pe masura asteptarilor, cel putin pentru moment.

Succes pe mai departe.

singuratatea.......... e urita - atita timp cit o ai numai pe ea. daca iubesti daca ai o viata plina, cum zicea cineva mai ininte, atunci citeva "momente" petrecute cu tine insuti pot fi extraordinare. de multe ori singuratatea ne face sa ne redescoperim, sa avem timp pentru preocupari de care in mod normal nu avem timp . dar nu sintem facuti sa traim singuri.

nu-i credibil,nu? cea mai grea singuratate e langa persoana pe care o iubesti!!!!!!!!subliniez:langa...

Este un Blog care se numeste POEZII, aici pe Luneta. Cauta-l si vei "interactiona" cu oameni carora le place poezia. Vei gasi trimise si afisate si multe poezii.

Am uitat sa specific, si poateti va fii util , ca blogul "Poezii" apartine lui ALLEXA si e din 1 Nov.Poti sa-l cauti pe baza datei din calendar.Cred ca-ti va place, mai ales daca iubesti poezia...

chiar imi place poezia foarte mult dar daca tu vrei putem vb si despre altceva!nu e nici o problema mai merge schimbat si subiectul uneori deoarece cu timpu devine plictisitor si plin de monotonie.

mie mi se pare una dintre cele mai frumoase poezii...
RUGÃCIUNEA UNUI DAC



Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?



El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!



Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!



Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.



Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor...
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.



Strãin si fãr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!



Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

(1879, 1 septembrie)

Nu sunt poezii de-adevaratelea. Sunt niste ganduri care au o forma asemanatoare lor. Daca doresti, ti-as putea trimite prin posta cel mai nou volum de versuri.

Zici: "E singuratatea un test de viata?"

Eu red ca da. Vorbesc despre singuratatea temporara, cea care iti permite sa te apleci asupra tie insuti, sa iti evaluezi viata, sa ai o privire franca asupra a ce vrei de la tine. Singuratatea e temuta de multi tocmai fiindca te pune fata in fata cu tine insuti...

Singuratatea cronica insa, inceteaza a mai fi benefica, fiindca totusi omul a fost creat sa traiasca in comunitate...

nu e boala rusinoasa;in primul rand nu e o boala,ci o o simpla stare pe care noi o alegem pentru ca vrem asa sau pentru ca nu putem socializa,intr-un moment al vietii.Il s'arrive...Si daca e o stare,nu vad ce ar fi rusinos la ea,face parte din noi,de ce ne-ar fi rusine de noi insine?

a!oamenii evita singuratatea pentru ca-i sperie faptul ca nu au cu cine sa-si imparta suisurile si coborasurile vietii sau ceea ce singuri fiind, descopera despre ei,gandindu-se la ei?E un drum sinuos autocunoastera,dar necesar.Cred eu.

Gasesc ca poezia lui Cohen e mai reusita decat versiunea lui Lorca. Sper sa nu fiu prea subiectiv :))

http://www.romanianvoice.com/poezii/index.html

Sper sa fie de ajutor pt. toti cei interesati care iubesc poezia romaneasca dar nu o pot citi in limba romana...Sunt la dispozitie poezii romanesti traduse in 4 limbi.

Mada.

PS: Sper sa ajunga mesajul acesta la voi, adica sa fie publicat...

am si eu niste poezii...si vreau sa aud mai multe pareri...chiar va rog sa comentati...nu zic ca sunt cele mai frumoase...astept o parere...mutumiri!

Ganduri...

