comentarii

toc de tinut sabia


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Tinuta obligatorie - de Guinevere la: 03/04/2006 21:25:24
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
Abia astept tn2-ul! Inaugurarea e cu rochie de seara sau tinuta lejera?
Pantofi cu toc sau tenisi chinezesti?
Eu propun rochia de seara cu tenisi chinezesti. Am zis! Cine mai voteaza? :oP
#115192 (raspuns la: #115063) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sanjuro - de Alice la: 09/10/2003 01:00:41
(la: Singuratatea a devenit o boala rusinoasa?)
...eu zic ca nu e resemnare. Ciobanasul ala isi implinise misiunea pe pamant. Trebuia sa dispara. Dar "soarele si luna/ i-au tinut cununa", "pasarele mii/ si stele faclii"...cine a mai murit asa, Sanjuro?!O stea la capataiul meu, ca lumanare...Da-mi tu un epitet aici, ca n-am!
"Sabia nu taie capul ce se pleaca" dar umilinta-i schingiuirea sufletului. Traieste tu asa daca poti...mutilat.
Un vecin a murit ieri. O sa-mi lipseasca felul special in care-mi spunea "saru’mana", mi-am zis. Ce punct de vedere egoist!
#920 (raspuns la: #903) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
In trecut am tinut regimul At - de (anonim) la: 09/03/2004 21:12:42
(la: Cu ce regim ati reusit sa slabiti?)
In trecut am tinut regimul Atkins cu succes. DAR, nu l-as mai recomanda. In primul rand, daca nu il urmezi constant te ingrasi la loc, motiv pentru care acum va si intreb de altceva. Si in mod cert si mai important, e criminal pentru cei care eu au probleme cu colesterolul. Cand am inceput Atkins eram OK cu colesterolul, si cand am terminat, dupa 1 luna jumate eram peste limita. Si observam si eu: desi slabisem cat imi propusesem, cand dormeam imi amorteau mainile si trebuia sa ma tot foiesc ca poata circula sangele. La mine asta e cel mai clar semn ca mi-a crescut colesterolul. Deci daca nu aveti probleme de genul asta, Atkins functioneaza bine-mersi - eu slabeam in fiecare zi 1/2kg.

Am mai incercat si ciorba de varza. Criminala ciorba aia! Incepusem sa cred ca slabesc pentru ca mi-era asa de sila de ciorba incat mai mult de o portie pe zi nu puteam sa mananc. De asemenea, m-am ingrasat.

Concluzia mea e ca nu exista regimuri dupa care sa nu te mai ingrasi. Imediat ce incepi sa mananci si restul alimentelor "interzise" pui pe tine. Ideal este sa iti schimbi stilul de alimentatie si implicit de viata: sa mananci sanatos, cum zice Ozzy, daca se poate sa te faci vegetarian cu atat mai bine, sa faci exercitii fizice si in general sa nu te lipesti de scaun toata ziua. Dar sa fim seriosi. Cati dintre noi pot sa faca asa ceva. Nu neaparat ca n-am avea vointa, ca la un moment dat ti se acreste sa te tot stresezi ba ca nu-ti vine nu-stiu-ce de imbracat, ba ca X arata mai bine, ba de cate calorii are mancarea si ajungi sa te incapatanezi si iti gasesti motivatia. Dar cea mai grea chestie e sa rezisti, iar cel mai puternic adversar e familia. Acasa se gaseste gustos si toxic, adica cu ulei si prajeli si alte chestii, se mananca dulce, se beau sucuri... Plus ca nu face nimeni sport din proprie initiativa, ba chiar devin dependenti de masini pentru deplasari. Apoi la facultate iar se mananca pe apucate, se beau iarasi sucuri, se merge iarasi cu masina peste tot. Si exemplele pot continua, ca doar le stim toti.

Si chiar daca te decizi tu ca vrei sa schimbi deea ce nu-ti convine in viata ta, prea mult nu razbati. In cel mai fericit caz pana reusesc sa slabesc cat mi-am propus. Apoi ma mentin o perioada, si apoi incet incet ma ingras la loc. Asa ca peste 1an - 2 iar trebuie sa ma apuc de slabit.
Ironic e ca it mintea mea stiu ca vreau o viata sanatoasa. Bine macar ca nu beau si n fumez. Mai imi stricam sanatatea si cu asta.

Acum mi-am cumparat o lada de portocale, una de grepfruit si una de mere de la Metro si o sa incerc sa mananc in principiu fructe. Asta fiind un fel de partea a 2-a a regimului. Am observat ca in cazul meu daca ma apuc de o dieta fixa, sansele sa o tin pana la sfarsitul saptamanii la fel de stric sunt reduse. Asa ca in primele 2 saptamani fac un fel de dieta mai lejera, ca sa ma obisnuiesc cu noul tip de mancat, si apoi trec pe cruditati ca sa imi detoxifiez organismul. Avantajul e ca dupa asta slabesc mai usor.

Va urez succes celor care va mai chinuiti cu asa probleme si multumesc tutror celor care si-au exprimat parerea. Astept in continuare sugestii si alte idei :)

Si daca n-om reusi sa slabim, macar toti prietenii nostrii sa se ingrase!
(Cat adevar in zicala asta!)

Emi

P.S. Nu numai ca le-as trage o palma peste ochi celor care imi spun ca m-am mai ingrasat, dar si vreo 30 de Kg in plus ca sa aiba si ei cu ce sa-si omoare timpul si neuronii. Rautaciosii!
Ce-am mincat ieri. - de LMC la: 18/09/2004 00:14:49
(la: Casuta Postala A Lui LMC)
Ieri dupamasa am fugit pina la alimentara si am cumparat niste patrunjel pentru Gamalie (lui ii place numa ala cu frunza lata "patrunjel italian") si pentru ca am vazut vinetele pe ieftinire am cumparat citeva si-apoi am fugit acasa. Gamalie de mai multa vreme i-am dat sa manince numai Kale (care nu stiu cum ii zice in Romaneste) si morcovi. Acuma i-am taiat portia de Kale, ca stii cum ii, nu poti sa-i dai "omului" numai un fel de mincare ca se plictiseste, si pentru ca la celalalt fel de patrunjel isi cam strimba nasucul ala al lui roz, am facut sacrificiul si i-am luat din ala care ii place. Dar sa trecem la subiectul care de fapt am vrut sa-l povestesc.

Deci mi-am luat vinetele si patrunjelul si-am fugit acasa. Imediat am pus la foc o oala cu apa si sare sa fiarba. Intre timp am curatat vre-o 10 catei de usturoi si i-am taiat marunt de tot. Cind a inceput apa sa fiarba am aruncat doua portii de spaghete in oala cu putin ulei de masline si-am lasat sa se fiarba. Apoi i-am cerut voie lui Gamalie sa-mi dea si mie din patrunjelul lui sa-l toc pentru spaghete. Mi-a zis ca numai un pic imi da voie, si altul mai mult nu. Zis si facut.

Cind am vazut ca spaghetele erau aproape gata am pus intr-o tigaie ulei de masline, atit cit sa poata sa acopere toate spaghetele, cu niste ardei iute rosu cam o lingurita, din ala care este uscat si foarte foarte iute. Cind s-a incalzit uleiul am pus si usturoiul in tigaie si-am amestecat. Focul trebuie dat la medium ca sa nu se arda usturoiul. Intre timp sau terminat spaghetele care le-am strecurat de apa si care apoi le-am aruncat in tigaia cu usturoiul si ardeiul, si le-am amestecat bine. Am pus apoi patrunjelul, cam o mina, sau cit sa acopere toata portia de spaghete, si-am lasat citeva minute in tigaie pe foc pina toate gusturile sau imbinat. Asta se numeste “Spaghetti Aglio e Olio”. Si nu este iute de loc.

Dupa aceea le-am pus deoparte si m-am apucat sa fac Vinetele Pane.

Am taiat o vinata felii pe latime, deci feliile erau rotunde. Nu le-am curatat coaja pentru ca erau destul de fragede si frumoase, doar le-am spalat bine de tot. Le-am sarat cu niste Kosher Salt, de fapt asta am facut inainte de a ma apuca de usturoiul pentru spaghete, si le-am lasat deoparte citeva minute. Apoi le-am dat prin faina, nu prea multa, si prin ou batut cu furculita, si le-am pus in tigaia cu ulei incins dat la foc medium. Cind se facea un rind le puneam intr-un vas de ceramica si de-asupra am pus niste brinza monterey-cu-ardei-iute si brinza mozarella, si un pic de sos de rosii, din ala pentru spaghete de la borcan. Am repetat cu al doilea rind de vinete pane la fel, pina n-au mai fost vinete pane. Ultimul strat a fost de brinza si sos. Apoi am dat vinetele la cuptor, pe Low Broil, pina s-au imbinat gusturile si s-a topit brinza de-asupra.

Am mincat spaghetele cu vinetele impreuna acomponiate de un vin de masa gustos de ne-am lins pe degete si-apoi ne-am tinut cu miinile de doba. Binenteles pentru desert am mincat niste pepene galben, Honey Dew Melon, si asta ne-a intors cu burtile in sus.

Gamalie si el este super fericit ca are Patrunjel Italian in meniul lui zilnic. Morcovii nu-i lipsesc niciodata, ca aia ii plac oricind. Alaltaieri dimineata i-am dus doi morcovi grasalani si in 20 de minute i-a topit pe amindoi. Nu stiu unde au incaput in burtica aia a lui mititica. Azi dimineata bucurie mare nevoie mare peste el, ca acuma el este baiat mare si sta toata ziua liber prin gradina, a iesit si s-a lungit ca o placinta in gradina rotunda sub bradul inalt. Ma distreaza cum isi schimba locul lui de lungarit de colo colo, sub tufa se duce numai cind vrea sa doarma. De multe ori sint geloasa pe el ca n-are nici o treaba. Pentru Gamalie toate-s bune si frumoase, si nu tre’ sa-si duca grija de loc. Numa ca el nu stie ce bune’s Vinetele Pane cu Briza si Spaghete Aglio E Olio. Avantaj eu.
PT CA NICI NU SE COMPARA !!! - de nasi la: 06/10/2004 04:57:23
(la: De ce nu vrem inapoi, desi ne e dor?)
nu vreau inapoi pt ca:

1. aici cistig incomparabil mai bine, iar din salariu - dupa ce am scazut chiria, lumina, apa, telefonul, mincarea, benzina si citeva articole de imbracaminte rezonabile/ sau de-ale casei - imi ramin destui bani sa ies in oras la distractie, sa plec in weekend sa ma relaxez, nu trebuie sa string cureaua ca sa maninc din cind in cind la restaurant sau sa merg la un concert si pot sa pun deoparte pt o vacanta in insule o data pe an.

2. societatea romana nu imi place. este dominata de rautate gratuita, rea-vointa, invidie, megalomanie nejustificata, se calca pe cadavre, se injunghe pe la spate, nu exista respect pt cei din jur etc, etc, etc... si mi se face sila cind aud de mitul romanilor primitori. ROMANII NU SINT PRIMITORI, sunt doar fatarnici (in marea majoritate, trebuie sa clarific asta ca sa nu fiu inteleasa gresit) majoritatea te primesc cu bratele deschise atita timp cit cred ca pot beneficia cu ceva de pe urma ta. imi place societatea in care traiesc pentru ca este opusa celei din romania. exista si aici citeva din relele pe care le-am enumerat mai sus, dar intr-o proportie extrem de mica (in comparatie cu romania). intr-adevar padure fara uscaturi nu exista, dar facind aceasta comparatie societatea din romania este o padure uscata aproape total. noroc de citiva lastari tineri - din nefericire majoritatea se ofilesc, fiind sufocati de predominantele uscaturi.

3. in romania lumea e cu susu-n jos. e o scara de valori total rasturnata. exemplu: omul de rind se ploconeste in fata politicianului pe care nici in $%# (cot) nu-l doare de opinia publica. aici politicienii depind de oamenii care i-au ales si lucrul asta se reflecta in economie si sistemul de justitie. in romania cind vorbesti cu vreo secretara a nu stiu cui, se poarta ca si cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior si trebuie sa te prezinti la ea cu buchetul de flori si mica atentie. daca "atentia" nu e de proportii corespunzatoare ti se spune "nu se poate" sau "nu stiu". aici este invers. nu te lovesti de secretare ca de un zid, sint amabile si helpful, iar daca vii ca prostul cu flori sau atentii se uita mirate la tine si se intreaba oare pe ce planeta traiesti.

in romania cind intri in magazin, daca ai noroc esti ignorat, in cel mai bun caz. daca esti obraznic si vrei sa cumperi ceva (le deranjezi pe vinzatoare) se uita strimb la tine. iar daca esti chiar asa de nesimtit incit sa mai ai si intrebari despre produsul pe care vrei sa-l cumperi, sau tocmai inainte de a iesi pe usa observi ca atirna vreo ata din mineca, tocul are o zgirietura, sau conserva e expirata si vrei sa-l schimbi - sa te tii atunci! ti se trinteste ostentativ obiectul cumparat pe tejghea sau ti se scrisneste printre dinti ca n-ai decit sa cumperi din alta parte daca nu-ti convine, ce-i aia refund???? ai innebunit? de zici mersi ca macar nu te-au luat cu matura de goana. aici daca intri in orice magazin ti se zimbeste, vinzatorii sunt prietenosi, iar daca ceva nu e in regula, stiu sa-si ceara scuze ca nu au observat din timp ca item-ul e sub standard ca sa-l trimita inapoi la producator si sa ceara sa fie inlocuit, bineinteles ca ti se da altul in schimb, iar daca intimplarea face sa nu mai fie unul exact la fel in stoc, sau pur si simplu te-ai razgindit in ultimul moment atunci iti dau banii inapoi, numai sa nu pleci suparat din magazinul lor si sa le faci reclama proasta. si mai ales toate serviciile sint de calitate.

4. sistemul de invatamint. in romania de regula trebuie sa ai ochelari de cal si sa te conformezi cu "programa" - de multe ori stupida si nefolositoare. sa luam de exemplu studiul libilor straine. nu intereseaza pe nimeni de ce vrei sa inveti la facultate asa ceva? ca sa fii traducator de specialitate? ca sa fii translator? ca sa fii profesor? sau medicina: vrei sa fii pediatru? sau chirurg? sau geriatru? genetician? sau la constructii - vrei sa construiesti poduri, sau drumuri, sau case, sau cladiri de birouri?in toata facultatea nu ti se ofera cursuri special menite sa faca din tine un bun profesionist. o gramada de cursuri de umplutura. la liceu? HA! la virsta asta tinerii deja au o idee spre ce se orienteaza, si cele de baza din alte domenii le-au acumulat deja, ce le mai trebuie atita umplutura? sa-mi spuna si mie cineva cu ce beneficiaza un tinar de liceu care vrea sa devina avocat si se pregateste pt asta, daca pina in clasa a 12-a i se baga pe git matematici avansate si alte minuni pe care NU LE VA FOLOSI NICIODATA! ridicol. dar sa fereasca cel de sus ca un student sa fie mai bun la materia respectiva decit profesorul: este bullied, este amenintat cu picarea examenelor (mai mult sau mai putin explicit), nu am auzit niciodata in romania de un profesor care sa nu se simta amenintat de studentii exceptionali. ASTA E REALITATEA. am avut sansa sa cunosc si invatamintul de aici. studentii sint tratati cu respect si profesorii la fel. se acorda importanta cuvenita materiei care trebuie predata, dar se pune accentul pe "approach" si asta de multe ori inseamna thinking outside the box. cind voi avea copii sub nici o forma nu doresc sa fie educati in sistemul de invatamint romanesc.

5. felul cum esti tratat la locul de munca. in romania trebuie "sa ai spate". neamuri si prieteni influenti care sa te sustina ca sa nu stai cu frica pierderii locului de munca. daca nu ai spate, atunci trebuie sa muncesti cit 10, sa faci treaba colegilor si eventual si a sefilor. astfel le devii necesar, ca doar n-or fi fraieri sa te dea afara si dupa aia sa trebuiasca sa mai munceasca si ei. aici, dimpotriva, fiecare angajat are un job description, nu asteapta nimeni de la tine sa faci mai mult decit ti se cere, iar daca o faci totusi, atunci esti apreciat: ti se spune in fata, si de fata cu alti colegi "well done, good job!", se vede in marirea de salariu si cu timpul in avansarea in posturi de conducere. pe merit si fara sa fii slugarnic! rudele si cunostintele nu conteaza decit intr-o singura situatie: si anume nu toti angajatorii publica la ziar sau pe net cind apare un job vacant in compania lor, ci intreaba angajatii daca nu cunosc pe cineva care e capabil pt jobul respectiv. asta e SINGURA situatie in care cunostintele conteaza.

6. sistemul medical. aici muncesc, am un salariu, imi platesc impozitele la stat si beneficiez de servicii medicale gratuite (nu ca in romania, gratuite doar cu numele). daca am nevoie de medicamente, pe acestea le platesc, dar doctorii nu m-au tinut niciodata la usa si nu au asteptat niciodata "darul". asta la clinicile si spitatele de stat. cele particulare iti cer o taxa de consultatie (aici este intre 15-30$) si la ele paelezi daca sint mai aproape de casa sau de serviciu. dar peste tot iti faci programare si asta se respecta cu sfintenie! pe un om bolnav nu il face nimeni sa astepte in fata usii. in romania, daca ai nevoie sa te vada un doctor specialist, in primul rind trebuie sa ai cunostinte care sa te ajute sa ajungi la el, sau sa dai obolul asistentei sau altui doctor ca sa iti faca trimitere. si odata ajuns la maria-sa trebuie sa ii platesti si lui cotizatia. la policlinicile cu plata, iti iau banii, se uita putin la tine, dar asta nu ca sa vada ce nu e in regula ci in primul rind sa gaseasca un motiv sa te stoarca de ceva mai multi bani.

7. si ar mai fi si 8 si 9 si 10, 11, 12, multe... dar nu mai intru in detalii ca deja m-am saturat sa imi mai amintesc. dar nu-i nimic, fiecaruia ii face bine sa isi aminteasca motivele pt care a luat deciziea.

sunt romanca, nu imi e rusine de asta, dar nici nu consider ca e un motiv de asa mare mindrie, ca sa stam acuma cu coditza tzantzos ridicata ca suntem mai grozavi ca altii doar pt ca sintem romani. este pur si simplu un dat. nici de uitat de unde am plecat n-o sa uit, dar n-o sa uit nici DE CE. lucrurile se vor schimba odata si-o data, numai ca problema se pune in felul urmator: eu am plecat pt ca nu era bine, asta a insemnat un efort urias de adaptare, financiar, emotional... acum am o viata implinita, am o cariera, prieteni, sunt multumita si fericita, deci in afara de parinti toata viata mea e aici. nu ma intorc in romania pt ca aici e mult mai bine. cind (si daca) in romania va fi la fel de bine ca aici eu voi fi mai batrina, voi avea mai putina energie si ar trebui sa repet efortul. intrebarea mea ar fi DE CE as face-o? sa cheltui atita energie doar ca sa dau un bine pe acelasi bine? (asta luind in calcul posibilitatea ca romania sa ajunga la un nivel EGAL economic si de civilizatie).
Regele, tinut in sah de senat - de SB_one la: 04/11/2004 18:43:59
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)
Regele, tinut in sah de senatori




Adriana Istodor
Joi, 04 Noiembrie 2004


Senatorii au respins ieri cererea guvernului pentru dezbaterea in procedura de urgenta a proiectului de lege privind reglementarea situatiei juridice a bunurilor fostului suveran al Romaniei Mihai I si despagubirile de 30 de milioane de euro care urmeaza sa-i fie acordate

http://www.expres.ro/politica/?news_id=170743
#27644 (raspuns la: #27629) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt. souris - de ueit la: 01/12/2004 22:30:32
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
"d-voastra puneti semnul egal intre ciuma,tuberculoza,piatra la rinichi etc. si suferintele de alta natura ale omului,despre care eu vb. acolo,care se manifesta prin alienare,in sensul de instrainare,prin durere, nu fizica, ci sufleteasca."

Discutia era despre nivelul de fericire in trecut si eu am adus niste motive pentru care cred ca acesta era scazut. Nu pot sti exact ce gandeau acei oameni dar cred ca epidemiile, mortalitatea infantila, lipsa accesului la informatie, teroarea religioasa nu-i faceau prea fericiti. Nu sunt informat privind frecventa bolilor depresive insa trebuie tinut seama si de faptul ca viata omului aproape s-a dublat in perioada moderna, acesta aducand cu sine probleme specifice. Un alt aspect de care trebuie sa tinem seama este acela ca stiinta nu are scopul declarat de a ne face fericiti ci de a descifra mecanismele universului in care traim. Uneori putem ajunge la concluzii care nu ne convin insa, daca iubim adevarul, trebuie sa le acceptam si nu sa respingem stiinta pe motiv ca inainte eram mai fericiti.

"Stiinta si religia vizeaza 2 fatete diferite ale realitatii-de aceea si spuneam eu ca nu se afla in contradictie."

Religia a vizat si vizeaza si teritoriul stiintei. Nasterea din fecioara, ridicarea la cer, invierea mortilor, inmultirea painilor, oprirea rotatiei pamantului, potopul, plagile, eclipsa de trei ore, nu sunt fenomene pur spirituale. Religia nu a renuntat la acestea, care nu mai pot fi verificate, ci doar la cele evident false. Este in conceptia mea o lipsa de onestitate.
Trebuie spus si ca afirmatiile dovedite false (varsta pamantului, ordinea creatiei, geocentrismul, etc.), au suport biblic si au fost sustinute timp de 1500 de ani. E usor a spune acum, dupa ce stiinta a aratat adevarul ca toate aceste falsuri reprezinta o mica eroare si ca de fapt biblia nici nu spune asa ceva. In aceste conditii te intreb daca este logic sa acordam crezare intr-un domeniu neverificabil (cel spiritual) unei teorii care atunci cand a putut fi verificata s-a dovedit falsa.

"Au fost suficiente cazuri de vindecari miraculoase ale unor oameni carora medicina nu le mai dadea nici o sansa"

Din cate stiu eu aceste "miracole" nu au fost validate stiintific, prin urmare nu putem fi convinsi de autenticitatea lor.

"Importanta si superioritatea sufletului in raport cu trupul a fost dovedita de oamenii sfinti care s-au razboit cu acesta din urma si l-au dominat prin puterea celui dintai."

Faptul ca omul este capabil de autocontrol nu implica dualitatea trup-suflet. Rostul creierului este de a controla trupul prin urmare nu vad necesitatea introducerii ipotezei unui suflet independent.

"Cuvioasa Maria Egipteanca a trait in pustie 17 ani cu trei paini si jumatate si radacini iar la sf. celor 47 de ani de asceza nu mai simtea foame sau sete."

Nu stiu cum putem verifica aceste fapte, si chiar daca sunt reale nu reprezinta un miracol. Bosimanii traiesc in desert si se hranesc cu radacini sau insecte si nu au fost sanctificati.

"Gresit se vehiculeaza ideea ca D-zeu ne indeamna sa ne dispretuim trupul ("balast al sufletului"-spuneati undeva)."

Nu am afirmat ca "D-zeu ne indeamna sa ne dispretuim trupul" ci ca religia priveste trupul ca fiind inerent supus pacatului. Pacatul aduce dupa el damnarea sufletului, in acest sens trupul este un balast. Probabil aceasta idee este ilustrata cel mai bine de cuvintele lui Iisus (Marcu, 9):

"43. Si de te sminteste mana ta, tai-o ca mai bine iti este sa intri ciung in viata, decat, amandoua mainile avand, sa te duci in gheena, in focul cel nestins.
44. Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge.
45. Si de te sminteste piciorul tau, taie-l, ca mai bine iti este tie sa intri fara un picior in viata, decat avand amandoua picioarele sa fii azvarlit in gheena, in focul cel nestins,
46. Unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge.
47. Si de te sminteste ochiul tau, scoate-l, ca mai bine iti este tie cu un singur ochi in imparatia lui Dumnezeu, decat, avand amandoi ochii, sa fii aruncat in gheena focului."

Nu am afirmat ca saracia este o virtute, doar ca dezastrele lovesc fara sa tina aparent seama de rugaciuni si orientari religioase, si cei mai loviti sunt nu pacatosii ci saracii. Nu spun ca acesta dovedeste ca Dumnezeu nu exista ci doar ca ateismul este in mai buna concordanta cu faptele decat teismul.

"ziceati ca cel caruia nu-i lipseste nimic este mai predispus la acte de bunatate catre semeni. Dimpotriva cred eu,cel sarac mai degraba decat cel bogat intinde o mana unui nevoias."

Este discutabil. Cred ca in tarile cu un nivel ridicat de trai oamenii sunt mai dispusi la a fi amabili si la a ajuta pe saraci, pe cand saracia de multe ori abrutizeaza. Cred ca am citit in Adevarul un articol pe tema asta, dar nu am date statistice.

"Starea "de pe teren" contrazice spusele d-voastra cum ca oamenii vor deveni mai buni pe masura ce vor trai mai bine de pe urma realizarilor stiintei."

Sa inteleg ca japonezii si suedezii traiesc mai prost decat indienii, cubanezii sau romanii? Care este acea "stare de pe teren"? Pana la urma, atat timp cat si eu voi trai bine ma intereseaza mai putin cat de darnic este vecinul. Nu stiu daca stiinta face oamenii mai buni la suflet dar poate eradica saracia.

"nu stiu despre ce masacru al copiilor vorbiti..."

I Regi, 15:

"2. Asa zice Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a facut Amalec lui Israel, cum i s-a impotrivit in cale, cand venea din Egipt.
3. Mergi acum si bate pe Amalec si pe Ierim si nimiceste toate ale lui. Sa nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceste si da blestemului toate cate are. Sa nu-i cruti, ci sa dai mortii de la barbat pana la femeie, de la tanar pana la pruncul de san, de la bou pana la oaie, de la camila pana la asin". "

Este de remarcat motivul pentru care Dumnezeu ordona genocidul, faptul ca, cu 400 de ani in urma, amalekitii nu i-au lasat pe evrei sa treca bine-merci prin propria lor tara.

"cat despre explicatia mea unde vedeti cruzimea,nedreptatea despre care spuneti ca o accept."

Prin prisma teismului tragediile umane nu reprezinta pur si simplu intamplari nefericite, ci se petrec cu vointa sau acceptul lui Dumnezeu. Prin urmare un credincios nu le poate condamna in mod absolut ci este nevoit sa le accepte. Faptul ca un crestin poate citi fragmentul de mai sus fara sa-l eticheteze ca pe o crima abominabila pune bazele unei duplicitati morale in care terorismul religios isi gaseste justificarea. Daca Moise, Ioshua si Saul au facut voia lui Dumnezeu de ce Usama Bin Laden nu poate?

"Pt cel ramas in viata e lesne a spune ca e mai bine/frumos/demn sa mori in timpul somnului din cauza unui stop cardiac decat sa mori sub daramaturi ori decat sa mori dupa ce ai fost siluit.Dar pt cel care a murit -singurul pt care intr-adevar conteaza- ce importanta are?"

Personal prefer sa mor de batranete la mine in pat si nu sub sabia vreunui macelar cum a fost Saul. Daca tu ai alte gusturi nu am ce comenta. Sunt de acord ca dupa ce omul moare nu mai conteaza pentru el, dar durerea celorlalti nu este de neglijat.

"dovezile pe care imi cereti nu vi le pot da."

Iti dau eu un fir de investigatie. Studiaza in Biblie in ce mod si-a tinut Dumnezeu juramantul fata de Israel in ceea ce priveste teritoriul pe care i-l va da. Promisiunea este repetata in multe locuri si suna cam asa (Ioshua, 3):

"9. Iar Iosua a zis catre fiii lui Israel: "Veniti incoace si ascultati cuvintele Domnului Dumnezeului vostru.
10. Din aceasta veti cunoaste ca in mijlocul vostru este Dumnezeul cel viu Care va alunga de la voi pe Canaanei, pe Hetei, pe Hevei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Amorei si pe Iebusei.
11. Iata chivotul legamantului Domnului a tot pamantul va trece inaintea voastra peste Iordan."

In discutia noastra ai ridicat o problema care mi se pare extrem de importanta, aceea a absurdului unor situatii in viziunea ateista. Ma refer la:

"putem oare dirija si hazardul,absurdul(pt ca in lispa lui Dumnezeu doar asta ne ramane)acel absurd care face ca unul sa moara la 3 ani ,asa cum ziceam intr-un accident stupid,iar altul sa traiasca 300 de ani."

Voi incerca sa arat in continuare ca nu filozofia ateista, ci dimpotriva, teismul, prin premizele pe care le introduce, provoaca acest absurd.

Ateismul spune ca universul functioneaza dupa anumite legi (sa spunem legile fizicii) si o face fara a da vreun interes gruparilor temporare de atomi numite oameni. O piatra care cade de pe un munte nu alege sa loveasca un copil, un batran, sau sa treaca pur si simplu mai departe. Ea cade din niste cauze mai mult sau mai putin cunoscute insa nu urmarind vreun scop sau planul cuiva. Daca un copil s-a aflat pe traiectoria ei este tragic pentru noi, oamenii, dar nu este absurd. Nu este vorba decat de actiunea acelorasi legi universale la un moment nefericit pentru oameni.

Ce ne spune insa religia? Omul este centrul creatiei si tot universul a fost creat in folosul lui. Creatorul, o fiinta de o putere, inteligenta si bunatate infinite este extrem de preocupat de soarta oamenilor, le asculta si indeplineste rugaciunile, ii ajuta sau pedepseste, are pentru ei un plan bine stabilit. Nici o piatra nu se clinteste fara voia Lui.
Se vede cum introducerea acestor ipoteze genereaza absurdul. Acel copil a murit pentru ca Dumnezeu a incuviintat acest fapt (de unde si intrebarea "de ce, Doamne" pe care o pun adesea in momente grele oamenii religiosi). Daca parintii lui sunt credinciosi si s-au rugat pentru el, pentru sanatatea lui, iar Dumnezeu nu i-a ascultat inseamna ca, fie ei au gresit undeva, fie Dumnezeu avea un anume plan cu copilul lor. Nu poate fi vorba de pura intamplare in universul teist.
Fireste, religia trebuie sa raspunda cumva la aceste intrebari, trebuie sa evite situatia de absurd. Este vorba de trivialitati, ca totul decurge conform unui plan (necunoscut, desigur), ca precis copilul se afla in rai si la indemnul de a persista in rugaciune si de a nu contesta dreptatea lui Dumnezeu.

In concluzie eu zic ca am aratat cum ateismul ne prezinta o realitate simpla, lipsita de mistere, aceea ca omul nu are un loc preferential in univers si ca este de datoria lui sa se adapteze si sa lupte pentru supravietuire. Am aratat ca teismul complica inutil problema introducand ideile de rol central al omului in creatie si de existenta a unui scop (plan) si incercand sa evite absurdul prin formularea unor explicatii ad-hoc, imposibil de verificat. Prin urmare, in problema discutata de noi, ateismul este alegerea rationala.

Sunt interesante si implicatiile teologice pe care le are moartea unui copil mic. Voi considera cazul in care sufletul acestuia ajunge in rai (daca este trimis in iad aceasta ar fi o evidenta nedreptate):

- daca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa ajunga in rai iar cei care mor la scurt timp dupa nastere ajung acolo, care mai este scopul acestei lumi, a liberului arbitru, a venirii lui Iisus, a intregului plan divin? Pur si simplu putea sa puna oamenii direct in rai, in acelasi mod in care copilul respectiv a putut accede acolo, si sa nu le permita acestora sa pacatuiasca.
- este preferabil ca oamenii sa moara la nastere intrucat ei vor ajunge sigur in rai, si dupa cum spuneai, "asta afecteaza doar trupul aceluia ,adica ce este mai putin valoros in noi".

Numai bine!

Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.
(Ioan 8:32)
#30333 (raspuns la: #30088) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Romania -- tinuta umila a splendorii". - de Dinu Lazar la: 10/02/2005 16:01:05
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Mai multi criticoshi m-au intrebat pe email de ce nu spun nimic aici de cel mai mare eveniment din lumea fotografica romaneasca al ultimilor zeci de ani, adica care este:
---------------------------------
Humanitas si Razvan Voiculescu va invita la lansarea albumului de fotografie si la expozitia "Romania -- tinuta umila a splendorii".
Albumul contine o viziune originala asupra taranilor si peisajelor din Romania, intr-o selectie de 225 de fotografii alb-negru, tiparite in conditii exceptionale. Dimensiuni: 25/35 cm, 296 de pagini.
Prefata lui Horia-Roman Patapievici si imagini din aceasta carte la
http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2135
----------------------------------------
Ce pot sa fac, este sa anunt evenimentul, adica ca sa zic asa fericitul eveniment, rodul unei asa mari edituri, unui asa mare fotograf, unui asa de altfel stimat autor de prefata, si sa declar in mod public ca m-am ramolit si ca imi pare rau sa constat asta; am ajuns la aceasta concluzie dupa ce am vazut albumul si dupa ce am citit prefata, care m-a lasat cu gura cascata.
Ma rog, este normal ca dupa o anumita virsta sa vina si berbeleacul de pe derdelush, imi pare foarte rau ca nu mai inteleg nimic din ce se intimpla.
Cumplite sunt dramele virstei senile care m-a lovit ; se pare ca nu pricep chiar nimic.
Ce pot sa fac, este sa anunt cafegii de fericitul eveniment editorial si sa ma bucur ca intelighentia romana conjugata a produs o opera de un asa de extrem de elevat nivel, care mie imi scapa, cum ziceam, din cauza problemelor mele legate de ramolismentul personal constatat cu ocazia rasfoirii operei respective.
#35875 (raspuns la: #35847) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tinuta: in pijama si cu freza - de mya la: 17/02/2005 07:38:32
(la: Comunitate Romaneasca din Occident)
Tinuta: in pijama si cu freza precum muma padurii :)))
#36509 (raspuns la: #36500) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Athos, jeans e tinuta decenta - de Calypso la: 27/05/2005 23:35:30
(la: Aspectul exterior)
Athos, jeans e tinuta decenta, curati sa fie;

ce inseamna pt mine tinuta indecenta, un ex.: o femeie imbracata in biserica c'o fustita de-o "palma" si cu buricu gol....
Criss: dar nu toci matematica daca daca tie-ti place - de horiatu la: 27/06/2005 00:00:07
(la: adolescenta....)
"dar nu toci matematica daca daca tie-ti place altceva..." - si continuand idea lui Criss - "si nu invata daca nu-ti place, si nu accepta nici o provocare asa in general daca ma intelegi" si apoi stai de vorba cu Criss care poate discuta numai un subiect la un moment data, ca si cand adolescenta s-ar compune din mai multe subiecte...
In definitiv, socieatea are nevoie si de pictori la semne de circulatie, daca tie iti place sa circuli sau sa pictezi daca ma intelegi, si daca faci numai ce vrei tu pentru ca asa ti se pare corect fata de viata asta tampita, viata asta tampita te va pune exact acolo unde are ea nevoie mai mult: closetar.
Altfel, simte-te liber sa alegi ce variante iti par mai putin tampite. Cand stai cu ochi pe pereti si nu sti la ce sa te gandesti, gandestete ca timpul asta tampit trece in societatea asta tampita in favoarea ei si nu a ta, si gandeste-te la Criss ca poti ajunge ca el.

(Scuze Criss, dar sa sfatuiesti un copil bun sa nu invete?! asa ai spune copilului tau?)
#56878 (raspuns la: #38751) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
In general imi plac combinati - de Honey in the Sunshine la: 20/10/2005 14:45:37
(la: Cum va asortati hainele?)
In general imi plac combinatiile alb si o culoare puternica (verde inchis, mov, caramiziu - care sunt si foarte la moda sezonul asta) sau crem-negru pentru vara.
Iarna port aproape intotdeauna blugi albastru inchis cu bluze, trench-coat-uri si esarfe negre , gri sau maro.
Sunt o maniaca a trench-coat-urilor si a cizmelor, exprima o eleganta discreta si sunt destul de casual.

Cand e vorba de tinute elegante merg aproape intotdeauna pe negru, dar asta mai ales pentru ca se asorteaza bine la tenul meu foarte alb si la parul roscat. Parca fefe spunea ca-si cumpara haine care se potrivesc cu aspectul ei fizic, sunt perfect de acord. La parul roscat se potrivesc foarte bine culorile: verde inchis, negru, crem, auriu, alb, albastru cerneala.
Din nou, cand e vorba de tinute mai speciale prefer ca imbracamintea propriu zisa sa fie simpla, discreta, pentru a compensa cu pantofi cu tocul foarte inalt si posete-bijou.

Cand sunt in vacanta ma imbrac mai tot timpul extravagant (turbane din esarfe, salvari, rochii de chiffon s.a.m.d)

_____________________________________________________
Membra SIMC - Securitatea Inchizitoriala Mister Cafenea
pretu' fericirii - de maan la: 30/12/2005 18:42:18
(la: felii de cozonac)
Incepea de fiecare data cu mamaie, care zicea clipind siret: “de-amu’-ncepe postu, Ionele!”
Si-ncepea cu fasole cu ‘muratori’, varza acra au ceapa sparta-n pumni si frecata bine-bine cu sare “sa-i mai taie din iuteala”, felii de mamaliga rece coapate pe plita in parf de sare grunjoasa, cartofi copti, orez bulgaresc si-alte minuni de cari nu-mi amintesc acuma.
Incepea, cum nu, cu tata-mosu’ care se caznea cum putea si el sa nu maraie a ‘anafuri’, ‘biserici’ (era sa zic ‘cristelnite si calapoade, putain et bordel de merde!’ ma scuzati!) ori ‘grijanii’. Nici ‘potochi-te-ar sa te potocheasca’ n-avea permis a zice, ca nu se mai intelegea cu à batrana zile de-a randu’ ori asta nu se facea-n Post, s-o pui adeca pe mamaie sa sada suparata.
Incepea, cum va spui, cu-un soi de furnicaturi ce zumzaiau a neliniste si-a nerbdare in sufletu-mi de copil.

In dimineata de Ignat m-ascundeam in odaie la buna (buna-mi era mama lu’ tataie si-a avut tot timpul o suta de ani! De-aia-i mai ziceam ‘mamaie batrana’) si-acolo, cu capu-ntr-o bondita ce traznea a seu de oaie, asteptam sa se stinga junghiul de guitz-a-moarte, ce trecea ca un cutit prin tot satul.
Veneau la noi nea Neculai a lu’ Grama cu Vasile-a lu’ Suta sa taie porcu’, ca pe tataie mereu il lua rematismul atunci si nu putea …
Repede-repede si porcul devenea o dihanie ciudata ce ardea-n cuibarul ei de paie, cu palalai pana-ncer … vedeam asta-n gand si-mpotriva vointei mele, cu tot cu gaura din gard prin care indraznisem odata a privi macelul.
Ma luau din pat cu forta si radeau cand ma vedeau cocotata calare pe namila parlita si faceau haz de lacrimile mele neputincioase “las’asa s-ai noroc la anu” ziceau, in timp ce buna ii boscorodea si ma salva mereu din mijlocu monstrilor care-mi dadeau ca ofranda codita ne-mbarligata. P-asta io duceam lu’ mamaie tinand-o cat mai departe de mine, ca semn ca-i timp sa toarne apa fiarta-n oale …pentru spalat.

Nu dupa mult timp, chelfaiam prima bucata de soric care-mi spala cu grasime obrajii si constiinta de lacrimile compasiunii, asteptand ca tataie sa umfle chisca ce-aveam s-o alerg frenetic prin zapada, preferand-o oricarei mingi colorate de la oras.

Se facea pomana porcului, din carne prajita marunt in ciaun pe pirostrii, chiar pe locul sacrificiului. Atuncea aveam voie sa-mi inmoi degetuzu’ (care vream io) in ceasca de tuica fiarta a lu’ tata-mosu’mieu.

Veneau apoi cozonacii lui Intruder, da’ io trebuia sa ceresesc indelung coca pe care-o modelam in om-de-zapada si-o mancam pe furis, desi stiam c-ar sa ma doara napraznic burta, dupa aia. Cozonacii astia erau copti in curte, in cuptor de lut, pe jar de ciocanei si aromeau de-ti intra-n piele.
Tot atunci mancam ceva special numit ‘calahie’ (cititi precum ‘calarie’). Asta-nsemnand mierz de paine fierbinte, inmuiet in vin rosh indulcit cu miere…mmmhhh…

Ma rugam si io cu-n cutitash in mana sa fiu lasata sa toc maruntaie pentru toba ori caltabosi, da’ n-aveam spor decat la tinut de carnati si, cateodata, la pus bucatelele de carne in masina de tocat …
Asa ca ma duceam in curte la tataie ca tare-mi placea cum mirosea pe langa el cand taia lemne. Ma alunga si de-acolo, sa nu-mi saie fo aschie-n ochi si sa se nenoroceasca copkilu. Aveam si-aici o bucurie … ajutam la carat cosu’ cu lemne, si tataie nu mai contenea cu multumirile ca, vezi treaba, singur nu-l putea cara.
Pentru munca asta mai primeam o bucata de sorici sau vreun colt de prajitura din taieturile de pe marginile foilor de ‘alba-ca-zapada’ ori un merisor mic si rece.
Uneori, daca se nimerea, aveam si-un strugure din cei pastrati in pod direct pe corzile de vita infipte bine-n barabule.
Desi eram cpoil cuminte, mai turnam intr-o doara cate-o cana de apa pe trepte, ca tare mi-era draga mamaie cand aluneca pe jos, cu tot cu ligheanu-i de carnati…

Buna-mi cosea in schimb straitza noua pentru nuci … sa ma mandresc cu ea in ceata de pitici porniti cu noaptea cap sa strige pe la ferestri “ne dati, ori nu ne dati?”
Ba …ne mai dadeau si cate-o matza pe care-o puneau cu curu-n geam, dar las’ ca si noi aveam vorbe potrivite si le uram gazdelor cate-n luna si-n soare, inainte de-a o lua la sanatoasa inotand cu vitejie prin nameti.
Nu-mi amintesc vreodata ca mi-a fost frig asa cum imi e azi, pe timp de iarna.
Buna-mi impletea flanea, caciula, fular si mânusi pe cari le coloram impreuna cu galus ori buruieni uscate pe care numai ea le stia.
Ma gatea asa si, dupa ce ma descanta si plescaia ciudat din varful buzelor drept amin, ma trimetea la colindat.
- a cui esti, fa? ma-ntrebau … a lu’vasilica sau a lu’ lenuta?
- a iuliei, raspundeam minunandu-ma ca-mi aminteam ce ma-nvatase mama.
- ni la ea, costica, iete-asa vorbea si ma-sa cand se-ntorcea de la scoala pin vacante … ptiu, bata-te-ar norocu sa te bata!
… si ma scuipa pe bune de vreo trei ori, indesandu-mi covrigi, mere si nuci in traistuta fermecata.

*
“am venit si noi o data
la un An cu sanantate
si la Anu sa venim
sanatosi sa va gasim

si la Anu vom ura
un colac daca ne-ti da…”

daca Fericirea s-ar cumpara, pretul ei ar fi in amintiri ca acestea.
da’ io avui mereu mai mult noroc decat portia s-ar cuveni sa-mi fie.: )

sa ne traiesti, Intrusule!
#97895 (raspuns la: #97767) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Mai trebuie tinut cont si dac - de Cassandra la: 22/01/2006 22:35:01
(la: Temperatura mediului)
Mai trebuie tinut cont si daca in vecinatate era vreo crescatorie de vaci, emanatiile intestinale de gaze bovine pot incalzi brusc temperatura aerului cu citeva grade chiar si cind Soarele este plecat la culcare :))

_____________
"Hmmm, prayer! The last resort of a scoundrel…" Lisa Simpson
#101739 (raspuns la: #97854) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Re-uri - de picky la: 02/04/2006 10:53:27
(la: gandire logica vs gandire analogica)
Adrian Fuchs :

HS
Sabia plecata, capul n-o taie ! Dar poate a o toci...
Plus paralogicul ...

AA
Un triunghi fara o latura ramane doar unghi, cu deschidere mai mica sau mai mare.
Deschis la 180 de grade devine linie. Plata (platitudine). Si fara bule...papa(le).

Si o informatie de ultima ora : am descoperit ca apa-i uda !
Cassandra - de Guinevere la: 04/04/2006 23:32:37
(la: Cele mai bune filme)
Yep, si eu l-am revazut de curand, pe HBO. Mi se pare cumva foarte realist felul in care Macon (William Hurt) ia deciziile care-i schimba viata intr-o fractiune de secunda, dar care secunda e mai relevanta decat toate incercarile acelea fortate de impacare - ma refer la scena de la hotel. Si Muriel (Geena Davis) e super cu toate tinutele alea tipic americane, sosetute cu mansete din dantela in pantofi cu toc!!!
Ritmul mi se pare un picut cam domol, dar nici filmul nu e asa de nou si pentru vremea aceea a fost chiar OK.
#115485 (raspuns la: #115483) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"S-au tinut zeci de conferint - de maan la: 04/05/2006 09:53:07
(la: Eminescu, un Faust al romanilor)
"S-au tinut zeci de conferinte asupra lui Eminescu"

jde mii.(:

"nu au reusit sa patrunda intr-atat de adanc incat sa descopere sensul original si originar..."

si ... daca au sapat pe-alturi sau prea adanc?
uneori unele cuvinte inseamna exact acea banalitate la care ne-au trimis dintru-nceput.

"Cati dintre noi mai raman socati si cu ochii in lacrimi cand ii citesc cuvintele."

io una, nu!
cu rusine marturisesc ca-s convinsa ca ideile filosofice ale lui eminescu is copiate frumusel (mai ales) din filosofia germana.
ramane un vesificator de geniu, drept e!
cat despre arghezi, dau mana cu picky!
Eu am tinut regimul 10 zile s - de mya la: 01/07/2006 18:11:36
(la: Cu ce regim ati reusit sa slabiti?)
Eu am tinut regimul 10 zile si am slabit 3 Kg. In zilele normale nu sar de 1000 de calorii mancare/zi. Asa m-am obisnuit, sa mananc mai putin.

Am in jur de 60 de Kg. si 1,73 cm, sunt destul de inalta.

Nici eu nu beau sucuri cu zahar, sunt o porcarie si ingrasa asa ca nu merita banii.
#131047 (raspuns la: #131043) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: