sufletul mi-e floare rara eseueu

Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi

Daca darauiesti ar trebui sa o faci dezinteresat asa cum bine spune zaraza, fara sa astepti nimic in schimb. Nici multumire, nici recunostinta.
Eu cand daruiesc o fac cu toata inima fara sa ma gandesc ce face celalat cu cele daruite de mine. Daca vrea sa arunce la cos sandwich-ul sau sentimentele mele asta e problema persoanei careia i le-am daruit.
Am vazut multi oameni care nu dau nimic cersetorilor pe motiv ca daca le dau bani acestia ii cheltuie pe bautura sau tigari.
Dar dupa mine e gresit, cand daruiesti, n-ar trebui sa te mai interseze cum dispune celalat de cele oferite de tine. Daca daruiesti sa zicem o suma de bani si constatati ca ii cheltuie pe lucruri inutile n-ar trebui sa condamni persoana respectiva. Poate la momentul respectiv lucrurile acelea inutile pe care a cheltuit banii o ajuta sa depaseasca o anumita situatie si poate cu timpul va ajunge sa constientizeze ca nu e bine ce face si ca ar fi cazul sa investeasca banii si pe lucruri utile.
Daca daruiesti sentimente nu trebuie sa regreti ca le-ai daruit chiar daca au fost aruncate la cos. Dupa mine ceea ce ar trebui sa conteze sunt clipele de bucrie pe care le-ai trait atunci cand ai daruit.
Cineva spunea ca recunostinta e o floare rara care creste pe cele mai inalte culmi si ca nu trebuie sa astepti asa ceva de la nimeni ci sa daruiesti de dragul de a darui.
A darui fara sa astepti reciprocitate sau multumire din partea celorlalti e o mare calitate, iar in zilele noastre o gasesti destul de rar. Dar am cunoscut asemenea oameni si trebuie sa recunosc ca nu am uitat gestul lor chiar daca la momentul cand mi-au daruit nu am stiut sa le multumesc sau sa apreciez gestul. Insa actele lor de bunanate au ramas intimparite in adancul sufletului meu si daca acum am invatat sa daruiesc si sa primesc e datorita lor.

recunostinta e o floare rara. Si daca ea exista in gradina sufletului tau, bucura te de ea si ingrijeste-o cu atentie, pentru a nu fi inabusita de grasimea buruienilor cinice.

... nu creste pes'totlocul. :)

Zicand "geniali", exagerezi, ca orice persoana patimasa. Dar nu face nimic, e absolut normal, mai ales pentru un fan al Zdubilor! :)

"Moldovenismul" nu poate fi DECAT porcos, pentru ca este o teorie lansata de Stalin pentru a distruge elementul romanesc din Basarabia. O inventie porcoasa in ESENTA. Intelegi?

P.S. Ar trebui sa te mai informezi, inainte de a te revolta cu atata vehementa. :)

Austriecii o numesc Edelweiss, adica "nobletea albului".
Au si un frumos cantec dedicat ei.
In Romania este numita Floarea reginei, numele(dealtfel frumos si el) "Floare de colt" l-a capatat pe vremea cand in Romania nu aveau voie sa existe :))) regi si regine!
In botanica se numeste Leontopodium alpinum , unii ii mai zic Lions foots.
O floare rara, care trebue ocrotita.

Bun gasit, Adela printre membrii cafenelei ! Regasesc aici, la tine, prospetime, forta si stil eminescian - ce a devenit o floare rara, din pacate, intre creatiile poetice. Te astept si cu alte texte, "infometat" de versuri de calitate, de rafinament si muzica.
Tudor-Cristian

Iubirea e o floare rara si nepretuita . Daca reusesti sa o gasesti trebuie sa o ingrijesti si sa o pastrezi ! Nu trebuie ucisa de prostie si inocenta . Eu alerg dupa aceasta floare si inca nu am gasito , dar abia astept sa o culeg !

prima iubire iti da fiori aparte si-ti amintesti toata viata de ea.
ea are un coltisor al ei in suflet si praful foarte rar se aseaza.
prima carte iti deschide parca ochii si daca esti norocos vrei tot mai mult sa citesti si mai ales sa intelegi.
nu are-aface nimic " mutra" biblitecarei sau a vinzatorului de carte cu sufletul si cu privirea.
dar...cartile din casa noastra intotdeauna le respectam si mai ales , cind vrem le putem reciti,si parca de fiecare data e ceva nou in ele.
iar cu oamenii , mai ales cu oamenii din jur este acelasi lucru.

" Pentru ca este natural, in grup, sa fie intelegere si iubire." Ce bine ar fi sa fie asa. Din pacate aici in valea plangerii, iubirea e floare rara.
Inca de mici suntem egoisti. Daca sunt doi copii impreuna, si-i dai la unul o prajitura, vei vedea imediat lupta. Desi cosmetizam, la fel facem si cand crestem. De ce? Pentru ca e in firea noastra cazuta, sa ne dorim sa fim primii. Egoismul natural. Priveste in jurul tau.
Toate astea pentru ca am mostenit inclinatia spre rau. Nu zic ca nu este educatie, ca nu se pot schimba multe in bine si omeneste vorbind; dar pana la un punct. Toti suntem buni, dar ia sa te calce cineva pe bombeu sa vezi ce se alege de educatie.
Singura salvare este sa recunoastem ca avem nevoie de un Salvator.
Numai El ne poate da putere sa intoarcem si celalalt obraz. Doar daca vrem si noi. Lupta sa stii ca e pe viata si pe moarte, e lupta omului cu el insusi, daca sa fie cu Hristos sau nu. Unii decid din prima-" nu ma intereseaza". Altii cauta cumva sa impace si capra si varza, dar nu se poate. Un numar mic cauta sa-si duca crucea. (Matei 7:13-14).
Care sunt valorile lumii (si-au fost intotdeauna)? Smerenia? Blandetea? Infranarea poftelor? Bunatatea? Pacea? Facerea de bine? Nu- astea sunt slabiciuni spune lumea.
Cel mai bun exemplu ca Dumnezeu este dragoste si exista este ca la necaz Il simti alaturi, nu te lasa singur niciodata.

eu sunt ceea ce simte sa ma perceapa fiecare. eu sunt eu si imi place sa va desenez in culori minunate pentru ca va simt minunati.
tu de exemplu esti pentru mine o floare rara. nu as stii sa te definesc pentru ca ai un "parfum" delicat si frumos, iar roua iti sta pe petale doar ca sa o soarba cei insetati de bunatate.
dar...pacient sunt sigur :) numai pentru a vedea cum se descurca latu!!! :-))

Au dreptate cei care au scris ce-au scris despre poezie.

Numai ca ce-ai scris tu, nu-i poezie ci mult mai mult: O felie de suflet pe o floare de nufar, la vedere, spre bucuria tuturor si intelegerea catorva.
Nu-i comuna minunea implinirii si de-aceea nu-i un act de curaj acela de a scrie despre ea, ci inseamna a o recunoaste cu linistea pe care doar veridicitatea i-o poate da. Iar aceasta liniste nu-si are niciodata izvorul in (auto)amagiri, fiindca se bazeaza pe ceea ce creierul nu poate controla: Pe simturi. Iar astea din urma nu pot fi inselate de nimeni, indiferent de calitati si capacitati actoricesti.

Ce vreau sa spun de fapt, e, ca esti fericita, Lady Allia si ma bucur sa fiu unul dintre cei care o pot afirma in cunostinta de cauza.

Iar asta e o bogatie pentru care din fericire nu exista moneda forte.
Si e de aceea o bogatie, pentru ca a-ti fi foame iubind e pana la urma mai valoros decat a te certa satul...

Si mie:) Isi da tot sufletul cand canta. Cum rar am vazut:)

Traiesti viata ,cind te bucuri de lumina sufletului care este floarea vietii.

juli draga, sa nu ma cauti printre vii... ca s-ar putea sa-ncurci mormintele! iar nebunia nu e decat cealalta fata a miscarii de rotatie... ma doare crudul tau amor si-i noapte-n departare, vedeam adanc, transcendental un suflet ca o floare... penibile visuri imi cresc azi in plete, e trist, e tarziu, capcana ma doare... si tot asa... mai bine zi-mi cine tre' sa-mi modereze poeziile, ca am vreo trei bucati pe teava special pentru mata, naroada satului :))))))

uite de aia:

** - de Molloy la: 25/09/2011 13:28:31
juli draga, sa nu ma cauti printre vii... ca s-ar putea sa-ncurci mormintele! iar nebunia nu e decat cealalta fata a miscarii de rotatie... ma doare crudul tau amor si-i noapte-n departare, vedeam adanc, transcendental un suflet ca o floare... penibile visuri imi cresc azi in plete, e trist, e tarziu, capcana ma doare... si tot asa... mai bine zi-mi cine tre' sa-mi modereze poeziile, ca am vreo trei bucati pe teava special pentru mata, naroada satului :))))))
#622275 (raspuns la: #622272) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
de ex - de Molloy la: 25/09/2011 13:30:43
Invocarea muzei de poetul nebun care dansează pe-o lustră
de Molloy
pentru ziua ta ţi-am promis un montgolfier,
dar mi-ai zis că rimează previzibil cu cer
şi că nu-ţi dai pizda decât poeţilor talentaţi.
m-ai privit de sus, din ceaţa verzuie a muzelor nesătule
şi te-ai jucat cu surâsul tâmp ce-mi apăruse pe buze.
îmi cereai inocentă să fac timpul reversibil,
să ne mutăm pe o supernovă de închiriat,
să mă umplu de viaţă între cracii tăi,
apoi să mă dizolv în câteva idei cu valoare de axiomă,
cum ar fi aceea că te iubesc şi după futut.

o să crap pe-o felie de speranţă răscoaptă
după ce voi fi consumat minciunile toate.

am dat copy-paste comentariilor de sub textul meu.

hei, tu ești o floare rară!... ;)
n-am mai scris de mult, nu puteam...
mă bucur că ai găsit ceva aici. înseamnă că nu mi s-a uscat glasul chiar de tot. ;)

"...si toti violatorii si criminalii carora biserica le promite iertarea pacatelor (daca se caiesc sincer si nu mai fac). " Primul mantuit al Domnului Iisus Hristhos a fost un talhar caruia i-a spus "astazi vei fi cu mine in rai" Domnul Iisus Hristhos a vindecat 10 leprosi ( sunt sigur ca a vindecat mult mai multi ) relateaza Biblia, insa numai unul s-a intors la Tamaduitor si i-a spus "Doamne iti multumesc". Ingrijorarea lui Emanuel a fost , dar ceilalti , ceilalti , nu au fost si ei vindecati." Recunostinta e o floare rara.
Binecuvantarea Lui te imobgateste si nu este urmata de niciun rau.
In incercarile vietii El este cu tine.
"...atat de nevrednica si necrestina."
Biblia ne relateaza episodul in care o tanara a spalat picioarele Mantuitorului cu lacrmile ei si le-a sters cu parul capului ei. Imaginea aceasta realizata acum, in mileniul III, te va alarma prin ceea ce poate induce cuiva in minte si va reliefa starea in care ne aflam.
Da, am nevoie de Lumina . Cu smerenie iti spun ca uneori ma simt ca si cetateanul turmentat , trezit brusc din betie, privind imprejur si constatand multe din aspectele relevate de tine ( Africa cu durerile si lipsurile care decimeaza locuitorii , locuitori ai tarilor africane cu zacaminte insemnate de aur , diamante si paduri. Politicieni mincinosi nationali si ai UE care dezbat legi aberante si jefuiesc timpul vietii alegatorilor . Avioane care lasa pe cerul Terrei "dare chimice". Epidemii de gripa cu ritmicitate obraznica si recomandarea 'halatelor albe" de vaccinare a populatiei. Emisiuni tembelizate "da-i papucii", Familii nenucleare, mai multe sotii la un sot , mai multi soti la o sotie, prima familie nucleara, a doua, o "familie" lesbiana ori homosexuala cu copii din primele casatori. Elton John pentru a doua oara tata!!! etc. etc.
Dependente de alcool, tutun , pornografie, lacomie de bani, lux, internet, etc.
Este nevoie de Lumina pentru a iesi din "Labirint".
Omenirea impartita in voi, noi, ei , fara constientizarea prezentei Creatorului, Dirijorului Simfoniei Existentei, fara a fi atenti la Lumina din Cuvant, poate fi comparata cu o fisiune nucleara, scapata de sub control, ce poate reprezenta punctul final al istoriei omenirii si tot la fel , apropierea fortata a celor ce nu vor sa fie impreuna intrucat le lipseste dragostea, seamana cu o fusiune nucleara a carei energie a fost scapata de sub control.... Gandeste te rog la numarul imens al celulelor care compun trupurile noastre vremelnice ( pe care am vrea sa le imbrace in nemurire Cel Sfant). Fiecare celula are o viata proprie, unitatea si realizarea programului de viata al fiecarei celule, in unitate cu vecina, face sa existe sanatatea fizica si psihica . Cum o celula o ia razna, prin descentralizare , isi face adepte , apare un grup celular organizat, o gasca de celule contra programului initial si astfel se declanseaza boala .
Dumnezeu nu oboseste iertand si binecuvantand de aceea te mai rog sa citesti din Epistola lui Pavel catre Galateni 5: 22 si in continuare.

n-am nimic de carcotit:)
mamaaaaa, ce ma oftic:)))))))))

super misto !
m-a tinut cu sufletul la gura, cum rar mi se intampla:)

E rara, dar nu tocmai solitara, decat daca asta inseamna a nu avea inflorescentza. Dar, dupa criteriul acesta, majoritatea florilor ar fi solitare.
Daca vrei sa ajungi la ea, du-te pe Ceahlau. Pe "Drumul maicilor", de preferintza. E de gasit si nu-ti trebuie aptitudini de alpinist.
Floarea de colt nu e deloc rece si impersonala. Tocmai.. e impresionant de calda si, in acelasi timp, impunatoare.
Ce m-a uimit pe mine: ca, exceptand comerciantii care fac tablouase pentru a le vinde la Lacul Rosu, nu o rupe mai nimeni. Poate cativa tembeli. In rest, parca impune respect. Sau, poate, frumusetea ei neobisnuita nu lasa mana sa distruga ceea ce ochiul si sufletul admira. :)
--------------------------------------------
He who laughs last thinks slowest.

Personal nu cred in sufletul pereche; cred ca este posibila o potrivire extraordinara a doi oameni, un lucru rar deatfel (ca de-aia-i extraordinar, hehe)...

Este cel mult un ideal, si ca toate idealurile, este de neatins.
Dragostea perfecta? -- numai Dumnezeu o poate oferi.