tudoran

desi poate parea pueril ,cartea care m-a marcat in adolescenta,a fost "Maria si marea"de Radu Tudoran.fara sa fie o carte de analiza sau macar de sinteza felul in care e scrisa m-a impresionat extraordinar de mult,atat de mult incat dupa aceea am incercat sa-i seman personajului,sa ma comport ca ea sa fiu ca ea....dupa un timp am inteles ca unele lucruri nu trebuiesc schimbate...
mai tarziu,cand ma pregateam sa ies din adolescenta am citit"Toamna Patriarhului"de marquez ca sa ma indragostesc de literatura sud americana si de scriitor....inac sub impresiile cartii m-am apucat pentru prima oara in viata sa scriu proza.am scris incercand sa-i imit stilul....stiu,a imita nu inseamna a creea,dar in ceea ce am scris am pus tot sufletul meu .si ca dovada am fost premiata la un concurs de literatura...
fara toate cartile mele(multe la numar si care nu au loc sa fie enumerate)nu stiu ce m-as fi facut

Crezi ca in Franta ar putea avea loc un atentat de o asemenea amploare?(pentru ca discutai despre "un start pentru extremisti")

Din jurnalul National(22/11/03):
==================================Tehnic vorbind, ancheta pe marginea atentatelor de joi de la Istanbul progreseazã. Autorii lor au fost identificati, politia opereazã arestãri, dar amenintarea teroristã persistã
Aproape toate capitalele lumii îsi avertizau ieri cetãtenii sã evite deplasãrile în Turcia, în perioada imediat urmãtoare. Motivul este, pe cât de simplu, pe atât de înfricosãtor: în Turcia ar urma sã se producã noi atentate.