De cate ori in sus privesc
Imi pierd ochii in albastrul ceresc.
Undeva departe-n zare
Inainte de-asfintit...
Era un cer minunat si fermecat
Si printre norii mari
In zeci de culori pictati
Curgeau raze de soare aurii.
Puritatea vie a culorilor
Veghea pamantul fumuriu...
Dar cerul se intuneca,
Soarele se ascundea,
Culoarea, incet, se stergea.
Si-apoi m-am gandit:
Oare de ce se termina
Aceasta zi atat de senina?
Un spectacol minunat...
Pacat!...pacat ca s-a terminat
...oare cine a mai privit
Al meu asfintit?
Culori vii nemaivazute,
Raze nestiute ce s-au aratat...
Toate...au plecat!
Acum noaptea se lasa
Si intunericul apasa
Soapta calda a vantului ma scalda
Si-abia adie-n noaptea asta adanca...
Si stau si ma gandesc:
Cateodata lumea asta,
E prea mica sa visez.
Cateodata cerul larg,
E prea mare sa-l cuprind
Cu a mea privire...
Uneori, as vrea in brate sa strang apa
Dar e prea moale si prea uda
Nepasatoare si prea surda
Grabita si galagioasa...
Altadata intreg pamantul
Sa-l calc, sa il ating as vrea ,
Dar cu durere simt apoi
Ca e prea rece si tacut...
As vrea sa vad chiar noaptea,
Dar e prea neagra si ascunsa...
As vrea cu frunze sa vorbesc
Pacat ca sunt prea multe...
Flori mi-ar place sa culeg
Si parca ele-s prea frumoase...
Stele de pe cer as lua
Insa acestea ziua ar pieri!
Si luna as vrea sa o fur,
Dar s-ar intuneca totul in jur
Si ar pieri speranta...
Ce s-ar intampla cu viata
Daca soarele-as fura?
Ce s-ar intampla cu lumea
Daca iubirea si credinta ati lua?
Si totusi...
Sunt prea multe ganduri negre
Si inimi de ura inundate
Caci in lumea asta exista atatea suferinte
Si atat de multe lacrimi care curg
In speranta ca in ele ne vom ineca
Si durerea o vom sterge...
Si atatea vorbe goale aruncate in noapte
Numai pe unii ii doare...pe altii poate nu.
De ce atata chin loveste sufletele pure?
...abia acum imi amintesc
Ca sunt prea multe fire de nisip
Pe malul marii preasarate
Intr-o lume...atat de mica si de mare.
Si atunci ma intreb din nou:
De ce?...de ce?...de ce?
Nimic nu se va schimba?
De ce?...de ce?...de ce?
...ramane tot asa.
Si iar imi amintesc ca nu se poate
Sa le ascunzi toate in noapte...
De ce? De ce? La nesfarsit,
De ce? De ce? Iar m-am gandit.
...dar nu mai spun nimic
Asa a fost sa fie
E legea firii poate...
...sau a naturii...cine stie?



adevarul vietii
mi-e somn...vreau sa adorm...
pe margina patului am sa las cosmarurile
afara din gand am sa las neplacerile
ura va fi departe de casa
am sa iau cu mine doar partea frumoasa
a vietii pe care o duc momentan.
cred ca asa de frumos va fi
incat nu voi mai vrea a ma trezi


conditia umana
as vrea sa mai fac macar un pas
mi-am pus in gand sa nu ma las...
dar parca nici vointa nu ma mai lasa
durerea si viata pe mine apasa.
vreau sa inaintez in viata peste toate
desi stiu ca nimeni nu poate
...ca acest lucru e cu neputinta
si totusi mi-am dat putina silinta.
inspre capatul lumii veneam
cand am vazut ca de acolo eu porneam


fir de praf
ce de fericire...
asa de multa incat radeam
si toate zburau...
in jurul meu le invarteam
am ras asa de tare
incat vocea mea rasunatoare
de perete s-a izbit
si cand m-am uitat mai bine
de sus din tavan sangera
am inceput sa plang de spaima
si uite ca nu m-a crezut.
dar mi-a luat fericirea
si mai tare m-a durut
curgeau siroaie pe pereti
curgeau si lacrimile mele
un fir de praf le despartea
si intamplarea l-a calcat
iar baltile s-au adunat.
ce s-a intamplat?
ne-am impacat

moment
priveam cerul intr-o zi si ma gandeam...
oare cat e de pur acest albastru minunat
si cum stam sa ma gandesc usor vedeam
ca se lasa seara...fiorii m-au adunat

si unde mai era acum enigma mea?
a disparut...in timp ce vroiam s-o elucidez.
m-am gandit degeaba...a fost de vina intamplarea
si grijilor de maine incep ca sa cedez

orb
ma uit si privesc in gol
dar nu vad nimic
privesc atent ceva
ceva ce nici nu vad
prea atent privesc
pentru a putea vedea.

ufo strengaritza

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?