tata simbol al singurtatii

horica, le zici ca un tata ! noi nu vrem minte, vrem sex, bere si "the american way of life" !
=================
"- Dubito ergo cogito"
"- Cogito ergo sum"
Descartes

da' de ce n-ar merge, nene?
adica eu sunt homosexual da'-s d-ala care nu recunoaste, si deci am o nevasta-paravan sau cum s-o numi ea...
nu-s porc ca-s homo, ci-s nemernic ca mint, da' asta n-are nici o importanta din perspectiva discutiei noastre.

asadar, femeia ii face un copil homosexului nedeclarat si asta micu', daca nu se molipseste genetic (ca sa zic si io asa) macar accidental si tot invata de la tat'su cum sa minti competent o femeie-n pat.

ar sa vie unul, in curand, care va declara ca minciuna-i deci chestie genetica, una care ni se trage de la un homosexual din stramosi, ca ei e vinovati pentru decaderea rasei, amin.

de ce zic asa?
pai, fiindca numa un gay ar putea incerca sa-i indulcesca unei femei neimplinirile din cearsafuri in timp ce un macho s-ar intoarce, draga, cu cur aj cu spatele.

ho, ca glumeam.

Dizplacutu´e un porumbel crescut la umbra limbii spaniole, in care o actiune isi are neaparat o dezactiune, imi cer scuze, eram grabit.

Despre film: e incitant, mai ales pentru ca e considerat un film de cult, la fel cum Pink Floyd e considerata o formatie de cult.
Mai nou i se da o deosebita valoare europeana prin faptul ca poate fi juxtapus unui simbol evident european, zidul Berlinului.
Violenta nu face aluzie la Vietnam ci la cel de-al doilea razboi mondial, fiind practic momentul in care personajul principal al filmului isi pierde tatal. Un moment oarecum cheie, atat pentru personajul in cauza, cat si despre miile de orfani de tata care ao populat europa post belica.

Mai tata mai nu ai aflat pana acum cine sunt niste masini de pus intrebari? Copii ! Pana la pensie mai am 43 de ani (nu glumesc) asa ca pana atunci exersez intrebarile filosofice. Acum am alta noua : cand primesti o inima noua in urma unui transplant si incepi sa iti amintesti lucruri care nu ti s-au intamplat, incepe sa-ti placa lucruri care inainte te dezgustau cum se numeste? Daca vi se pare ca nu stiu ce e DNA-ul explicati-mi sa aflu si eu.

azi o sa va povestesc despre andrei

andrei, 12 ani, autism sever, poate executa cam toate deprinderile care-i confera autonomie (spalat, toaleta, sireturi, nasturi, mancat, etc), dar are o oarecare stangacie in miscari si o lipsa de precizie (in desenarea formelor, sau in procesul de imitatie)

un copil foarte frumos, ca de altfel, majoritatea copiilor autisti (au trasaturi "armonice", regulate, frumoase, partial si din cauza lipsei de expresivitate faciala, lipsei de mobilitate faciala si corporala)

andrei nu vorbeste decat vreo 20 de cuvinte (mama, tata, da, nu, bine, asa, "coco" - spune asta cand cineva ii este drag)... probabil ca mai multe nu va vorbi niciodata...
desi studiile pe scoarta cerebrala sustin ca invatarea limbajului dupa 12 ani este imposibila, nu ma pot opri sa nu gandesc ca la andrei se va putea... de ce? pentru ca am descoperit ca andrei cunoaste limbajul... si e doar un blocaj de redare/ exprimare a cuvintelor, nu o problema de semnificatie...

iata cum am descoperit...
m-a atras andrei din prima zi cand l-am vazut... roscat, frumos, cu o privire limpede si constienta care se oprea undeva in mine, cauta ceva, si fugea mai departe, in altii...
andrei isi lovea colegii de clasa, oamenii din jur, lovea cu forta si constient de ceea ce face... vedeam pe fatza lui ca nu este, ca la alti copii, tipul acela de lovire pentru a-si "gasi limitele corpului", a sti "pana unde este el in spatiu"...
andrei lovea dintr-o nevoie de atentie... "hei, eu sunt aici!! stii?? eu exist! eu contez! nu ai voie sa treci pe langa mine fara sa observi ca exist!"
o singura fiinta in toata scoala se putea intelege cu andrei... dar persoana aceea nu era in perioada respectiva in oras... andrei era in turmentari interioare chinuitoare... cu corpul tot timpul un arc, alergand, lovind copii, izbind usi, scaune, banci...

nu m-am apropiat eu de el, el m-a ales pe mine... cand s-a uitat in ochii mei prima data, a fost "suflet pe suflet" deodata...
pe vremea aceea nu stiam ca andrei intelege tot ce se intampla, eram eu insami prea "mica" nu de varsta, ci de spirit, ca sa imi dau seama de asta...
eram clueless cu andrei... te simti pierdut in fata unui copil care, la inceputul pubertatii, cu puf de mustata si crescind in barbat, nu vorbeste deloc... si stii ca nu are nici o deficienta de receptie sau emisie a sunetelor...
parea mereu ca vorbele mele nu ajung la el, dar observam ca tonul vocii il relaxa sau agita, ca pe catzei... cu rusine recunosc ca dresaj am incercat sa fac cu andrei... dresaj prin tonul vocii...

foloseam tonul vocii pentru a-l certa sau lauda in diferite contexte, dar mai mult decat pe cuvinte ma bazam pe "melodia" vocii mele, usor soptita, creind o senzatie de intimitate, ceva care era "al lui" si se petrecea doar "pentru el", pentru ca eu intuiam ca are nevoie de "coltul lui", pe care nu il avea fizic, iar eu i-l dadeam sufleteste...

dupa o vreme andrei incepuse sa se raporteze la mine... ma privea fix asteptand o reactie ori de cate ori facea ceva, bun sau rau... eu ii confirmam ca exista, prin reactia mea care demonstra ca "he has made a difference" in our world...
in clasa, eu eram "lumea" pentru andrei, nu profesoara pe care o lovea mereu, sau alti caregivers care nu il puteau stapani cu forta... niciodata n-am folosit forta cu andrei si niciodata nu m-a lovit... o singura data a incercat sa ma impinga, dar cu fermitate si fara afecte negative i-am aratat ca exist si raman pe locul meu...

era o perioada foarte zbuciumata pentru el, culminase cu refuzul de a sta la ore, petrecea timp pe holuri, haladuind fara de sine prin scoala, chinuit interior (simteam eu)...
mai mereu trebuia sa ies din clasa sa-l caut, sa-l aduc... nu-mi iesea partea cu adusul inapoi in clasa, avea o vointa sau o neliniste foarte puternica... de care nu se putea elibera, o purta in el peste tot...

intr-una din zilele in care incercam sa-l aduc pe andrei inapoi in clasa, mi-a venit ideea sa pun in practica o tehnica din hipnoza... nu stiam ce o sa iasa... este vorba despre povestirea simbolica, pentru eliberarea de "incarcaturi" psihice pe care nu poti sa le denumesti...
(de fapt, eu am facut un hibrid intre povestirea simbolica si exercitiile de relaxare pentru intrarea in transa usoara...)
de exemplu, daca o persoana isi descrie greutatile vietii ca si cum ar merge pe drum tragand o ghiulea de picioare, povestirea simbolica va infatisa un om care merge pe drum cu greutati legate de picioare si se elibereaza treptat de ele... daca iti descrie viata ca fiind ceva care ii apasa pe umeri, povestirea va alege un personaj care poarta un sac in spate si treptat ii goleste continutul...
"treptat" este cuvantul-cheie, pentru ca informatiile trebuie sa ajunga in staturile profunde, in inconstient, si sa aiba efecte eliberatoare in timp...
psihologia nu e ceva ermetic, o suma de tehnici si metode ca sa "descifrezi" oamenii... ci inseamna sa gasesti intuitiv felia care i se potriveste fiecaruia ca sa-i alini tensiunea, sa-i faci lui bine, nu sa il dezgolesti pana la cele mai intime secrete ale lui pentru orgoliul propriu...
rolul tau in viata lui e meteoritic, "operezi membrul defect" si pleci, nu te joci de-a reconstrui individul... cu asta nu sunt de acord in psihologia moderna: nu are masura, nu isi stie limitele...

dar, sa revin... l-am luat pe andrei de mana, l-am tras spre mine si am inceput sa-i povestesc ce vedeam pe geam, afara...
"uite, afara e dimineazta, pasarelele canta vesele in copaci, oamenii merg pe strada... unii se duc la servici, altii se intorc de la servici... pamantul respira... respira ca noi si hraneste copacii, plantele, lumea... soarele este pe cer si toata lumea se bucura... oamenii sunt veseli in sufletul lor... merg pe strada... unii se duc la serviciu, altii se intorc de la serviciu...
copiii sunt in clasa... copiii deseneaza copaci... copaci veseli care respira ca si pamantul... soarele ii incalzeste... toata lumea e multumita si merge pe drum... oamenii vin de la servici... sau se duc la servici... fiecare are treaba lui... copiii sunt in clasa si deseneaza... fiecare se bucura de lumea asta frumoasa... plina de soare... pamantul se bucura de soare si respira ca noi... pamantul respira... copacii respira si se incalzesc la soare... noi stam la caldura langa soba... afara totul e bine... fiecare are treaba lui... in clasa copiii sunt linistiti... copiii deseneaza copaci... copacii sunt multumiti pentru ca e soare si e bine... pamantul se bucura... oamenii merg, fiecare la treaba lui... copiii au treaba lor in clasa... toata lumea e multumita... pasarelele canta..."

si tot asa, i-am vorbit lui andrei cu ton egal, repetand cuvintele, totul in jurul ideii de liniste, pace, bucurie calma, multumire a intregii lumi... am simtit la un moment dat, in bratul lui care ma atingea, o decontractie musculara... se relaxase... juma` de ora i-am vorbit primele dati... ma urma linistit in clasa si desenam impreuna pe tabla... ne delimitam teritoriile, andrei invata astfel ca exista si ceilalti, cei din jur...
juma` de ora... apoi din ce in ce mai putin, zilnic... ajunsesem la un sfert de ora, 10 minute cand a trebuit sa intrerup...

imi este atat de dor de andrei... si am aflat ca si lui de mine, un copil care nu vorbeste, acum mai mare decat atunci... a dat de inteles in jurul lui ca-i lipsesc eu...
sunt atat de mica pentru o bucurie atat de mare... pentru ca este o bucurie vie sa existi pentru cineva pentru care lumea e compusa doar din cateva persoane, dintre zecile pe care le intalneste de-a lungul anilor...
eu exist pentru andrei... conducator de popoare sa fi fost, nimic nu insemna... dar o sa-l vad din nou, peste o luna, inainte de Craciun, pe el si pe alti copii de care mi-am legat sufletul...
nu stiu cum va fi... cat ne-am schimbat cu totii... imi e atat de dor de ei... suntem asemenea... spirite vii... nu toti suntem spirite vii in lumea asta... unii sunt "adormiti" intr-un fel, nu stiu cum sa zic... nu sunt "cu totul aici"...

----------------------------------
Counseling pentru cretini: bungee-jumping de la 30 m cu coarda elastica de 60 m.

putin, dar mult...viata e simpla,dar e coplesitoare...scurt si la obiect!...foarte simbolic!...fain!

sträinätatea e, cred eu, in mintea noasträ si e intretinutä prin bariera vorbirii/limbii. Am studiat in diferite täri si din momentul in care limba inceteazä a fi o barierä dispare si senzatia de a fi in sträin¨tate. Romin, german englez, spaniol, japonez....atunci cind vorbim aceeasi limbä sintem toti doar oameni cu aceeasi tintä: sä invätäm ceva, sä träim, sä ne bucuräm...Incepem si sfirsim a fi sträini in mintea noasträ.

E amiazà, e varà, suntem la seceris si ne odihnim pe razor, in umbra unui màces.
Alàturi, tata s-a làsat pe spate, sà atipeascà putin. Mama priveste gràul in tàcere.
Poartà o pàlàrie de pai, innegrità de ploi, cu snurul trecut pe sub bàrbie, si are obisnuita ei expresie gravà, pe care nimic n-o tulburà si nimic n-o indulceste.
Isi acoperà gura cu palma, simbolic parcà. Mama a tàcut mai mult decàt a vorbit.
De càte ori mà gàndesc la ea, ii aud intài tàcerea, abia apoi ii revàd chipul.
Nu cred cà mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi in toatà viata.
Si toate aveau acelasi inteles: sà fac numai ceea ce se cuvine.
Dar ce se cuvine ?
Sunt lucruri pe care altàdatà le-am dorit pentru ca dupà aceea sà mà rusinez,
dacà nu de dorinte, atunci de modul cum le-am implinit.
Uneori, gesturile puerile aveau o scuzà.Vàrsta.
In primii ani de liceu, mi-am dorit foarte mult o pereche de pantaloni scurti.
Cànd mi-am vàzut, in sfàrsit, implinità dorinta, era, din nenorocire, iarnà.
Tocmai incepea vacanta.
Si am plecat in miez de noapte de decembrie, pe un ger de cràpau pietrele, in pantaloni scurti.
Trenul in care m-am dus era atàt de aglomerat incàt n-am avut loc decàt pe coridor làngà scara.
In garà unde coboram de obicei, cànd m-a zarit, tata s-a speriat deoarece aveam picioarele rosii ca flacàra din pricina frigului…
Dar scuza vàrstei are limitele ei.
Mai tàrziu mi-am dorit o bicicletà. N-am avut-o cànd am dorit.
Mi-am cumpàrat-o cànd trecusem de douàzeci si cinci de ani si nu se mai cuvenea sà-mi pierd,
cum mi-am pierdut, dupà-amieze intregi gonind cu bicicleta pe sosea, spre Giurgiu ori spre Ploiesti.
Am intrat mai tàrziu intr-o salà de concert si, lipsit de màsura,
càtiva ani am ascultat pàna la saturatie, sapte, opt ore zilnic, discuri cu muzicà simfonicà.
Apoi, mi-am làsat pick-up-ul sà se pràfuiascà. Nu se cuvenea. Am fàcut-o totusi.
Cum am fàcut atàtea altele care nu se cuveneau. Am tàcut uneori cànd trebuia sà vorbesc.
Mi-am gàsit justificàri cànd nu aveam nici una.
M-am càlàuzit o vreme dupà principiul foarte discutabil cà orice fericire e bunà, numai fiindcà e superioarà plictiselii si golului.
Uneori, am impresia cà amestec in realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica in parte contradictiile mele.
Am terminat prin a mà resemna cu faptul cà in calitatea mea de om rational nu mà pot intelege cu mine in calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rational percepe fragmentar, intre anumite limite, viata sà zicem, omul afectiv e gata sà iubeascà fàrà rezerve.
Cei doi sunt legati unul de altul ca doi frati siamezi.
Nu se pot despàrti in aceeasi masurà in care nu se pot intelege.
Cel mult se pot tolera.
Omul rational ii tolereazà omului afectiv inexplicabila lui lacomie.
Omul afectiv ii tolereazà omului rational grimasa scepticà.
Poatà cà existenta "celuilalt" este pentru fiecare un pret ce trebuie plàtit echilibrului.
Imi ràscumpàr tristetile cu o mare nevoie de a iubi,
si imi plàtesc faptul cà sunt deschis spre orice bucurie posibilà cu amàràciunea cà nu mà pot opri la atàt.
Poate cà mà aflu mereu in altà parte decàt s-ar cuveni.

e simbolic de fapt viata=lucruri din viata nu viata care este opusa mortii corporale, iar moartea de care vorbeam e o moarte sufleteasca, nu at o moarte a corpului. printre ce am mai vrut sa arat e ca uneori viata trebuie ca sa te omoare putin si ca trebuie sa accepti. si paradoxul face lucurile mai frumoase, nu crezi? oricum multumesc pt comentariu:)

---------------------------------------------------
negrul este alb si albul este negru deci sunt cenusii???

"Te anunt însă că proastele obiceiuri barbare nu se moştenesc genetic.... Asa că... nu fi panicat afirmînd că "... nu cred că m-aş mîndri că m-am născut în urma faptului că un soldat roman mi-a ucis tatăl şi mi-a siluit mama..."
Sincer, nu ai de ce să te ruşinezi din cauza românilor."
De acord. Am vrut numai să ştiu dacă românii tot se mai mîndresc pe chestia cu Traian - tată al românilor. Pare că le-a trecut. E bine.

tata,tata,vreau si eu la cotoferie.

sau ;da-mi topropul sa ma stelg pe maini.

avantajele sint simbolice si inspre ceea prin ce femeia trece pentru a da nastere, in afara de asta, in zilele noastre, nu cred ca se mai poate vorbi de alte diferente. fiecare are dreptul sa aleaga si sa hotareasca.

unii cred ca fara zeu, simbol de bine creat de om, nu mai poate fi pace si intelegere. gindesc ca aceasta sursa de inspiratie trebuie pastrata, fara ea, ce va fi? va fi ca intotdeauna, ideile si creatiile omului vor concorda cu mantalitatea epocii.

...si a trebuit mutat pentru ca era ridiculizat de toti ceilalti copii."
Observi care e problema? Sper din inima sa o observi!!!

Da, bineinteles ca o observ, dar copii de care vorbim erau copii din scoala primara care nu erau indoctrinati impotriva homosexualismului, poate nici nu auzisera de asa ceva. Este vorba de pornirea naturala/instinctuala a celor copii vazind doua femei sarutindu-se cu patima si in public! Probabil fiecare dintre ei vazuse acasa parintii lor facindusi unul altuia gesturi de tandrete. Dar nu de asa amploare.
Eu nu spun ca asta este un caz este general. Este un caz particular pe care l-am prezentat in replica la cazul particular prezentat de tine.
Idea era ca in general se exploateaza cazurile particulare in sustinerea unor idei.
Bineintels ca fiecare comunitate are oameni de tot felul, buni si rai, inteligenti si redusi mintali. Dar societatea si natura are legi pe care toti trebuie sa le respecte. Si schimbarea legilor trebuie facuta intr-un mediu democratic dupa ce au fost studiate efectele secundare a schimbarilor.

"Familiile traditionale cu mama, tata, copii bunici reprezinta o minoritate in America."

Asta este consecinta unui sistem social in care educatia este deficitara si in care legile s-au schimbat (LIBERALIZAT) sub presiunea diferitelor grupari fara sa fie supuse unui process de gindire.

"ce propui pentru copiii care nu au tata si mama si pe care nu vrea nimeni sa-i infieze?"

Societatea trebuie sa aiba grija de ei. Si cind spun societatea nu ma gindesc la antrepizele particulare, care sint orientate mai mult pe profit decit pe servicii, ci la organizatii guvernamentale/publice.

Care este avantajul pentru comunitatea homosexuala daca li se ofera dreptul la casatorie?
Ce schimbare importanta va aduce in viata lor?
Si care este impactul asupra restului societatii?

Toate cele bune.

ideea ca isus nu avea tata pamintean si a inviat nu mi se pare adevarata si nu ofera raspunsuri.

Un poem scris bine. Am gasit însă o portiţă de a strecura o corectură în text.
„De-amparti lumea in doua” --à>> De-mparţi lumea-n două.

Se scrie cu î nu cu â, la început de cuvânt, sigur a fost o scăpare. Succese, prietene, sănătate şi tenacitate pe toate tărâmurile.

Simbolul zeu este inteles de fiecare cum vrea si de multe ori, cei care au mintea ocupata de ideile imaginate despre el nu fac cum trebuie, sint ocupati de o iluzie "nepaminteana", deci nu este util si poate fi periculos. Ceea ce este simplu de inteles este ca un creator poate exista daca are creier, ceea ce in univers se dovedeste ca nu zboara, fiind pe pamint si de dimensiuni animale. Deasemenea, simplu de inteles ca prea multi gindesc fals din cauza acestui simbol, cei care gindesc ca mintea si sufletul lor pot traii fara creier si inima, ar zbura in cer, ar discuta cu altii etc. Chiar daca ceea ce un om a facut poate ramine dupa moartea lui, el nu.

Adrian Fuchs :

1. De indata ce i-a ucis pe d-alde Zeus sau Baal-Amon.
2. Conturarea divinitatii trebuie sa fi fost o actiune colectiva derulata in timp.
3. De ce creeaza tata un bau-bau ?
4. Zeul nu e o "persoana" ci un contur simbolic de ... idee.
5. De ce oile o urmeaza pe cea care se pravaleste intr-o prapastie ?
6. Nu se pune problema capabilitatii ci cea a necesitatii. Nu mai e nevoie de modelarea unei divinitati. Oricum sunt destule pe piata si concurenta este acerba.
7. Omenirea tinde spre cunoastere si explicatii, in dauna credintelor.
8. Pe om l-a creat ... Pithecantropus ...
9. Chiar faptul ca participi la aceasta discutie e un castig in sensul ca ...uzezi de neuroni ...
10.Te inseli cand presupui sau afirmi ca nu cred in nimic ... Cred in Homo sapiens.
11.Te inseli si atunci cand zici ca vreau sa uzurpez locul Domnului. O naluca vag conturata si imprecis dispusa nu poate sa tenteze. O asemenea imagine este de-a dreptul hilara.
12.Idem cand concluzionezi ca sunt foarte multumit de mine. Nici nu ai habar cate pot sa-mi imput ...
13.Nu lupt impotriva nimanui. Nici nu combat.
14.Acel final e posibil doar atunci cand apa nu va mai fi uda !

Să-l stresezi pe securistul întreprinderii schimbând bancuri politice în birou e şi asta o consolare într-un sistem concentraţionar. Oare până la ce nivel vi se îngăduia libertatea asta? Aţi fi procedat la fel cu securistul şef pe oraş, pe judeţ, cu Ceaşcă însuşi în ipoteza în care s-ar fi deplasat la voi în fabrică?

Cei care au insistat să testeze limitele toleranţei sistemului nu cred că au sfârşit-o prea bine. Gheorghe Ursu a trimis scrisori la Europa Liberă şi avea în general o atitudine ireverenţioasă faţă de orânduire. L-au îngăduit ce l-au îngăduit până când în teoretic blândul an ’85 l-au arestat şi l-au bătut până l-au omorât.
În „Politice” Patapievici descrie noaptea de 21-22 decembrie petrecută la Jilava. La cât de des apare sângele în text slujbaşii sistemului nu par să fi pierdut nimic din aptitudinile anilor ’50. E drept că se referă la poliţie, nu la securitate, dar nu văd vreo deosebire etică între astea două instituţii. Sistemul a fost în stare să muşte până în ultima zi.

Bineînţeles că nu toate colaborările se pot justifica prin frică, uneori motivaţia e evidentă, dar nu totdeauna-i clară limita între teamă şi oportunism. Mai ales când intră şi o doză apreciabilă de firesc. Să mă explic – din ce am citit comunismul a picat brusc, în urmă cu două săptămâni nimeni nu i-ar fi prevăzut sfârşitul. Când spun nimeni mă gândesc la marea masă, nu la elita de partid, că ăia s-au adaptat imediat, parcă s-ar fi născut în „democraţie”. Aşadar pentru cei mai mulţi sistemul părea veşnic. Bun, rău, în el vă fusese dat să trăiţi. Atunci cât e laşitate, cât răutate, cât arivism şi cât instinct de subzistenţă într-o colaborare nu foarte entuziastă a unei profesoare care avea de ales între sat şi Timişoara?

Şi pot fi o groază de astfel de cazuri în care erai la mâna sistemului, fie ea mâna cu pâinea sau cea cu cuţitul. Nu spun că-i nemaipomenit de frumos ce au făcut, spun doar că asta era firescul – coabitarea cu securitatea. Nu toţi posedă o morală desăvârşită şi auto-dăunătoare şi dacă se mai deschid multe dosare s-ar putea ajunge la revelaţia că jumătate din populaţie a turnat-o pe cealaltă. Sau că optzeci la sută dintre români se turnau reciproc.

E logic şi meritat ca cei ce au încasat-o pe bază de informări să afle cine le-au fost binevoitorii şi să-i târască prin procese. Dar mi se deplasat să fie înfierate colaborările din constrângere şi care n-au produs nici o victimă. Şi foarte deplasat ca amărâta aia de Muscă să fie transformată în simbolul răului când există candidaţi mult mai potriviţi pentru asta.

Se face prea mult timp de cind oamenii sint posedati de creaturile bibliei, este suficient pentru a sti ce acestea aduc. Este natural ca acum incepe sa nu se mai vrea, pentru ca se spera la o realitate unde oamenii sint in acord si evoluati. Fiecare credincios crede ca zeul este si spune in felul lui, simplu de inteles ca a fost simbolul soarelui si apoi al binelui, dar nu tata sau stapin care vrea si cere.