comentarii

uc poezia de parca te asculta eminescu


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Destin, - de Denysa la: 15/09/2004 23:07:40
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Acest minunat subiect ma fascineaza,credinta in Dumnezeu si dragoste face ca viata noastra a oamenilor sa fie un dar minunat de la Creator.
Am venit cu aceasta poezie a marelui poet national Eminescu.


Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

#22434 (raspuns la: #22333) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Eminescu - de Intruder la: 22/01/2008 10:54:35
(la: Nu pot pricepe)
ar da verde la poezia asta.
eu...nu sunt Eminescu si nu-mi permit. :D
Versuri albe - de (anonim) la: 31/10/2004 21:45:59
(la: Cele mai frumoase poezii)
Am fost intotdeuna un adept inversunat al poeziei traditionaliste. Il ador pe Eminescu, cu poezia lui adusa la perfectiune, si nu admiteam nici o deviere de la canoanele poeziei clasice. Afrmam (si acum sunt sigura de aceasta), ca un adevarat maestru akl cuvintului trebuie sa munceasca, pentru a-si aduce poeziile la aceliasi conditie de perfectiune, ca Marele Eminescu, altfel... ce mai ramane din poezie? Ce este atunci o poezie, daca nu se mai respecta canoanele ei? Afirmam, ca versurile albe sunt un fel de surogat pentru grafomani, o portita de intrare a lor in mirificul templu al Poeziei. Ei si! Totusi, ei continuau sa scrie versuri albe, albe pina la absurd, cand nici nu se mai desluseau pe foaia alba de hirtie. Am auzit nu demult un banc (dar un fapt real) - cineva afirma, ca "A fost o baba si un mosneag" ar fi un vers alb. Bine, daca e, este furat si acesta.
Pina la urma, m-am gandit: eu muncesc la o poezie in sudoarea fruntii, iar astea, tineri si impertinenti, fabrica "versuri albe" cu duiumul, fara sa le pese de nimic. Se lauda unii pe altii si astfel devin celebri. Nu ca i-as invidia, dar simt in aceasta ceva putred, caci aceste poezii nu intotdeauna merita sa fie considerate poezii. In plus, in goana dupa originalitate au inceput sa utilizeze un limbaj infect, uneori de-a dreptul scabros, care nu are ce cauta in poezie. Adevarat, ca din acest puhoi tulbure putin se va alege si se va depune, ca pulberea de aur, pe prundul curat al izvorului Poeziei, minunate si veritabile.
In fine, pina la urma am decis: daca versurile albe sunt un nou gen de poezie, de ce sa nu incerc si eu. Va trimit cateva incercari, printre care si un sonet clasic, si astept opiniile Dumneavoastra.

Pendulul

Oscilaţiile timpului pedant
Umplu spaţiul de unde albastre,
Iar noi plutim în acest ocean,
În cojile noastre,
De nucă, care se clatină avan.
- Piastre! Piastre! Piastre! –
Ţipă papagalii piraţilor contemporani,
Care poartă semnul dolarului
Pe reverele tunicilor de gală,
Iar pe feţele buhăite de beţivani
Poţi citi numai lăcomie şi fală.
Pendulul masiv de aramă
Scârţîie enervant şi apăsător…
Care sunt valorile autentice,
Scopul călătoriilor noastre?
- Piastre! Piastre! Piastre! –
Strigă papagalii piratilor contemporani...
Nu-i credeti - fericirea nu e in bani!

Mărul lui Adam

În grădina raiului încă e linişte şi pace.
Cei doi adolescenţi inocenţi
Încă nu cunosc Taina cea mare.
Fructul interzis e în siguranţă, se pare.
Dar şarpele poznaş,
Mare amator de şotii răutăcioase,
Îşi cloceşte deja planul diabolic…
Dreptu-i oare,
Ca numai El unul să cunoască
Adevărul cel Mare?
El unul să-şi poată face
Feciori, după chip şi asemănare?
- Gus-s-stă, băiatule, gustă
Din rodul dulce-amărui al cunoaşterii,
Află, de unde se iscă cu adevărat
Copilaşii dulci şi drăgălaşi –
Ei nu se modelează din lut,
Nici se găsesc în varză,
Nici nu-i aduce o barză…
Gus-s-stă, Adam, băiatule…

Bolidul

Planeta înfloritoare
Îşi trăia viaţa, paşnic,
Fără să bănuiască măcar
Ce urgie o paşte, necruţătoare…
Erbivorele agere,
Care simt pericolul de la depărtare,
Continuau să pască liniştit
Vegetaţia încărcată de sevă…
Dinozaurii răpitorii, fără grabă,
Îşi făceau planuri de vînătoare…
Toţi credeau, că vor trăi veşnic
În acest paradis binecuvântat.
Dar a venit în zbor,
Şuierând ca un balaur uriaş, bolidul,
Şi totul s-a schimbat…
Cerul s-a prăbuşit şi a explodat!
În rafale zdrobitoare de vânt
Iarna cosmică a pogorât pe Pământ…

Sete de viata

Aş vrea să mă dizolv încet în toate -
Să alăptez cu dor întreaga fire,
Turnându-i dureroasa mea simţire
În toate florile, în orice vietate.

Spre ea înalţ aceste mâini crispate,
Spre ea îndrept sfioasa mea privire,
În muta rugăciune de iubire
Ce sufletul mi-l scaldă-n voluptate.

Extaz şi chin... O sete mă sfâşie
De-a tinereţii apă veşnic vie,
Deşi-mi coboară iernile în plete.

Iubesc şi cuget, arde-a mea făclie,
Dar voi întoarce sacra datorie
Când potoli-se-va această sete...




Oamenii nu se trag din maimuta - de Nicolae Stefanescu la: 25/08/2005 12:40:41
(la: Oamenii nu se trag din maimuta)
Eu personal sunt convins ca oamenii nu se trag din maimutza.
Despre teorii mai mult sau putzin revolutzionare s-au scris si se vor scrie multe.
Am shi eu o teorie a mea rezultat reieshit din discrepantza evidenta dintre:
1. maimutzele actuale care nu s-au schimbat in jungla shi nici nu se schimba in gradinile zoo shi
2. oamenii din zilele noastre care nu difera, din punct de vedere fizic vorbind, de stramoshii de acum cateva mii de ani (recunosc faptul ca sunt destul de multzi al caror comporatament nu difera de cel al maimutzelor).
La aceasta data textele mele favorite sunt:
- poezia "La steaua" a lui Eminescu si
- definitzia data mileniului 3 de catre un scriitor francez "secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc!" (http://www.crestinul.org/ImplinireaVremii/IV26/pag13.htm)
Orice s-ar spune mie imi este clar ca daca undeva este "stocat" adevarul absolut, aceasta "locatzie" nu este pe Pamant.
Da Doamne Romanilor mintea cea de pe urma (ma rog Bunului Dumnezeu ca aceasta sa se intample inainte de a fi prea tarziu).
H2SO4 - de lavdyi la: 21/11/2005 10:34:00
(la: peste ani)
Ma bucura comentariul extrem de "realist" pe care l-ai facut, poate cam deplasat din partea unuia care scrie poezii si ar trebui sa inteleaga nuanta metaforica a anumitor cuvinte dincolo de valoarea lor strict proprie. Desi intr-un fel ai dreptate, pentru ca am incercat sa vad daca e greu de inteles "unde vreau sa bat " pentru o persoana care habar nu are despre ce e vorba. Asta e realitatea iar daca am gresit adresand un text "ca eseu" publicului larg in loc sa-l transmit doar persoanei care trebuie sa-l inteleaga imi cer scuze. Iar ca sa intelegi aceasta ultima fraza (pentru a nu ma mai lua peste picior) am sa-ti dau un exemplu: eu iti zic atat: "joi la ora 20:00"; normal ca nu ai intelege nimic insa un amic de-al meu cu care am vb despre cupa uefa isi va da seama ca e vb de ora la care incep meciurile. Desigur asemanarea e putin cam deplasata, dar releva clar faptul ca cel caruia ii transmiti un mesaj il va intelege mult mai bine decat ceilalti care il citesc pe langa el. Cum cred ca poeziile de dragoste ale lui Eminescu le-a inteles mult mai bine Veronica Micle decat noi.
Revenind insa putin si la aspectul strict propriu al frazelor legate de " a dori,a avea , a cunoaste" ca povara pe de o parte sau ca progres pe de alta parte trebuia sa te gandesti de doua ori inainte de a face acea afirmatie. Si stii de ce? Iti "esplic": de exemplu dorinta lui Newton de a descoperi de ce marul din copac cade in jos si nu in sus a reprezentat un mare progres prin descoperirea fortei gravitationale. Dorinta mea de avea o masina straina devine un progres personal sa spunem in momentul in care imi cumpar o Toyota Corolla. Si in ambele cazuri si un motiv de bucurie, de fericire. Dar, dorinta care odata realizata reprez progres si un motiv de fericire, este urmata de o alta dorinta. Si tot asa pana la urma totul devine o povara. Pentru ca Newton desi si-a dorit , nu a reusit sa descopere nimic mai reprezentativ decat ceea ce tocmai realizase, iar eu chiar daca acum mi-as dori un BMW M6 si prin absurd as reusi sa-l am, probabil ca dupa o scurta perioada de timp ma va multumi , cine stie, doar un Mig 29. Iar aceste doua exmple, chiar daca sunt diametral opuse converg spre aceeasi idee: totul este relativ in functie de momentul in care se petrece.Pentru ca daca acum cateva luni un lucru( o persoana) ma multumea pe deplin, ma facea fericit, acum acel lucru(persoana) nu mai imi trezeste aceleasi sentimente. Si atunci vine presupunerea fireasca: poate era mai bine daca ma opream in acel moment...Esti fericit acum ca ti-ai cumparat un apartament cu doua camere iar peste ceva timp nu-ti mai ajunge o vila cu piscina. Chiar daca aceasta evolutie a lucrurilor este fara doar si poate un progres, cu timpul nu cumva devine o povara pentru noi ca persoane?
#89181 (raspuns la: #88897) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Andre29 - de nina_sovre la: 15/11/2006 19:40:47
(la: Ingerului plecat)
nu ma asteptam ca tu sa simti ceva in urma citirii acestei poezii! Si il las pe Eminescu, nu stii tu sa inerpretezi versurile mele. Si singuratatea chiar poate rasfata pe cineva daca tot nu stii! Asta nu trebuie sa fie si in cazul tau, bineinteles!
#157411 (raspuns la: #157369) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
latu - de Giordano Bruno la: 28/09/2007 12:40:36
(la: Oda caloriei irosite)
Am reevaluat poezia. Vorba lui cosmacpan " De Eminescu nu te poti apropia, pt ca din orice unghi l-ai aborda tot el ramane . Cam asa ai facut tu cu poezia aceasta . Ai finisat fiecare gaurica din perete. :))
#237960 (raspuns la: #237665) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Insula altuia - de zaraza sc la: 31/07/2008 15:14:45
(la: cadenta)
Mi-aduce aminte de poezia Criticilor mei a lui Eminescu-primele patru versuri.
Dar vadul e un loc linistit. Acolo trebuia sa fie o bulboana ceva...



zaraza - de cristi3888 la: 05/04/2011 23:52:41
(la: Memento)
io am zis ca Mozart se potriveste... da am dat next... ca... noa' am inceput sa caut muzica clasica pentru poezie (ca io nu ascult asa ceva... Doamne Fereste!) si am dat next in winamp... si... asta mi-o parut mai ferchesh.
#606547 (raspuns la: #606543) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poezie... - de sorin1975 la: 22/11/2003 03:17:04
(la: Cele mai frumoase poezii)
mie mi se pare una dintre cele mai frumoase poezii...
RUGÃCIUNEA UNUI DAC



Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?



El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!



Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!



Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.



Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor...
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.



Strãin si fãr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!



Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

(1879, 1 septembrie)

Lucian Boia despre Eminescu - de Filip Antonio la: 27/02/2004 07:26:20
(la: Lucian Boia un demitizator, nemesisul naţionaliştilor de mucava)
"In ceea ce-l priveste pe Eminescu, aici sunt doua aspecte. Este poetul Eminescu si Eminescu-ideologul. Multi dintre cei care se revolta de "atacurile" impotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autohtonista si xenofoba. De fapt, Eminescu nu are nici o vina. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul sa aiba orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural si politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspectiva sfarsitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost "descoperit" de valul nationalist de dupa 1900. Iar acum este promovat de tot de nationalisti. Este o manipulare: asa a spus poetul national, inseamna ca acesta este adevarul absolut, trebuie sa ne inchinam cu totii.

Pe de alta parte este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirata. Ramane insa de vazut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred ca ii simt poezia, ii stiu o multime de versuri pe dinafara. Ma intreb insa uneori daca nu reprezint ultima generatie care il mai gusta intr-adevar pe Eminescu. Gusturile evolueaza. In ziua cand tinerii nu-l vor mai recita sub clar de luna (poate ca deja nu-l mai recita), Eminescu va ramane un mare nume in istoria literaturii romane, dar nu va mai fi printre noi. E stupid sa spunem ca are voie sa mai fie asa. Va fi cum va fi. In mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul sa reziste mai bine in timp decat Eminescu-poetul; se vor gasi mereu nationalisti care sa-l foloseasca drept stindard".

Interviu acordat de Lucian Boia revistei Sud-Est (nr.1-2/1999), Chisinau.
#10771 (raspuns la: #10759) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt.Pamfilie - M.EMINESCU - de LudmilaClaudia la: 11/05/2004 02:46:25
(la: M.EMINESCU)
Draga M.Pamfilie,
Eu cred că unui om ca tine, visurile nu i se vor sfârşi.Poate că atâta timp cât visăm, nu ne este indiferent ceea ce se petrece în jurul nostru şi ca atare ne punem tot felul de întrebări, căutând să înţelegem cât mai mult din ceea ce se petrece în această LUME. Probabil că cei ce nu ştiu să viseze sau cărora visele le pier, nu depun nici un efort în a înţelege ceva , nici măcar din ceea ce se petrece în universul apropiat lor.Eu îl consider pe EMINESCU un vizionar, una din stelele care lumineasză cerul poeziei acestei minunate planete, cred în potenţialul spiritual al acestui popor căruia încă nu ia venit timpul să dovedească şi să i se recunoască adevărata valoare.
"Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,"Eminescu, - de DESTIN la: 19/09/2004 17:38:53
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Putini cunosc insemnatatea acestui vers:

"Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,"


Astept comentarii setos fiind, de mai multa documentare...

Un singur indiciu aduc: premonitia la Eminescu.

PS.vers din poezia Rugaciunea unui dac.

Cu bine,

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Eminescu - de AlexM la: 23/09/2004 09:25:54
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
omul a studiat sanskrita, s-a inspirat din imnurile vedice si a scris superb in limba româna mesajul acelor imnuri. A fost un filozof si un scormonitor, un iubitor al neamului si un critic neobosit. Ce e curios este ca in general mai toti marii poeti români s-au considerat Daci. Nu au negat niciodata legatura cu Roma, dar elogii sau ceva de spus, au avut mereu vis a vis de Daci si nu de romani. Apare interesanta aceasta "fixatsiune" numai pe o anumita parte a "devenirii" noastre ca popor dar probabil acest lucru nu inseamna nimic deoarece este interpretabila ca fiind o chestie de gust personal.
Activitatea lui Eminescu ca ziarist ne arata un alt om, nu acel romantic cunoscut din poeziile amoroase dar ne arata baza care sta la originea unor poezii precum scrisorile si multe altele. Pffffffiuuuuuuu...... trecem la un subiect de analize literare? Ar fi frumos dar ar lua o gramada de timp. Io unul nu m-ash incumeta sa fac aista amu, tot din aceasi mare lipsa de timp:-))
#23130 (raspuns la: #23126) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Despre poezie - de (anonim) la: 30/10/2004 05:43:05
(la: Cele mai frumoase poezii)
Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi
#26945 (raspuns la: #13613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poezie... - de rahoulle sapte la: 21/04/2005 20:56:16
(la: Sarmanul om! E nebun de legat!)
" VIATA NU VALOREAZA NIMIC, dar nimic nu valoreaza cat o viata"
nu sunt un mare cititor de poezie...dar citesc poezie...poezie nu inseamna eminescu nici cartrescu...n-a inceput lumea cu X( se spune c-a inceput cu adam sau ma rog) si nu se termina cu postmodernismu...acu ce sa zic...am citit poezia pentru ca aparea pe pagina cand deschideam ...ce-am inteles din ea? pai daca ai explicat tu ce-ai vrut sa zici ce farmec mai are sa-mi imaginez eu? si daca explicatia ta e completa si limiteaza poezia( sper ca nu e cazu) nu pot sa zic decat ca sunt multe cuvinte in plus
am vazut si un comment ce cauta rima? se gaseste cu precadere in cartile de istorie ... sau rima ( rama ) o gasesti pe sub pamant...pe acolo pe prin straturi si substraturi se gasesc de obicei si sensurile
exista un anumit curent print - de Intruder la: 07/11/2005 07:21:48
(la: In cautarea barbatului galant)
exista un anumit curent printre unele femei cum ca un barbat galant ar fi un fel de papa-lapte, un libidinos, un obsedat sexual chiar, sau un om perimat...eu n-am sa zic neaparat "galant", ci mai degraba politicos...parca suna mai bine, nu?
sunt multe femei care nu vor sau nu stiu sa-si dea seama ca un barbat are-n sange acea tendinta de-a ocroti femeia...ele, habar n-au cata feminitate le confera acele marunte gesturi de acceptare a politetii unui barbat, si-si aduc doar aminte cum stiu ele sa care sacose si geamantane, cum pot foarte bine sa-si imbrace singure parpalacul din cuier, cum rezista ele cand nasc in dureri sau cum pot bine merci sa iasa pe-o usa si-n urma barbatului, ca nu cade cerul...habar n-au ca feminitatea lor, poate fi un atu...bineinteles ca exagerarile sunt neplacute dar daca un barbat nu stie sa se poarte firesc in situatii din astea, m-ar bine s-ar lasa de un asa sport...suntem in secolul 21 si nu ne-apucam sa dansam menuet in fata semaforului...

Se poarta frumos, pare ca te respecta, te cucereste cu vorbe si gesturi romantice, e dispus sa te asculte pana la capat, este...un Don Juan veritabil.

pai hai sa nu mai ascultam ce vrea doamna sa spuna, nu vrem sa fim luati drept fraieri, nici obsedati sexuali, nici sa fim acuzati de hartuire, mai bine-i retezam cuvantul, eventual ii dam o palma amicala peste umeri, oricum dumneaei a suferit mult mai mult pe masa de travaliu, nu?...cum scrie domnisoara bombonik, un om galant (politicos, zic eu) este un Don Juan veritabil...pai, e normal d-ra bombonik ca eu, sau X sau Y sa te lasam in banii dumitale nevrand sa fim luati drept vanatori sentimentali...vedeti?...asta-i conceptia, am redat-o mai sus, negru pe alb!
donq a spus foarte bine ca e vorba de principiul cererii si ofertei, nu-nteleg de ce s-a ofuscat cineva, era o figura de stil...ne repliem si noi, dupa situatie...

TeodoraPA spune:
Foarte multi barbati practica galanteria doar pana cand reusesc sa te cucereasca, apoi incet incet uita de maniere. Probabil obosesc prea tare in perioada dinainte si isi trag sufletul, sau nu stiu...
He he he. Prietenul meu obisnuia sa ma astepte langa taxi, afara din masina, cand venea dupa mine seara cu taxiul. Ma amuzam foarte tare pe chestia asta, nu mai intalnisem asa ceva. Dar a trecut, a fost doar o chstie de doua-trei luni, acum nu mai face asa ..


da, foarte multi barbati fac asta, asa cum foarte multi n-o fac numai atunci...Teodora, te-ai gandit ca poate de aceea nu se mai poarta ca inainte, pentru ca te AMUZA gestul lui?...chiar daca n-ai mai intalnit asa ceva, poate era cazul sa te fi comportat ca si cum toata viata te-ai invartit printre oameni ca el...mama mea avea o vorba pe care o tot repeta lui sora-mea: un barbat, cum il inveti asa-l ai...punct.

Maria spune:
daca barbatul pe care-l iubesc ar apela la gesturi de-astea penibile, standard, comune, ca sa-mi arate ca ma iubeste, cre`ca si-ar lua vro` doo pamatufuri de buchete peste kokoasha, de ar reveni imediat cu picioarele pe pamant...
io-s o femeie reala, traiesc intr-o lume reala, si m-am plictisit de costume de-astea de carnaval... am trait un mariaj intreg cu un barbat "galant" si mi-am invatat lectia... numa` forma fara fond...


cum spunea donq: principiul cererii si ofertei...pana la urma, aici se rezuma totul...Maria, gesturile standard sunt una si cele penibile, alta...e normal (poate), sa nu-ti placa de ala care se-apuca sa-ngenuncheze cand te cere de nevasta, sau sa-ti cante serenade la balcon, sau sa-ti recite din Eminescu sau din poeziile proprii cand e luna plina...cum am spus, suntem in secolul 21...dar, nici sa te transformi intr-o "Leanca vaduva", pe bune...:)

pana la urma, politete ar trebui sa existe chiar si-n cele mai intime imprejurari...invatati, doamnelor sa nu mai interpretati orice gest, invatati sa primiti flori nu numai de 8 martie sau de ziua onomastica sau, daca nu se poate, atunci nu mai spuneti ca strugurii sunt acri...eh, dar cine-s eu sa dau sfaturi?
























unde este Eminescu cu luce - de Intruder la: 14/11/2005 11:54:32
(la: Poveste de iubire)

unde este Eminescu
cu luceafar si cu dor
si cu-amoruri zaharoase?
imi vine sa ma omor!...:D

valeria, mai ai si alte poezii?...pe asta am s-o-nvat pe de rost, ma lasi?



















Eminescu si ceilalti Au negr - de latu la: 20/11/2005 10:22:49
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
Eminescu si ceilalti
Au negru pe alb dovada:
Sa scrii poezii e fain
Si nu tre' sa fii nici gaga..:-)))

unul din cei multi
#89011 (raspuns la: #89004) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cele mai frumoase poezii... - de celdesubdush la: 08/12/2005 20:11:23
(la: Cele mai frumoase poezii)
În copilarie m-au fascinat M. Eminescu, G. Topârceanu şi I. Minulescu cu romanţele lui...
Am detestat poezia "Plumb" a lui G. Bacovia...
În continuare cu permisiunea voastră vă prezint o romanţă, după părerea mea extraordinară, scrisă de acelaşi Minulescu intitulată "Romanţa Cheii":
Cheia ce mi-ai dat aseară
Cheia de la poarta verde
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.
Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.
Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.
Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.
Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...

Sper să citiţi cu plăcere...:))



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...