Luptãtori în Cecenia
Cei doi autori ai atentatelor sinucigase de joi au fost identificati de politie. Sunt amândoi turci, potrivit cotidianului „Hurriyet”. Azad Ekinci si Feridun Ugurlu, doi militanti islamisti, erau deja dati în urmãrire în cadrul anchetei privind atentatele sinucigase de sâmbãtã, tot de la Istanbul, care au vizat douã sinagogi. Despre Ekinci se stie cã ar fi luptat în Bosnia si Cecenia, ba chiar cã s-ar fi antrenat în Pakistan, cel putin asa sustine fratele lui, citat de „The Guardian”. Informatia nu este de neluat în seamã, dat fiind faptul cã toate trei locatiile sunt fiefuri recunoscute ale retelei teroriste Al-Qaeda. De altfel, încã de joi, imediat dupã comiterea atentatelor, specialistii în lupta antiteroristã vorbeau despre o amprentã a retelei conduse de Ossama ben Laden în tragedia de la Istanbul.
Arestãri si amenintãri
Alti sapte suspecti au fost arestati si interogati de politia din Istanbul, dupã atacurile de joi, a doua mare loviturã în interval de cinci zile pe care o suferã metropola turcã. Marea Britanie, direct vizatã de atentatele de joi, a afirmat, prin ministrul sãu de Externe, Jack Straw, prezent la Istanbul, cã atacurile constituie un adevãrat „11 septembrie al Turciei”. Marea Britanie si SUA au afirmat joi searã cã sunt în posesia unor informatii privind posibile noi atacuri în Turcia, avertizându-si cetãtenii sã evite deplasãrile în aceastã tarã. Avertismentul lor a fost reluat, de altfel, de majoritatea capitalelor lumii si se resimte deja în special în domeniul turismului, multe rezervãri pentru Turcia fiind anulate.
Mãsuri de securitate
Potrivit Ministerului turc de Externe, „securitatea a fost considerabil întãritã în jurul tuturor reprezentantelor diplomatice, consulare si comerciale strãine” din Turcia. La Ankara, capitala tãrii, universitãtile care au angajati profesori din strãinãtate au anuntat cã au devansat vacanta care marcheazã sfârsitul Ramadanului, închizându-si portile încã de joi, în loc de vineri searã, din precautie.
Al-Qaeda avertizeazã
Temuta Al-Qaeda a revendicat atentatele de la Istanbul si a amenintat cã urmãtoarea tintã va fi Japonia. Mesajul radicalilor, apãrut în sãptãmânalul saudit „Al-Majallah”, nu poate decât sã ne îngrozeascã. Mai ales cã presa turcã sustinea zilele trecutã cã, potrivit unui mesaj Al-Qaeda, tintele retelei vor fi Japonia, Bulgaria si România.
▪ Al-Qaeda si partizanii sãi din lumea întreagã sunt autorii atentatelor de la Istanbul.
▪ Al-Qaeda amenintã Statele Unite si Japonia cu noi operatiuni. În momentul în care primul soldat japonez pune piciorul în Irak vom lovi capitala Tokyo. Japonia poate fi usor distrusã, iar japonezii stiu asta.
▪ Aliatii americanilor stiu cã vor avea de trecut momente dificile de acum înainte si trebuie sã pregãteascã multe spitale si cimitire.
▪ Operatiunile din Istanbul au fost un succes, iar cele care vor urma vor reusi si ele gratie colaborãrii bune dintre comandamentele noastre regionale. (Marina Constantinoiu)
Avem lege privind apãrarea tãrii
Legea privind pregãtirea economiei nationale si a teritoriului pentru apãrare a fost publicatã ieri în Monitorul Oficial, urmând sã intre în vigoare peste 60 de zile. Coincidentã sau nu, actul normativ a fost publicat concomitent cu producerea sângeroaselor atentate de la Istanbul. Legea prevede înfiintarea unui Oficiu Central de Stat pentru Probleme Speciale, institutie în subordinea Guvernului si care va elabora un plan de mobilizare a economiei nationale pentru apãrare. Pe baza acestui plan se va asigura necesarul de produse si servicii ce vor fi consumate, rationalizat, de cãtre populatie. Presedintele României poate hotãrî punerea în aplicare a acestui plan numai în cazuri exceptionale, inclusiv în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva tãrii. (Silviu Sergiu)
Portul Constanta, pãzit cu strãsnicie
Accesul în Portul Constanta este de joi extrem de greu, în contextul în care autoritãtile au luat aici mãsuri speciale de securitate în urma atacurilor de la Istanbul. Potrivit Mediafax, portile de acces în port sunt pãzite de lucrãtorii unei firme de pazã care verificã tot ce intrã în incinta zonei, dar si de echipe ale Politiei de Frontierã si Directiei Vamale. Accesul persoanelor în Gara Maritimã este controlat, în orice moment, printr-un sistem video de supraveghere. (Lavinia Tudoran)
Politia turcã nu mai are vacantã de Ramadan
Politistii si jandarmii din Istanbul nu vor mai avea vacanta traditionalã de la încheierea Ramadanului, a anuntat guvernatorul orasului. Politia si jandarmeria vor avea zile grele cu ocazia sãrbãtorilor de la finalul Ramadanului, care au început ieri searã si tin o sãptãmânã. Autoritãtile trebuie sã securizeze toate zonele aglomerate din Istanbul, gãrile, statiile de metrou, mijloacele de transport în comun, centrele comerciale, arhipline mereu la terminarea Ramadanului. Pe de altã parte, analistii internationali sunt de pãrere cã urmãtoarea tintã turcã a Al-Qaeda ar putea fi Strâmtoarea Bosfor. Tranzitatã de numeroase tancuri petroliere, strâmtoarea ar fi un obiectiv atractiv pentru teroristi. (Lavinia Tudoran)
Coincidentã: Simulare de alarmã la turnul BRD
Blocul turn din Piata Victoriei – sediul central al Bãncii Române de Dezvoltare (BRD) – a fost evacuat ieri, pentru aproximativ o orã, în timpul unei simulãri de incendiu. Cu doar o zi în urmã, la Istanbul, un alt bloc turn, sediu al bãncii HSCB, era lovit în plin de nebunia teroristã.
În jurul orei 13:00, prin sistemul de comunicatii al clãdirii, a fost transmis un mesaj prin care angajatii BRD erau îndemnati sã pãrãseascã, fãrã panicã, sediul bãncii, „din motive de securitate”. Scenariul simulãrii – pus la cale de oficialii BRD – a presupus aparitia unor scurgeri de gaze din conducta centralei termice, care ar fi condus la izbucnirea unui incendiu.
Exercitiul s-a încheiat cu bine. Oamenii au pãrãsit blocul turn în opt minute, desi timpul estimat pentru evacuarea clãdirii era de 12 minute. (Daniela Ivan)
A aflat din ziar cã bãrbatul era atentator
Sotia unuia dintre bãrbatii care s-au sinucis în atacurile cu masinã-capcanã de la Istanbul a aflat despre moartea sotului ei din presã. „Nu-mi spunea niciodatã nimic”, a declarat Aysun Cabuk, vãduva lui Mesut Cabuk, care a aruncat în aer o camionetã plinã de explozibili în fata unei sinagogi din Istanbul, sâmbãtã, 15 noiembrie. Sotul ei, somer, petrecea mult timp citind cãrti islamiste si devenise din ce în ce mai credincios. Cu cinci zile înainte de atentate a venit acasã, în orasul Bingol, din sudul Turciei, si-a luat valiza si pasaportul si a spus cã pleacã la Dubai. De atunci n-a mai dat nici un semn.
Si-a vãzut iubita sãrind în aer
Un tânãr britanic a avut groaznicul ghinion de a-si vedea logodnica, cetãtean turc, sãrind pur si simplu în aer. Graham Carter, în vârstã de 34 de ani, era cu iubita sa la Consulatul britanic, pentru a-i lua ei vizã. Cuplul urma sã ajungã în Marea Britanie si sã se cãsãtoreascã. Din nefericire, soarta le-a rezervat un sfârsit groaznic. „Tin minte cã am vãzut o camionetã la poarta Consulatului, apoi explozia si pe iubita mea sfârtecatã. Nici acum nu-mi vine sã cred decât cã a fost un cosmar oribil”, a povestit Graham cotidianului britanic „The Sun”. Ei se cunosteau de mai bine de patru ani. În urma exploziei, britanicul a rãmas cu rãni multiple la fatã, mai ales în zona ochilor. (Lavinia Tudoran)

