comentarii

trainic


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
greseli, in continuare - de papadie67 la: 22/09/2003 23:54:49
(la: Greseli?)
Hee,He!

Va raspund, lejer amuzat, deoarece mi-ati trezit curiozitatea prin a o fi mentionat pe Isabela. Mi-a scapat corelatia cu pantalonii, dar nefiind la prima scapare si cu atat mai putin in pantaloni, va adresez, iata, intrebarea:
Isabela...care?
Caci Secolul conteaza, nu-i asa?...
De Castilla?
De Geaba?
De Te Grabesti, Pocnesti?
De Bata-n Balta?
De Ce Sa nu-nfiripam O Prietenie Trainica, de-acu'-nainte?

Fara nici-un fel de ranchiuna si cu mult respect pt. Pastorel T.
#352 (raspuns la: #351) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
"eugenia" - de (anonim) la: 12/11/2003 09:09:11
(la: Ce amintiri va trezeste o eugenie?)
Imi place la nebunie comentariul tau. Ce sa mai poveste trainica .... ca este adevarata...

Eu imi amintesc de "eugenie" ca era prietena buna cu "Covrigul de un Leu"..... care se pare ca acum este cel putin 20.000 lei.

Chiar vara trecuta am mancat o eugenie cu aceeasi placete ca in copilarie..... si placerea este cu atat mai speciala cu cat nu o pot cumpara in fiecare zii.

Daca imi amintesc bine m-am intalnit cu "Eugenia" cand am fost in Canada.... se pare ca si Eugenia... traieste la mare distanta de .... Romania.

Cu drag,

F N-E
#4028 (raspuns la: #3932) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Spovedania unui derbedeu" - de Ingrid la: 26/11/2003 11:28:17
(la: Cele mai frumoase poezii)
de Serghei Esenin

Nu oricine stie sa cante, nu oricine
Nu oricui ii este harazit,intr-adevar,
Sa se rostogoleasca precum un mar,
La picioarele straine.

Aceasta este marea spovedanie pe care mereu
O face-un derbedeu.

Eu inadins umblu nepieptanat si cu capul gol
Pe umeri ca o lampa de petrol.
Toamna desfrunzita a sufletelor voastre
Imi place s-o luminez in amurguri albastre.
Imi place cand pietrele batjocurii spre mine prind sa zboare,
Ca grindina vijeliilor cotropitoare.
Atunci mai vartos eu cu mainile strang in raspar
Balonul clatinator al zburlitului meu par.

Mi-e asa de bine sa-mi amintesc atunci
Fosnetul ragusit al arinului si izul paraginit dintre lunci.
Ca undeva traieste tata, si mama, cu fruntile grele,
Care ar scuipa pe versurile mele;
Carora le sunt drag ca trupul, ca ogorul, ca faneata,
Ca ploaia, care primavera imboldeste verdeata.
Ei v-ar strapunge cu furcle, fara-a mai sta la gandit,
Pentru fiecare racnet asupra mea azvarlit.

Sarmani, sarmani tarani!
Desigur v-ati facut mai urati acolo, in locul de bastina.
Tot asa va temeti de Dumnezeu si de duhurile din mlastina.
O, daca ati intelege
Ca fiul vostru
Este cel mai de seama poet al Rusiei!
Pentru viata lui inimile nu vi s-au acoperit de bruma campiei,
Cand picioarele desculte si le balacea prin baltile toamnei buimac?
Acum el poarta cilindru
Si pantofi de lac.

Dar in el dainuieste firea apriga de odinioara
A strengarului de la tara.
Vacile de pe firmele macelarilor din orice parte
Le saluta de departe.
Si intalnindu-se cu birjarii prin pietele goale,
Isi aminteste mirosul de balegar al sesurilor natale.
Coada fiecarui cal ce-n ham se-ncurca, se-ncrunta,
El e gata s-o poarte ca trena unei rochii de nunta.

Mi-drag locul unde m-am nascut,
Iubesc nespus de mult patria mea!
Desi tristetea salciilor ruginite staruie peste ea.
Mi-s dragi raturile murdare ale porclor, ca si-n trecut,
Rachitele ca mainile moastelor,
Si in tacerea noptii oracaitul rasunator al broastelor.

Sunt bolnav de amintirea vremii cand eram copil,
Visez jilaveala si pacla serilor de april.
Artarul nostru parca s-a chincit, sub zvonul valtorilor,
Sa se incalzeasca la flacarile zorilor.
O, cate oua de corb am furat si cati pui,
Catarandu-ma pe crengile lui!
Oare si azi o mai fi cu crestetul verde-n tumult?
Scoarta lui e tot asa de trainica cum era mai demult?

Dar tu , dragul meu,
Credinciocul meu caine tarcat!
De batranete te-ai facut tanguios, ai orbit, te-ai uscat
Si ratacesti prin ograda , bataindu-ti coada atarnata.
Mirosul tau a uitat unde-i usa si grajdul si vechea poiata.
O , cat mi-s dragi toate aceste vedenii ce vin sa ma-ngane
Cand ,sterpelind de la mama cate-o bucata de paine,
Muscam dintr-ansa amandoi, pe rand,
Fara sa ne fie greata unuia de altul, nicicand.

Eu sunt tot acelasi,
Cu inima sunt tot acelasi intre anii grei.
Ca albastrelele-n orz infloresc pe fata-mi ochii mei.

Asternand rogojinile de aur ale versurilor din sange scoase,
As vrea sa va spun lucruri duioase.
Noapte buna!
Voua tuturor, noapte buna!
A trecut coasa prin iarba amurgului din zare.
Astazi am chef sa ma urc in picioare
Si de pe fereastra sa stupesc pe luna.
Lumina-i albastra, lumina-i asa de albastra in cer si pe nori!
Sub albastrimea aceasta, zau ca nu ti-ar parea rau sa mori.

Ei, si ce daca par
Ca-s cinicul ce-si agata la spate-un felinar?
Batranule, iubitule, deselatule Pegas,
Am parca nevoie de trapul tau molatic si gras?
Ca un mester aspru in stradanii,
Eu am venit sa cant si sa slavesc guzganii.
Ca luna lui august, capatana mea rebela
Isi varsa vinul prin parul valvoi.
Vreau sa fiu o galbena vintrela,
La corabia in care azi plutim spre tarmuri noi.


in traducerea lui George Lesnea

#5271 (raspuns la: #5196) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Trainicia - de relu la: 21/12/2003 22:26:50
(la: Ce au in comun scriitorii de proza)
As zice ca nu au un numitor comun, ci mai multe. Unul dintre ele ar fi faptul ca ramin de valoare zeci, sute, chiar si mii de ani dupa ce au fost scrise (e.g. Homer, Plato). Impotriva trecerii timpului, mesajele operelor de valoare sint puternice si actuale. Intr-un fel acesta fiind singurul test garantind aproape 100% ca o opera este intr-adevar de valoare.
=Relu
DESPARTIREA DE COMUNISM - de AlterMedia la: 21/04/2004 01:58:17
(la: CATEDRALA SAU MAUSOLEUL?)
Uite ca eu am pornit subiectul si l-am si abandonat vreo doua zile, din lipsa de timp. Acum revin cu materialul promis. Pozitia mea este evident partizana, dar sper sa nu vi se para ca am sarit calul.

Imi cer scuze pentru lungimea textului.
Astept comentariile voastre.


CONSTRUIREA CATEDRALEI – TRIUMF ASUPA INCERCARILOR VEACURILOR

Desi au trecut 15 ani de la eliberarea de comunism, asistam cu mahnire la un scandal, la prima vedere absurd, declansat pe marginea a ceea ce ar trebui sa fie un motiv de armonie si infratire intre romani: inaltarea Catedralei Mantuirii Neamului.

Ideea Catedralei, aparuta dupa Razboiul de Independenta, a fost reluata in anii `20, dar greutatile, razboiul si apoi comunismul au impiedicat finalizarea proiectului. In ianuarie 1990 el a fost actualizat, crezandu-se - in sfarsit! - ca se poate materializa. Dupa ce initial a fost desemnat ca loc de amplasament (in bataie de joc) o intersectie din Piata Unirii, mai apoi (in 1997), pe considerente liturgice, istorice si culturale, o comisie a stabilit inaltarea Catedralei pe un fost teren al Patriarhiei. In Parcul Carol, acolo unde este acum (inca) Mausoleul eroilor comunisti.

In esenta, hotararea comisiei a fost motivata de faptul ca: se puteau respecta vechile randuieli canonice care cer asezarea bisericii pe loc inalt, ca simbol al aspiratiei de desavarsire; este locul cel mai apropiat de vatra seculara a Patriarhiei, putandu-se organiza lesne procesiuni; se va putea aduce pomenire asa cum se cuvine Eroului necunoscut (cinstit de inaintasi aici) prin Sfanta Liturghie si rugaciunile zilnice.

Mausoleul comunist a fost ridicat incepand din 1958, in perioada in care elita neamului romanesc putrezea in inchisori. Acest monument marcheaza de fapt, triumful - vremelnic din fericire -, al unei ideologii care a produs peste tot unde si-a intins aripile, moarte si nenorocire. De aceea, construirea Catedralei Neamului pe locul Mausoleului ar avea mai mult decat valoarea unui locas de cult nou. Aceasta Catedrala s-a dorit, in fapt, sa semnifice izbavirea neamului romanesc de incercarile veacurilor, trainicia si biruinta credintei crestine. Si daca asa a fost gandita ea atunci cand inca nu cunoscusem „binefacerile” comunismului, cu atat mai mult ridicarea sa azi, in 2004, i-ar spori valoarea de simbol.

Decizia de amplasare in parcul Carol – repetam, pe un fost teren al Patriarhiei! - starneste, din pacate, controverse si scandal, iar numeroase elemente ne fac sa ne indoim ca miza este spatiul verde - a carui distrugere se invoca.


Rezistenta „de constiinta”

In centrul „rezistentei civice” fata de construirea Catedralei se afla vechi dusmani ai Bisericii, precum Gabriel Andreescu, si asociatii civice necunoscute pana acum, infiintate probabil tocmai pentru acest scop, vezi „Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”, condusa de dl Remus Cernea, asociata pe internet cu site-ul humanism.ro.

Aici firele incep sa se lege. Stim ce este cu adevarat umanismul, fara sa avem nevoie de definitiile ambalate in tipla de pe site-ul numit. Marele nostru ganditor Petre Tutea il definea astfel: „Umanismul e o ratacire a omului in Univers, care il inlocuieste - crede el - pe Dumnezeu”. E inlocuirea lui Dumnezeu cu omul, o auto-inchinare pe care si-o atribuie siesi, impotriva Creatorului sau. Dar care sunt comandamentele de capatai si roadele umanismului? Non-teismul, adica ateismul (traducerea libera a expresiei „libertate de constiinta”) si internationalismul. Roada internationalismului - comunismul insusi, regim odios care a facut zeci de milioane de victime si a mutilat spiritul atator popoare.

De aceea, nu e deloc de mirare aceasta atitudine a respectivei grupari umaniste galagioase, deoarece se inscrie in mod organic in mentalitatea, dar mai ales in ideologia sa. Desigur ca salvarea - pasami-te - a unui parc nu este decat un pretext ieftin.

Mergand mai departe, trebuie sa spunem ca noua constructie va inlocui simbolurile masonice care se gasesc din plin in constructia Mausoleului. Iata ce scria apreciatul jurnalist George Roncea in ziarul Ziua, in ianuarie 1999:

„Planul masonic al Bucurestilor

Proiectul de amplasare a bisericii in Parcul Carol a starnit o indarjita opozitie, mai ales din partea MLPAT, dar si din partea unor cercuri ostile in general fata de biserica si credinta. Parcul Carol are o semnificatie aparte, constituind un loc drag masoneriei. O serie de simboluri specifice sunt cuprinse in ansamblul arhitectonic al parcului Carol, dintre care cel mai pregnant este asa-zisul obelisc, creat pe profilul pentagramei si ridicat de guvernul comunist alaturi de osuarul in hemiciclu, care trebuia sa adaposteasca elita bolsevica. In mod cert nu s-a dorit (si nu se doreste nici acum, n. a.) ca aceste marci si simboluri ale comunismului sa fie aneantizate, sterse din memorie, prin ridicarea in locul lor a unei biserici. Confruntarea pe tema ridicarii Catedralei Mantuirii Neamului contine si un substrat de nivel simbolic, care exprima conflictul ireconciliabil dintre ocultele anticrestine, inca prezente in institutiile Romaniei, si Biserica, principalul inamic al acestora.”

Mai adaugam ca Biserica Ortodoxa Romana, prin Hotararea sa din 1937, adoptata in urma realizarii „Studiului asupra Francmasoneriei” al I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae Balan, s-a pronuntat clar impotriva masoneriei pentru ca: „propaga necredinta prin conceptia panteist-naturalista", „vrea sa se substituie crestinismului" si „submineaza ordinea sociala ". (A se citi / descarca integral de pe internet la http://odaia.go.ro/francmasoneria.html, a se vedea si articolul „Holocaustul culturii crestine” revista „Rost” nr. 1, http://www.romfest.org/rost/mar2003/holocaust.shtml )

Nu este greu sa intelegem, astfel, ca scopul SLC si al „umanistilor” nu este impotrivirea fata de constructia Catedralei IN Parcul Carol, ci fata de IDEEA inaltarii catedralei, indiferent in ce loc. „Protejarea parcului” este doar un pretext. Daca locul va fi schimbat, ei – sau altii – vor gasi motiv diferit de protest.

Cei care se opun proiectului au adus in discutie felurite argumente. Au cerut „crutarea” Mausoleului si transformarea lui in monument al...eroilor anti-comunisti, eventual stramutarea acolo a ramasitelor pamantesti ale unor „mari reprezentanti ai neamului”. E ca si cum militarii romani ar participa la execitiile NATO imbracati in uniformele de factura sovietica de dinainte de 1989. Sau, la Piata Presei, sa fi lasat statuia lui Lenin alaturi de steagul UE. Nu putem, in nici un fel, sa facem abstractie de simbolistica bolsevica cu care este impanat ansamblul arhitectural din Parcul Carol. N-avem cum sa-i inversam in minte semnificatia, si oricum ne indoim ca lui Iuliu Maniu ori Elisabetei Rizea – de exemplu - le-ar fi placut ideea sa se odihneasca pentru vesnicie intr-un asemenea loc.

In vremea construirii Mausoleului, se murea la Aiud, Gherla, Jilava, Pitesti, in chinuri, fara cruce si fara lumanare, iar de cele mai multe ori cei condamnatii savarsisera „crima” de a nu-si lepada credinta in Dumnezeu. Caruia din cei martirizati astfel, i-ar placea sa fie ingropat ACOLO?

S-a adus in discutie distrugerea parcului, a spatiilor verzi si a ambientului. Totusi, terenul afectat constructiei are o suprafata de 5,3 hectare, in vreme ce parcul intreg ocupa peste 35 hectare.

S-a incercat abordarea subiectului „banii nostri”. Spre ghinionul contestatarilor, aceasta a cazut din start, intrucat catedrala nu utilizeaza bani de la buget, ci din donatii. Ocazie, oricum, pentru ca donatorii sa fie luati in batjocura in anumite cercuri „progresiste” ca fiind prosti si inapoiati. Varful de lance al acestui curent, dl. Gabriel Andreescu (anticomunist convins, devenit peste noapte aparator al unui simbol al acestei perioade), a scris de curand in ziarul Ziua ca „investitia in Biserica nu este o investitie in civilizatie”. Asa este, domnule Andreescu, propunem sa nu se mai construiasca biserici niciodata, ci doar case de toleranta, carciumi si clinici de planning familial si avort, ca si asa s-au inmultit peste masura prostii de romani care nu va inteleg vizionarismul.

S-au facut si „sondaje” pe internet, ale caror rezultate sunt prezentate cu insistenta, desi nu trebuie sa fii sociolog ca sa stii ca asemenea metode dau rezultate eronate si de aceea sunt nule din punct de vedere al credibilitatii.


In loc de concluzie

„Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” organizeaza manifestari „artistice” (ma rog, poate nu inteleg eu arta moderna) si lanturi umane in jurul Mausoleului. In regula, este DREPTUL lor. La randul nostru va invitam, pe toti cei care sunteti in acord cu cele scrise mai sus, in parcul Carol, peste trei luni, pentru a asista la punerea pietrei de temelie a Catedralei Mantuirii Neamului. Este OBLIGATIA noastra, a crestinilor dreptmaritori.

Sa nu ne lasam prada necazului si indoielii. Sa nu uitam ca Domnul vegheaza, si sa ne indreptam speranta catre El, care ne-a spus in Sfanta Sa Scriptura: „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. 16:18)

In decembrie 1989, romanii iesiti pe strada au strigat „Dumnezeu este cu noi”. Nu Buddha, nu Allah, nu Krishna, nu Omul, ci Dumnezeul parintilor si stramosilor nostri, la care ne rugam in biserici si pe care balaurul comunist a incercat – in van – sa il inghita. Acum, ne aflam in Anul Domnului 2004. Haideti sa punem punct epocii comuniste si sa sarbatorim triumful credintei si al Sfintei Cruci, luandu-ne la revedere de la Mausoleu si inaltand Catedrala: „adio, la groapa de gunoi a istoriei, calatorie sprancenata!”



Bogdan I. Stanciu
AlterMedia
http://ro.altermedia.info
http://www.altermedia.ro
podul de piatra s'a daramat - de (anonim) la: 10/07/2004 03:36:43
(la: Provocare: emigrarea, aventura voastra)
istorie:

mi-am gasit joob!
mi-am gasit joob!
mi-am gasit joob!
mi-am gasit joob!
mi-am gasit joob!


pare sa fie un mesaj de bucurie, nu? ei bine... partial color.

prietenul la care am venit m-a ajutat sa gasesc acest job. seamana intr-un fel cu Cooperativa Metalul Transfigurat insa aici nu fac decat un singur sortiment de produs: burlanul.
in toate formele lui. mare, mic, rotund, ovoidal, inchis, deschis, cu flansa, fara flansa, cotit simplu, articulat, din tabla zincata, aluminiu, inox.

io, marele inginer de romania, imping tabla pe jgheab. sunt nou, nu vorbesc bine limba, nu am experienta canadiana, nu am calificari canadiene... imping tabla.

cu o miscare scurta-precisa din umarul stang plesnesc pachetul gros de formate proaspat debitate din rulou. prima foaie asculta. se roteste spre dreapta dezvelindu-si parca umarul stang, suficient cat sa o pot apuca tentant cu manusa manii drepte.
un zvacnet scurt vertical genereaza sinusoida, trupurile inclestate in stransoarea uleiurilor rare se descatuseaza iar mana stanga se intrepune ferm.
o alta smucitura, mai lunga, ca un tremur, ca o ghidare... calauzitoare... apoi stransoarea delicata a sirurilor de role stabilesc in cateva secunde cursive forma finala a faltzurilor.
un platou, o masa miscatoare, alta directie... o fanta intunecata si amenintatoare... apoi caruselul acela, rasucirea... infernul!!!
lipsita de vlaga, foaia se rostogoleste cilindric, cu capatul zimtat, faltuita, marcat pe trup cu insemnele unui fabricant, se lasa asezata, ambalata, depozitata, expediata si utilizata in cele mai felurite chipuri de cei mai feluriti oameni.
puah!

eu am generat asta. ar trebui sa fiu mandru?
si nu o data. nu de doua ori. de aproape... 3000 de ori pe zi. (la revizuirea editiei - dupa 2 luni - ultimele statistici aratau evolutii de 7500 de ori pe zi).
dor humerusii, dor bicepsii, pulpa dreapta, antebratul, palma si... buricele degetelor.

dar ce conteaza? este doar prima saptamana.
neobisnuita, nesomnul transportului de o ora si juma' (dus), raceala...

am sa ma-ntorc barbat!
am sa ma-ntorc barbat!
am sa ma-ntorc barbat!
am sa ma-ntorc barbat!

cu timpul insa... experienta canadiana, obisnuinta, leafa mai mare de 10$/ora imi vor da posibilitatea unui alt job.

unul mai trainic si mai frumos!
#17600 (raspuns la: #17565) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Adrian - de carapiscum la: 10/10/2004 10:43:21
(la: Obligativitatea religiei in scoli - o masura nelegala?)
Multumesc! Mi-ai dat dreptate fiindca, logic, am dreptate. Ce vreau sa mai adaug, ca si comentariu la afirmatia ta cum ca "Elevii trebuie avertizati ca credintele religioase sunt ceea ce sunt: credinte.", e ca spre deosebire de stiinta, care-si remodeleaza si-si schimba haina de ori de cate ori se mai descopera ceva nou, in lumea crestina (si nu numai) haina a ramas oarecum aceeasi, doar pe alocuri intamplandu-se sa mai trebuiasca peticita. Altfel a ramas mai mult decat trainica. Intelegi asadar ca veridicitatea de care vorbesti poate transpare inclusiv din vechimea si neschimbabilitatea religiei. Insa asa e drept ca religia sa fie optionala, nu obligatorie in sensul ca trebuie invatata ca un oarecare obiect de studiu. Dealtfel din experienta mea stiu ca a invata cu forta diferite aspecte legate de religie e un rau mai mare decat a-i lasa pe oameni in bezna necredintei.

Referitor la scopul scolii, este bine de stiut ca scopul scolii este acela de a pune la indemana instrumentarul necesar operarii pe creier, ca sa zic asa- a se citi la modul figurat. Asta inseamna ca are obligatia de a pune la dispozitia elevului inclusiv stiintele socio-umane si teologice, nu doar cele exacte (care admiti si tu ca nu intotdeauna raman exacte pana la capat). La urma urmelor si teologia este tot o stiinta. Dar problema ei de baza ramane aceeasi de mii de ani incoace: ea poate fi cercetata prin participarea efectiva si afectiva la viata comunitatii si in unele cazuri cu degetul Ap. Toma. A opri de la invatarea sau macar cunoasterea fenomenului religios mi se pare o aberatie si o contrafacere a stiintei despre om, natura si Dumnezeu.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#24607 (raspuns la: #24604) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
varsta biologica...varsta spirituala - de sanjuro la: 21/03/2005 11:46:29
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
Cunosc tineri care au imbatranit premator, si oameni de varsta a 3-a care au o judecata ce se incadreaza perfect cu timpurile actuale. Diferenta de mentalitate este cea care separa un cuplu, nu cea biologica.
Revenind, eu nu cred ca Petre Roman s-ar fi casatorit cu o femeie mai in varsta decat el cu 10 ani, din interes, avand in vedere pozitia in care se afla atunci, (fiu de activist de frunte, scolit prin Franta, etc.).
Am si in familie un exemplu, (nu este cazul meu), si pot sa te asigur ca este un mariaj trainic, ce decurge fara probleme. Iar interesul a fost "zero".
Nimeni nu alege sa fie homosexual - de DESTIN la: 23/03/2005 01:38:49
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Homosexualitatea nu se alege, nimeni nu opteaza pentru a fi heterosexual.

Atractia sexuala indreptata catre persoane de acelasi sex devine mai pronuntata in perioada adolescentei.

Originea acestei atractii este inca cercetat si dezbatut de psihologi, psihiatri si cercetatori in genetica.

Dezbaterea pe acest subiect isi are radacinile catre finele secolului trecut, cand Magnus Hirschfeld, (fondatorul miscarii homofile din Germania) considera ca homosexualitatea isi are origini biologice.

Daca studiile stiintifice nu au ajuns la o concluzie unanima asupra originii orientarii sexuale, evidentele conduc catre acceptarea cauzelor genetice.

"scopul casatoriei nu e perpetuarea speciei"

spunea cineva...oare? ar fi "dureros" oare animalitatea sa domine fiinta umana?

"...aste se poate face in mod natural si fara clauze contractuale (casatoria = contract). deci fiind un cotract ca oricare altul are mai mult baze social economice"

Da, cat "adevar"!!! la baza unei casatorii pot sta diferite clauze...insa adevarata si trainica casatorie are o singura clauza...iubirea.

Cu bine,

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.
#40414 (raspuns la: #40308) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce se poate spune despre subiect - de carapiscum la: 23/03/2005 04:53:30
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
Ar fi f. multe de spus pe marginea acestei teme si cred ca eu sunt in masura sa dau unele raspunsuri la unele intrebari (nu la toate) deoarece "din intamplare" am fost casatorit cu o femeie mult mai in varsta decat mine, cam cu vreo 14 ani. Asta s-a intamplat nu de mult, unii dintre voi deja ati aflat de problemele mele. Din pacate pt. amandoi, adica atat pt. mine cat si pt. sotia mea, am ajuns in final sa spun ca "n-a fost sa fie", sau ceva de genul asta. Oricat am incercat eu si ea sa ne potrivim si sa ne completam reciproc, oricat ne-am iubit noi la inceput, diferentele mari in mentalitati, in gandire si in felul de a privi viata in general au fost insurmontabile. Ceea ce spun aici nu se vrea a fi un fel de manual bun de citit in cazuri ca al meu, nu consider ca preferintele, experientele sau cunostintele acumulate de unii sau de altii pot fi un suport destul de temeinic care trebuie insusit 100%. Este o vorba: "fiecare caz cu necazul lui".
Am putea pleca in aceasta dezbatere de la ceea ce-si doresc cei doi la inceputul sau chiar inainte de inceputul relatiei lor caci mi se pare a fi extrem de important aspectul asta. Daca cei doi n-au dorinte, idealuri si principii comune, mi se pare ca e extrem de dificil (daca nu chiar imposibil) de realizat ceva trainic si de lunga durata. Mai devreme sau mai tarziu ies la iveala refularile pt. neimpliniri, pt. idealurile naruite si desigur pt. principiile personale incalcate in numele unei iubiri pe care oricum n-o poti intelege. Cred ca a fi onest cu tine insuti, inainte de a lua decizia casatoriei cu cineva mai in varsta decat tine, este capital. Daca nu te minti din start gandindu-te ca poate o sa fie bine chiar daca trebuie sa treci/calci peste principiile proprii, atunci pastrezi o sansa reala de a nu forta lucrurile pana acolo incat sa-ti para rau mai tarziu pt. decizia ta. Insa asa cum se stie, de cele mai multe ori nu tinem cont de absolut nimic atunci cand vine vorba de persoana pe care o iubim. Suntem in stare de orice, ne dam "rotunzi" si a-toate-stiutori, ajungem chiar sa credem ca tot ce zboara se mananca (inclusiv vreun boeing de nu stiu cate milioane de $) si in final nu mai vedem fata reala a relatiei pe care o s-o intemeiem, ci un fel de proiectie a mintii noastre. Asta inseamna insa nu numai ca te minti pe tine insuti, dar si pe persoana careia i se adreseaza sentimentele si trairile tale, ceea ce este extrem de grav oricum am intoarce-o noi.
In privinta interesului de care vorbea gazda acestui subiect, eu consider (si cred ca pe buna dreptate) ca inca nu s-a nascut pe acest pamant vreun om care sa nu aiba un anumit interes vis-a-vis de consoarta: fie ca e vorba de returnarea iubirii prin gesturi, vorbe si acte de tot felul- vorbesc de impartasirea iubirii; fie ca e vorba de egoismul uman care cere fara a da la fel inapoi; fie ca e vorba de sentimentul de stabilitate sau de forta oferit de celalalt; fie ca e vorba de dorinta de manifestare a puterii fata de o persoana mai slaba; fie ca e vorba de a procrea; fie ca e vorba de a avea pe cineva alaturi pt. a nu duce o viata in singuratate; fie ca e vorba de "intr-ajutorare"; fie ca e vorba de placerile sexuale; fie ca e vorba de atingerea unor scopuri materiale; toata lumea "VREA CEVA ANUME" atunci cand se casatoreste! Prin urmare nu cred ca se poate vorbi de relatie dezinteresata in nici un caz anume. Ca sa stam si sa calculam acuma daca persoanele ce o fac dintr-un anumit scop sunt sau nu indreptatite, sau daca este scuzabila purtarea lor privit prin prisma iubirii pe care ele insele aceste persoane cred ca o manifesta, nu stiu in ce masura este relevant. Poate par un pic negativist si desigur ca o sa mi se puna in vedere faptul ca am trecut (inca mai trec) printr-un proces care mi-a afectat serios modul de abordare a vietii la plural, insa ce vreau sa va asigur ca n-am nici un fel de resentimente fata de nimeni si inca nu m-am demoralizat si nu m-am schimbat intru atat incat sa nu mai accept iubirea ca sentiment unic si desavarsit. NU, ce vreau sa spun e ca iubirea manifestata interuman este o copie infidela a iubirii divine manifestata fata de noi. Diferenta consta in faptul ca iubirea lui Dumnezeu este creatoare, in timp ce iubirea omului fata de om este de multe ori distructiva- asta pt. ca, asa cum am spus mai sus, primeaza interesul. Da, recunosc ca si eu la randul meu am urmarit anumite interesuri cand m-am casatorit cu o femeie mai in varsta decat mine, altele decat cele materiale dar interesuri. La fel si ea a urmarit anumite scopuri cand s-a casatorit cu mine, ca daca n-ar fi avut nimic de urmarit inseamna ca nici nu s-ar fi casatorit cu mine. Vreau sa scot in evidenta doar esenta, asa cum spuneam nu are o mare relevanta ce anume a dorit unul sau celalalt. Spunea un scriitor francez, al carui nume nu mi-l amintesc acum, ca iubirea e una singura dar exista mii de copii diferite. Inclin sa-i dau dreptate, sentimentul de iubire socotit/judecat la modul absolut este unul singur, difera doar modul in care acesta este pus in practica de la caz la caz si de la persoana la persoana.
In ce priveste diferentele intelectuale..., sa avem pardon dar in opinia mea cine se crede superior pe motiv ca are mai multa scoala decat altii n-o sa-si gaseasca niciodata locul intre semeni. Generalizez fiindca e o chestiune care nu se refera exclusiv la problemele familiale. Diferentele acestea "de pregatire, de educatie, de medii din care provin cei doi" sunt create artificial in momentul in care unul sau altul tine sa domine. Am intalnit profesori universitari care stateau de vorba cu intelectuali la fel si cu opincari, oameni pe care nivelul de cultura acumulat i-a facut sa inteleaga esenta vietii, anume "curatenia" sufletului unui om indiferent de patura sociala din care provine. Si cred ca cu asta am spus totul. Cine invatat fiind inca n-a inteles importanta curateniei spirituale/sufletesti a omului, atunci si-a capatat diplomele pe ochi frumosi. Revin, si cu asta inchei, exista la noi la romani anumite retineri legate de ceea ce spunea gazda forumului, retineri manifestate ca urmare a impamantenirii ideilor preconcepute, asa cum bine remarca cineva inaintea mea. Cine uzeaza de ele creaza aceste diferente artificial, adica "face din tantar armasar".
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
"...hei....tu esti incult..." made Sergiu Desi Seulean, - de DESTIN la: 24/03/2005 00:02:06
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Nu stiu cine se ascunde in spatele acestui ID:Sergiu Desi Seulean,in fapt nici nu ma intereseaza.

Ce ai scris si cum ai scris este imaginea ta...

Ce eu am scris:

Nimeni nu alege sa fie homosexual
#40414, de DESTIN la Wed, 23/03/2005 - 01:38


Homosexualitatea nu se alege, nimeni nu opteaza pentru a fi heterosexual.

Atractia sexuala indreptata catre persoane de acelasi sex devine mai pronuntata in perioada adolescentei.

Originea acestei atractii este inca cercetat si dezbatut de psihologi, psihiatri si cercetatori in genetica.

Dezbaterea pe acest subiect isi are radacinile catre finele secolului trecut, cand Magnus Hirschfeld, (fondatorul miscarii homofile din Germania) considera ca homosexualitatea isi are origini biologice.

Daca studiile stiintifice nu au ajuns la o concluzie unanima asupra originii orientarii sexuale, evidentele conduc catre acceptarea cauzelor genetice.

"scopul casatoriei nu e perpetuarea speciei"

spunea cineva...oare? ar fi "dureros" oare animalitatea sa domine fiinta umana?

"...aste se poate face in mod natural si fara clauze contractuale (casatoria = contract). deci fiind un cotract ca oricare altul are mai mult baze social economice"

Da, cat "adevar"!!! la baza unei casatorii pot sta diferite clauze...insa adevarata si trainica casatorie are o singura clauza...iubirea.

Cu bine,

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.
--------------------------------------------------------------------

Capacitatea ta de a intelege:

"Destin
#40415, de Sergiu Desi Seulean la Wed, 23/03/2005 - 02:24


se pare ca trebuie sa te cred pe cuvant....
...stii, faptul ca cercetatori din domeniul psihologiei, psihiatriei, geneticii...nu-i dau de capat..asta inseamna ce?....ca nu-i o problema?....ca nu trebuie privita ca o problema?...ca poate fi trecuta cu vederea pentru moment?....si tu propui sa ne luam dupa un homofil?....asta-i solutia?...
Pana la o confirmare , sa zice, stiintifica....eu prefer litera biblica.....practicile homosexuale, ca si cele adultere sunt pacate carnale, sunt pacate inpotriva Duhului Sfant....deci.....nimic nu poate fi mai grav....
Declara-te liber cugetator....si atunci tot ce-tzi trece prin cap si poate fi justificat in sistemul tau de valori...este si adevarat.....
Pentru mine...ce le-a spus Dumnezeu Evei si lui Adam: Cresteti si va inmultiti si acoperiti pamantul...este destul de clar pentru mine....fiindca le-au fost spuse unui singur Adam si unei singure Eve.....si in nici un caz Evei 1 si Evei 2....iar Adam era plecat in gradina...sau invers.

Apropo de contract...contractul este in fata lui Dumnezeu...dar...abia acum realizez...se spune ca un om cult trebuie sa fi citit cel putzin o data biblia...hei....tu esti incult... "
---------------------------------------------------------------------
Sa analizam,

Ce zici tu:

"Apropo de contract...contractul este in fata lui Dumnezeu...dar...abia acum realizez...se spune ca un om cult trebuie sa fi citit cel putzin o data biblia...hei....tu esti incult... "

Nu imi apartin mie,era marcata aceea fraza...in fapt te-a atras atentia si respectivul autor al frazei.

Cand nu cunosti este bine sa te documentezi sau sa intrebi, inainte de a acuza sau a jigni.

Nu voi continua sa analizez cele doua comentarii,din start esti in afara temei.

Iti amintesc tema:

"Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?"



Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.
#40565 (raspuns la: #40415) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pt. t-c: zaraza are dreptate - de donquijote la: 27/03/2005 16:56:23
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
zaraza are perfecta dreptate. arunci generalizari cu gradul de axiome si atunci cand cineva vine cu pareri contrare, care au cel putin aceeasi 'greutate' si sunt argumentate ca si parerile evocate de tine le ceri dovezi.
inca din enunt ai facut o salata intre casatoria din interes, lipsa de dragoste (care e evidenta daca e vorba de interes) si elemente sociale (origine, educatie, etc.) de unde deduci in mod gresit ca diferenta intre soti mai mult de 8 ani dovedeste casatorie din interes.
ai dovezi ca diferente de varsta de mai mult de 7-8 ani reprezinta casatorii din interes - referindu-se la interes material bineinteles?.
si daca sunt din interes de ce amesteci dragostea si eroziunea sentimentelor?
sigur ca statistic la o diferenta de vechime in munca de 8-10 ani venitul e mult mai mare, sa nu mai vorbim de faptul ca statistic barbatii au salar mai mare decat fameile cu aceeasi vechime si pregatire profesionala mai ales in tarile lumii a doua si a treia (nu stiu exact unde se situeaza romania).
asa ca la statisticile pe care le deti (si nu le-ai aratat inca) trebuie sa faci o normalizare a acestui aspect ca sa obtii o statistica corecta si sa sustii afirmatia.
ai vreo statistica care sa arate rata de divorturi dupa categoriile de diferenta de varsta? nu am vazut o asemenea statistica dar sunt gata sa pariez ca cele unde diferenta de varsta intre parteneri e mai mare de 5 ani sunt mult mai trainice decat cele in care sunt implicati parteneri de aceasi varsta sau varste apropiate (sub 3 ani diferenta).

diferenta de varsta intre parteneri - de (anonim) la: 29/03/2005 14:07:39
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
modul de abordare este simplist ,intr-o relatie trainica nu diferenta este lucrul cel mai important,ci educatia,viziunea despre viata si seriozitatea abordarii tuturor problemelor,ceea ce trebuie sa faca partenerii este sa se pregateasca pentru un drum lung,lla un moment dat unul dintre ei ,cel mai tanar trebuie sa accepte faptul ca se transforma int-un sprijindeh!depinde de cat a fost dragostea de mare si ce-a primit el in timp,daca a primit si are caracter ,ramane,daca nu,atunci fuge pentru ca batranetea celuilalt e greu de suportat,mai ales atunci cand asteptarile ti-au fost inselate
Cristall-raspuns - de athos la: 08/04/2005 18:34:00
(la: Sa lupti pentru iubire. Pana cand?)
Da,repet ceea ce am scris.
Uneori,asta ma refer in tinerete,ne gandim ca "tot ce zboara se mananca".
Dar cu timpul facem deosebirea intre efemer si trecator(ca frumusetea fizica,de ex),si caracterul omului,si atunci senzatia este sa-i zic eu mai trainica,mai solida,bazata pe experientele avute in trecut.
Si DA,iubirile care se termina precum inghetata sunt doar "focuri de paie"
(atentie doar sa nu ne mistuiasca...)
#42629 (raspuns la: #42622) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Feminismul daunator firii umane - de Prism la: 17/04/2005 15:34:32
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
Ceea ce "doamnele" de azi numesc feminism este doar o manifestare psihosomatica a frustrarii acumulate de-a lungul citorva decade. O "revolutie" initiata de femei in anii 60 in US sub puternica influenta a drogurilor, free sex strecurate insidios in mass media vremii. Iluzia egalitatii intre sexe este atit de daunatoare nucleului social (familia) incat azi in loc de familii trainice si femei adevarate avem "single mothers", "parteneri", copii orfani si un pogon de singles nefericiti, dezorientati si blocati intr-o zona de neincredere in sexul opus. Mai adaugati rata divorturilor de peste 60% (in US) si veti intelege adevarata amploare a aceste psihoze in masa. Asta ati dorit Doamnele mele prin afirmarea individualitatii feminine ??? Este doar dovada lipsei capacitatii femeilor de a prognoza si analiza valoare actiunilor lor. O incercare lamentabila, esuata de a rasturna o ordine sociala milenara, dictata nu altundeva decit in BIBLIE. Good job ladies ! Keep up the good work !!!!
Feminismul daunator carei firi? - de Cassandra la: 18/04/2005 19:41:27
(la: Barbatii romani din diaspora (si nu numai))
“Ceea ce "doamnele" de azi numesc feminism este doar o manifestare psihosomatica a frustrarii acumulate de-a lungul citorva decade.”

Feminismul se refera la miscarea pentru egalitate in drepturi politice, sociale si educationale intre femei si barbati. Implica printre altele, drepturi egale pentru a ocupa aceleasi posturi de munca si de a primi aceeasi remuneratie, drepturi egale pentru accesul la educatie, ingrijirea copiilor, si drepturi egale de reprezentare politica. Nu trebuie privit ca o lupta impotriva barbatului, ci ca o lupta pentru desfiintarea unor clisee sociale anacronice.

“ O "revolutie" initiata de femei in anii 60 in US sub puternica influenta a drogurilor, free sex strecurate insidios in mass media vremii.”

O miscare care isi are radacinile in Umanismul secolului XVIII si in Revolutia Industriala.

“Iluzia egalitatii intre sexe este atit de daunatoare nucleului social (familia) incat azi in loc de familii trainice si femei adevarate avem "single mothers", "parteneri", copii orfani si un pogon de singles nefericiti, dezorientati si blocati intr-o zona de neincredere in sexul opus. Mai adaugati rata divorturilor de peste 60% (in US) si veti intelege adevarata amploare a aceste psihoze in masa. Asta ati dorit Doamnele mele prin afirmarea individualitatii feminine ??? “

Daunatoare sau nu, societatea umana evolueaza dupa legi inmutabile. O lunga perioada de frustrare a unei importante parti sociale nu poate fi urmata decit de formarea constiintei de grup necesare miscarii de ‘eliberare’. Feminismul a fost inevitabil. Are consecintele sale pozitive si negative cu care trebuie sa traim si sa invatam sa le eliminam. Exista o rata inalta a divorturilor in prezent dar in viitor aceasta va scadea, pentru ca cuplurile chiar daca vor fi mai putine, se vor fundamenta pe baze mai solide.

“Este doar dovada lipsei capacitatii femeilor de a prognoza si analiza valoare actiunilor lor. O incercare lamentabila, esuata de a rasturna o ordine sociala milenara, dictata nu altundeva decit in BIBLIE. Good job ladies ! Keep up the good work !!!!”

Exista multiple exemple care demonstreaza clar ca lipsa capacitatii de prognoza si analiza a actiunilor nu este o caracteristica legata de sex. Lupta feminista nu a ramas o incercare esuata, rezultatele ei sint evidente – femeia dispune in ziua de azi in Occident de drepturi de care nu dispunea inainte.
Daca o ordine sociala este sau nu milenara asta nu inseamna ca trebuie sa fie eterna si in nici un caz ca este cea mai potrivita intr-un anumit moment al evolutiei sociale. Am vazut ca v-ati stabilit in USA. Poate ca ati gresit cautind o societate de tip democratic. Cu sinceritate va spun ca mentalitatea dv ar fi mai potrivita unei societati fundamentaliste de tipul Iranului. Dar bineinteles acolo va trebui sa acceptati lipsa altor avantaje pe care numai o societate democrata le poate aduce. Ce sa facem, in viata nimic nu este perfect. Alegem ce ne este favorabil, acceptind citeodata compromisuri.

#44216 (raspuns la: #44050) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pervesiune, imaginatie, sex, fäcut dragoste - de Antoaneta la: 28/05/2005 12:17:01
(la: Ati facut vreodata sex oral ?)
Din proprie experientä pot sä spun cä "potrivirea la pat" este foarte importantä intr-o legäturä neoficializatä cu acte sau intr-o familie. Iubirea psihicä intre doi parteneri , potrivirea ca mentalitate si culturä este implinitä prin potrivirea pe plan sexual. Si chiar dacä intensitatea numericä a actelor sexuale scade -vorbesc dupä mai multi ani de cäsnicie - si a sentimentelor totodatä, rämine acea legäturä tainicä si trainicä intre parteneri. Potrivirea sexualä impiedicä si lipsa de infidelitate in relatie, pentru cä partenerii obtin ceea ce au nevoie in cadrul relatiei.Sau ce este mai frumos ca dupä o ceartä, impäcarea sä se desfäsoare prin fäcut dragoste. Cu cit relatia este mai serioasä si este bazatä pe dragoste reciprocä, cu atit jocurile erotice, inclusiv sexul oral sint de la sine inteles.

Pentru mine perversiune este atunci cind :

- ai sex cu o persoanä care nu o iubesti si o faci doar din pläcere carnalä.
- iti imaginezi tot felul de pozitii erotice si nu la practici
- cind folosesti tot felul de surogate (vibratoare, lubrefianti, femei gonflabile ,cu care sint pline ,din päcate ,sex-shops azi)


Toate bune!
Dupa parerea mea relatia de p - de erzsebet la: 13/07/2005 16:47:19
(la: Confesiunea unui om obisnuit)
Dupa parerea mea relatia de prietenie este cea mai frumoasa relatie. Orice alta relatie are o incarcatura de "obligativitate" sau de "necesitate", mai mult sau mai putin. Prietenia este singura relatie in care ti se permite cu adevarat sa fii tu insuti. In rest vrei, nu vrei trebuie sa te conformezi, pentru ca: asa se cuvine, asa e traditia, asa ne dicteaza constiinta, ...asa am fost invatati. Necazul este ca am coborat si aceasta relatie la nivelul "obligativitatii", al "necesitatii", in general vorbind, si confundam cu alte tipuri de relatii. Prietenia nu este ceva de genul: "eu iti dau, tu imi dai", "eu sunt mai mare si tu trebuie sa ma asculti", "eu vreau sa-ti fac un bine, si trebuie sa accepti" si asa mai departe. O astfel de relatie se poate inchega doar pe "picior de egalitate" si nu se poate baza pe o relatie de dominare si subordonare de nici un fel (de pozitie, emotionale, mentale, sociale etc.). Prea am fost obisnuiti cu "trebuie", motiv pentru care nu mai putem fi sinceri nici cu noi insine si nici cu cei din jurul nostru.
In viziunea mea relatia de prietenie se poate baza doar pe sinceritate si se poate lega intre oameni care impartasesc aceleasi valori superioare (sau similare) in care cred in sinea lor, indiferent de modul si mediul extern in care si-au insusit aceste valori. Prietenia adevarata nu are granite, poate transcende orice (propria etnie, propria familie, propria tara chiar si propria credinta), doar omul in sine conteaza.
Avem exemple celebre de asemenea relatii frumoase, incepand cu celebri frati de cruce, terminand cu cele din istorie. Tot m-am intrebat de ce intre soldati se leaga asemenea relatii trainice si le si mentin o viata intreaga. Motivul este ca ei isi descopera valori superioare reciproc, in conditii nu tocmai usoare si obisnuite. Si chiar daca nu sunt perfecti in lumea obisnuita ei nu vad altceva in celalalt decat aceste valori superioare. Ei invata sa se respecte si sa-si respecte libertatea deciziei celuilalt.
In viata noastra obisnuita prea ne-am lasat dusi de "mofturile noastre" cotidiene, si uitam de ce este esential pentru noi si pentru cel de langa noi. Si e si normal ca ne-am cam saturat reciproc si am devenit "singuratici".
Dar ca orice relatie, nici relatia de prietenie nu se poate mentine daca nu este "hranita", sustinuta reciproc. Si parerea mea este ca nu trebuie sa ne dezamagim daca ne mai schimbam prietenii/prietenele. Viata in sine este schimbatoare, se schimba si ei/ele, ne schimbam si noi. Important este sa pastram amintirile frumoase vis-a-vis de ei/ele, sa le multumim pentru perioada frumoasa ce-am petrecut-o in tovarasia lor si sa le asezam undeva in inimile noastre.

Cu prietenie
Erzsebet



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...