comentarii

soarele catre copilul lenes de virgil carianopol


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Adaug cu mult drag,sper sa placa! - de Alexia la: 17/10/2003 07:16:53
(la: Cele mai frumoase poezii)
"FLACARI"
Virgil Carianopol

Sunt flacara, sunt jar, sunt para,
Merg printre oameni luminand.
Sunt ca o stea ce straluceste,
Dar nimeni nu ma vede-arzand.

Ard ca un codru ce nu piere
Sub flacarile ce-l incing,
Un codru care arde-ntr-una
Dar flacarile nu-l ating

Si ard, si ard, asa de-a randul,
Ca mii si mii de stele.
Ii luminez pe cei din preajma
Arzandu-mi visurile mele.

Stiu, se va stinge crud odata
Aceasta flacara, stindard
Da-mi pare rau ca se va stinge
Fiindca traiesc numai cat ard...


"TARE-AM FOST"...
Virgil Carianopol

Tarea-am fost, un om ca nimeni altul,
Un sucit mereu, un stramba-drum,
Mi-am dorit, cand eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo,unde sint acum.

Toata viata mi-o traii bolnava.
Am fost mare, atat cat eram mic.
Am suit cand am cazut din slava
Si-am cazut voind sa ma ridic.

N-am cerul la nimeni niciodata,
Chiar de-a fost sa rabd, in viata mea.
Am dat totul fara nici o plata,
Nevoind nimic sa mi se dea.

N-am lovit in nimeni.Mai-nainte
Am izbit in mine pentru-a sti
Cat ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-as lovi

Am trecut prin toate totdeauna
Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afara stins intr-una,
Inauntru, insa, clocotind


#1537 (raspuns la: #1167) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Eu voi continua!! - de Alexia la: 17/10/2003 07:20:37
(la: Cele mai frumoase poezii)
AM CANTAT"
Virgil Carianopol

Am cantat cat am voit
Nimenea nu m-a oprit
Am iubit cat am putut
Orice dragoste m-a vrut

Toata tara cat e ea
Am purtat-o in vremea mea
De la munte pana la pom
Intr-o inima de om

Unii-au dat cu vorba-n mine
Astazi poate li-i rusine
Altii multi cati au trecut
Nici macar nu m-au vazut

Impacat acum salhui
Stau in trenul timpului
Si astept plutind in zbor
Halta unde-am sa cobor

Nu blestem,nu strig, n-arat
Nu-ntorc capul indarat
De era in altfel dat
Nu stiu daca-as fi canta

"NU"
Virgil Carianopol

-Hai cu mine-alaturi, mi-a strigat
Timpul dinapoi care tacu.
Pot sa-ti dau ce nimeni nu ti-a dat!
Am raspuns fara tristeti: -NU!

-Iti dau aur, daca vrei, mi-a spus,
Timpul urmator care ma vru.
Ai orice daca-mi vei fi supus!
Am raspuns cu indarjire: -NU !

-Hai cu mine, mi-a strigat Minciuna,
Stiu lumini ce nimeni nu le stiu
Am sa-ti dau ce vrei, intotdeauna!
Am raspuns ca si-nainte: -Nuuu !

-Esti nebun, mi-a spus Nefericirea,
Am sa-ti stau-nainte... si-mi sezu!
-Du-te! ma-mpinse Stralucirea.
Am raspuns si de-asta data: -Nuuuu !

Cat mi-as face viata de amara,
Ca oricarui care ma ceru
Tuturor ce nu sunt pentru tara ,
Voi raspunde totdeauna: -Nuuu !


