toate mi se intampla numai mie

mi s-a mai intamplat si mie ca refuzat fiind sa ma comport (aproape) marlaneste. E o chestie atat de orgoliu cat si de vulnerabilitate emotionala.

Sa incercam sa nu ne tragem scaunul reciproc. ;) Fiecare om din spatele unui nick are motive( sigur )pentru care sa fie respectat. Numele meu este Irina si nickul meu este JUST.A.TOUCH Mi sse intampla si mie chiar oricui mai ales cand ni se pare ca doar altzii sunt in neregula.

aaaaa
Sa-mi spuneti cand ajungetzi la o forma finala a raspunsului catre mine, pana acuma am citit vreo 2. Dar imi place ca avetzi un anume gen de umor.

Multzumesc. Cu respect, aceeasi Irina(just.a.touch)

SA AVETZI O ZI FANTASTICA.

Asa mi s-a intamplat si mie. Dupa o saptamana de cafenea am incheiat socotelile cu multe site-uri dubioase.
Dupa inca ceva vreme, am lasat si blogul sa se stinga.
Si inca ceva. Fara legatura cu acest loc, prin vara am scuturat craca. Rau. Am ramas in messenger cu oameni, nu cu imbecili. Si in telefon, si in viata. E o chestie de alegere. :)

"probabil ai sarit la beregatzi si d-aia n-a aparut..."
nu prea merge chestia asta. Acu sa nu intzelegi ca bag mana in foc pt. abecedar. Dar mi s-a intamplat si mie acu ceva vreme, incercau unii marea cu deshtu'. Se plictiseau intr-o zi(CRECA, ca altfel nu-mi explic) si mi-au rejectat cateva commentarii. Ma si gandesc cum isi luasera semintzele ori pop-cornul si berea si asteptau sa fac urat cum am mai avut o tentativa slabutza rau(dupa standardele manifestate in trecutul meu de pe persoana mea), sperau la ceva extra. Da eu ori am imbatranit, ori m-am lovit la cap, ori am obosit ori nush ce sa mai cred dar.... Bre asa m-o palit o lene da o lene chioara ca abia dupa vreo zi si ceva vazui cand citeam din urma si incercam sa postez si dau refresh la pagina si apar comentariile mele, mi le aprobase adminul pt. ca erau atat de neutre si cumva la subiect, nici macar firicel de intentzie de sarit la beregata, logic ca le-a dat drumul.

Exista deci cineva care n-are ce face, intrudere. Da zau daca vreu sa stiu cine e. Ziceam si eu ca poate o fi si asta o explicatzie.

honey, mi s-a mai intamplat si mie sa citesc si sa tac. dar nu cu anii.

apoll, sa stii ca da :)). nu vezi ca eu acuma lucrez la karma ca pot mai apoi sa ma plimb in liniste? :))

zaraza, asta e o imagine... poetica. ups, scuze, stiu ca nu-ti plac punctele de suspensie, dar imi scapa :)

nu mi se pare nimic aiurea. mi s-a mai intamplat si mie.
mi s-a mai intamplat si sa nu deschid cafeneaua o vreme. cand revin sunt cumva pe dinafara, chiar daca as avea ceva de povestit nu-mi vine s-o fac.

mi s-a intamplat si mie. dar nu ma tine mai mult de o zi. din fericire.

da, ai dreptate, sunt pareri pe care de fapt autorul le si cere publicand textul.

si ai dreptate si privitor la felul in care unii primesc critica si constiinta deformata a propriei valori (vezi Sorin Olaru).

Dar mi s-a intampla si mie de multe ori sa critic mai dur un text, doar din inertie. Totusi, nu orice e sub Thomas Mann e conopida. Exagerez putin, dar ideea e ca standardele in Cafenea sunt puse dupa niste texte excelente, scrise de autori publicabili (publicabili pe bune, nu pe bani proprii).

pe scurt, eu sunt pentru nitica indurare. Doar nitica. (de exemplu textul acesta, in care, sincer, vad potential pentru un eventual text mai bun)

problema e ca folosim cuvintele in mod absolut, ca si cum ar fi obiecte. In orice definitie "curajul" e opusul "fricii". Dar de fapt "curajul e absenta, infrangerea "fricii". Ceea ce nu e acelasi lucru. De exemplu, opusul "iubirii" e "ura" sau "indiferenta"? Dar nu exista antagonisme perfecte decat in gramatica. Si de aceea ceea ce se aplica la un cuvant nu se aplica la celalalt din pricina ca cele doua nu prezinta fidel obiectele (fenomenele) care le corespund.

Frica e acel cuvant pe care l-am dezbatut mai devreme, iar frica normala am zis ca e reflexul instincului de conservare. Curajul e un cuvant (doar un cuvant) pe care-l folosim atunci cand cineva actioneaza in situatii in care majoritatea (?) nu ar actiona din pricina fricii, adica in pofida instinctului de conservare.

Astfel, eu cred ca exista un curaj normal (care e o chestie) si curaj anormal (care e om alta chestie). Sunt mai multe situatii:

-Atunci cand iti invingi frica actionand in pofida instinctului de conservare din niste cauze pe care rational ti le definesti ca fiind mai "importante" decat supravietuirea ta (de ex.: razboi, iti aperi copiii impotriva aligatori=ului etc.).

-Atunci cand iti invingi frica crezand ca nu poti pati nimic (de genul nu mi se intampla chiar mie sa am accident cu motocicleta la 220 km/h).

-Atunci cand iti place senzatia de adrenalina pe care ti-o da frica si incerci mereu sa te pui in situatii cauzatoare de frica (sporturile extreme).

-Atunci cand chiar vrei sa mori (in mod inconstient) si te pui in tot felul de situatii periculoase (exemple cu duiumul...).

Concluzia este ca nu poti face asemenea comparatii "mai mult, mai bun etc." comparand fenomene care nu sunt din aceeasi specie.

-Atunci cand iti invingi frica crezand ca nu poti pati nimic (de genul nu mi se intampla chiar mie sa am accident cu motocicleta la 220 km/h).

asta-i proba de curaj? eram convins ca-i proba de prostie ...



Concluzia este ca nu poti face asemenea comparatii "mai mult, mai bun etc." comparand fenomene care nu sunt din aceeasi specie.

ei, vezi? aici vroiam sa ajung si io la începutul discutiei când ziceam ca poti avea oroare de ridicol fara sa ai neaparat un complex de inferioritate iar tu-mi raspundeai ca n-ai vazut tip sigur de sine care sa aibe vreo oroare, frica de ridicol. si-mi împarteai fricile pe categorii etc...

nu faceam nici eu altceva decât sa nu compar fenomene care nu sunt din aceeasi specie. exact ca tine, mai sus ...

oroarea de ridicol e una, complexul de inferioritate, alta. specii diferite..:))

ma scuzi. probabil ca n-am inteles, cum esti prea subtila si de profunzimi mult prea adanci pentru una ca mine.

daca te intrebi de ce m-am bagat, ei bine hai sa satisfacem curiozitatea in ambele situatii imi pare ca dai dovada de o aroganta care ma face sa ma intreb... cam cat de sus esti tu fata de ceilalti.

si nu. atunci cand te-am tras de maneca n-am fost aroganta. sincera sa fiu... nu pricep ce te-a apucat.

fiind un site liber, in care se vorbeste mult pe langa topic, in care userii fac schimb de replici din comment in comment, mi-am permis, da, sa te trag de maneca/ sa fac haz de ce ai zis. li se intampla si altora aici. mi se intampla si mie. asa ca intre... vroiam sa zic amici... nush ... pana la urma ca intre amici da.

asa mi s-a intamplat si mie!
uite aici:
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/21018/cui/1
apoi m-am lasat pagubas si vad ca-mi merge bine!
scuze! nu am inteles ca este o gluma!

reply suflete pereche - de anja la: 04/05/2006 19:51:25
(la: IUBIRE CIUDATA, IUBIRE IMPOSIBILA...)
draga emily,

cat de bine te inteleg...aproximativ acelasi lucru mi s-a intamplat si mie. sunt casatorita (sunt impreuna cu sotul meu de 10 ani), si mi-am intalnit jumatatea. cel care mi se potriveste ca o manusa. cel care ma intelege, care intr-un timp scurt mi-a cunoscut sufletul, cel care imi este ca o picatura de apa. in acelasi timp insa, exista piedica despartirii de sotul meu, desi am avut deja cateva tentative. cu duritate, curaj si sinceritate. sotul meu ma iubeste neomeneste, trece peste tot, nu conteaza nimic altceva decat sa fie cu mine. ca nu ar putea trai fara mine. am avut parte de amenintari cu sinuciderea (le-am spus aminintari desi nu au fost exprimate drept amenintari, ci drept o consecinta inevitabila a desprtirii noastre), ceea ce de fiecare data m-a determinat sa ma intorc, neputand sa nu ma uit in spate la ce las. Exista si din partea mea o dependenta, un atasament fata de sotul meu (dupa 10 ani ar fi ciudat sa nu existe in conditiile in care ma iubeste ca un nebun, imi face toate poftele si nu a fost o relatie cu probleme) care nu ma lasa sa plec spre iubirea mea, spre sufletul meu pereche. In momentul asta m-am intors la sotul meu, inarmandu-ma cu resemnare. resemnarea unei vieti bune, in care as primi dragoste pana la sufocare, dar eu nu as putea da decat raceala. el este acolo, si ma asteapta. iar eu vreau sa ma duc. sa imi implinesc fericirea, sa pot sa iubesc si eu. sa fiu cu cel care m-ar implini ca femeie. dar....sotul meu nu accepta o despartire. dragostea lui a dat in dependenta obsesiva. si este convins ca numai el ma poate face fericita, si ca ma va face. daca as pleca brusc de acasa fara sa ma uit in urma, l-as avea pe constiinta toata viata. mai vroiam sa mentionez ca familia mea a luptat in cel mai josnic mod alaturi de el si impotriva mea. il sustin, il iubesc pe el, ma considera nebuna, manipulata, vrajita, ca imi distrug viata...

in ceea ce priveste situatia ta, desi nu am prea multe amanunte, sfatul meu este sa te duci sa iti gasesti fericirea alaturi de cel cu care esti menita sa fii impreuna. Du-te si implineste-ti sufletul. nu trai o viata de resemnare, de regrete si de renuntari. poate ca in cazul tau se poate. eu inca sper ca si in cazul meu se va putea. dar lupta! nu renunta! nu renunta la fericirea ta!
#120238 (raspuns la: #120123) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
suflet pereche - de delia la: 21/12/2004 16:18:57
(la: suflet pereche)

Comentariile sunt de prisos. Cand oamenii nu stiu sa fie deschisi, indiferent cine e persoana care aduce "noul", atunci e degeaba. :)
Oi fi scriind eu prost (in opinia voastra, evident), dar se intampla ca mie imi place sa scriu ce scriu, chiar daca uneori mananc litere sau pun un semn de punctuatie in plus/minus, e din cauza grabei.
Mi se intampla sa traiesc intens in momentele in care scriu si nimic din ce o sa spuneti voi nu o sa schimbe asta. Chiar daca voua vi se pare amuzant sa aruncati cu diverse in oameni, doar pentru ca nu impartasesc aceeasi directie ca voi, si mai ales, culmea curajului, va face placere sa va exprimati in grup, asta nu inseamna ca altii o sa se opreasca din scris. Bun sau rau, indiferent.

imi pare rau sa spun (si chiar m-am abtinut pana acum de jena) dar sunt de acord cu antevorbitorii.

sincer, pe mine fetitele astea m-au facut sa ma simt stanjenita, mi-au dat o senzatie de voyerism. imaginea nimanui nu ar trebui sa umble din mana in mana (asa cum se intampla aici, chiar daca virtual) atata timp cat acesta nu si-a dat acordul. iar daca e vorba de copii... nu se mai pune nici problema acordului.

la fel mi s-a parut dubios si stanjenitor cand ai postat fotografii ale unor tinere facute pe strada in Norvegia (parca).
mi s-a intamplat si mie sa fiu fotografiata pe strada de necunoscuti. crede-ma, nu e deloc magulitor, doar freaky.
si m-a deranjat, desi din bun simt am preferat sa ma fac ca ploua in loc sa ma duc dupa fotograf sa-i cer socoteala.

ma rog, n-o sa mai las alte comentarii pe subiectul asta. considera cum vrei parerea mea.

un curcubeu! ba nu, doua paralele:)
mi s-a intamplat si mie odata, dar ce folos... n-aveam nici pricepere, dar nici cu ce le poza. Dar sa stii ca amintirea lor face cat o mie de poze:)

Inseamna ca mi se intampla doar mie sa-mi iasa in cale numa' primaverile. hmmm

Nici. Pentru ca apare gandul "ei, lasa ca nu mi se intampla tocmai mie, ala a fost cretin, eu o sa fiu atent, etc, etc."

poate ca tie nu ti s-a intamplat insa mie da: sa fac greseli sau sa-mi asum riscuri cu toate ca eram educata si informata. am multe exemple - printre care si "banalul" fumat...

punctul 1 propus de tine e nemaipomenit, asa-i. dar sa ne amintim cat de "high" esti atunci cand esti indragostit lulea... hehe. si asta nu numai la 16 ani:)))

Daca inteleg bine, toti si toate din naratiune exista, nimic nu-i deosebit de spectaculos, totul mi s-ar fi putut intampla si mie.
Cu-atat mai vartos cred, ca e buna ideea-ti de a scrie despre asta...