O româncã în Iadul de la Istanbul
Chiar dacã printre români nu existã victime, am descoperit un caz în care unul dintre ei a avut de suferit. Este vorba de Yldîz Oztabu, o tânãrã în vârstã de 31 de ani, originarã din Cernavodã, dar stabilitã în Turcia în urmã cu sapte ani.
Femeia si-a vãzut dãrâmate toate cele trei magazine pe care le detinea în Istanbul. Acestea erau amplasate la doar 20 metri de intrarea în Consulatul Marii Britanii si de locul în care a explodat o masinã-capcanã.
„Am vãzut cum se împrãstie aurul”
„Mã aflam în magazinul de aur cu sotul si angajatii mei. Deodatã s-a auzit o bubuiturã cutremurãtoare. Dupã 3 secunde s-a împrãstiat un val de cenusã si de fum. Am vãzut cum sar geamurile si usile, cum aurul din vitrinã se împrãstie. Initial am crezut cã e vorba despre o explozie de gaze naturale. Apoi, din câte am auzit, am aflat cã a fost vorba de un camion Skoda, care a sãrit în aer”, ne-a povestit aceasta. Ea s-a ales cu rãni usoare de la geamurile sparte, dar care nu au necesitat îngrijiri medicale speciale.
Sotul a rãmas socat
Zona s-a pustiit rapid, în primul rând din cauza spaimei. Yldîz, care pe lângã magazinul de aur mai avea douã de „bazar otoman”, s-a întors abia ieri la prânz la lucru. „Pânã la 12:30, zona a fost închisã. Am reusit sã recuperãm câte ceva din aur, dar nu stiu cât am pierdut”. Sotul ei a rãmas socat, preferând sã stea acasã: nu mai vrea sã mai audã de magazine. (Corespondentã din Istanbul - Florin Gongu)
Turcii vorbesc de patru români ucisi
„Din informatiile pe care le avem pânã la aceastã orã, ar exista patru români între persoanele ucise în exploziile de joi de la Istanbul”, declara ieri-dimineatã ambasadorul Turciei la Bucuresti, Ömer Zeytino˜glu. Diplomatul a adãugat cã nu are informatii despre posibile atentate asemãnãtoare în România, dar cã nu este exclus ca Al-Qaeda sã loveascã si la Bucuresti. (Lavinia Tudoran)
Deocamdatã, nici un român pe liste
Autoritãtile turce au anuntat cã, de joi noapte, numãrul rãnitilor si decedatilor a rãmas constant. În plus, se precizeazã cã rãnitii sunt tot mai putini: multi vin la spitale si pleacã acasã cu simple bandaje. E posibil ca aceasta sã fie o strategie pentru linistirea populatiei. Tot rapoartele oficiale aratã cã nu mai putin de 12 spitale au fãcut internãri în urma atacurilor teroriste de joi. Cei mai multi, 47, se aflã la „Taksim Ilkyarum”. Între numele victimelor nu se aflã nici unul românesc. Nu ar fi exclus însã ca unii sã fie din România, de origine tãtari, turci sau machedoni.
A început numãrãtoarea victimelor
Conform unui raport preliminar al Prefecturii Istanbul, dupã atentatele teroriste de joi dimineatã, în capitala economicã a Turciei au murit 27 de persoane, iar alte 250 au fost rãnite. Din fericire, printre acestia nu se aflã nici un român. Precizarea a fost fãcutã de cãtre consulul României, Mircea Neatã. Acesta a infirmat declaratiile fãcute la Bucuresti de cãtre câtiva diplomati turci.
În ciuda faptului cã sfatul cel mai des adresat în ultimele ore de cãtre autoritãti a fost acela ca lumea sã evite aglomerãrile, cetãtenii din Istanbul nu si-au putut reprima curiozitatea si au dat buluc în locurile afectate de atacurile teroriste. Este un prim semn cã viata reintrã la normal si cã starea de soc a trecut. Rãmân afectati cei a cãror trudã de o viatã s-a nãruit în explozia de joi, precum si familiile îndoliate ori cele care s-au ales cu accidentati.
Cei mai multi morti sunt englezi si turci
La Istanbul trãieste una dintre cele mai mari comunitãti de români din strãinãtate. Din fericire, nici un compatriot de-al nostru nu a fost afectat grav de atacurile teroriste. „Am fost la Prefecturã, am vorbit cu viceguvernatorul, si la Ministerul de Externe. Am fost asigurat cã, pânã acum, nu existã nici un român care sã fi murit sau sã se fi accidentat”, ne-a precizat Mircea Neatã, consulul României la Istanbul. De altfel, el a colindat prin toate spitalele unde au fost aduse victime si nu a descoperit vreun nume românesc. „Cele mai multe sunt englezesti si turcesti. 24 dintre cei 27 de decedati sunt deja identificati. Mai sunt unele probleme cu cei accidentati grav”, a completat Neatã.
Lucescu: „M-am obisnuit cu bombele”
Antrenorul echipei de fotbal Besiktas Istanbul, Mircea Lucescu, se pregãtea asearã sã plece cu echipa la Izmir, unde azi va juca împotriva celor de la Denizli. El nu pãrea afectat de cele petrecute, dar a condamnat gesturile teroristilor.
▪ Jurnalul National: Ce-ati fãcut, v-ati ascuns dupã atentatele de joi?
Mircea Lucescu: Nu, dar am preferat sã-mi tin telefonul închis, cã altfel riscam sã devin corespondent de presã.
▪ Cum ati resimtit evenimentele?
Eram în casã si explozia s-a auzit. Casa mea e situatã în zona acelei bãnci.
▪ V-ati speriat?
Deja m-am obisnuit dupã bombele acelea de sâmbãtã de la sinagogi. Sigur, este o situatie grea, delicatã, nu poti sti în nici un moment ce se poate întâmpla. Cine face astfel de lucruri nu sunt teroristi, ci adevãrati killeri, care ucid fãrã nici un scop.
▪ A fost afectat vreun jucãtor de la Besiktas?
În afarã de Giunti, nimeni. Ceilalti nu au avut de suferit.
▪ S-a pus problema sã se întrerupã campionatul?
Nu, nici n-avea rost. Stiu cã meciul din Ligã al Galatei a fost amânat, dar asta la cererea celor de la Juventus. Nu se punea problema ca o echipã mare sã nu fi putut beneficia de protectie si sigurantã. Cred cã au exagerat cu sperietura. Pânã la urmã, aceste amânãri nu fac altceva decât sã dea satisfactie celor care provoacã asa ceva. Ei asta urmãresc: sã creeze confuzie si panicã.
=========================================================

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Nu stiu daca chiar as putea spune ca mi-au marcat existenta, dar in mod cert mi-au schimbat optica asupra a tot ce ma inconjoara, mi-au aratat adevaratele valori si m-au ajutat "sa inteleg mersul lumii" (citatul este din Arta Conversatiei a Ilenei Vulpescu ). In liceu am citit Balzac pe nerasuflate, am trecut la Dickens, Zola, Steinbeck, Remarque, Blasco Ibanez. Intalnirea cu Garcia Marquez si Umberto Eco mi-a schimbat total ideea de literatura. Si totusi, cand simt ca nu mai pot asimila nimic, ma intorc cu mare placere la Jules Verne si la aventurile sale. Bineinteles ca am citit si carti politiste, si SF ( "Fundatia" lui Asimov mi se pare de neegalat ) si raman deschisa la tot ce are o semnificatie. Nu-mi plac cartile ce se citesc pe diagonala (nu dau nume d eautori, sa nu-mi ridic lumea in cap! ), iar sentimentul pe care l-am avut citindu-l pe Umberto Eco a fost ca mi-am dat seama cat de putine stiu.
Dintre autorii romani mi se par de exceptie Marin Preda si Radu Tudoran. Recomand tuturor sa citeasca " Cronica sfarsitului de mileniu " a acestuia si astept cu mare interes dezbatere asupra impresiilo lasate de aceste volume (sunt 7).
Oricum, parerea mea este ca viata ar fi cumplit de saraca si de lipsita de culoare fara carti!

ma bag si eu in vorba, prea m-am napustit plina de incantare si curiozitate pe acest site… Cel care a avut ideea, sanjuro, merita felicitari. Singura obsevatie pe care as face-o este urmatoarea: sunt doua (cel putin) moduri in care te poate marca o carte; fie simti ca e scrisa pentru tine, ca omul acela minunat ti-a dat glas gandurilor mult mai frumos decat ai fi putut-o face tu vreodata, si atunci te lasi cuprins de aceasta, invaluit, imbogatit, infrumusetat… si te reintorci la acel om, la acea carte, over and over again, asa cum ti se face dor de prieteni vechi, cu care poti comunica; fie iti construieste un nou sertar in minte, iti zguduie nitel unele notiuni, dobandite si impietrite adesea acolo…
poate asta tine de perceptia fiecaruia, insa eu asa cred, unele carti ung sufletul, altele vin ca un vant iute peste un copac, ravasind si reasezand frunzele, scuturandu-le uneori..
si mai exista cartile care te enerveaza! Nu toate prostiile, se presupune ca exista deja un nivel de filtrare la un cititor impatimit, vorbesc de cartile care au o consistenta, dar iti repugna ca ideologie. Inainte de a ma lasa sa alunec pe panta nostalgiilor literare trebuie sa numesc aici o carte din aceasta ultima categorie (evident, vorbind despre relieful meu literar sunt subiectiva si imi cer scuze daca lezez parerea cuiva!) Sonata Kreuzer mi s-a parut o carte ce releva mari probleme psihice si frustrari incomensurabile… Iarasi, la categoria NU pentru mine sta si Nietzsche, cu care nu sunt de acord dar il pot intelege prin prisma biografiei sale chinuite, iar pe Descartes il dispretuiesc, in ciuda meritelor sale ca pionier al filozofiei, insa nu l-as putea vreodata ierta pentru totala ignoranta si insensibilitate cu care emitea judecati de tipul” animalele nu simt, nu au trairi si, in general, nu merita nici un scrupul moral, ele nefiind altceva decat niste automate”(am redat din memorie, nu e un citat). Cam acestea sunt dislike-urile mele. A, as mai avea unul, dar mi-e teama ca mi-as atrage multe critici aici. E vorba de coelho. E un lucru bun ca oamenii care nu citesc decat reviste pentru femei pun mana pe o carte, aici ii recunosc un merit, dar e pacat ca cineva care a citit Dostoievski isi poate pierde una din lecturile ulterioare citindu-l pe coelho. Nu face nimic altceva decat sa preia idei (interesante, e drept) dintr-o religie mai exotica sau dintr-o carte minunata dar mai putin accesibila si sa le prelucreze la nivelul “coafor”. Imi cer scuze, asta e parerea mea (am citit Coelho inainte de a emite opinii)(bravo Jazz!)
Si acum despre iubirile mele. Mi se pare de la sine inteles ca atunci cand citesti o carte a unui om care iti spune ceva cauti sa citesti tot ce-a mai scris; e ca o indragostire, incerci sa afli totul despre celalalt.

Prima mea dragoste, Nichita Stanescu. Ieri ar fi fost ziua domniei sale. Atata frumusete ma insoteste de cand l-am cunoscut, din liceu…
Patrick Suskind – Parfumul (pentru mine un adevarat cutremur, mi-a schimbat total perceptiile olfactive si perceptia asupra acestor perceptii..:-))
Erich Fromm – Arta de a iubi – as recomanda-o ca pe o carte mult mai utila ca Biblia (in fond oamenii iubesc mai mult si mai des decat mor..);
Gustave Le Bonn – Opinii si credinte - mult mai profunda si mai importanta din punctul de vedere al ideilor abordate decat “Psihologia maselor”;
Radu Tudoran – Sfarsit de Mileniu. Daca ar trebui sa ofer unei singure carti epitetul COLOSALA aceasta cred ca ar fi. Iesirea la mare este cartea de luat pe o insula.. N-am cuvinte.
Jose Saramago – la 33 de ani greu mai faci loc unui teanc de carti “la capul patului”! Ei bine, ele sun tacolo acum, toate cartile domnului Saramago!! Cutremurator si extraordinar de constant ca valoare. Motivul principal pentru care, de doua luni, iata, m-am apucat sa invat portugheza…!!!
Lawrence Durrell – impreuna cu Saramago si Tudoran reuseste sa ma rascoleasca precum nimic altceva decat dragostea (si durerea)
Umberto Ecco – savuros, mai ales Pendulul si Insula din ziua de ieri;
John Fowles – exciting, chiar daca, in mare parte, e inca de neinteles pentru mine; revin from time to time;
Herman Hesse – drag mie, Lupul de stepa si Jocul m-au bantuit luni si luni..
Jaques Perry – Insula Altuia MUSAI. E o carte unica si, din pacate, prea putin cunoscuta. O splendoare.
Borges – eeee, pentru sufletul meu…
Erich Maria Remarque – dragoste veche, inca acolo; am cautat 10 ani sa beau Calvados…
Boris Vian (aproape tot, mai putin Toamna la Pekin, care nu-i scrisa pentru mine). Indragosteala din adolescenta, o nebunie, o nebunie, o nebunie.

Si mai sunt atatia pe care ii iubesc, dar nu au loc toti pe raftul de capatai (e, totusi, un raft..): Ion Barbu, Adolfo Bioy Casares, Varga Llosa, Giovani Pappini, Kafka, Huxley, Teophile Gautier, Rilke, Garcia Marquez (este unul dintre putinii scriitori pe care nu i-am asimilat integral, nu mi se pare egal cu sine insusi ca valoare, de la o carte la alta), Ioan Dan (delicios!!), Bacovia.
Sau, uite, Sergiu Sasarman – Himera, un roman prea putin cunoscut, cel mai bun sf romanesc citit de mine.


m-am oprit si m-am intrebat de ce tin mortis sa postez si eu. Si mi-am raspuns. Cred ca simteam nevoia sa strig numele scriitorilor pe care ii iubesc pentru ca astfel ma definesc si regasesc. Si pentru ca ii iubesc, sunt cei mai buni prieteni ai mei (..si cei mai buni prieteni ai celor mai buni prieteni, evident!) Si, nu odata, mi-am gasit oameni vii, in jurul meu, prin intermediul acestor oameni frumosi ce se scriu pe ei insisi, pentru noi.

Scuze pentru ce urmeaza, dar nu ma pot abtine: “librariile cu carti” e un mic pleonasm; magazinele care desfac articole de scris, caiete etc se numesc papetarii. :-))

De-a lungul timpului de cand am invatat sa citesc (inainte de inceperea scolii) ar trebui sa incep cu o carte din copilarie care mi-a marcat existenta Toate panzele sus a lui Radu Tudoran pe care eu o ascundeam in abecedar in timp ce colegii mei silabiseau pe langa mine, probabil ca ma vedea si invatatoarea uneori dar ma lasa in pace! a fost ca o biblie pentru mine. Mult mai tarziu clasicii rusi i-am citit pe nerasuflate: "Idiotul" lui Tolstoi, "Anna Karenina" sau clasicul Balzac cu parfumul lui desuet si minunat. "Pe aripile vantului" care m-a purtat intr-o lume de suferinte si patimi dar si "Arta conversatiei" la care ma intorc de cate ori sunt deprimata si imi incarc bateriile. Cu siguranta ca uit acum o sumedenie de minuni care mi-au luminat viata,intr-o epoca prea putin luminata, cea a comunismului.

NU stiu altii cum sunt, dar cand ma uit in oglinda parca zic ca nici eu nu-s eu. m-am intaratat la vorba pentru ca am prostul obicei de a impartii cartile in doua mari categorii: carti pe care le-am citit si carti pentru care nu a venit inca timpul. Si fiindca tot mi-am dat drumul nu pot sa nu remarc ca pentru mine multe carti au acel "Parfum de femeie" a lui Al. Pacino: indiferent cat de "orb" sau "obosit de viata" ai fi, ele te scoala din letargie. De ce spun asta? Pentru ca Jocul cu margele a condensat tot misterul inutilului in esente subtile iar Dune vine ca o boare primavaratica in ariditatea unei carti ce trebuie sa mai astepte. As vrea sa-i multumesc lui Radu Tudoran pentru toate frumuseatea ce se ascunde in spatele acelei "Toate panzele sus" si Doamne multi sunt cei carora trebuie sa le multumesc pentru ca mi-au aratat si bune si rele si m-au invatat cum este alcatuit la suflet si la minte OMUL. ca mai multe de invatat, este drept; ca mai fac si greseli, este adevarat; dar nu degeaba ne-a fost lasata ca pilda: "cel fara de pacat sa ridice primul piatra". Urmatoarea carte? inca nu stiu....

1.Cat de mult timp ocupa lectura cartilor in viata mea? Pai, cred ca jumatate din timpul liber pe care-l am. De obicei, in week-end cam asta fac, citesc.
2.Cartile le cumpar de la tarabe si uneori, din librarie. Le prefer pe astea fiindca imi place cartea in materialitatea ei, imi place sa o rasfoiesc, sa aud fosnetul foilor cand intorc pagina, si in plus, o pot lua cu mine in metrou sau in maxitaxi fiindca eu fac cam o ora pana unde lucrez.
3.Ce gen de carti prefer sa citesc? Acum ceva timp as fi raspuns ca citesc orice imi pica in mana, dar astazi, raspunsul meu este ca am inceput sa citesc in functie de autori. Adica, imi place un scriitor incerc sa citesc cam tot ce a publicat.Si imi place mult O.Paler, R.Tudoran si poezia lui M.Cartarescu. Si totusi daca ar fi sa spun un gen literar preferat, acela ar fi jurnalul (care dupa unii nu exista).

Daca as avea o fetita numele pe care l-ar purta ar fi Eva fiindca imi place atat de mult romanul lui R.Tudoran-Fiul risipitor-incat vreau ca numele eroinei principale sa-l rostesc in fiecare zi.
Daca as avea un baietel numele lui ar fi Radu sau Darius.

Fiul risipitor de Radu Tudoran
Jurnalul lui Mihail Sebastian
Idiotul de Dostoievski

Podurile din Madison County - R.J.Waller. M-a invatat ca dragostea nu depinde de distanta si nici de timp.

Magicianul - John Fowles - Viata e ca un teatru, dar serios.

Nunta in Cer (Eseuri) - M. Eliade - Inelul cu safir albastru, dragostea asincronica. Sa prinzi momentul, sa nu-ti scape ce e special in viata ta.

Demonii - Dostoievsky. Mai bine rau si viu, decat rau si mort, dar si decat bun si mort (pe dinauntru).

Panza de paianjen - Cella Serghi. Primul sarut. Cum sa distingi iubirea autentica.

La Medeleni - Ionel Teodoreanu. Am crescut impreuna cu personajele din carte. M-a invatat ca adolescenta e minunata dar prea categorica si n-am facut leme pentru viitor.

Fiul risipitor - Radu Tudoran - Am aflat ca se poate astepta pentru iubire chiar si in conditii extreme.

Numele trandafirului - Umberto Eco. Cat de distrugator e extremismul, fie el si spiritual. Si multa frumusete in mister.

Deocamdata cam atata. Imi place ca mi-ati dat sugestii pentru cateva carti pe care nu le-am citit. Foarte inspirat subiectul de conferinta!



_________________________________________
"De la sublim la ridicol nu este decat un pas". (Napoleon)

Stiu ce simti,am trait si inca se mai aud ecourile acestei iubiri in inima mea.Pur si simplu l-am parasit fizic,dar sunt mereu in preajma lui vreau sa-l vad,cand nu-l vad sau nu aud nimic...intru in panica fac imposibilul sa aflu ceva,orice:daca traieste e sanatos?Am incercat sa-l inlocuiesc,dar nu a ajutat si nu vreau sa fac si eu la radul meu victime.... incerc sa uit,dar imaginea lui este in mine!! Cred ca ma urmareste blestemul unui roman citit in adolescenta:Fiul risipitor de Radu Tudoran,de cand l-am citit parca l-as fi trait!

"La Medeleni",am crescut cu Monica si Danutz,si l-am iubit pe Vanea la Balti,am plans-o pe Olgutza si l-am plans pe mos Gheorghe...mi-e dor de ei,si vreau sa recitesc.
apoi, "Fiul risipitor"-Radu Tudoran,e acolo povestea mea de dragoste,cuvintele mele,trairile mele...
Coelho cu "veronika se hotareste sa moara", "alchimistul"
Jonh Fowles si "Magicianul"

"arcul de trimf"-erich maria remarq,cu povestea valului si-a stancii."E o poveste veche.Mai veche decat noi.Asculta.A fost odata un val ce s-a indragostit de-o stanca inconjurata de mare.Valul spumega si se rotea imprejurul stancii,o saruta zi si noapte, o imbratisa cu bratele lui albe, o privea, o uda si-o implora sa vina dupa el.O iubea si se spargea spumegand in jurul ei si astfel o surpa pe nesimtite,pana cand intr-o zi ea a tipat,complet sfaramata si i-a cazut in brate.Si deodata n-a mai fost nici o stanca cu care sa se joace,pe care sa o iubeasca,la care sa viseze.Era doar o ingramadire de pietre in fundul marii,cufundata in ea.Valul s-a simtit dezamagit si intristat si-a plecat sa caute alta stanca.."

si am iubit-o pe "Lorelei" a lui Teodoreanu; "Accidentul" si "Jocul de-a vacanta" ale lui Mihail Sebastian

si ultima iubire:Marquez! cu "Dragoste in vremea holerei", "A trai pt a-ti povesti viata"..

Adrian Fuchs :

Domnule Tudoran,

E adevarat ca faptele lui nu ar fi trebuit sa fie penal(izate). Ele intrau sub incidenta psihiatriei !

N-ai decat sa-i dai respectul tau. Al meu il distribui eu. Si nu lui Goma.

Clarificasem cu Dinescu in mesajul anterior. Nu ştiam că-i plecat de la Caţavencu şi am fost întrucâtva şocat de preluarea unei reviste cu o solidă imagine anticorupţie de un individ atâta de puşcăriabil.

Care-i situaţia aia cumplit de crâncenă în care au fost puşi angajaţii lui Vântu? Să meargă la team-building în Creta sau nu? E foarte omenesc să-ţi pese mai mult că poţi să-ţi cumperi ecran cu plasmă, decât de amărâţii pe care patronul tău i-a lăsat fără bani de înmormântare. Dar nu te mai poţi aştepta să fii la fel de credibil când se ştie cine-ţi plăteşte salariul.

Abject, intolerabil, etc., mi se pare să umfli banii a mii de oameni şi după ce ţi s-au prescris termenele de judecată să te înfiinţezi rânjind: „românii vor fi mândri că sunt contemporani cu mine”.

Revenind la ziariştii foşti disidenţi: Hurezeanu, Dorin Tudoran, mă gândesc cât vor fi de credibili în viitor, pe măsură ce patronii le devin mai vizibili.

În sensul că oricât de abject e cel ce-ţi dă salariul nu contează, tu scrii articole oneste neinfluenţate de cel ce le găzduieşte mi se pare un concept foarte discutabil. Şi Dorin Tudoran şi-a tot testat independenţa până ce s-a săturat Voiculescu şi l-a pus pe liber. Nu pot să admit nicicum că un formator de opinie poate rămâne fără imaculat când salariul i-l plăteşte un individ bun de studiu de caz pentru codul penal.
Iar ideea că anticomunismul – vitejia faţă de un cadavru – a unui ziar spală vina milioanelor sustrase de patron nu cred că ar împărtăşi-o cei rămaşi cu vid în buzunare după fondul lui SOV.

Da, probabil media nu-i deţinută de cei mai morali indivizi: pe lângă SOV stau Voiculescu – escroc din vechile structuri, Patriciu – escroc mai proaspăt, Sârbu - cu banii împrăştiaţi prin paradisuri fiscale, etc.. Probabil nici unul nu-i mai bun decât patronul Cotidianului, dar nu-s percepuţi aşa de naşpa că nici unul n-a muşcat direct.
Dar când ştiu că bătrânii de la parter au rămas fără banii de înmormântare şi după ce am văzut pe când mergeam la chefuri în liceu cozile imense la care stăteau încă de la unşpe noaptea fraieriţii FNI-ului nu pot să nu-l consider pe SOV cel mai puşcăriabil dintre toţi. Şi cel mai insolent, după ce i-am citit interviurile.

Mânat de nobleţea campaniei Liiceanu admite un compromis, ce contează ce-a făcut şi ce-a dres patronul ziarului, doară nu pe disidenţi i-a lezat, important e să iasă articolul ce va face curăţenie morală, conform vechiului nostru principiu de a ne înfrăţi cu dracul până trecem puntea.

Şi brusc morala laxă-permisivă vizavi de SOV se transformă într-o intransigenţă de fier în raport cu madam Muscă. Urticaria pe care nu au generat-o milioanele sustrase de Vântu se declanşează datorită delictului meschin, cred că foarte comun şi, până acum, fără victime al Monei.
Îi reproşează că nu s-a înglodat în noroaiele concrete ale unei navete la sat ca să scape în schimb de noroiul mult mai infamant al compunerilor pentru poliţia politică. Dar el nici nu s-a deranjat să caute pentru imaculata lui campanie un proprietar de presă mai puţin mânjit.

Reacţia lui Liiceanu – complet disproporţionată în raport cu amploarea culpei – s-ar fi justificat printr-o morală intransigentă. Dar prin coabitarea cu SOV Liiceanu a dovedit că are şi principii mai elastice. Combinaţia asta îmi pare suficientă ca să-i ştirbească credibilitatea. De asta când mai citesc ce scrie el o să apreciez forma – articolele sunt faine ca lectură – dar o să evit să-i adopt concluziile.

ma vad silit sa imi repet argumentele :

tonul e diferit fata de Marchis si Musca din cauza dimensiunii vinei. fie si numai pentru faptul ca Musca avea (si are) o vizibilitate si o resposabilitate PUBLICA mult mai mare. pe Marchis nu l-ar fi infierat pe acelasi ton nici daca i-ar fi fost duhovnic, din simplul motiv ca era mai mult o chestiune PRIVATA.

faci paralela cu Dorin Tudoran care era ANGAJAT la Jurnalul National. Liiceanu NU este angajat la Cotidianul. ai senzatia oare ca o persoana publica care scrie LA UN MOMENT DAT, INTR-UN ANUMIT CONTEXT intr-un ziar (si nici macar cel mai vandut, sa fim seriosi) e mituit de acel patron? ti se pare ca admiratorii lui Liiceanu pot fi cea mai "moale" masa de manevra... repet, daca se publica in Ziua - cumparatorul era S.R. Stanescu, si daca se intampla in Gandul - C.T. Popescu si Dinescu - prin filiera amicala Plesu - cam asa rasuna logica asta...

inca ceva, oameni de genul lui Traian Radu Ungureanu ti se par atat de ieftin coruptibili? (aminteste-ti de conflictul lui cu BBC)

cred, de asemenea, ca te inseli in privinta credibilitatii ulterioare a lui Liiceanu. in general, oamenii au citit acel document cu parerile deja facute : multi din admiratorii lui si-au adancit respectul pentru domnia sa (adica aceeasi care au avut ochi pentru evidentele covarsitoare din Apel catre Lichele), si multi dintre cei care-l displaceau ori dispretuiau si-au gasit inca un "argument" pentru a-l contrazice (in cazurile bune, decente) si injura fara menajamente (ca doar pentru asta a facut bunul Dumnezeu democratia)

Simeon, nu afirm ca nu ai dreptate in legatura cu bine-meritatul cazier al lui SOV, dar in chestiunea de fata nu isi gaseste locul. Liiceanu a scris despre o anumita tema, care il macina public de prin 1990 incoace, nu uita!

a vedea peste tot numai coterii si tovarasii grotesti - ajungandu-se pana la a-ti inchipui pe un profesor emerit de filosofie si directorul celei mai bune edituri din Romania dand palma conspirativ, intr-un birou misterios, cu un mafiot feroce, abil si caruia i s-a pus mot sa-si atraga intelectualitatea de partea lui (ca de la ei, intelectualii, se stie se trage tot raul, minerii si imbecilii stiu asta foarte bine) - ei bine, un asemenea scenariu nu e numai semnul unei suspiciuni alimentate incontinuu de mai bine de 50 de ani incoace, ci si al unei rele-credinte inertiale...

...cauze, probabil, si ale asocierii absurde pe care o faci intre Liiceanu si Voiculescu, despre care a vorbit deja RSI

18. Mitul preferat: al eternei reintoarceri. Ca-mi aminteste de Fiul Risipitor (Radu Tudoran). Risipitoare, stiu. :o)
19. Smochinul. Ca sa faca fructe, trebuie sa-i limitezi radacinile. Bietul copac, ce destin de om.
20. Tot eu, dar fara asperitati. Un smirghel ici, o dalta colo...
21. Apa sarata: oceanul. Cu pirati cu tot, cu sirene cu tot, cu corali cu tot. Cu furtuni cu tot.
22. Exista si catelul cu petale? De ce nu? Am citit odata ceva care se chema "Cainele cu gatul de wolfram". Sau margareta latratoare.
23. Kitchul amuzant: un cal de portelan cu buze. Buze!

Pana la cina romantica mai e un pic. Omule, pune-te la costum daca mai poftesti la smooch-ul ala. :o) Poate sa vina si Prole? :o)

Guinevere Aimee d'Albon

ca pe mine daca ma-ntreba iute fugeam pe clape si tastatura si dadeam de: Panait Istrati, De ce? nu stiu. apoi mai era si Barbu cu Groapa lui, ma-piedicam de Creanga, de Saveanu, Vlad Musatescu, Nicu Steinhard, Anania, Chirita, Radu Tudoran - pentru intreaga opera, si Doamne, nu vreau sa starnesc cicloane si furrtune da nu am apucat sa zic nici trei si gata, am ostenit, da la cati sunt.....cred ca mi-ar trebui.....ca doar n-o sa-l las pe Eliade, sau de Sebastian, sau pe Caragiale, sau Doamne iarta-ma....Camil si Bengescu, Delavrancea (tata si fica).....

as alege "Cum am devenit scriitor" si ce inseamna "haiducia" intr-o alta viziune.
de la Radu Tudoran as lua ciclul lui "Casa Domnului Alcibiade" si tot ce a urmat, nu ma intreba ca nu mai tin minte cum il chema pe flacau.
De la Barbu numai Groapa, pentru ouatu ala de cartier.
De la Creanga toate povestile......
cin'te puse sa ma ispitesti?