#1538 (raspuns la: #1167) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Poeti?? - de Alexia la: 17/11/2003 14:45:16
(la: Poezii !!)
imi place Saadi,Omar,Virgil Carianopol.Pribeagul si altii
#4538 (raspuns la: #4510) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de anonima1994 la: 12/02/2013 16:05:17
(la: Cele mai frumoase poezii)
Dar Ninsoarea de Virgil Carianopol nu o stiti?????;)
#641571 (raspuns la: #1538) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dragonfly - de carapiscum la: 09/02/2005 05:14:47
(la: De ce traiesc femeile mai mult decit barbatii)
Uneori este asa precum spui, sau sa admit ca de cele mai multe ori. Cu toate astea nu trebuie uitat faptul ca cele mai grele munci fizice (uneori chiar si psihice pt. ca, nu-i asa, simtirea barbatului nu se poate compara cu a femeii- si invers) le presteaza barbatii. De aia femeile nu se ocupa de turnat betoane, de ridicat case din temelii, de asfaltat strazi, de construit si intretinut masini samd. Firea femeii este de asa natura ca pur si simplu nu are cum se ocupa de asa lucruri dificile fara a cadea lata. Exista si exceptii, insa astea doar intaresc regula. As vrea eu s-o vad pe femeia aia care isi pune sotul sa aiba grija de copii pt. cateva zile in timp ce ea se duce si sapa la gradina cu cazmaua in soarele dogoritor de vara. SI daca femeile in general se lauda cu faptul ca sunt cele mai bune in a oferi educatie copiilor, atunci de ce se mai plang de neputintele barbatilor care ar trebui printre altele sa faca si aceste lucruri pt. a le lasa lor ceva timp liber in plus? Nu cumva asta e doar o chestie menita sa-i puna in lumina proasta pe barbati si sa le dea femeilor satisfactia (indreptatita, dupa parerea lor) de a-si consuma timpul numai pt. ele? Ce vreau eu sa spun e ca depinde de la caz la caz si dupa cum se inteleg cei doi. Dar daca tu sau ea ati luat impreuna niste decizii intr-un anumit moment al vietii si dupa aia ati descoperit ca aveti alte prioritati in viata decat cele din inceput (deh, lumea se mai schimba, se mai emancipeaza, mai merge prin cele strainataturi, mai vede traiul usor- ca sa nu zic usuratic- al unor femei lipsite de scrupule si de bun simt pt. familia pe care au intemeiat-o, mai gaseste cu cale ca merita mai mult decat partenerul fiindca ea pune/investeste peste puterea lui de a "restitui"), deci daca prioritatile se schimba in timp, de ce nu mai ramane macar amintirea faptului ca inainte de a ajunge sa constientizam asta am fost niste persoane care ne-am gandit initial la binele familiei intregi si abia apoi la binele personal? Eu asa cred, ca atat femeile cat si barbatii ajung sa-si puna astfel de probleme atunci cand forteaza lucrurile si vor sa obtina in mod cu totul egoist ceva doar pt. binele si fericirea proprie, lasand la o parte binele conjugal. Asta am facut si eu intr-o oarecare masura, asta cred eu ca facem noi toti. Probabil un f. mic procent dintre noi este capabil de a tine cont de acest aspect pana la sfarsitul vietii. Fiecare vrea sa-i fie bine si, de cele mai multe ori, fara a depune un efort personal. Fiecare asteapta sa-i fie daruit din partea celuilalt, daca se poate fara nici cel mai mic gest de multumire. Doar auto/satisfactia si auto/suficienta de a primi pt. cine/ce suntem noi (si ce meritam) sunt vizate, atata tot. Stiti ce cred eu, ca daca lumea toata n-ar fi abuzat atata de mandria asta care mananca pur si simplu rarunchii societatii moderne si daca fiecare ar fi invatat sa plece capul acolo unde trebuie- si cand trebuie- astazi n-ar mai fi existat subiect de discutie pe forum aici.
Tu spui ca o femeie munceste mai mult decat un barbat de cel putin 3 ori... Pe ce se bazeaza afirmatia ta? Apoi cu ce suntem noi vinovati ca v-ati nascut neputincioase in anumite privinte?- fizic vorbind. Sau cu ce sunteti voi vinovate ca ne-am nascut noi barbatii fara capacitatea de purtare in pantece a copiilor pe care n-ii dorim? Si tot nu pot intelege de ce majoritatea interpreteaza copiii ca pe un balast/surplus/povara in viata lor. Oare nu sunt acestia prima si cea de pe urma posibila investitie care ne poate aduce bucuria si satisfactia unei vieti cu adevarat implinite? Sau ce ne impiedica pe noi sa ne ingrijim de copiii nostri si in acelasi timp sa ne ocupam si de noi insine? Sau de ce nu i-am implica si pe ei in viata noastra sociala si nu i-am trata ca pe niste membri viabili ai familiei chiar daca sunt bineinteles fara minte destula ca sa inteleaga ce se petrece cu adevarat? Cred eu ca aici se dovedeste discrepanta si parca irealitatea unei situatii existente de facto. Copiii au nevoie de la un capat la celalalt sa li se dovedeasca nu numai dragostea si purtarea de grija din partea parintilor lor, dar si tratarea ca membri cu drepturi depline si egale in lumea si la sanul familiilor in care au luat fiinta. Asa mi se pare corect si logic. Altfel riscam sa facem din ei niste dusmani atat ai timpului nostru, cat si ai lor insisi.
Pe de alta parte ma gandesc la cate beneficii poate aduce in viata unei familii un copil- ca sa nu spun de mai multi. Chiar daca greutatile intretinerii si cresterii lor par insurmontabile uneori, chiar daca regretam decizia luata de a-i avea, chiar daca..., chiar daca..., ce poate fi mai frumos si mai plin de bucurie decat zambetul minunat al acelei mogaldeti cu ochisori sinceri si curati, ce poate fi mai de vis decat sa te uiti dupa ani si ani in urma si sa-i povestesti "la gura sobei" nazdravaniile copilariei?... Ca doar de aia sunt nepotii atat de indragiti de cei batrani, ca abia atunci inteleg si ei (bunicii lor) frumusetea clipelor prin care au trecut ei insisi candva.
Am cunoscut in viata mea familii care au trecut prin pragul unui colaps total cand singurul lor copil s-a sinucis (sau pur si simplu a murit din stie ce cauze nefericite); am cunoscut deasemeni familii care n-au putut avea copii si si-au fortat norocul, ca sa zic asa, luand spre ingrijire copii de la casele ce se ocupa de adoptii; apoi am vazut in lumea asta secularizata in care traiesc si eu ca exista o multime de oameni dispusi sa-si lase averile cainilor si pisicilor (de multe ori viata lor se rezuma doar la a creste si ingriji animale) decat sa faca un bine unor suflete fara ajutor si fara posibilitati reale in viata. E adevarat ce am spus, prioritatile se schimba pe zi ce trece si nu mai suntem interesati de viata umana cat mai ales de cea animala (sau extraterestra, dupa caz). Indraznesc sa spun ca am cazut inca de multa vreme sub simturile animalelor pe care le ingrijim si le iubim parca mai mult decat pe ingerasii de care vorbeam- si sa fiu iertat pt. indrazneala asta, sa nu se interpreteze ca afront adus adevaratilor parinti. Spun acestea indreptand degetul unei maini spre acei prunci muritori de foame si de sete si al celeilalte maini indreptate spre cainii si pisicile care cresc cu carne si arata ca niste batoze de nu mai pot merge pe strada. Si in timp ce unii se scarpina de mizerie si de purici din cauza saraciei, ceilalti se gudura si se scarpina pe dupa urechi (sau se ling in dos dupa excrementele delicioase) din cauza puricilor la fel de grasi si de lenesi ca si gazdele lor. Nu spun ca animalele trebuie sa sufere si sa stea flamande, intreb doar unde a disparut simtirea umana si incotro se indreapta?
Concluzia mea este ca nu copiii sunt o povara pt. noi, ci noi insine devenim o povara pt. ei atunci cand ii tratam ca pe niste hoti/banditi ce ne fura timpul acordat EGO-ului.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#35732 (raspuns la: #35463) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
past & copy - de carapiscum la: 11/02/2005 02:28:13
(la: Copiii o "problema" de rezolvat...)
Retranscriu mesajul de mai jos pe care l-am trecut intai la subiectul "de ce traiesc femeile mai mult decat barbatii?".

Adresat lui Dragonfly:
"Uneori este asa precum spui, sau sa admit ca de cele mai multe ori. Cu toate astea nu trebuie uitat faptul ca cele mai grele munci fizice (uneori chiar si psihice pt. ca, nu-i asa, simtirea barbatului nu se poate compara cu a femeii- si invers) le presteaza barbatii. De aia femeile nu se ocupa de turnat betoane, de ridicat case din temelii, de asfaltat strazi, de construit si intretinut masini samd. Firea femeii este de asa natura ca pur si simplu nu are cum se ocupa de asa lucruri dificile fara a cadea lata. Exista si exceptii, insa astea doar intaresc regula. As vrea eu s-o vad pe femeia aia care isi pune sotul sa aiba grija de copii pt. cateva zile in timp ce ea se duce si sapa la gradina cu cazmaua in soarele dogoritor de vara. SI daca femeile in general se lauda cu faptul ca sunt cele mai bune in a oferi educatie copiilor, atunci de ce se mai plang de neputintele barbatilor care ar trebui printre altele sa faca si aceste lucruri pt. a le lasa lor ceva timp liber in plus? Nu cumva asta e doar o chestie menita sa-i puna in lumina proasta pe barbati si sa le dea femeilor satisfactia (indreptatita, dupa parerea lor) de a-si consuma timpul numai pt. ele? Ce vreau eu sa spun e ca depinde de la caz la caz si dupa cum se inteleg cei doi. Dar daca tu sau ea ati luat impreuna niste decizii intr-un anumit moment al vietii si dupa aia ati descoperit ca aveti alte prioritati in viata decat cele din inceput (deh, lumea se mai schimba, se mai emancipeaza, mai merge prin cele strainataturi, mai vede traiul usor- ca sa nu zic usuratic- al unor femei lipsite de scrupule si de bun simt pt. familia pe care au intemeiat-o, mai gaseste cu cale ca merita mai mult decat partenerul fiindca ea pune/investeste peste puterea lui de a "restitui"), deci daca prioritatile se schimba in timp, de ce nu mai ramane macar amintirea faptului ca inainte de a ajunge sa constientizam asta am fost niste persoane care ne-am gandit initial la binele familiei intregi si abia apoi la binele personal? Eu asa cred, ca atat femeile cat si barbatii ajung sa-si puna astfel de probleme atunci cand forteaza lucrurile si vor sa obtina in mod cu totul egoist ceva doar pt. binele si fericirea proprie, lasand la o parte binele conjugal. Asta am facut si eu intr-o oarecare masura, asta cred eu ca facem noi toti. Probabil un f. mic procent dintre noi este capabil de a tine cont de acest aspect pana la sfarsitul vietii. Fiecare vrea sa-i fie bine si, de cele mai multe ori, fara a depune un efort personal. Fiecare asteapta sa-i fie daruit din partea celuilalt, daca se poate fara nici cel mai mic gest de multumire. Doar auto/satisfactia si auto/suficienta de a primi pt. cine/ce suntem noi (si ce meritam) sunt vizate, atata tot. Stiti ce cred eu, ca daca lumea toata n-ar fi abuzat atata de mandria asta care mananca pur si simplu rarunchii societatii moderne si daca fiecare ar fi invatat sa plece capul acolo unde trebuie- si cand trebuie- astazi n-ar mai fi existat subiect de discutie pe forum aici.
Tu spui ca o femeie munceste mai mult decat un barbat de cel putin 3 ori... Pe ce se bazeaza afirmatia ta? Apoi cu ce suntem noi vinovati ca v-ati nascut neputincioase in anumite privinte?- fizic vorbind. Sau cu ce sunteti voi vinovate ca ne-am nascut noi barbatii fara capacitatea de purtare in pantece a copiilor pe care n-ii dorim? Si tot nu pot intelege de ce majoritatea interpreteaza copiii ca pe un balast/surplus/povara in viata lor. Oare nu sunt acestia prima si cea de pe urma posibila investitie care ne poate aduce bucuria si satisfactia unei vieti cu adevarat implinite? Sau ce ne impiedica pe noi sa ne ingrijim de copiii nostri si in acelasi timp sa ne ocupam si de noi insine? Sau de ce nu i-am implica si pe ei in viata noastra sociala si nu i-am trata ca pe niste membri viabili ai familiei chiar daca sunt bineinteles fara minte destula ca sa inteleaga ce se petrece cu adevarat? Cred eu ca aici se dovedeste discrepanta si parca irealitatea unei situatii existente de facto. Copiii au nevoie de la un capat la celalalt sa li se dovedeasca nu numai dragostea si purtarea de grija din partea parintilor lor, dar si tratarea ca membri cu drepturi depline si egale in lumea si la sanul familiilor in care au luat fiinta. Asa mi se pare corect si logic. Altfel riscam sa facem din ei niste dusmani atat ai timpului nostru, cat si ai lor insisi.
Pe de alta parte ma gandesc la cate beneficii poate aduce in viata unei familii un copil- ca sa nu spun de mai multi. Chiar daca greutatile intretinerii si cresterii lor par insurmontabile uneori, chiar daca regretam decizia luata de a-i avea, chiar daca..., chiar daca..., ce poate fi mai frumos si mai plin de bucurie decat zambetul minunat al acelei mogaldeti cu ochisori sinceri si curati, ce poate fi mai de vis decat sa te uiti dupa ani si ani in urma si sa-i povestesti "la gura sobei" nazdravaniile copilariei?... Ca doar de aia sunt nepotii atat de indragiti de cei batrani, ca abia atunci inteleg si ei (bunicii lor) frumusetea clipelor prin care au trecut ei insisi candva.
Am cunoscut in viata mea familii care au trecut prin pragul unui colaps total cand singurul lor copil s-a sinucis (sau pur si simplu a murit din stie ce cauze nefericite); am cunoscut deasemeni familii care n-au putut avea copii si si-au fortat norocul, ca sa zic asa, luand spre ingrijire copii de la casele ce se ocupa de adoptii; apoi am vazut in lumea asta secularizata in care traiesc si eu ca exista o multime de oameni dispusi sa-si lase averile cainilor si pisicilor (de multe ori viata lor se rezuma doar la a creste si ingriji animale) decat sa faca un bine unor suflete fara ajutor si fara posibilitati reale in viata. E adevarat ce am spus, prioritatile se schimba pe zi ce trece si nu mai suntem interesati de viata umana cat mai ales de cea animala (sau extraterestra, dupa caz). Indraznesc sa spun ca am cazut inca de multa vreme sub simturile animalelor pe care le ingrijim si le iubim parca mai mult decat pe ingerasii de care vorbeam- si sa fiu iertat pt. indrazneala asta, sa nu se interpreteze ca afront adus adevaratilor parinti. Spun acestea indreptand degetul unei maini spre acei prunci muritori de foame si de sete si al celeilalte maini indreptate spre cainii si pisicile care cresc cu carne si arata ca niste batoze de nu mai pot merge pe strada. Si in timp ce unii se scarpina de mizerie si de purici din cauza saraciei, ceilalti se gudura si se scarpina pe dupa urechi (sau se ling in dos dupa excrementele delicioase) din cauza puricilor la fel de grasi si de lenesi ca si gazdele lor. Nu spun ca animalele trebuie sa sufere si sa stea flamande, intreb doar unde a disparut simtirea umana si incotro se indreapta?
Concluzia mea este ca nu copiii sunt o povara pt. noi, ci noi insine devenim o povara pt. ei atunci cand ii tratam ca pe niste hoti/banditi ce ne fura timpul acordat EGO-ului."
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
mai intai iei copilul in brat - de anisia la: 04/06/2005 09:28:34
(la: Test de prioritati (in ce ordine rezolvi?))
mai intai iei copilul in brate, si faci repede o cercetare sa vezi daca s-a lovit, ii curge sange, ceva de genul asta care-i poate ameninta starea de sanatate. daca nu-i grav poti apoi, cu el pe brate, sa te duci si sa stingi robinetul, pe drum strigi la ala de la usa sa astepte nitel. dupa ce ai inchis apa, ridici receptorul si-i spui interlocutorului sa te sune peste un sfert de ora ca esti ocupata. te duci si deschizi la usa si-l poftesti pe musafir sa sada o leaca pana cand potolesti de tot plansul copilului. de rufele de afara nu ma catadicsesc. chiar de se uda de la ploaie, soarele rasare din nou la un moment dat, asa ca se vor usca ele odata si odata. apoi, cu copilul potolit, apa oprita, convorbirea telefonica amanata si rufele lasate in voia soartei, il intrebi pe musafir care-i scopul si durata vizitei...:)
copilita se-mplineste, zi de zi mai mandra creste... - de cosmacpan la: 07/11/2005 09:46:22
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
lasã-ti la o parte nedumeririle,
adunã-ti în soare privirile
si norii-i îndepãrteazã...
caci dupa furtunã, soare urmeazã!

si plânsul se stinge în râs de copil...
nu m-alunga... e ruga ce suna docil,
aproape de mine, mai bine sa stai
scaldati in lumina, purtand al sau strai

stam si ne privim in al nostru colt de rai
iar eu vrajita de-amorul ce candid mi-l dai,
nedumeririle, privirile, frumosii salbatici cai
pornesc catre tine, necunoscut alai!
nu stii ce e acela, pagâne fara grai??!

dar chiar de sti, priveste! si nu da inapoi
chiar de esti ursitoate, tu ghemu-l ai la noi.
#85406 (raspuns la: #85328) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poveste cu copil - de maria de la medgidia la: 18/11/2005 12:46:43
(la: Autismul)
azi o sa va povestesc despre andrei

andrei, 12 ani, autism sever, poate executa cam toate deprinderile care-i confera autonomie (spalat, toaleta, sireturi, nasturi, mancat, etc), dar are o oarecare stangacie in miscari si o lipsa de precizie (in desenarea formelor, sau in procesul de imitatie)

un copil foarte frumos, ca de altfel, majoritatea copiilor autisti (au trasaturi "armonice", regulate, frumoase, partial si din cauza lipsei de expresivitate faciala, lipsei de mobilitate faciala si corporala)

andrei nu vorbeste decat vreo 20 de cuvinte (mama, tata, da, nu, bine, asa, "coco" - spune asta cand cineva ii este drag)... probabil ca mai multe nu va vorbi niciodata...
desi studiile pe scoarta cerebrala sustin ca invatarea limbajului dupa 12 ani este imposibila, nu ma pot opri sa nu gandesc ca la andrei se va putea... de ce? pentru ca am descoperit ca andrei cunoaste limbajul... si e doar un blocaj de redare/ exprimare a cuvintelor, nu o problema de semnificatie...

iata cum am descoperit...
m-a atras andrei din prima zi cand l-am vazut... roscat, frumos, cu o privire limpede si constienta care se oprea undeva in mine, cauta ceva, si fugea mai departe, in altii...
andrei isi lovea colegii de clasa, oamenii din jur, lovea cu forta si constient de ceea ce face... vedeam pe fatza lui ca nu este, ca la alti copii, tipul acela de lovire pentru a-si "gasi limitele corpului", a sti "pana unde este el in spatiu"...
andrei lovea dintr-o nevoie de atentie... "hei, eu sunt aici!! stii?? eu exist! eu contez! nu ai voie sa treci pe langa mine fara sa observi ca exist!"
o singura fiinta in toata scoala se putea intelege cu andrei... dar persoana aceea nu era in perioada respectiva in oras... andrei era in turmentari interioare chinuitoare... cu corpul tot timpul un arc, alergand, lovind copii, izbind usi, scaune, banci...

nu m-am apropiat eu de el, el m-a ales pe mine... cand s-a uitat in ochii mei prima data, a fost "suflet pe suflet" deodata...
pe vremea aceea nu stiam ca andrei intelege tot ce se intampla, eram eu insami prea "mica" nu de varsta, ci de spirit, ca sa imi dau seama de asta...
eram clueless cu andrei... te simti pierdut in fata unui copil care, la inceputul pubertatii, cu puf de mustata si crescind in barbat, nu vorbeste deloc... si stii ca nu are nici o deficienta de receptie sau emisie a sunetelor...
parea mereu ca vorbele mele nu ajung la el, dar observam ca tonul vocii il relaxa sau agita, ca pe catzei... cu rusine recunosc ca dresaj am incercat sa fac cu andrei... dresaj prin tonul vocii...

foloseam tonul vocii pentru a-l certa sau lauda in diferite contexte, dar mai mult decat pe cuvinte ma bazam pe "melodia" vocii mele, usor soptita, creind o senzatie de intimitate, ceva care era "al lui" si se petrecea doar "pentru el", pentru ca eu intuiam ca are nevoie de "coltul lui", pe care nu il avea fizic, iar eu i-l dadeam sufleteste...

