sufletul omenesc eseu

*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.

Adresele oferite, #2 singura functionala,#1;#3;#4;nu se pot accesa.

Astept si pareri personale in urmatoare interventie si o precizare necesara fireste la cele afirmate:

enigmescu din "obrocul neincapator si intunecat al mintii":

"cititi, documentati-va si puneti la suflet cele descoperite, nu le ascundeti sub obrocul neincapator si intunecat al mintii,"

Incearca sa intelegi a comunica in mod civilizat,renunta la "indicatii"si calificari gratuite.

Suntem ma repet, prin creatie liberi in gandire fiecare din semenii nostri isi formeaza o educatie,are credinta lui.Intelepciunea si transparenta in comunicare ne poate face mai buni mai iubitori.



Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Gala Galaction, slujitor in odajdii al Bisericii Ortodoxe Romane:

Veneam adeseori, de la tara la oras, impreuna cu parintii mei, ca sa vedem niste rude. Eram mic; ma apropiam de clasa intaia primara. Intr-o dimineata de vara, sosind de la tara, las pe cei mari in casa, bucurosi de revedere, si ies in curte sa ma plimb. Era o curte fermecatoare: plina cu ierburi nedisciplinate, cu arbori patriarhi si cu unele lucruri vechi, rasturnate si decrepite...

In fata casei, o uluca de stachete despartea curtea aceasta de alta mai mica si mai luminoasa. Observ intaia oara ca, dincolo, la vecini, sunt copii. Ma apropii si prin stachetele rare legam prietesug. Erau doua fetite... Cum va cheama? Matilda si Lia. Matilda era de seama mea; Lia mai mica. Era un eveniment placut. Matilda avea o papusa, Lia un carucior... Erau copii frumosi si blanzi. Ne-am lipit fruntea de uluca si ochi in ochi am stat de vorba, copilareste multumiti de intalnirea noastra. Dar iata ca ma striga cei din casa.

Am alergat sa le spun ca mi-am gasit prieteni. Spre toata mirarea mea, aud atunci: Ce mai prieteni! Acelea sunt fete de ovrei. Sa nu le mai chemi la uluca. Auzi? Sunt ovreice!

Era intaia oara cand ma intalneam in viata mea cu antisemitismul. Rudele mele de la oras ma tineau de rau sa nu ma imprietenesc cu ovreii. Iata prima intepatura veninoasa pe care filoxera antisemita o incearca asupra mladitei sufletului nostru. Sunt copii de ovrei!... Si daca sunt?... Ce sunt ovreii? Asupra mea, unuia, aceasta distinctiune vestejitoare, prinsa la sase ani, a inraurit curios ca o ispita. Ce sunt ovreii, daca trebuie sa ne ferim de ei si de copiii lor? In imprejurarea mea, de Matilda! Era doar un copil atat de dragalas, de bucalat si de trandafiriu!

In clasele primare, am avut coleg un singur ovrei, Goldstain Marcu. Un scolar de seama, premiant totdeauna, si vrednic de toata luarea-aminte. Ma impresiona, la el, indeosebi, un fel de francheta si de avant sufletesc pe care nu-l gaseam decat la un singur alt coleg. Afara de asta, Marcu al meu citia haiduci si la orice incurcatura sau controversa apriga nu ramanea cu mainile in buzunar.

Cu aceste impresiuni despre evrei am ajuns, din coltul meu de provincie, in Capitala Romaniei. Ar trebui poate sa mai adaug ca in podul acelei case, langa care locuiau parintii Matildei, am gasit, mai tarziu, o Biblie scolara, cu icoane. In aceasta carte, am citit o multime de intamplari, de fapte minunate sau vitejesti, o poveste intreaga, cu peripetii zguduitoare, petrecuta intre Dumnezeu si israeliti. Acesti israeliti - am aflat de la dascalul nostru - nu erau altceva decat stramosii evreilor.

Asa ajunge cineva sa se desparta de gloata antisemita si sa creada ca evreii sunt oameni vrednici de toate drepturile, de toate libertatile si de toate binefacerile filantropiei si ale civilizatiei. Cunosc viata, inteleg luptele sociale si economice si stiu de mult ca popoarele nu sunt colonii ingeresti. Antisemitismul popular e o inferioritate si o plaga ca atatea altele de cari este bantuita colectivitatea. Theodor Herzel spune cu dreptate: Popoarele pe langa cari traiesc evreii sunt toate, in general si in parte, cu perdea sau fara perdea antisemite. Poporul de rand n-are nici o pricepere istorica si nici nu poate sa aiba. Vulgul nu-si da seama ca pacatele Evului Mediu se intorc astazi pe capul popoarelor europene. Noi suntem ceea ce ne-au facut altii, inchizandu-ne in Ghetto. In afacerile banesti suntem, fara indoiala, mai tari decat altii, fiindca in Evul Mediu am fost azvarliti si tinuti numai pe maidanul afacerilor". Daca inteleg insa antisemitismul celor multi, nu inteleg antisemitismul celor putini, dedati studiului si cugetarii generoase. Cand problema evreiasca este una din durerile omenirei civilizate, cand antisemitismul e o pornire josnica nascuta din gelozie si din subteranele sufletului omenesc, cum poate un om luminat sa se lase contaminat de antisemitism? Socotesc ca, dimpotriva, orice amic al culturei si al libertatei sufletesti trebuie sa se intereseze cu simpatie de problema evreiasca si de maretul ideal care impinge astazi spre Sion toate inimile evreiesti.

Si cu toate acestea, puntile intre evidenta intelectuala si realitatea existenta sub soare sunt totdeauna rupte! Printre oamenii nostri de carte si de condei gasesti mai multi rau-voitori si antisemiti, decat prieteni dispusi sa priceapa si sa ajute.

1. dalai lama nu contesta albul si negrul ci afirma existenta griului. corect : daca spun ca exista zi si noapte nu inseamna ca nu vad amurgul.
2.daca dumnezeu e creatia toata inseamna ca raul exista caci a fost si el creat...QED
3. hitler il aprecia pe wagner - iata o frumoasa trasatura a sufletului lui, dar asta nu exclude holocaustul.
4. intelegerea lui isus de care pomenesti vine tocmai din acceptarea totala a partii umbrite a sufletului omenesc la fel ca si pe aceea luminata.
zia buna

Eu nu cred ca "trebuie sa avem nevoie sa credem intr-o fiinta divina, superoara." Este doar o modalitate de a lucra cu complexitatea lumii in care traim.
Mai devreme sau mai tarziu, un om, implicat constient in viata lui, ajunge la momentul in care pentru a merge mai departe are nevoie de o "teorie unificata a campurilor existentei." Calea traditionala, adica cea mai veche si cea mai utilizata este calea credintei intr-un "motor primordial." In timpurile moderne a aparut calea sintetico-analitica, adica cea stiintifica, in care individul incearca sa gaseasca in mod rational legile ce stau la baza unei "teorii unificate a campurilor existentiale" si sa le sintetizeze intr-o teorie satisfacatoare modeluluii cel mai apropiat al lumii asa cum se prezinta el la un moment dat. Ceea ce este izbitor este ca, desi se preteaza stiintifica, adogmatica si complet ateista ajunge si aceasta cale sa "venereze" termeni si entitati care in ultima analiza scapa oricarei definitii, cum ar fi energia, timpul, materia.
Calea traditionala, a "motorului primordial," a suferit si ea schimbari radicale pe masura ce omul s-a avantat in construirea sa ca "animal social", adica pe masura ce societatea a evoluat spre structuri din ce in ce mai complexe si mai masive.
Daca la inceput necesitatea unei teorii unificate provenea din relatia individuala cu complexitatea realitatii inconjuratoare, odata cu dezvoltarea sistemelor sociale umane s-a trecut la necesitatea grupurilor de a lucra cu un numitor comun in "unificarea campurilor existentei." Asa s-a trecut de la experienta individuala de tip mistic la cea sociala de tip religios. Religia in sine este un produs al tendintei speciei de unificare. Religia este incercarea speciei de a "re-lega" entitatile care o compun si care au pierdut prin dezvoltarea intelectuala "instinctul de turma."
Momentul crucial in evolutia religiei a fost cel in care religia, ca modalitate spontana de a face fata relitatii prin puterea participarii la un grup de interese comune, s-a institutionalizat. Institutionalizarea religiei si aparitia credintelor specifice, desi a dus la o intarire a metodologiei din punct de vedere al grupului, a provocat o rupere in comunicarea cu motorul primordial la nivel individual. Ca participant la o religie institutionalizata individul este mai slab ca putere absoluta, in favoarea intaririi grupului din care face parte. Institutionalizarea religiei a dat cale libera politizarii religiei si din acel moment religia ca atare nu mai aceeasi valoare de salvare individuala pe care o are trairea mistica primordiala. Pe de alta parte, politizarea religiei a dat mana libera manipularior sociale de catre grupuri restranse de indivizi cu acumulare de capital social si material. Altfel spus, politizarea religiei a generat sisteme sociale de tip "piramidal" (in care un strat mare de indivizi egali din punct de vedere social si material sustine fortat un strat ceva mai mic care la randul lui sustine fortat unul si mai mic si asa mai departe pana la un grup mic de indivizi care sustin de buna voie o individualitate speciala ce realizeaza legatura de putere cu "motorul primordial"), ca opozitie a sistemelor sociale de tip "platforma purtatoare de dom" (in care o masa mare de indivizi relativ egali din punct de vedere social si material sustin de buna voie un individ sau un grup mic de indivizi care realizeaza legatura informationala cu "motorul primordial").
De aceea eu nu cred ca "trebuie sa avem nevoie sa credem intr-o fiinta divina." Credinta vine odata cu omul. Ceea ce nu vine odata cu omul este in ce crede si modalitatile de a isi intretine si manifesta credinta.
Asa cum spuneam mai sus, participarea la o religie vine cu scaderea potentialului de realizare individuala a unei relatii personale cu divinitatea in favoarea unei relatii sociale cu divinitatea. Cine cauta o relatie personala trebuie sa urmeze calea mistica. Daca se urmaresc partile mistice adiacente religiilor primare, precum si cele adiacente credintelor popoarelor asa zis primitive, se observa o asemanare in ceea ce priveste dezbracarea relatiei cu divinul de constructiile necesare pentru sustinerea sistemelor mari sociale. Calea mistica indiferent daca este vorba de isihasm sau Meiser Eckhart, Kabala, mistici sufi, caile Yoga or budism, potenteaza legatura individuala cu divinul si ajuta individul sa se integreze social fara a transforma aceasta din urma integrare intr-o conditie. Misticul realizeaza o relatie directa cu numinosul, lumina lumii care starneste admiratia, respectul si dragostea in sufletul omenesc pur, deschis unei comunicari neintinate si unei aceptari a mesajului primordial desupra tuturor obstacolelor generate de realitatile uneori iluzorii ale universului. Misticul alege calea iubirii pentru "motorul primordial" care il pune intr-o pozitie de iubire a existentei asa cum este si implicit a semenilor sai. Participantul la orice religie alege calea inversa: prin iubirea semenilor si integrarea sociala sa ajunga la iubirea "motorului primordial". Aceasta il pune oarecum in pozitia oamenilor de stiinta moderni care incearca din fragmente disipate sa realizeze icoana Marelui Intreg.
In cele din urma, este doar o chestiune de alegere. Insa in amandoua cazurile singurul aliat al omului in stabilirea unei relatii cu divinitatea este iubirea. Insa aceasta este deja o alta poveste.

intrucat nu am acum destul timp la dispozitie sa dezvolt aici un comentariu pe tema adusa in discutie, am sa va dau cateva adrese pe net de unde va puteti documenta cu privire la acestea. din pacate materialul este destul de vast si va necesita multa rabdare din partea celor interesati spre a-l putea parcurge tot si a gasi lucrurile concrete. insa mai tarziu am sa incerc eu sa fac un mini-rezumat si voi cauta sa explic ce e cu sufletul omenesc.
1. http://www.bisericasfstelian.ro/revista/8.html
2. http://www.orthodoxphotos.com/books/LFC/ingeri.shtml
3. http://www.sfaturi-ortodoxe.fx.ro/
4. http://biserica.org/Publicatii/1995/NoVII/02_index.html
dintre acestea cel mai bine pus la punct mi s-a parut a fi al treilea. cititi, documentati-va si puneti la suflet cele descoperite, nu le ascundeti sub obrocul neincapator si intunecat al mintii, fiindca judecata fara simtire e ca trupul fara suflet!!!

just me

Omul este o fiinta religioasa.

Cineva spunea odata ca sufletul omului este crestin.

In acest sens, omul nu se margineste doar sa poarte in suflet un soi de speranta.

Unii spun ca poti pierde speranta, targuindu-te cu viata, dar cred ca gresesc, pentru ca speranta e irationala.
Ea e o parte a sentimentului religios si se naste, exista si prinde radacini in om in pofida logicii, a ratiunii, in acord cu un soi de absurd.

Acesta este motivul pentru care acel "credo ad absurdum" ("cred pina la absurd") al lui Tertullian e citat atat de des.

Pentru ca, daca ar fi un cat de mic sambure de ratiune logica, nu ar mai exista credinta.

Credinta e sadita in noi, in atitudinea noastra fata de lume si oameni, in mod apriori fata de cunoasterea acestora.

Cred cu toata fiinta mea un lucru:

ca sufletul omenesc este fara moarte, indivizibil si indestructibil...

Cred fara rezerve in viata vesnica a sufletului si in invierea lui Hristos, cel care a izbavit omul de pacate si ne-a dat speranta vietii vesnice...

Ce e cu adevarat important, este ca numim moartea o noua nastere...


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

simbolistica
in lumea crestina au circulat, inca din primele decenii, insemne/semne/simboluri care ori erau adoptate ca semne de recunoastere intre sustinatorii noii credinte, ori ca insemne pt. anumite locuri unde se intalneau. pe peretii catacombelor din Italia sunt scrijelite sau pictate o serie intreaga de cruci, pesti, ancore, cuvintele IHTIS sau IHNiKa s.a. eu vreau aici sa ma refer doar la semnele aduse de tine in discutie: soarele si porumbelul.
in Evanghelii se vorbeste destul de des despre "lumina lumii", "Rasaritul Cel de sus", "soarele Cel mai presus de soare", "soarele dreptatii", "Cel Ce ne-a scos pe noi din intunericul si umbra mortii"... in documente f. vechi apare acelasi simbol, uneori adaugat de traducatori pe marginea textelor, alteori de chiar autorii lor. dar toti, fara exceptii, sunt de acord ca acesta este simbolul lui Hristos. insusi "ochiul atotvazator" al lui Dumnezeu (un alt simbol in care un ochi este asezat intr-un triunghi pe marginea caruia sunt niste raze ca de soare) apare ca o expresie a dumnezeirii si a deplinei sfintenii ce iradiaza ca soarele. in nici o alta credinta a pamantului nu se mai gasesc astfel de simboluri, cu atat de interesante si frumoase conotatii.
in ce priveste porumbelul, indeobste se cunoaste faptul ca acesta este un prim simbol crestin. porumbelul apare si la Botezul Domnului, inchipuind astfel pe Duhul Sfant care S-a coborat peste Hristos. in acelasi context, unii crestini care se desavarseau si duceau o viata duhovniceasca de invidiat vedeau uneori, ca in niste vedenii, un porumbel coborand peste cei care se botezau. mai tarziu, lumea occidentala, rupand acest simbol de crestinism (din motive pe care numai ei le stiu...), i-a dat o cu totul alta insemnatate zicand ca e semnul pacii (porumbelul alb). totusi, chiar si asa simbolul a pastrat o oarecare legatura cu crestinismul fiindca Duhul Sfant este aducator de pace si de liniste. ceea ce apare pe unele cruci despre care ai amintit, poate sa fie simbol nu al Duhului, desi mai apare pe alocuri si aceasta interpretare, ci al sufletului omului care se urca usor ca un porumbel la cer. dar de obicei sufletul uman nu este asemanat cu un porumbel, ci cu un corb sau o alta pasare. asta tocmai ca sa nu se faca nici o confuzie intre sufletul omenesc si Duhul Sfant.
in rest, despre simbolistica de care se foloseste ortodoxia, simbolistica la care majoritatea cultelor au renuntat cu timpul punand accent doar pe cuvantul scris al bibliei, despre simbolistica aceasta putem vorbi la nesfarsit. ea incadreaza ortodoxia in niste, sa le zicem, limite ale cunoasterii (nu ale necunoasterii!), deoarece ne este mai usor sa intelegem anumite asa-zise mistere ale ei prin asemanari fizice, dar fara a cadea in pericolul celor care acorda simbolurilor inchinarea cuvenita persoanelor sfinte reprezentate de acestea. asadar este o mare diferenta intre a te inchina lui Hristos rastignit pe cruce, spre ex., si a te inchina lui Hristos fara crucea Sa. crestinii adevarati nu se inchina crucii goale, ci celei pline de jertfa mantuitoare. pt. ca, asa cum zicea cineva, atunci cand palmele Sale s-au intins tintuite pe lemn, intr-un suprem gest de imbratisare a lumii care in majoritate Il ura (vezi spusele talharului de-a stanga), palmele Sale au devenit Tablele Legii.

Vrei sa-ti spun si eu ceva? Astazi, cand abia incepusem sa citesc ultimele tale mesaje pe care mi le-ai adresat, chiar inainte de a ajunge la marturisirea ta cum ca ai plans de fericire, am fost si eu la un pas de a-mi da lacrimile. Cauza n-a fost nici interioara, nici exterioara, ca sa zic asa. Doar mi-am amintit o pilda care se potriveste ca o manusa prietenei tale si, de ce nu, noua tuturor.

Asadar era odata un mare pustnic, un om caruia i se dusese vestea in toata tara despre cat de devotat era lui Dumnezeu in tot ce facea. Si se invrednicise nu numai de bunatatile raiului inca din viata, dar de cate ori mergea la lucrul sau zilnic vedea alaturi de urmele pasilor sai si un alt rand de urme care, prin vedenie ingereasca, i se descoperise ca fiind ale Domnului. Asa isi petrecea zilele si parea sa urce din treapta in treapta cu fiecare clipa.

Dar uratorul pacii si al binelui, vrajmasul diavol, ca sa-l faca sa cada din treapta aceasta a desavarsirii (fac o paranteza: "sub cel ce sta pe creasta muntelui se casca o prapastie"!- aluzie la cat de usor poti cadea in abisurile mandriei) l-a ademenit cu o oarecare ispita si el s-a lasat prins de pacatul desfraului cu o femeie nerusinata. Dar abia petrecuta fapta aceasta ca imediat a inceput a boci cu disperare, a-si cere iertare de la Dumnezeu ca insusi Ap. Petru dupa lepadarea cea de 3 ori. Si plangea mai cu amar fiindca acum nu mai vedea cele doua randuri de urme, ale lui si ale Domnului, ci doar pe ale sale. Asa ca vazand ca plansul lui nu are nici un raspuns imediat, a inceput a carti intreband aproape deznadajduit:

-Doamne, de atatea ori ai fost cu mine, ai umblat langa mine in toate zilele vietii mele si m-ai tinut de mana ca pe un slujitor vrednic ce ti-am fost; iar acum, cand am cazut in aceasta mare a pacatului, in loc sa-mi fii aproape si sa ma sprijini, Tu nici macar nu Te mai apropii de mine? Unde este randul tau de pasi? De ce ma lasi singur sa ma zbucium fara nici un folos si fara vreo mangaiere?

Intr-un tarziu Dumnezeu ii trimise prin ingerul sau acest raspuns:

-In toate zilele vietii tale am fost cu tine, te-am aparat, te-am sprijinit, te-am indreptat, te-am tinut de mana. Spui ca te-am parasit acum fiindca nu mai vezi cele doua randuri de urme? Nu poti sa le vezi, pt. ca Eu acum te port in bratele Mele, te duc la sanul Meu ca pe oaia ratacita!!!

Din acea zi, acel pustnic nici n-a mai picat vreodata in asa inselare draceasca.

SI pt. ca tot am ajuns la capitolul pilde, mi-a mai venit una in minte chiar in timp ce-ti scriam cele de sus. Un inger statea in genunchi, aplecat peste spuza unui foc ce parea stins, si sufla din rasputeri in timp ce se gandea: "poate a mai ramas vreo scanteie"! El este ingerul pazitor ce insoteste pe fiecare om in parte tot timpul vietii pamantesti. Spuza aceea este sufletul omenesc, care e nepasator la mesajul Domnului si care se lasa cuprins de patimi.

Ma bucur si eu pt. tine, ca si pt. prietena ta. Ramai totusi cu picioarele pe pamant si nu te astepta la cine stie ce schimbari radicale. Acestea nu vin deodata si se varsa in om. Ele se cultiva, daca au samanta cea buna, apoi dau rod (dar la vremea cuvenita!). Si ai grija, pazeste-te de mandria pe care ai putea-o numai si gandi, in cazul in care ai spune ca TU ai adus-o la credinta. Dupa cum stii, noi nu putem face de la noi insine nimic fara ajutorul cel de sus.

Astept raspunsul si la cea de a doua intrebare pe care ti-am pus-o in mesajul anterior.

OK, mai vorbim. Imi pare rau dar sunt cam obosit si nu vreau sa scriu prostii.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

Ce sa mai zic, vad ca iti face bine gadilatul. :} Ai dreptate in ce priveste deciziile admin-ului, si pt. prima data de cand sunt aici am sa fac front comun in problema pe care ai pus-o. Sincer, si admin-ul stie treaba asta fiindca m-am adresat lui personal pe private, pana acum n-am voit sa dau curs imboldului de a cere sa se faca dreptate si legile sa se aplice nediferentiat tuturor- m-am gandit ca nu mai trebuie turnat gaz pe foc. Insa la fel ca tine am observat aceasta indulgenta si "scaparile" (omenesti dealtfel) nu s-au lasat mult timp asteptate. Si ai cuvantul meu ca as fi trecut cu vederea acest incident daca ar fi fost unul izolat, dar cercetand aproape toate subietele mai vechi si mai noi in care s-a ajuns la ponegrirea intai-statatorilor Bisericii Ortodoxe Romane si concomitent cu asta s-au blocat subiectele referitoare la evrei, se poate trage o simpla concluzie logica: e mai usor sa arunci cu mizerie pe obrazul intregii biserici si, uneori, chiar pe-al unui intreg neam (romanesc), decat sa aduci in discutie problemele istoriei noastre atinsa in atat de multe locuri de evreii romani. Cumva este explicabila aceasta predispozitie, mai nou s-a instituit chiar o zi a holocaustului in Romania (cred ca ai auzit recent), si tare ma tem ca asta e doar inceputul unui lung sir de compromisuri pe care tara noastra va trebui sa le faca- nu mai explic ratiunea pt. care cred cu tarie afirmatiile acestea. De fapt compromisurile au inceput mai demult, cand ne-am ploconit pe la porti straine si-am pupat talpile celor care ne-au vandut placerea de a-si sterge picioarele cu noi. Dar stii ce m-a durut cel mai mult, ca in replica mesajului prin care aduceam la cunostinta admin-ului ce se intampla de fapt pe acest forum, mai-mai ca eram sa fiu luat pe sus. Nu vreau sa creada cineva ca incerc cine stie ce prin acest mesaj, nu caut nod in papura nimanui si cu atat mai putin acestui spatiu in care am placerea deosebita si cinstea de a ma afla alaturi de "ai mei". Sunt putini cei care au mai incercat, tardiv si timid uneori, sa atraga atentia asupra acestor lucruri, dar chiar de-ar fi fost o singura persoana care sa fi cerut sa se ia aminte, admin-ul avea obligatia morala de a-si insusi critica fara suparare si de-a vedea ce se intampla (deci si din pdv al minoritatii)- pt. a-si pastra credibilitatea si nepartinirea in fata utilizatorilor!

Trecand insa peste acestea, ca sa nu ne obosim prea mult cu acest gen de lucruri, sa privim si latura buna a intamplarilor din ultima vreme- te las pe tine sa le cauti...! :} Am ajuns la conluzia ca ce e bun pt. unii, e rau pt. altii, si "vitavercea". Asa ca stradania de-ai aduce pe toti la o unire de cuget si simtiri este o simpla utopie sortita esecului inca din start. Stie fiecare ca "in gustul omului nu poti sa faci KK"- daca lui ii place mancarea afumata, ce ma deranjeaza pe mine? Sau ce-l deranjeaza pe el faptul ca eu mananc la restaurant si el de-abia isi duce zilele cu un codru de paine? Bogatia (in spirit si gandire) nu este garantul fericirii, tot la fel cum saracia (in spirit si gandire) nu este garantul nefericirii. Am intalnit oameni simpli care vorbeau aproape ca niste adolescenti, cu acea neprihanire a inimii, si care nu se cazneau sa gaseasca explicatii logice si sa faca teorii de tot felul pe marginea nu stiu carei teme, insa se vedea pe chipul lor senin cat de multa fericire zacea in ei; si-am vazut oameni culti, cu doctorate si diplome din cele mai cautate, oameni gata sa-ti faca o teorie lunga cat o zi de post pe marginea nu stiu carui subiect, dar care erau atat de crispati si de negurosi si de incruntati fiindca inca nu gasisera toate intelesurile lumii (numai pt. ei) sau fiindca ar fi vrut sa le arate ei tuturor cine sunt si nu puteau, incat mai-mai ca s-ar fi razboit cu toata lumea. Nu degeaba zice Hristos: Dumnezeu a facut de rusine invatatura lumii fiindca a descoperit copiilor si pruncilor cele nepatrunse ale omenirii... De asta si spune "lasati copiii sa vina la Mine", ca nu doar in sens fizic se referea El, ci si la sufletul omenesc vazut ca un copil.

Ar fi f. multe de zis pe marginea acestor lucruri dar cred ca ar trebui sa ma marginesc la atat. Mi-am facut un obicei (prost, zic eu) de a scrie mult, chiar daca si mie mi se pare adesea ca vorbesc dupa dreptate si adevar. Dar ma intreb apoi daca nu cumva acord prea mult timp vorbitului si prea putin pusului in practica...! De asta mi-e si mai mult frica, poate ca va veni ziua judecatii peste mine exact in scaunul asta ergonomic si voi fi intrebat: ce-ai facut pana acum? Pai, sa vezi Doamne, n-am facut mai nimic fiindca n-am avut timp decat de vorba, incercam sa le explic astora de aici cele despre Tine!... Si aici imi vine in minte imaginea aceea apocaliptica: "intrucat nu ati facut unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie nu Mi-ati facut". NU zice..."intrucat nu ati vorbit unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie nu Mi-ati vorbit"!!! Te las pe tine sa tragi concluzia aferenta.

P.S. M-am gandit la ce spuneai tu in mesajele tale referitor la conflict. Cred ca toate conflictele au o singura baza de pornire, acelasi sambure: mandria! In momentul in care nu mai conteaza decat sa ne simtim noi bine, cand egoismul se reflecta in tot ce spunem sau facem, cand hotaram sa rupem relatii pe motivul neintelegerii, cand se intampla toate acestea nu mai suntem crestini de nici o culoare. Si in acest caz nu mai putem vorbi despre crestinism purtati de resentimente si dusmanie si invidie, putem vorbi doar ca sa ne aflam in treaba.

Ok, iti doresc sa ai pace.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

...de cenusa eram
Si existam fara sa traiesc
Si totusi eram viu.
Este cazul sa fiu sincer si direct,santeti poetul sufletului omenesc si doresc in viitor mult sa scriti,eu unul voi citi.

ce va face sa credeti ca Dumnezeu nu are in tolba Sa indeajuns de multe suflete..si ca trebuie sa "recicleze"??

din pct de vedere demografic teoria reincarnarii pica lamentabil, numai daca vom considera ca unele suflete vin din alte dimensiuni..deci ,practic, nu numai ca ne reincarnam dar si calatorim prin univers, dintr-o conditie in alta, dintr-o forma intr-alta...tot ce e posibil.

Si la fel de posibil sa fie chiar imposibil.

nu pot spune ca e asa sau asa, pentru ca trebuie sal asam intotdeauna loc flexibilitatii si sa nu fim indarjiti pana la fanatism in parerle noastre .insa intuitia imi conduce ratiunea spre o teorie mai mult decat spre cealalta

Cred ca esenta sufletului omenesc este nemuritoare si eterna si ca evoluam neincetat si continuam aceasta evolutie prin dimensiuni spirituale si superioare acesteia fizice, fara a ne intoarce pe pamant si a ne manifesta in acest plan iluzoriu...

intotdeauna inainte...niciodata inapoi...cu atat mai putin reincarnarea intr-o forma inferioara a existentei( planta sau animal) este posibila
daca este ceva de ars, karma rea sau ceva de genul asta..de obicei o ardem in viata aceasta pentru ca faptele rele sunt ca bumerange se intorc intotdeauna la noi, sau le purificam in lumile spirituale ale existentei, unde regresam spiritual si traim in intunecime si departare de Dumnezeu, perioade indelungate ..dar si asta depinde de marinimia si generozitatea Divina, pentru ca dincolo asta e singurul mod de a evolua spiritual...plus rugaciunile celor in "viata" inca .

intrebare pt cei ce cred in reincarnare: tinand cont ca timpul nu exista...va reincarnati ( ma rog, ne reincarnam) si in trecut si viitor
( raportat la pamant si limitarile planului fizic, la samsara)??adica practic pute ti/m fi proprii vostri stramosi sau stra -stra stra nepoti...?


When the fire of love is ablaze, it burneth to ashes the harvest of reason… And when the fire of love is become ablaze, the harvest of reason will be wholly consumed.” -Seven Valleys

Sigur ca Dumnezeu poate sa faca orice..insa imi e greu sa imi imaginez un Dumnezeu atat de lipsit de imaginatie...adica a creat intregul univers care este infinit cu toate minunatiile sale si cand a ajuns la pamant..hopa..stai sa vezi ca nu mai are in tolba creaturi..iaca face un barbat si o femeie si ii pune pe ei sa creeze pentru EL incontinuare...

haideti sa fim seriosi...interpretarea literala a povestii este o insulta la inteligenta umana...

Adam nu a fost primul om.Adam a fost primul profet ,adam este simbolul spiritului divin al omului iar eva cel al sufletului omenesc,apartinand limitarilor umane.

copacul binelui si raului este simbolul Lumii fizice, pentru ca lumea spirituala este absolut Buna si luminoasa. Insa in lumea fizica binele si raul, intunericul si lumina,exista ca si conditii opuse..

sarpele simbolizeaza atasamentul fata de lumea fizica

iar adam ,indemnat de eva-latura sa omeneasca,materiala, manaca un mar din copacul atasamentului si astfel se incatuseaza lumii materiale, devenind atasat de ea, pierzandu-si locul in paradisul Libertatii Supreme, al detasarii de tot ce nu este Dumnezeu..

Dar intram intr-un subiect prea vast... majoritatea povestilor din cartea sfanta a Bibliei au insemnatate simbolica, profunda, subtila.

creationismul si evolutionismul nu se contrazic de loc, ba ele pot fi chiar complementare si asa vor fi inntr-un viitor indepartat...sigur ca speciile evolueaza, si omul a evoluat din ceva insa cu siguranta NU din maimuta...

omul a fost om, cu capacitatile pe care le are si calitatile inerente, cel putin in mod potential si latent, inca de la inceputul existentei sale...desigur ca acum bilioane de ani, aveam forme de limbrici sau cine stie ce aratanii, insa sufletul exista si mintea si ratiunea la fel, in mod potential cel putin daca nu macar cat de cat manifest...am evoluat si am ajuns la forma de astazi insa maimute nu am fost niciodata....suntem o specie cu totul diferita, ce a fost supusa si ea procesului indelungat al evolutiei.Insa omul este talismanul suprem al Creatiei..are atribute divine, puterea de a rationa si discernamant si liber arbitru...evolutia omului in timpul isotric poate fi comparata cu evolutia tot a omului intr-o perioada de o viata umana...beblusul are toate capacitatile in mod potential insa numai timpul i le dezvolta...capacitatea de a rationa, de a se percepe pe sine ca si identitate distincta etc..la fel si omul, desi milioane de ani s-a aflat intr-o conditie aparent de leguma si nu a manifestat atributele cu care era inzestrat in mod inerent, in timp el s-a dezvoltat si a ajuns la un anume stadiu ..ca este al maturitatii sau al adolescentei, cine stie??probabil ca peste alte milioane de ani oamenii vor avea forme cu totul diferite, poate nici nu vor mai avea forme...

urari de bine!

"Knowledge is a  single point, but the ignorant have multiplied it."
-The Seven Valleys -

Dumnezeu a creat lumea, incununand creatia Sa cu omul, punand in el toate elementele universului.

Prin suflarea Sa, a aparut sufletul omenesc.

Cu bine,


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Vorbind despre domnia sa, Octavian Paler afirma ca este un "animal afectiv". Indiferent cat am cauta sa ne ascundem in propria gaoace de singuratate, nevoia de afect exista in fiecare din noi, indiferent ca lasam sau nu sa se vada asta. Un principiu al moralei crestine este sa-i dai celuilalt ceea ce ai vrea sa-ti dea el tie: ai nevoie de prietenie? Ofer-o tu mai intai. Dovedeste-te demn de acest concept. O data creata prietenia, pasii urmatori nu sunt foarte usori de obicei. Trebuie sa investesti timp, rabdare, intelegere... sa ai suficient tact incat atunci cand nu esti de acord cu anume atitudine a celuilalt sa i-o arati fara a-l jigni... fiindca sufletul omenesc e foarte susceptibil si fragil...
Ingrediente? Sinceritate, onestitate, timp, disponibilitate, caldura, atentie, dorinta de a imparti bucurii, umar dispus sa fie udat de lacrimile celuilalt...
Dar eu cred ca merita.

Sentiment=vibratie a sufletului omenesc
Ce este inteligenta?

„În inima lui, speranţa ― această buruiană de nestârpit a sufletului omenesc ― începuse iarăşi să înflorească.”

Bagai de seama ca melancolia
Cu-aroma-i dulce de migdal-amara
S-a-nfipt cu delicata-i radacina
adanc in amintirea care ma-mpresoara.

Lasati copilul ce se-ascunde-n voi sa-si scuture in soare pletele-i balaie. Asa cu bine spune un bun amic, „atata timp cat in fiecare din noi se mai ascunde un copil, inseamna ca nu-i totul pierdut. „ De ce oare doar celor mici le sunt deslusite tainele? De ce doar ochii lor strabat necuprinsul? De ce doar urechile lor prind soapta tainelor? De ce doar sufletul lor cerne spaimele ce se vor naste peste ani? Mereu m-am oprit in fata portii. Mereu mi-am spus sa n-o deschid singur. Sa fim impreuna. Dar nu toti pot zari poarta. Pentru unii poarta Taramului Fermecat nu exista. Pentru altii ea se ascunde in spatele unei chei ruginite sau in spatele sifonierului plin de umbre. Unii ajungeau in fata ei purtati de vant sau pur si simplu se trezeau acolo. „Caci desi poate ca nu vom vedea niciodata in aceasta viata ceea ce cladim, noi construim ceva ce nu va fi niciodata daramat.” – Bolton Hall

Tehnoogic vorbind, cel mai mare om rus a fost Mendeleev, in rest mai nimic.Stalin ne-a invatat cum nu se construieste o societate. Peru I ne-a invatat cum se copie realizarile altor natiuni. Kutuzov ne-a invatat ca, uneori, cel mai bun lucru de facut, e sa nu faci nimic. Dostoievski ne-a invatat cestii despre murdaria ascunsa a sufletului omenesc, de parca nu stiam si singuri, Lenin ne-a invatat ca o natiune de "multi dar prosti" poate fi condusa de o "elita" interesata. etc.
Raminem la Mendeleev - in rest = nimic.

Daca ma gandesc mai bine,sunt indragostita lulea.Sunt indragostita de viata,de frumusetea sufletului omenesc,de tot ce ma inconjoara.

De unde ai aparut ? Nu te-am mai vazut de secole:)
Da, scuza-ma, indragosteala asta a ta, de viata, de sufletul omenesc etc, ce legatura are cu dragostea pe internet ?:)