tut

Petre Tutea , marele nostru erou legionar spunea : Diferenta dintre o baba murdara pe picioare care sta ingenunchiata in fata icoanei Macii Domnului si un laureat al premiului Nobel care este ateu e urmatoarea : Baba este om pe cand laureatul Nobel este un dihor, si dihor va si muri.... ce vorbe intelepte!!!!

Daca tot este vorba de citate, va aduc aminte de unul spus de Tutea in direct la TV:

"Pe langa Biblie, Shakespeare e un autor de Gaesti" (Gaesti... de unde ne luam noi frigidere...)

Mihai

Din cugetarile lui Tutea:

"Consider trupul ca templu al sufletului.

Crestinismul sacralizeazå substanta individualå.

Nu må pot consola cu ideea de neant postexistential…

Dar, dacå nemurirea e numai sufleteascå, asta ne apropie de umbrele antice.

Crestinul crede în nemurirea integralå, deosebindu‑se de pågîni…

Nu mi‑e teamå de moarte deloc.

Am o singurå neliniste: så nu mor necrestineste si så nu ajung într‑o salå de disectie.

Sînt confiscat integral de religia crestinå, pe care o situez deasupra oricårui sistem filozofic.

E cea mai consolatoare religie din istorie si nu pot contesta cå Hristos este fiul lui Dumnezeu."

Bibliograph:
Radu Preda, Jurnal cu Petre Tutea 21 Dec.1990.

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

"Cu tuti câ armânamea shi-azburashti limba tu Peninsula Balcanicâ di pisti 2000 di anji
shi cu tuti câ tricurâ 170 di anji di cându anvitsatlu armânu M.Boiagi adra reguli (normi)
buni trâ scriarea a limbâljei a noastri makedo-latini, noi nu avemu unâ ortografii unitarâ
di cari s-tsânâ tuts atselji tsi angrapsescu armâneashti."

Iata textul aroman de mai sus transcris in dialect daco-roman (graiul moldovenesc, si un pic arhaic):
"Cu toati câ aromanimea isi vorbeste limba in Peninsula Balcanica di pesti 2000 di ani, shi cu toati ca tricura 170 di ani di când invatzatul aroman M.Boiangi [a stabilit?] reguli petru scrierea limbei noastri machedo-latini, noi nu avem o (una) ortografii unitara, di care sa tzina tots' acei ce (a)graiesc aromaneste."

Dom'le un lucru vreu sa ma lamuresti, cum se face ca am inteles aproape tot din textul pe care l-ai tut singur l-ai scris mai sus? Cum imi explici asemanarea izbitoare cu dialectul dacoromân, aproape cuvand cu cuvant, inclusiv ordinea in fraza?



___________________________________________________________________
Viitorul poate incepe.

__Mai dur o spune filosoful Tutea:
"5. Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteste mort, iar celălalt e viu si între un viu si un mort nu există nici o legătură. Credinciosul crestin e viu. "___


Vezi tu, aici e problema – a ridica la rangul de calitate suprema simplul fapt de a fi credincios. Nu trebuie sa faci nimic, doar sa te definesti drept credincios si esti buricul pamintului. Dar ia sa ne gindim, citi nu au omorit in numele credintei? Citi nu au fost si sint niste mizerabili din punct de vedere moral avind insa eticheta de credinciosi?
Afirmatiile de mai sus nu fac decit sa dispretuiasca adevaratele calitati umane – onestitatea, bunatatea, curiozitatea, compasiunea, lupta rationala de a cauta raspunsuri in natura, meritul de a impinge societatea spre lumina si spre o lume mai buna, etc. Nu conteaza nimic din toate astea daca respectivul indrazneste sa aiba alta religie sau sa fie ateu? In schimb daca este credincios, are toate meritele. Din cauza asta probabil este atit de important in ziua de azi sa te definesti drept “credincios crestin”? Iti pui eticheta pentru ca asa nici un premiu Nobel nu iti poate ajunge la genunchi.
Pentru toate astea, afirmatiile de mai sus chiar daca apartin sau nu numitului Tutea , oricit de “filozof” o fi el, sint lipsite de orice valoare morala. De orice valoare. Iar afirmatia ca o persoana este moarta sufleteste din simplul motiv ca este “necredincioasa” nu reflecta decit lipsa de cunoastere a naturii umane, lipsa de empatie, si la urma urmei este de un egoism teribil. Asta inseamna sa fii credincios crestin? Asta inseamna sa fii viu?!!! Atunci mai bine "mort"!
_________________________________________________________
"We are not to introduce divine revelations into science, nor scientific opinions into religion." Isaac Newton.

ma gandeam ca cioran (sau Tutea, nu mai stiu), spunea la un moment dat, privind prin vitrinele imbietoare ale magazinelor: "sunt atatea lucruri de care nu am nevoie". nu cred ca el se referea la faptul ca datorita nivelului intelectual la care a ajuns, nu se mai complace in mizeria sacului fara fund cotidian, in destrabalare jinduita si atat de fad umanizata.
vroia mai degraba sa sugereze ca indestularea prin consum nu e niciodata "destula" fara o economie a constructiei pe baza lucrurilor utile prin excluderea celor netrebuitoare. de fapt, e o logica simpla: am ce stiu si vreau sa folosesc si n-am ce mi-ar face rau, poate mai ales datorita deficientelor de caracter ale mele.
si nu poti sa nu aduci vorba de bani, spunand ca surplusul lor face mai mult rau decat bine, prin simplul fapt ca iti asigura ceea ce nu meriti.
toate idealurile si nazuintele inaintasilor nostrii, atat in plan spiritual, cat si in planul confortului unei vieti linistite, s-au transformat , de fapt s-au redus la bani.
aici e marea problema dupa mine: cel mai simplu si general ideal a devenit banul, fie cel obtinut licit, fie ilicit, fie prin munca, fie prin matrapazlacuri. nu poti exista ca om daca te rezumi la a-ti dori toate idealurile posibile intr-unul singur asa de profan. poti insa sa existi devenind cel pe care nu-l merita banul.

am tot respectul pentru tutea dar conditiile foarte nefericite in care a trait, l-au deformat spiritual. din cauza asta nu pot sa-l iau in serios in tot ce spune.

eu stiu ca exist pentru ca am planuri in actiune si urmaresc zi de zi progresele si-mi imaginez viata dupa ce o sa-mi ating obiectivele. in ecuatia asta nu am loc nici de religie nici de biserica (desi nu le resping...). asa ca daca tutea afla ca exista doar in biserica, este treaba lui, parerea lui si i-o respect.

In " Intre Dumnezeu si neamul meu", de unde ai preluat citataul, Tutea bifeaza de trei ori aceasta cugetare. Nu stiu daca a spus chiar "dihor"...
Tutea era mistic si nu ascundea acest lucru...
Daca insa acel laureat al premiului Nobil, ateu fiind, a salvat o parte din omenire descoperind penicilina, cred ca ar trebui sanctificat.
Relatia dintre un simplu om si Dumnezeu este una personala. Eu nu simt nevoia unei biserici in care sa ma rog, si nici de popi care sa-mi "intermedieze" mesajul. Daca ai credinta, o pastrezi in suflet, n-o afisezi.

sanjuro

Pe mine ma surprinde lipsa mea de evlavie, vezi daca stai si te gandesti, adevarat, gasesti intelegere si pentru femeile si pentru barbatii in situatia asta, iar faptul ca nu am zis de femei este pentru ca ma ingretoseaza numai cand vad masculi in situatia asta, nu si femei, dar asta nu inseamna ca nu este acelasi lucru, ci doar ca sunt normal(am verificat pe nevasta-mea si ea simte invers, adica se ingretoseaza cand vede femei in cazul asta, nu barbati). Este instinctiv si intr-adevar tendinta este ca unui barbat sa-i stimuleze fanteziile, daca nu isi pazeste mintea sau ochiul.
Deci noi putem discuta (si e bine ca o facem !) pe "metru patrat" aici si intoarce problema pe toate fetele si din toate unghiurile pe care le putem vedea, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca NU ESTE BINE si asta fiindca Dumnezeu a spus-o, si nu i-a placut(vezi Sodoma si Gomora) si daca lui Dumnezeu nu i-a placut , putem noi sa facem tot binele din lume si poate ne va ierta in final, dar clar , pina nu vom renunta la obiceiul asta rau nu vom fi bine placuti lui. Caci : "nimic necurat nu va intra in imparatia cerurilor". Si de ce a facut-o Dumnezeu pe Eva si nu l-a facut pe Adam2, si de ce a binecuvantat Dumnezeu insotirea intre barbat si femeie si nasterea de prunci prin taina cununiei ?
Ce cautam noi in discutiile acestea ? Aprobare pentru ca am luat-o razna sau indreptare si apoi mantuire ? Ce preferam ? Un pic de disconfort mental cand suntem contrazisi si mantuire, sau o eternitate in iad ?Cine poate sa sufere durerea neincetata ?
Si acum o chestie practica, care nu vine din cartile sfinte sau de la sfintii parinti(in care am incredere mai mult decat in propria mea logica sau decat in o mie de filozofi fie ei si Tutea, Eliade sau Noica) ci din propria mea simtire si gandire. Eu sunt software developer de meserie. Spun asta ca sa intelegeti ca totusi meseria ma obliga sa folosesc logica , planificarea si structurarea,ca metode intelectuale in viata de zi cu zi. Daca as fi sa fi fost Dumnezeu si as fi construit lumea , as fi pus niste legi ale naturii, ale anatomiei, ale geneticii, ale fizicii, ale informaticii, ale economiei,ale vietii in ansamblu, etc, care sa guverneze totul, sa nu fie haos si intuneric ci un pic de ordine si lumina. Zic un pic de ordine, datorita liberului arbitru. As fi guvernat lumea si prin prin niste legi nu numai prin lumea ingerilor si prin atotputernicie, si m-as fi bucurat in continuare de creatie. Ce pot sa stiu eu cu mintea mea limitata ? Sa imi ierte Dumnezeu imaginatia .Daca acceptati macar ideea de Dumnezeu , apoi ideea de stiinta care ne conduce la acceptarea anumitor legi care guverneaza aceasta existenta, apoi ideea de bun simt bazata pe fapte istorice si apoi pe sentimentul de implinire, veti ajunge iremediabil la concluzia ca homosexualitaatea nu este buna, de orice natura ar fi ea. Adevarat, nu condamn si compatimesc sincer pe cei in cauza si nu ma consider mai bun lor, spun doar ca nu e bine si normal si ca ei trebuie sa se intoarca spre Dumnezeu mai mult ca sa isi poata mantui sufletele. Lucrurile se simplifica : Homosexuali incalca o lege genetica. Asa cum daca te arunci de la etaj incalci o lege fizica , deja triviala si pe alocuri depasita lege a gravitatiei,atita timp cat te afli pe Terra si nu ai parasuta. Daca te arunci in fata masinii incalci o alta lege, probabil pe aceea a conservarii speciei :). Daca it faci sepuku cu o sabie de samurai , asa "just for fun" nu cred ca te simti bine in final. Nu eu am facut legea gravitatiei, sau cei care au descoperit-o, nu eu am facut legile consevarii impulsului si energiei si ale anatomiei, dar toti trebuie sa le respectam, deci nu judec pe nimeni.Cam asa vad eu lucrurile. Suntem liberi, dar in anumite limite, altfel apare haosul. "Totul este permis, dar nu totul este de folos, nu orice ma zideste" spunea apostolul Pavel daca nu ma insel. Asa ca am noutati proaste pentru cei ce cauta rezolvare la partenerii de acelasi sex. Fac pipi impotriva vantului :)

Doamne ajuta !

Sorin -Dallas

Draga valentinb, ai scris asa:

#1796 - Comentariu adaugat de valentinb la mar 21 Oct 2003 - 20:03 (...)orice OM care a pierdut 20 din membrii familiei la pogromul de la abator (...)adica acu o sa se gaseasca vreun doct care sa spuna ca marele iorga i-a indemnat pe legionari sa omoare evrei..(...)


**

1. Iata mai jos cate ceva care s-ar putea sa te intereseze. Si nu numai pe tine. Daca ai argumente care pot dovedi contrariul, le astept. Am spus argumente, nu vorbe aruncate degeaba.

(link la text http://www.geocities.com/alkimistul/ml/pogrom.html )

FALSUL "POGROM" DE LA ABATOR

-Profesorul universitar, Dir. al Abatorului, Radu Ieftimovici, spulberã legenda comunistã privitoare la "pogromul" de la Abator din Ianuarie 1941-

"Primele mistificari privind acest subiect, apartin ziaristului sovietic Ehrenburg in 1945, (intr'o conferinta la Atheneu), aplaudat de Ion Calugaru, Mihail Sadoveanu, C. I. Parhon, Traian Savulescu s.a., dand mana libera lui Nicolski si Draghici pentru exterminarea care a urmat. Au continuat cu acuze dl. Sandu David, presedintele uniunii Asociatiilor de Scriitori din Statul Israel, iar dintre romani: Marin Preda, Sergiu Nicolaescu s.a., au colaborat prin scenarii folclorice comuniste acuzand fara dovezi. In anul 1946, procuratura comunista se ocupa de Abator. Sunt chemati toti medicii si muncitorii angajati la abator in anul 1941. Faptele sunt intoarse pe toate fetele, se cauta neaparat vinovati sau tapi ispasitori, dar nu se gasesc si procuratura este obligata sa inchida dosarul. Dintre cei audiati, doar macelarul Horwat crede in pogrom, insa el nu era angajat al abatorului in 1941. In schimb, tinichigiul Segal, evreu, de buna tinuta morala, prezent acolo in 1941, declara ca nu a existat nici un pogrom. Cel cu declaratia falsa, macelarul, dupa cateva luni a fost numit in postul de director al abatorului.

Angajatii Abatorului Bucuresti, revoltati, au semnat o nota de protest impotriva mistificarilor pe aceasta tema in ziarele comuniste. Facsimilul acestui protest a fost inaintat ziarelor "Universul" si "Dreptatea", dar nu a mai fost publicat deoarece aceste ziare au fost reduse la tacere" (Zaharia Marineasa - "Pogromul de la Abator", in "Almanahul Gazetei de Vest - 1994", pag. 144). Iata, mai jos, desmintirea angajatilor de la Abator in anul 1941:

D E S M I N T I R E
"Subsemnatii, medici veterinari si functionari ai Abatorului Capitalei, luand cunostinta de articolele publicate de ziarele "Romania Libera", "Tribuna Poporului" prin care se afirma ca in abatorul Capitalei au fost ucisi ovrei, si de campania care se duce pe aceasta tema, de natura sa discrediteze institutia si oamenii ce o servesc, dam cea mai categorica desmintire, afirmatiunilor facute si declaram pe proprie raspundere ca faptele enuntate mai sus sunt de domeniul fanteziei". Urmeaza semnaturile (37)

Facsimilul scrisorii si semnaturile (pentru cei interesati), au fost deja publicate in ziarul"Expres Magazin", Nr. 13, Aprilie 1992 (laolalta cu declaratiile prof. univ. Radu Ieftimovici), cum si in "Almanahul Gazetei de Vest - 1994). Documentul in original: vezi arhiva ziarului "Dreptatea".

"In afara acestor desmintiri, se adauga argumentul cel mai important care nu poate fi contestat: cartea "Martiriul evreilor din Romania in 1940-1941", cuprinzand documente si marturii, editata de Centrul de Studii al evreilor din Romania in anul 1991, cu un cuvant inainte al Sefului rabin Moses Rosen, carte care are 327 pagini, din care 16 pagini cu fotografii, si in care nu se gaseste nici un cuvant despre existenta vreunui abator.

D-nii Norman Manea, Andrei Pippidi si istoricul Francisco Veiga (intr'o istorie recenta, aparuta la editura "Humanitas"), fiind vorba de o denigrare planificata, nu tin seama de aceste dovezi si continua dusmanos cu acuzatiile asupra unor evenimente care nu au existat.

Despre evreii morti in timpul zisei rebeliuni, acesta fiind un capitol separat, "Cartea Neagra", editata in 1946 de Comunitatea evreilor din Romania, recunoaste conditia de beligeranti, adica cea de luptatori a evreilor in rasturnarea regimului legionar si nu de simple victime ale antisemitismului; numarul evreilor fiind neinsemnat fata de numarul legionarilor morti in evenimentele din Ianuarie 1941. Cercetand cu amanuntime evenimentele din timpul zisei rebeliuni, nu vom descoperi nicaieri vreo condamnare adusa vreunui legionar pentru fapta de a fi ucis un evreu, desi stim cu totii ca Antonescu s'a luptat mult sa descopere o astfel de proba incriminatorie.

Se cunoaste de asemenea ca legionarii au fost ocupati cu apararea institutiilor publice in contra loviturii de Stat antonesciene; in plus, ca si in Revolutia din 1989, ca de altfel in orice situatii de aceeasi factura, periferia orasului, prin elementele ei, isi aduce o contributie violenta si haotica". (Zaharia Marineasa - ibidem -).


2. "Marele Iorga" a fost in anii deceniilor 2-3 din secolul trecut unul din cei mai virulenti antisemiti romani. Relatiile sale foarte bune cu A.C. Cuza, fondatorul gruparii "Liga Apararii Nationale" al carei unic scop era lupta impotriva evreilor, sunt cunoscute.


3. Doritorilor le stau la dispozitie cu lucrari istorice in format electronic sau tiparit. Printre altele,

"Holocaust in Romania?" (editat colectiv, 2001)
"Industria Holocaustului" (N. Finkelstein, 2001)
"Holocaustul: martori oculari sau legile naturii?" (2000, carte interzisa in 2002)
"Miscarea legionara si evreii" (Flor Strejnicu, 2002)

Mai puteti consulta si linkurile

*Atitudinea legionarilor fata de evrei:
http://www.geocities.com/alkimistul/ml/atit_evrei.html
*RESPONSABILITATEA VIOLENTELOR ANTISEMITE DIN ROMANIA (1941)
http://www.geocities.com/alkimistul/ml/resp.html

Acestea se afla puse in pagina mea, daca vi se pare, firesc, ca nu prezinta prea mare incredere, puteti cauta aceleasi texte si din alte surse.

Toate, inspre aflarea ADEVARULUI cel adevarat. Fara sa se supere nimeni.

Semneaza: un nevrednic, dar mandru urmas al "neandertalienilor legionari" Noica, Tutea, Cioran, Eliade, Gyr, Crainic, Steinhardt, Nicolau, Dimitriu, Cantacuzino, Polihroniade si multi altii ca ei.


Bogdan
http://ro.altermedia.info, cealalta fata a realitatii

Iti prezint trei carti bune - tot de G. Stanescu: Tara si exilul/ 7$ -
Este editorul de la revista culturala ORIGINI din USA, cea mai buna dinn exil. Acum e in Romania, de aceea adresa E din Bucuresti este: ncristian@home.ro.
Altfel, cand va fi din nou in America: origini@bellsouth.net
Poti vizita revista si alte publicatii - excelente, merita sa te uiti! - din editura lui pe
www.origini.go.ro la rubrica "aparitii recente": Petru Tutea, Blaga, Eugen Ionescu...



Autor: Gabriel Stanescu
Titlu: An essay about the romanian being

Format: 13x21 cm

Pret: 7$

....cum de nu-l cunosti pe Tutea?
Este omul "de baza" care scrie la Index Nationalis!
O alta publicatie care se potruiveste "spiritului verde de aici"!

5) Unsprezece minute -Paulo Coelho
4) Furie -Salman Rushdie
3) 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Tutea
2) Calatorie spre mine insami -Ileana Malancioiu
1) si recitit: Magicianul -John Fowles

In continuarea mesajului lui "lifeform":

"Sã fiu bine înteles: nu am nimic împotriva maghiarilor, în general. Am avut si am cunostinte, chiar prieteni dintre aceia care au înteles cã apartin Poporului Român, cã Dumnezeu ne-a rînduit sã convietuim împreunã, în liniste si întelegere. Tot asa dupã cum americanul (ne place sã-l luãm drept etalon al democratiei) este mai întîi american, si apoi mexican, chinez ori mai stiu eu ce altã etnie. Am si voi avea opinii dure la adresa iredentismului maghiar, care cucereste, pas cu pas, cu o perseverentã diabolicã, sub oblãduirea Puterii (istoria va aprecia cîrdãsia prezentã), asa-zisele „drepturi“. Am tot asteptat vreo reactie oficialã la „propunerile Consiliului National (?! – n.a.) Secuiesc“ de constituire a „Tinutului Secuiesc“, aceasta fiind o actiune care lezeazã securitatea nationalã. Zadarnic! Desi n-au lipsit avertizãrile presei scrise. Iatã cîteva: „Proclamîndu-si «Patria-Mamã», Tökes & Co. au cerut autonomia teritorialã a Tinutului Secuiesc“, „La Universitatea de Varã a Ligii Pro-Europa, pledoarie pentru secuimea autonomã“ („Independent“, 2 iunie si 4 august a.c.), „Maghiarii promoveazã în lume «Transilvania, pãmînt unguresc»“, „Tökes & Co. lucreazã sitematizat: Radicalii si-au fãcut calendar pentru obtinerea autonomiei“, „Tökes pregãteste autoguvernarea maghiarilor“ („Curentul“, 25 februarie, 24 mai si 8 august a.c.), „Se reface Imperiul Austro-Ungar?“, „PSD a fãcut pe plac UDMR“ („Jurnalul national“, 2 si 24 septembrie a.c.), „Regionalizarea dezbãtutã la Universitatea de Varã «Transilvania»“ („Ziua“, 4 august a.c.), „Planuri de autonomie teritorialã pe cont propriu. Oamenii lui Tökes înfiinteazã consilii locale secuiesti în Harghita, Covasna si Mures“, „La Forumul de la Odorheiul Secuiesc, Laszlo Tökes a cerut autonomie teritorialã pentru maghiarii din România. S-a constituit Consiliul National al Maghiarilor din Ardeal“ („Curierul National“, 29 aprilie si 8 august a.c.), „Propunere la Universitatea de Varã de la Balvanyos: ceangãii vor fi rugati sã se mute în Covasna si Harghita“ („Realitatea Româneascã“), „Tökes îndeamnã la insurectie: «Este timpul sã ne luãm soarta în propriile mîini»“, „Cînd românii devin strãini la ei acasã: «Sîntem români, dar nu stim româneste». Un reportaj trist, realizat acolo unde maghiarizarea nu se opreste niciodatã“, „Un pericol public: radicalii maghiari. Amicii lui Laszlo Tökes si Marko Bela tin cu orice pret sã provoace tensiuni între români si unguri. Viceprimarul muresean Fodor Imre, recunoscut pentru atitudinea sa radicalã, a fost surprins lipind afise“ („Cronica Românã“, 2 iunie, 15 iulie si 10 octombrie a.c.). Si exemplele pot continua. Despre atitudini ostile românismului în însãsi agora supremã a tãrii, printre parlamentari: „Un deputat UDMR ponegreste tara în care trãieste. Raduly: «România e un stat hot!»“, „Deceptia Raduly: «România e un stat hot si doar maghiarii au onoare»“ („Jurnalul national“, 23 si 24 iulie a.c.), „Radicalii din UDMR cer autonomie si o politicã proprie: «Dezideratele maghiarimii se pot realiza doar prin presiuni externe»“ („Curierul National“, 28 iulie a.c.). Cine afirmã? Un deputat UDMR, Tibor T. Toro. A cui presiune? „Pretentia maghiarimii“ („Ziua“, 23 iulie a.c.), „Tensiune diplomaticã între Bucuresti si Budapesta: Ungaria vrea sã vãmuiascã negocierile României cu UE“ („Evenimentul zilei“, 23 iulie a.c.). Asadar, oficialitãtile tac. PSD, la fel. Cu toate cã „PSD Cluj condamnã actiunea extremistilor episcopului Laszlo Tökes“ („Cronica Românã“, 25/26 iulie a.c.), „Forumul de la Satu Mare nu rãmîne fãrã ecou: un deputat PSD (Valentin Iliescu – n.a.) cere sanctionarea lui Tökes“ („Cotidianul“, 4 iunie a.c.), „Adrian Cãsuneanu (presedintele PSD Covasna, deputat – n.a.): membrii Consiliului Maghiarilor trebuie deferiti Justitiei“ („Curentul National“, 9/10 august a.c.), „Efectele Protocolului UDMR-PSD: Românii din Harghita si Covasna discriminati etnic în propria tarã“ („Curentul“, 15 iulie a.c.), „Românii din Har-Cov se plîng lui Dorneanu cã sînt discriminati“ („National“, 14 iulie a.c.), „Senatul UBB cere Ministerului Educatiei sã-si asume responsabilitatea separãrii pe criterii etnice a facultãtilor. Protocolul PSD-UDMR, sursã de tensiuni la Babes-Bolyai“ („Cotidianul“, 1 septembrie a.c.). Cu exceptia PRM, tac si celelalte partide din Opozitie. Interviul cu Adrian Cioroianu („Cotidianul“, 3 noiembrie a.c.) este concludent: „PNL se pronuntã în mod clar si ferm (?! – n.a.) împotriva oricãror încercãri de regionalizare a României pe criterii etnice“, dar aflãm, în continuare, cã problematica ar fi trebuit „supusã unei ample dezbateri“, „o dezbatere realã, la nivel politic“. Ceva gen Caragiale: ori sã se revizuiascã, ori sã nu se revizuiascã. Duplicitarã pozitie pentru un partid ce se defineste national. Ce sã se discute? Cînd este vorba despre securitatea nationalã, despre caracterul national al Statului, nu încape loc pentru discutii. Îmi voi schimba pãrerea cînd voi afla de „regionalizare“ gen „Tinutul Secuiesc“ prin Franta, Germania, Spania, Italia sau chiar SUA. „Extremistii“ sînt altii, cei ce apãrã… românitatea. În afara legii se propune a fi scoasã, de cãtre o minte plecatã cu sorcova, o altã formatiune politicã. Iar un cotidian, ce are înscris cu verzale pe frontispiciu „ZIAR NATIONAL INDEPENDENT“ si cã „Nimeni nu este mai presus de lege“, titreazã: „Corul extremistilor pe o singurã voce: C.V. Tudor si Laszlo Tökes spun NU noii Constitutii“ („Adevãrul“, 15 octombrie a.c.). Ipocrizie! Asadar, ziare care se respectã au sesizat pericolul. Goethe afirma: „Adevãrul este ca o fãclie, dar una îngrozitoare: o privim mai tare clipind cînd trecem pe lîngã ea si ne e fricã sã nu ne aprindã“. Iredentismul maghiar este ca aceastã fãclie. Jocul cu focul este periculos. A-l preveni este datoria principalã a institutiilor abilitate constitutional. Argumente sînt destule. În numãrul viitor voi aduce spre informare publicã o lucrare mai putin cunoscutã, scrisã de un jurist si economist, mare consumator si producãtor de culturã, patriot autentic, vertical, fãrã compromisuri morale, care, obligat de regimul trecut sã-si gãseascã locul pe alte meleaguri, a monitorizat si consemnat, în eseuri politice, situatia din România: Grigore Nedei (pe numele real Adamescu – nota red. R.M.) „În numele adevãrului si dreptãtii Neamului Românesc: Iredentismul maghiarilor, boalã fãrã leac“.

mie mi se pare una dintre cele mai frumoase poezii...
RUGÃCIUNEA UNUI DAC



Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?



El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!



Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!



Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.



Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor...
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.



Strãin si fãr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!



Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

(1879, 1 septembrie)

CORBUL

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Cu privire la comentariul lui Zamolxe.
Vad ca te pricepi la citirea Biblie si esti mai presus de Dumnezeu pentru a condamna asa zisa anormalitate. De ce este anormalà homosexualitatea? Pentru cà nu se procreeazà? Tu chiar crezi cà Adam si Eva au existat asa cum scrie Biblia? Toate càrtile biblice s-au scris într-un context specific si astfel nu avem dreptul sà spunem azi cà ar trebui sà tràim ca oamenii de acum 5000 sau 10000 de ani. Sà fim seriosi cu toate lecturile fundamentaliste care se fac pe seama homosexualilor. Isus nu a condamnat pe nimeni si ca atare noi nu avem dreptul sà condamnàm pe cineva (vezi In 8 femeia adulterà).
De unde stii tu cà Dumnezeu nu iubeste homosexualii? Esti tu Dumnezeu? Cât despre Sodoma si Gomora, nu sodomia si homosexualitatea sunt combàtute ci lipsa de ospitalitate (vezi Mt si Lc când Isus vorbeste despre lipsa de ospitalitate). Si ca sà mai stii ceva, Sodoma si Gomora este un mit si nici decum ceva istoric.

man o man, cred ca trebuie sa mai citesc si eu ceva!
-noi nu sintem urmasii romei/ dr. n. savescu
-filiera sobolanilor/ mark john & aarons loftus
-transilvania prigonita de unguri/ ioan n. ciolan
-breviar de religie moderna/ reinhold stanzel
-daruind vei dobindi/ n.steinhardt
-rezistenza vesela sau d'ale balcanismelor/ eugen cojocaru
-der plus-minus manager/ john wareham
-antonescu-maresalul romaniei si rasboaiele de reintregire/ josif c-tin dragan
-die glut/ sandor marai
-iasul copilariei mele/ rodica weidner-ciurea
-texte care au zguduit lumea
-o istorie adevarata a romaniei/ florian ???( iasi)
-ion ciurea-poezii
-....steuertipps

PS era sa-l uit pe Petre Tutea si...Luneta/ Daniel Racovitan


Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

M.Eliade a cercetat, Petre Tutea a ..crezut, intre cei doi...CIORAN.

"din cate am citit eu a fost destul de controversat pentru ideile sale.unii zic ca s-a "fumat deja"
ce parere aveti???
...Tratat de descompunere mi se pare o carte excelenta...putin greu de inteles dar e perfecta.

Cioran a fost atat de bun, incat si-a permis sa se joace cu mintile noastre, asteptand sa fie descoperit..."am fost, sunt, si voi fi -este o problema gramaticala si nu existentiala"
Cine altul decat un bun cunoscator al Cartii Cartilor ar fi spus-o atat de frumos?...doar, "la inceput a fost cuvantul, si cuvantul era...Dumnezeu"