dupa o vreme andrei incepuse sa se raporteze la mine... ma privea fix asteptand o reactie ori de cate ori facea ceva, bun sau rau... eu ii confirmam ca exista, prin reactia mea care demonstra ca "he has made a difference" in our world...
in clasa, eu eram "lumea" pentru andrei, nu profesoara pe care o lovea mereu, sau alti caregivers care nu il puteau stapani cu forta... niciodata n-am folosit forta cu andrei si niciodata nu m-a lovit... o singura data a incercat sa ma impinga, dar cu fermitate si fara afecte negative i-am aratat ca exist si raman pe locul meu...

era o perioada foarte zbuciumata pentru el, culminase cu refuzul de a sta la ore, petrecea timp pe holuri, haladuind fara de sine prin scoala, chinuit interior (simteam eu)...
mai mereu trebuia sa ies din clasa sa-l caut, sa-l aduc... nu-mi iesea partea cu adusul inapoi in clasa, avea o vointa sau o neliniste foarte puternica... de care nu se putea elibera, o purta in el peste tot...

intr-una din zilele in care incercam sa-l aduc pe andrei inapoi in clasa, mi-a venit ideea sa pun in practica o tehnica din hipnoza... nu stiam ce o sa iasa... este vorba despre povestirea simbolica, pentru eliberarea de "incarcaturi" psihice pe care nu poti sa le denumesti...
(de fapt, eu am facut un hibrid intre povestirea simbolica si exercitiile de relaxare pentru intrarea in transa usoara...)
de exemplu, daca o persoana isi descrie greutatile vietii ca si cum ar merge pe drum tragand o ghiulea de picioare, povestirea simbolica va infatisa un om care merge pe drum cu greutati legate de picioare si se elibereaza treptat de ele... daca iti descrie viata ca fiind ceva care ii apasa pe umeri, povestirea va alege un personaj care poarta un sac in spate si treptat ii goleste continutul...
"treptat" este cuvantul-cheie, pentru ca informatiile trebuie sa ajunga in staturile profunde, in inconstient, si sa aiba efecte eliberatoare in timp...
psihologia nu e ceva ermetic, o suma de tehnici si metode ca sa "descifrezi" oamenii... ci inseamna sa gasesti intuitiv felia care i se potriveste fiecaruia ca sa-i alini tensiunea, sa-i faci lui bine, nu sa il dezgolesti pana la cele mai intime secrete ale lui pentru orgoliul propriu...
rolul tau in viata lui e meteoritic, "operezi membrul defect" si pleci, nu te joci de-a reconstrui individul... cu asta nu sunt de acord in psihologia moderna: nu are masura, nu isi stie limitele...

dar, sa revin... l-am luat pe andrei de mana, l-am tras spre mine si am inceput sa-i povestesc ce vedeam pe geam, afara...
"uite, afara e dimineazta, pasarelele canta vesele in copaci, oamenii merg pe strada... unii se duc la servici, altii se intorc de la servici... pamantul respira... respira ca noi si hraneste copacii, plantele, lumea... soarele este pe cer si toata lumea se bucura... oamenii sunt veseli in sufletul lor... merg pe strada... unii se duc la serviciu, altii se intorc de la serviciu...
copiii sunt in clasa... copiii deseneaza copaci... copaci veseli care respira ca si pamantul... soarele ii incalzeste... toata lumea e multumita si merge pe drum... oamenii vin de la servici... sau se duc la servici... fiecare are treaba lui... copiii sunt in clasa si deseneaza... fiecare se bucura de lumea asta frumoasa... plina de soare... pamantul se bucura de soare si respira ca noi... pamantul respira... copacii respira si se incalzesc la soare... noi stam la caldura langa soba... afara totul e bine... fiecare are treaba lui... in clasa copiii sunt linistiti... copiii deseneaza copaci... copacii sunt multumiti pentru ca e soare si e bine... pamantul se bucura... oamenii merg, fiecare la treaba lui... copiii au treaba lor in clasa... toata lumea e multumita... pasarelele canta..."

si tot asa, i-am vorbit lui andrei cu ton egal, repetand cuvintele, totul in jurul ideii de liniste, pace, bucurie calma, multumire a intregii lumi... am simtit la un moment dat, in bratul lui care ma atingea, o decontractie musculara... se relaxase... juma` de ora i-am vorbit primele dati... ma urma linistit in clasa si desenam impreuna pe tabla... ne delimitam teritoriile, andrei invata astfel ca exista si ceilalti, cei din jur...
juma` de ora... apoi din ce in ce mai putin, zilnic... ajunsesem la un sfert de ora, 10 minute cand a trebuit sa intrerup...

imi este atat de dor de andrei... si am aflat ca si lui de mine, un copil care nu vorbeste, acum mai mare decat atunci... a dat de inteles in jurul lui ca-i lipsesc eu...
sunt atat de mica pentru o bucurie atat de mare... pentru ca este o bucurie vie sa existi pentru cineva pentru care lumea e compusa doar din cateva persoane, dintre zecile pe care le intalneste de-a lungul anilor...
eu exist pentru andrei... conducator de popoare sa fi fost, nimic nu insemna... dar o sa-l vad din nou, peste o luna, inainte de Craciun, pe el si pe alti copii de care mi-am legat sufletul...
nu stiu cum va fi... cat ne-am schimbat cu totii... imi e atat de dor de ei... suntem asemenea... spirite vii... nu toti suntem spirite vii in lumea asta... unii sunt "adormiti" intr-un fel, nu stiu cum sa zic... nu sunt "cu totul aici"...

----------------------------------
Counseling pentru cretini: bungee-jumping de la 30 m cu coarda elastica de 60 m.
Kir Ianulea - Votati soarele Partea a III a - de thebrightside la: 06/11/2007 09:32:20
(la: Mister Cafeneaua 2007 - Votul)
III. Am fost la mama Omida si mi-a dat Fermecu ala asa cum il voiam:
“Iesi in prag si te stropesti pe tot trupul, pe fata pe cap meniind:
Cum straluceste soarele in zori
a curat sa miros la subtziori,
si capul meu, ca-I teleleu,
si picioru, ce-ncurca-carucioru
si mana beteaga, ce sta ca sa cada
pampers-ul sa tie cat o vesnicie


- Alo? Leni? Buna draga, ce mai faci?
- …………….
- Hai tu!
- ……………
- Ei nu zau! Lasa-ma tu…….cum?…..Auzi draga…….
- ……………
- Leni? Tu esti copil? Hai nu mai plange. Lasa draga……se rezolva…….
- ……………
- De ce te-am sunat? Am si eu un necaz. Vii la o cafea? Bine. Hai ca te astept. La noua? Perfect. Pa. Te pup.
Milica se ridica, strangandu-si capotul. Din oglinda o admira cu invidie o alta. Capotul ii venea perfect. Intotdeauna o prinsesera culorile pale si mai bleul. Dadu sa stranga cordonul halatul dar acesta se desfacu mangaindu-i molatec formele. In apele oglinzii se reflecta un trup. Al ei. Il iubea si-l ura totodata. Era al ei, numai al ei. Putea sa faca cu el orice. Inca era frumoasa. Ce conteaza patruzeci si noua de ani? Un fulg de nea pe ramura cruda si verde a vietii. Sanii putin lasati, pastrau nostalgia zveltetii si obrazniciei. Cute fine se strangeau manunchi spre subtiori. Sfarcurile, ciocolata brobonata, isi lateau simetria avida. Pantecul sobru dar delicat se pierdea pe intinderea soldurilor pronuntate. Coapse, pulpe, glezne, amanunte turnate intr-un tot unitary, imbinandu-se armonios la umbra fostelor vapai. Nu. Nu avea ce-si reprosa. Poate doar o unda de regret pentru pielea putin sifonata ce-i borda semetia gatului sau tesatura deasa ce-i umbrea coada ochilor, ochi ce nu mai scanteiau ca altadata. Parul se ascundea cuminte sub fidelitatea castanie a vopselelor. Hotarat era frumoasa. O aflase chiar alaltaieri de la Misu. Putea sa-l creada. Era om de cuvant.
Gandul ii fugi de la Misu ei de noptile trecute la figura imbibata de curiozitate, uimire si de ce nu, chiar o unda de dorinta a fiului. Isi aminti cum, deschizand brusc usa de la baie, il prinsese aplecat, cercetand deznadajduit si pofticios pe gaura cheii. Abia atunci si-a dat seama ca i-a crescut baiatul si au napadit-o grijile. Se framanta incercand sa gaseasca o cale. Atunci doar bunul Dumnezeu o intarise dandu-i minte ca sa iasa din incurcatura. L-a intrebat daca il apasa vreo nevoie si abia apoi si-a luat calma halatul si a iesit. Da. Se aratase goala in fata lui cautandu-i ochii ce alergau rusinati si lacomi in acelasi timp. Niciodata nu se ascunsese, dar nici n-o facuse voit pana atunci. Spera, credea, ca in felul acesta va scapa de nedorite curiozitati. Uneori chiar il striga sa-i aduca cate ceva, un fleac, un nimic, ramand totusi in apa plina de spuma. Numai ca acum fusese altceva. Ea a tacut, Dinu a tacut si acel moment s-a consumat intr-o duplicitate voita. Apoi s-a gandit – cautandu-si scuze – ca intr-un fel sau altul Dinu tot va afla, tot va trebui sa stie, sa cunoasca ce e femeia, trupul acela dorit si ravnit orisiunde, pe strada, in casa, la teatru sau restaurant, la plaja…….caci nu era barbat sau chiar si femei, care sa nu intoarca capul dupa un trup bine facut.
Varsta isi spunea cuvantul. Varsta lui. Si curiozitatea. Era ultimul lucru care ii intuneca existenta de la acel moment. Cum sa faca, cum sa-i spuna…nu ca i-ar fi fost rusine….dar…..inca nu era pregatita……cum sa-l ajute…..cu cine sa-l lase…… daca s-ar fi putut i-ar fi aratat chiar ea ce inseamna dragostea…dar era prea mult. Dinu al ei era delicat, era altfel decat ceilalti copii. Intotdeauna avusese grija de grupul de prieteni si ii controla sosirile, plecarile si rufaria. Intotdeauna se straduia sa afle de la Dinu sau de la copii, ce faceau, ce spuneau, cum se jucau. Dorea ca Dinu sa nu apuce pe urme gresite pentru ca mai tarziu sa-i reproseze ca nu a crescut cum trebuie din lipsa tatalui. Si apoi, Dinu era al ei, nu putea creste oricum. Nu putea sa-l lase la voia intamplari. Ca o mama grijulie, cauta sa-i netezeasca drumul, sa-l fereasca de necazuri si greutati. Acum, trebuia sa gaseasca pe cineva, o fata sau o femeie care sa-l ajute, sa-l invete. Nu-l putea lasa pe mana oricarei femei, care sa-si bata joc de el. Din cauza asta se gandise sa vorbeasca cu Elena, poate ca ar fi de acord sa o ajute, sa-l ajute…..
Soneria ii intrerupse reveria dureroasa. Isi stranse capotul, legand strans cordonul si deschise usa fara a mai provi pe vizor.
- Sarut mana tanti…….
- A, buna Marius. Hai intra…….
- A……pai….Dinu e acasa?
- Nu. A plecat cu Mircea si cu Dan in parc. Erau tare misteriosi……povesteau despre nu stiu ce alei intunecoase……de tufisuri…….da ce faci? Nu intri?
- Pai daca nu-i acasa……nu mai intru……
- Trebuie sa-i transmit ceva?
- Voiam sa-i cer o carte…..da lasati……trec eu mai tarziu sau ii dau un telefon mai pe seara….ma scuzati……..sarut mana……
- La revedere Marius.
#252632 (raspuns la: #252631) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Copilul crescut doar de mama - de (anonim) la: 30/10/2003 02:06:46
(la: Casatorie sau concubinaj?)
Un copil crescut doar de mama nu cred ca este un handicap pentru copil. Mai mare este handicapul daca copilul creste de ambi parinti intr-un mediu cu certuri, batai si atmosfera incarcata.
Eu imi cresc sigura copilul de la varsta de 6 luni. Acum are 11 ani, este un copil educat cum ar fi face sport, picura mergem impreuna la teatre , concerte si la noi in casa este numai veselie si o atmosfera foarte placuta. Copilul meu este constient ca trebuie sa lupte in viata, sa invete sa demonstreze ca poate si singura. L a scoala la fetita, in casa sunt cam 8 copii din 20 care traiscu numai cu mama, ei discuta foarte mult pe aceasta teme, intre ei prieteniile sunt mai puternice si chiar ii compatimesc pe copii la care tatal lor este un betiv sau un puturos care nu munceste.
#2643 (raspuns la: #2530) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poze numerice cu soarele in fata - de Jimmy_Cecilia la: 12/11/2003 12:12:23
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
exista filtre pentru aparatele numerice, sau metode pentru a putea fotografia un rasarit sau un apus de soare?
Gala Galaction, parintele si omul - de Ingrid la: 18/11/2003 06:40:44
(la: Antisemitism)
Gala Galaction, slujitor in odajdii al Bisericii Ortodoxe Romane:

Veneam adeseori, de la tara la oras, impreuna cu parintii mei, ca sa vedem niste rude. Eram mic; ma apropiam de clasa intaia primara. Intr-o dimineata de vara, sosind de la tara, las pe cei mari in casa, bucurosi de revedere, si ies in curte sa ma plimb. Era o curte fermecatoare: plina cu ierburi nedisciplinate, cu arbori patriarhi si cu unele lucruri vechi, rasturnate si decrepite...

In fata casei, o uluca de stachete despartea curtea aceasta de alta mai mica si mai luminoasa. Observ intaia oara ca, dincolo, la vecini, sunt copii. Ma apropii si prin stachetele rare legam prietesug. Erau doua fetite... Cum va cheama? Matilda si Lia. Matilda era de seama mea; Lia mai mica. Era un eveniment placut. Matilda avea o papusa, Lia un carucior... Erau copii frumosi si blanzi. Ne-am lipit fruntea de uluca si ochi in ochi am stat de vorba, copilareste multumiti de intalnirea noastra. Dar iata ca ma striga cei din casa.

Am alergat sa le spun ca mi-am gasit prieteni. Spre toata mirarea mea, aud atunci: Ce mai prieteni! Acelea sunt fete de ovrei. Sa nu le mai chemi la uluca. Auzi? Sunt ovreice!

Era intaia oara cand ma intalneam in viata mea cu antisemitismul. Rudele mele de la oras ma tineau de rau sa nu ma imprietenesc cu ovreii. Iata prima intepatura veninoasa pe care filoxera antisemita o incearca asupra mladitei sufletului nostru. Sunt copii de ovrei!... Si daca sunt?... Ce sunt ovreii? Asupra mea, unuia, aceasta distinctiune vestejitoare, prinsa la sase ani, a inraurit curios ca o ispita. Ce sunt ovreii, daca trebuie sa ne ferim de ei si de copiii lor? In imprejurarea mea, de Matilda! Era doar un copil atat de dragalas, de bucalat si de trandafiriu!

In clasele primare, am avut coleg un singur ovrei, Goldstain Marcu. Un scolar de seama, premiant totdeauna, si vrednic de toata luarea-aminte. Ma impresiona, la el, indeosebi, un fel de francheta si de avant sufletesc pe care nu-l gaseam decat la un singur alt coleg. Afara de asta, Marcu al meu citia haiduci si la orice incurcatura sau controversa apriga nu ramanea cu mainile in buzunar.

Cu aceste impresiuni despre evrei am ajuns, din coltul meu de provincie, in Capitala Romaniei. Ar trebui poate sa mai adaug ca in podul acelei case, langa care locuiau parintii Matildei, am gasit, mai tarziu, o Biblie scolara, cu icoane. In aceasta carte, am citit o multime de intamplari, de fapte minunate sau vitejesti, o poveste intreaga, cu peripetii zguduitoare, petrecuta intre Dumnezeu si israeliti. Acesti israeliti - am aflat de la dascalul nostru - nu erau altceva decat stramosii evreilor.

Asa ajunge cineva sa se desparta de gloata antisemita si sa creada ca evreii sunt oameni vrednici de toate drepturile, de toate libertatile si de toate binefacerile filantropiei si ale civilizatiei. Cunosc viata, inteleg luptele sociale si economice si stiu de mult ca popoarele nu sunt colonii ingeresti. Antisemitismul popular e o inferioritate si o plaga ca atatea altele de cari este bantuita colectivitatea. Theodor Herzel spune cu dreptate: Popoarele pe langa cari traiesc evreii sunt toate, in general si in parte, cu perdea sau fara perdea antisemite. Poporul de rand n-are nici o pricepere istorica si nici nu poate sa aiba. Vulgul nu-si da seama ca pacatele Evului Mediu se intorc astazi pe capul popoarelor europene. Noi suntem ceea ce ne-au facut altii, inchizandu-ne in Ghetto. In afacerile banesti suntem, fara indoiala, mai tari decat altii, fiindca in Evul Mediu am fost azvarliti si tinuti numai pe maidanul afacerilor". Daca inteleg insa antisemitismul celor multi, nu inteleg antisemitismul celor putini, dedati studiului si cugetarii generoase. Cand problema evreiasca este una din durerile omenirei civilizate, cand antisemitismul e o pornire josnica nascuta din gelozie si din subteranele sufletului omenesc, cum poate un om luminat sa se lase contaminat de antisemitism? Socotesc ca, dimpotriva, orice amic al culturei si al libertatei sufletesti trebuie sa se intereseze cu simpatie de problema evreiasca si de maretul ideal care impinge astazi spre Sion toate inimile evreiesti.

Si cu toate acestea, puntile intre evidenta intelectuala si realitatea existenta sub soare sunt totdeauna rupte! Printre oamenii nostri de carte si de condei gasesti mai multi rau-voitori si antisemiti, decat prieteni dispusi sa priceapa si sa ajute.

mama - de Catalina Bader la: 22/11/2003 03:10:31
(la: Cele mai frumoase poezii)
e ziua ta, mamico
in dar ti-am adus inima
dar nu intelegi mamico?
ca un dar mai frumos nu se putea.

Am vrut sa-ti culeg din stele
sa-ti fac un modest colier
dar cine nu stie, oare
ca-n zori stelutele pier...

Am vrut sa-ti culeg din Soare
o raza sa-ti prind in par
dar tu straluceai mai tare
de dragoste si dor...

E ziua ta, momico
in dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico
un dar mai frumos nu se putea...

de la un copil pt MAMA (toate din lumea asta)
#4903 (raspuns la: #4871) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Desi iarna este aproape... - de Ingrid la: 25/11/2003 12:07:03
(la: Cele mai frumoase poezii)
vazand la PROTV International o "pauza" cu imagini din Ceahlau si mi-am amintit de superba poezie a lui Cosbuc:

Vara

Priveam fãrã de tinta-n sus...
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.

Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sã mai zboare !

Si tot vazduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors catre pãmânt
Iar spicele jucau în vînt,

Ca-n hora dup-un vesel cînt
Copilele cu blonde plete,
Când salta largul lor vestmînt.
In lan erau feciori si fete,
Si ei cântau o doinã-n cor.

Juca viata-n ochii lor
Si vintul le juca prin plete.
Miei albi fugeau cãtrã izvor
Si grauri suri zburau în cete.

Cit de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu ! Ca o virginã
Cu umblet drag, cu chip iubit !

As vrea sã plâng de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sã vad ce-ai plasmuit !
Mi-e inima de lacrimi plina,

Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sã mã-ngrop si eu
O mare e, dar mare lina --
Natura, în mormintul meu,
E totul cald, ca e lumina !


Eu si copilul meu! - de (anonim) la: 30/11/2003 08:40:46
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Eu:romana,franceza,engleza foarte bine,binisor italiana si greaca,biigui maghiara sh'atat ca nu ma mai credeti daca va spun ca stiu si putina germana cit sa gasesc drumul sau sa nu mor de foame pe strasse cu banii in mina! Sotia:romana,franceza,engleza,italiana,spaniola daca nu perfect..cel putin lipsa citeva virgule pe ici pe colo!
Copilul 2 ani si incepe sa vorbeasca!
Problema:La gradinita e franceza,acasa eu romana,sotia engleza. Cum sa fac sa il inteleg ca el vorbeste limba de bebelusi pe care numai el o intelege aceeasta fiind o amestecatura d tot ce aude de peste tot?
Ajutor!:))
Copilul meu vorbeste si romaneste - de roko la: 30/11/2003 15:51:58
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Copilul meu vorbeste si romaneste cu toate ca locuim in strainatate.In primul rind copilul vorbeste limba mamei si cum eu sint romanca va dati seama ce limba vorbeste el.
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
oana - de (anonim) la: 11/02/2004 03:35:11
(la: Si daca...)
poate gandesti ca esti"practic", deci ineresant si primesti ovatii pt ce ai scis.nu tre sa stai o viata cu ochii in soare,doar...priveste din cand in cand si partea frumoasa a vietii.asta poate fi si o raza de soare,si un copac aparent neinteresant...si un copil ce rade sincer...orice iti poate umple sufletul de frumos.sa traiesti in viata asta doar cu gandul la cum ce va trebui sa faci maine...e trist...fiecare isi alege modul lui de viata,isi gaseste singur poarta de scapare din viata asta plafonata.cred ca nu ai inteles mare lucru din ce zice pisicuta..poate nici eu...
#9411 (raspuns la: #9077) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dictionar - de SB_one la: 07/03/2004 14:44:39
(la: Femeia)

ARHITECT = cineva care n-a fost destul de 'macho' ca sa devina inginer, dar nici destul de 'homo' ca sa se faca designer vestimentar.

BANCHER=cineva care iti imprumuta umbrela lui cand afara e soare si apoi ti-o cere inapoi cand incepe sa ploua.

BOY SCOUT = un copil imbracat ca un tampit sub comanda unui tampit imbracat ca un copil.

CONSULTANT = cineva care foloseste ceasul sotiei tale, iti spune cat e ceasul si apoi iti cere bani pentru asta.

DIPLOMAT = cineva care-ti spune sa te duci dracului intr-un fel care te face sa-ti incepi ziua cu dreptul.

ECONOMIST = un expert care va sti maine de ce ceea ce a prezis ca se va intampla ieri nu s-a intamplat azi.

PRIETEN = definitia unei persoane de sex opus care are acel 'Nu stiu-ce' care elimina orice dorinta de a incerca vreodata sa te culci cu el/ea.

PESIMIST = un optimist cu experienta.

PROGRAMATOR = cineva care rezolva o problema pe care nu stiai ca o ai intr-un fel pe care nu-l intelegi.

PSIHOLOG = cineva care se uita la oricine altcineva cand o femeie frumoasa intra in incapere.

STATISTICIAN = cineva care e bun la cifre dar nu are pic de personalitate ca sa fie inginer.

PREOT = cineva caruia toti ii spun 'parinte', in afara de copiii lui, care ii spun 'unchi'.

DRAGOSTE (LOVE) = cuvant din 4 litere, 2 vocale, 2 consoane si 2 idioti.

DANS = Frustrarea verticala a unei dorinte orizontale.

DURERE DE CAP = metoda contraceptiva cea mai des folosita de femei.

INTELECTUAL = cineva capabil sa se gandeasca mai mult de 2 ore si la altceva decat la sex.

NANOSECUNDA = fractiune de timp intre momentul in care lumina devine verde si masina din spate te buseste.

NIMFOMAN = termen aplicat de fiecare barbat oricarei femei careia ii place mai mult sexul decat lui.

MUNCA IN ECHIPA = posibilitatea de a da vina pe altii.

INTERVIU = ceva ce poate fi vazut intre picioarele celei intervievate.

USOR = termen aplicat oricarei femei care are aceeasi morala sexuala ca a unui barbat.

FOTBAL = ceva cu care toate femeile s-au maritat fara sa stie.

HARDWARE = partea uni calculator pe care o lovesti cand apar probleme de software

NERABDARE = a astepta grabit.

INDIFERENTA = atitudine adoptata de o femeie catre un barbat care n-o intereseaza; interpretata de barbat ca 'se da greu de cucerit'.

INFLATIE = a trebui sa platesti preturile de la anul cu salariul de anul trecut.

FIZICA CUANTICA = un negru, se uita in penumbra dupa o pisica neagra care nu e acolo...


SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#11552 (raspuns la: #11551) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: