comentarii

ultimul manual din ra horodiste de Ion Druta


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
deh mamicule, acu..... - de cosmacpan la: 05/01/2008 23:18:24
(la: The Ball Room)
toata lumea face egzercitzii si flotari ca sa sara in apa sau in zapada sau in gheatza ca doar iaca, a venit si Boboteaza....si mai apoi, lumea pune de ultima paranghelie, ca de la Sant'Ion si pana la Paste, paste murgule iarga ca alto onomastici nu mai pu[pi tu....
da lasa ca doar nu te-o facut pi tine un bal....uiti, dashchidem sala da la Caminu' Cultural scoatem chishtoacele mai la lumina sa nu creaza lumea ca ie pocnitori, dam jos paianganiio da pa luistre si Gashca de la Clejani ii gata de-o hora.....numai mai ai olecutza rabdare poate sa-ndura Maniacu' cela sa-tzi cate prishina de vorba si pui de-o schimbare da bissniz card cu toate alea-alea detalii sa mai voroviti ca aci pa Cafenea i lumea multa si am uitat sa mai sparg din becuri pa la coltzuri ca sa creeem ambient...
#271236 (raspuns la: #271230) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din "Adevarul" - de anita47 la: 01/02/2004 10:08:04
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Fiul calugarului Vasile



Editorial de Cristian Tudor POPESCU



Dupa scorul inregistrat de C.V. Tudor si PRM, dl. Octavian Paler vorbeste de sinucidere colectiva. Nu impartasesc parerea domniei sale, desi C.V. Tudor prevesteste periodic in Romania mare" inexorabila si apropiata sinucidere a sus-semnatului. Va trebui sa convietuim intr-un fel, in vremurile care vin, cu un PRM votat dupa toate regulile democratiei. Ii este data Romaniei si aceasta incercare, dupa chinurile pe care le-a indurat de 10 ani incoace.

Ceea ce nu inseamna ca putem sa ne facem ca nu s-a intamplat nimic, sa zicem ca au avut loc niste alegeri si cu asta basta. S-a petrecut un lucru grav, democratia a provocat in Romania o malformatie maligna a organismului politic. Democratia nu functioneaza sanatos in orice conditii: daca mediul economic si spiritual dintr-o tara sunt alterate pana la fibra, atunci mecanismul democratic, aidoma unor ovare iradiate, poate naste monstri. Al cui fiu este acest C.V. Tudor, care umple acum ecranele, privind natia cu o cruzime paterna prin superochelarii sai Gucci? Raspunsul e pe cat de socant, pe atat de limpede: al calugarului Vasile.

Potrivit unei atente analize IMAS, publicata ieri de ziarul Adevarul, nu mai putin de 29% dintre cei care l-au votat pe Emil Constantinescu in 1996, acum l-au votat pe C.V. Tudor! Dupa ce uimirea se mai duce, prima intrebare este: cum se pot agrega in mintea unui om doua optiuni atat de diferite? Raspuns: cele doua optiuni nu sunt, in esenta, diferite. In 1996, Constantinescu a venit cu un discurs mesianic, soteriologic, de salvator, de erou liberator. Cifrele pronuntate de el - 60 miliarde de dolari, bani care vor veni din afara, 15.000 de specialisti - nu tineau de economie sau tehnica, ci de paranoia personajului, care se inchipuia buricul lumii, viitorul lider regional". Politicienii au fost asimilati - De acum incolo nu se va mai sacrifica poporul, ci conducatorii" - unor apostoli pregatiti sa indure martiriul in numele lui Iisus Constantinescu. Finalul cu Credeti in Dumnezeu, domnule Iliescu?" si invocarea calugarului Vasile care semana cu Corneliu Coposu" a inscris decisiv in zona misticii si aratarilor religioase imaginea unui presedinte Constantinescu care, altfel, s-a dovedit un natarau desavarsit in materie de economie, administratie, alegerea si conducerea oamenilor.

Pe ce-a batut moneda Constantinescu de la bun inceput? Pe cruciada anticoruptie, pe lupta" galagioasa cu mafia, ca asta nu cerea cunostinte economice si manageriale aprofundate si prindea la public. Nu va suna cunoscut? Ce deosebire este intre cruciada anticoruptie a lui Constantinescu si Jos mafia, sus patria!" a lui C.V. Tudor? Una singura: Constantinescu a apucat sa esueze jalnic, C.V. Tudor inca nu. Fabuloasele miliarde de dolari ale lui Constantinescu se transforma, in programul PRM, in alte surse de finantare externa", care vor permite suspendarea temporara a inrobitoarelor acorduri cu FMI si Banca Mondiala". Cine o sa ne dea banii astia? Le Pen, Jorg Haider, Khaddafi, Saddam, Putin? Coreligionarii din America ai lui C.V. Tudor? In fine, la C.V. Tudor cei 15.000 de evanghelisti sunt trei, Puzdrea si Corleone, ceea ce nu-l impiedica pe tribun sa invoce sistematic Biblia si pe Dumnezeu. De la Iisus Constantinescu la Vadim Hristos. Acesta este autotransplantul care s-a petrecut in creierul consumatorilor de miracole din tara noastra. Nici nu-i de mirare intr-o tara in care 55% din populatie crede in Judecata de Apoi si in Rai. Ei isi pot manifesta optiunea si in afara politicii: sunt cei care au jucat la Caritas (ne miram acum ca il voteaza Clujul pe C.V. Tudor?), au pus si au pierdut bani la Safi, la FNI, si daca maine mai deschide unul o taraba unde zice ca inmulteste banii de 10 ori, dau navala. Pentru ei, capitalismul e societatea in care fie te imbogatesti din nimic, fie, daca ratezi chestia asta, vine statul si iti da.

Natura mesianica a votului acordat lui C.V. Tudor rezulta si din infrangerea lui Isarescu. Actualul premier este cel care a avut la dispozitie, spre deosebire de Ion Iliescu, C.V. Tudor sau Theodor Stolojan, sacul bugetar pentru a mitui electoral populatia. Si a practicat o mita electorala porceasca, azvarlind cu promisiuni si bani in cine s-a nimerit, stergand datorii, acordand indexari, suplimentari, pomeni si culminand prin stergerea prin OUG a datoriilor catre stat ale tuturor intreprinderilor din tara, fie de stat, fie private - un indemn clar sa nu mai plateasca nimeni impozite in Romania, sa se termine o data cu statul asta national si unitar. Daca ar fi fost vorba numai de saracie si foame, lumea ar fi trebuit sa-l voteze pe binefacatorul" Isarescu. Iata insa ca asa-zisul tehnocrat n-a recoltat decat 10 procente, iar C.V. Tudor a fost votat in Transilvania, zona mai bogata decat restul tarii. De unde rezulta ca sunt multi cei care asteapta un Mesia, nu o suta de mii de lei in plus la pensie.

Cu tinerii insa, multii tineri intre 18-29 de ani, destui dintre ei pentru prima data la urne, care l-au votat pe C.V. Tudor, e o alta problema. Ei sunt produsul ultimilor ani de tranzitie spre neant din Romania. In acesti ani, ecranele patriei au fost invadate de o maree neagra, de o revarsare infioratoare de kitsch, de vulgaritate, de prost gust, de bancuri groase si porcoase, amestecate cu antisemitism, rasism, sovinism. Daca Vacanta mare" face succes de public, mai e de mirare ca a fost votat C.V. Tudor? Valorile publice ale epocii au devenit grosolania, desantarea, smecheria, gura mare, tupeul nemarginit, combinate cu lacrimile produse la comanda de emisiuni storcatoare de glande si cu luciul fetelor de gagici misto si baieti cu bani. O lume pe cat de falsa, pe atat de scaldata in culorile vii, electrice, pulsatile ale superficiului, superficialitate plus artificiu. In acest univers televizual a navalit C.V. Tudor, o mixtura de Robocop (Sunt programat sa-i termin!"), manual de istorie, Bingo, baiat de cartier, telenovela, O noapte cu Adrian Paunescu si Vreau sa fiu miliardar. Asta a fost C.V. Tudor in ultimele doua saptamani ale campaniei electorale - un nou show de succes pe toate ecranele. Daca ar vrea sa devina showman de televiziune, C.V. Tudor l-ar aduce pe Florin Calinescu in sapa de lemn. Din nefericire, el vrea sa fie presedinte...

O generatie intreaga a fost, deci, anesteziata spiritual pe cale audiovizuala pentru a primi acum in ceafa injectia cu vadimism. Cu atat mai usor cu cat cei tineri nu stiu cu ce s-a ocupat C.V. Tudor inainte de '89, iar de Elena Ceausescu au auzit vag. Mai invoca si alte motive tinerii care l-au votat pe C.V. Tudor: de pilda, sa obtina usor azil politic in Occident dupa ce ajunge el presedinte. O, Doamne, ce-am trait sa aud, la 10 ani de la Revolutie...

Ca si cum n-ar fi de-ajuns raul imens pe care l-au facut acestei tari, felurite specimene de pe dreapta, cederisti, ghedesisti, intelighenti sustin acum teoria cretina ca PDSR i-a dat in mod deliberat voturi lui C.V. Tudor, ca sa aiba Iliescu un adversar usor" in turul II. Cat de usor, rezulta din declaratia de ieri a liderilor PDSR, ca, daca C.V. Tudor castiga presedintia, atunci PDSR se retrage si lasa PRM sa faca guvernul. Migratia reala a voturilor de la PDSR la C.V. Tudor, deja inregistrata in proportie de 11%, este un fenomen ingrijorator pentru liderii PDSR, nicidecum unul pus la cale.

O alta diversiune, venind din partea unor jurnalisti absolut independenti", in fapt sustinatori vicleni ai lui C.V. Tudor, este aceea ca Occidentul ii trateaza la fel pe Ion Iliescu si C.V. Tudor. Fals. Fata de fostii comunisti, Occidentul are o atitudine nuantata. Daca are interes sau constata ca respectivii au devenit niste democrat-capitalisti in toata regula, atunci fac abstractie de trecutul comunist. Este cazul cu Kwasniewski in Polonia sau cu Gyula Horn in Ungaria. Este cazul Coreei de Nord sau Vietnamului, cu care SUA isi dezgheata relatiile. Ex-comunismul lui Ion Iliescu nu e nicidecum o piedica de netrecut in relatia cu Vestul. Depinde de ce se intampla efectiv in Romania.

In schimb, cand vine vorba de antisemitism, ultranationalism, sovinism, xenofobie, s-a incheiat orice discutie. Reactia Vestului este automata, brutala, necrutatoare. O Romanie condusa de C.V. Tudor sau cu PRM la guvernare inseamna un ghetou carpato-danubian. Nici un roman nu va mai avea dreptul sa se duca sa caute de munca nici pana la Budapesta. Orice finantare externa va fi oprita. Nici un sef de stat civilizat nu mai calca la Bucuresti.

Dupa 4 ani cu Iisus Constantinescu, am ajuns in urma Bulgariei. S-a ivit acum ocazia de a cobori si mai jos. Alegerea ne apartine, nu ne-o impune nici o cizma ruseasca sau americana. Daca noi, romanii, vom crede in majoritate ca merita, democratia ne permite sa aruncam Romania in timpul mort, in singuratatea de plumb a ultimilor ani ai lui Ceausescu.

Copyright S.C. ADEVARUL S.A


bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
Povestea omului... eseul 2 modificat - de spinroz la: 08/05/2005 20:57:43
(la: Copilaria)
Dumnezeu, ca orice tată grijuliu a pretins copiilor, Adam şi Eva, supunere şi ascultare. Copii, ca orice copii, au uitat de îndată de interdicţiile Tatălui şi s-au lăsat ispitiţi de şarpe care i-a îndemnat să mănâce din fructul oprit. A nu se supune, a nu asculta stă în firea oricărui copil. Dar mai cu seamă când e vorba de cunoaşterea binelui şi răului... curiozitatea de a experimenta binele şi răul e în firea nu numai a copilului, dar, şi mai cu seamă, a celor ce au gustat deja din pomul cunoştinţei binelui şi răului;alte tentaţii ale cunoaşterii ne ispitesc pe fiecare şi alţi şerpi ne îndeamnă să gustăm din pomul interzis, tot mai mai bogat şi mai stufos al cunoaşterii binelui şi răului. Totul ar fi fost bine, Dumnezeu nu l-a stigmatizat cu păcatul, ci doar l-a alungat din rai, ca să-şi câştige pâinea cu ,,sudoarea frunţii sale'' , mai cu seamă că omul devenise ca El şi putea acum netutelat de Tatăl să-şi câştige pâinea,singur, autonom.
Dar s-a găsit un renegat al filosofiei antice care s-a convertit la catolicism şi a zis: ceea ce au făcut cei doi, Adam şi Eva a fost cel mai mare păcat; el au pus în spinarea generaţiilor care au urmat păcatul originar. Şi ca să justifice păcatul a scris o cugetare la fel de absurdă ca şi interpretarea care a dat-o mitului biblic: ,,omul a căzut în păcat.'' Sf. Augustin, căci despre el este vorba, a cugetat adânc şi a zis:,,Fiindcă omul, în rai nu a voit ce putea, de atunci încoace el nu a putut ce voia.’’ Omul a pierdut o libertate, e adevărat, cea a inocenţei, dar a câştigat o alta, cea a conştienţei. De atunci fiecare generaţie repetă căderea în păcat; până în momentul ieşirii din copilărie copilul trăieşte fără de griji într-o dulce uitare de sine, de lume şi de real şi reiterează astfel starea edenică a omului adamic; apoi când intră în pubertate el cade în păcat, apare dorinţa caun şarpe ce s-a insinuat fără să ştie în sufletul său inocent. De aici, din mitul biblic, Sf.Augustin a reclamat dogma predestinării: omul nu poate evita să săvârşească păcatul, fiecare este predestinat din eternitate, de Dumnezeu spre a fi mântuit sau pierdut; este ,,păcatul moştenit’’ ce se transmite ereditar şi pe care fiecare generaţie de copii îl săvârşeşte odată cu ieşirea din copilărie şi păşirea în prebubertate sau pubertate . Platon nu a vorbit de păcat , el a vorbit despre o ,,lege a amintirii’’ , ,,o reminiscenţă’ care ne face să cunoaştem realitatea fără ca cineva să ne fi învăţat ceva despre ea. Alegoria mitului peşterii pare atât de asemănătoare cu mitul biblic; doar morala binelui şi răului ce însoţeşte formarea raţiunii emană în plus mitul biblic. La fel ca Adam şi Eva , după ce s-au înfruptat din pomul cunoaşterii şi li s-au deschis ochii, omul din peşteră suferă o închidere ochilor, nu poate ţine ochii în lumină , nu se poate acomoda cu lumina cunoaşterii, îl orbeşte. Asemănător se întmplă cu oricare copil care iese din copilărie şi intră în pubertat: i se deschide ochii. Pe măsură ce omul iese din negura primitivă la lumina culturii el se eliberează de aparenţa lumii sensibile care ne face pe toţi prizonieri ai supravieţuirii; pe Adam şi Eva care deşi trăiau prea fericţi în grădina raiului şi poate tocmai de aceea aveau ,,ochii închişi''(vieţuirea în dulcele Eden nu era prea propice dezvoltării gândirii, dimpotrivă îndemna ,,la dolce farniente'' ) pe oamenii din peşteră, prizonierii ai propriei lor lumi materiale, nu-i interesa lumina cunoaşterii,ba chiar le era teamă, lumina le făcea rău şi voiau să se întorcă la lumea lor cea a umbrelor. Când mănâncă din pomul interzis, lui Adam şi Evei ,,li se deschid ochii'' şi încep să vadă şi primul lucru care l-au conşteintizat când ,,li s-au deschi ochii'' a fost că amândoi erau goi. La ce vârstă conştientizează acum copii că sunt goi? Cunoaşterea ne scoate la lumină; ea ne dezvăluie toate principiile care stau la baza Creaţiei lui Dumnezeu. La capătul drumului, acolo de unde vine lumina, îl vom afla pe El, pe Creator. Noi îl căutăm pe Dumnezeu în lumea sensibilă, însă Plotin însistă în toată doctrina să ne demonstreze că de fapt Dumnezeu se află în noi. E adevărat că Dumnezeu se află în lume, adică în întreg universul. ,,Dacă ar lipsi din lume, ar lipsi din noi.'' spune Plotin. (Enn II,,9,16,25). Toată căutarea noastră în lumea sensibilă e de fapt căutarea lui Dumnezeu, dar căutarea asta în afară noastră se prea poate să fie un ocol mare în spaţiu şi timp care să ne aducă în cele din urmă în noi înşine. S-ar putea ca Plotin să nu se fi înşelat de vreme ce în meditaţiile sale l-a cionteplat înlăuntrul său pe Dumnezeu. Plotin spune că în noi, în partea pe care nu o conştientizăm se află partea superioară a sufletului, ,, modelul gândirii divine''. Prin acest ,,model al gândirii divine'' spune Plotin Dumnezeu se află în noi. Plotin nu vorbeşte de inconştient, noi însă îl intuim în ceea ce el numeşte ,,partea superioară'' , sau ,,partea de sus'' ca fiind inconştientul. Nu este cel instinctual al lui Freud , ci acela al lui Jung, format din arhetipuri şi scheme ce compun ,,inconştientul colectiv'', adică ca să vorbim în limbajul IA-ul un program mintal împlantat în reţelel neuronale fundamentale, ce constituie ,,mintea'' din creierul noului născut, cu care fiecare ne naştem şi cu care accesăm lumea reală spre a cunoaşte binele şi răul în baza căruia ne formăm prin repetiţie raţiunea, conştinţa, conştientul într-o perioadă atât de lungă de timp, 21-23 de ani pe care nici o altă primată nu o are în programul genetic. E vârsta când la om se definitifează mintea şi reţele cortexului şi când devenim autonomi , netutelaţi de tata şi de mama. Nimeni nu se naşte cu creierul ,,tabula rasa'', nici măcar oligofrenii sau idioţii; dacă nu am avea implatat în acel inconştient colectiv , virtual, scheme, reprezentări şi arhetipuri ale lumii reale, ce se constituie ăîntr-unprogram logic şi coerent de accesare a realităţii, fiecare din fiinţele umane nu ar putea cunoaşte realitatea conştient. Nici un computer nu poate funcţiona fără un program adecvat;nici o minte nu poate funcţiona fără un prograrm. Cu cât un program este mai inteligent cu atât computerul trebuie să fie mai performant; cu cât o minte este mai inteligentă cu atât creierul trebuie să dispună de reţele neuronale mai performate. imageria crebrală a demonstrat că nu un creier mai mare este mai performant ci amploarea reţelelor neuronale care participă la emiterea unui gând.
Această ipoteză a ultimului mare păgân mistic că cee ce căutăm noi în lumea sensibilă se află în noi îmi aminteşte de Alchimistul lui Coehlo: comoara pe care a căutat-o în aventura sa în deşert, la Piramide, se afla chiar acolo în locul în care dormise şi visase Santiago.
Pe la şapte-opt ani, fiecare copil încalcă legile raiului şi muşcă din pomul cunoaşterii binelui şi răului. E un păcat o moştenit ereditar şi fiecare îl comitem inconştient. În momentul când el începe să deceleze binele şi răul, când apar primele semne de ruşine, de smerenie înseamnă că s-au format primele reprezentări de judecată raţională. Odată cu raţiunea apar şi primele exigenţe morale cele ale binelui şi răului. Plotin, foarte zgârcit cu biografia sa, a povestit discipolilor săi un episod pe care Porphyrios l-a consemnat în Viaţa filosofului ,,Deşi începuse să meargă la dascălul de gramatică şi împlinise opt ani, se ducea la doica lui şi îi dezvelea sânii, dând să sugă, dar spunându-i-se într-o zi că este un copil rău i s-a făcut ruşine şi a renunţat.’’(V. P. 3.2).
E oare păcatul cunoaşterii marele păcat al omenirii? Numai filosofii creştini, începând cu Augustin, au pus în cârca omului cunoaşterea binelui şi răului drept o cădere în păcat. Noi credem, dimpotrivă, că omul s-a înălţat prin acestă cunoaştere! Prin cunoaşterea binelui şi răului a ajuns asemeni Creatorului. Dumnezeu însuşi a recunoscut acest lucru: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.’’(Facerea 3,4). Dacă omul a ajuns ca Dumnezeu, înseamnă că această cunoaştere a binelui şi răului din lumea sensibilă nu e o cădere în păcat, că nu îi este legiut lui Dumnezeu să-şi împingă propria creatura în păcat, ci o înălţare, că doar u întâmplător ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa. Ideea păcatului ne-a fost indusă de teologii creştini,începând cu Sf Augustin spre a ne stigmatiza astfel originea, în folosul lor. Şarpele a spus adevărul! Dumnezeu a confirmat spusele lui.
De ce totuşi i-a interzis Dumnezeu, creaturii sale, să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului? A vrut Dumnezeu ca omul să rămână un veşnic copil inocent? Dacă, da, de ce l-a vrut pe om astfel? (va urma...)
#47593 (raspuns la: #47477) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Scuze... scuze ...scuze! - de spinroz la: 12/05/2005 23:56:21
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Scuzele mele, dacă mai pot fi admise tardiv! Sincer mă simt ruşinat de gafa comisă. Confuzia se datorează cred într-un fel asemănării numelor. Din păcate m-am grăbit şi n-am mai verificat, încrezându-mă prea mult în memoria mea. Vorba lui Socrate:,,Înşelătorul totdeuna ne însoţeşte; cu adevărat înţelept e numai zeul.'' Când e prea multă informaţie acumulată uneori mintea ne mai joacă feste. Aşa este, cunosc ceva despre activitate lui Paul Goma, moldovean născut dincolo de Prut, dacă nu greşesc iarăşi. Şi mi-a revenit în memorie şi adevăratul nume al celebrului regizor: Ion Popescu Gopo.

Cât priveşte flatarea toată pledoaria mea a fost o susţinere a criticii tale îndreptate împotriva bisericii catolice şi a pretenţilor e absurde de a pune la stâlpul infamiei sexul. De aceea mesajul meu s-a vrut o susţinere şi nu o refutaţie. Înfierarea sexualităţii este cu atât mai absurdă cu cât biserica catolică o vajnică slujitoare a Domnului se ridică împotriva unui organ, pe care însăşi Creatorul i l-a aşezat acolo în centrul Vitruvian, ca pe cea mai sublimă baghetă magică care să-l proiectează în eternitate. Cum poate să anuleze Tribunalul de la Roma ceea ce Dumnezeu a creat. Ca să-mi susţin critica mea la adresa Bisericii mă voi folosi de una din cugetările lui Pascal: ,,Chiar dacă scrierile mele sunt condamnate de Roma , ceea ce condamn eu este condamnat de ceruri. Ad tuum, Domine Jesu, tribunal appello'' (Cugetări, 920).

În particular vorbind ai dreptate raţiunea şi iubirea sunt două paralele care se unesc într-un singur punct: în sex. Dacă evoluţia a generat sexul, cum susţin darwiniştii şi neodarwiniştii, atunci a făsut-o cu un scop precis: să atingă pe ultima ei treaptă de evoluţie cumulate într-o singură fiinţă: raţiunea şi iubirea.

Da, se pot spune multe despre rugăciune. Plotin cred că s-a apropiat cel mai mult de această stare, deşi el nu se ruga , el contempla ,,înlăuntrul'' său şi când contempla înlăuntrul său el se rupea complet de lumea sensibilă, atât de complet încât nu mai era conştient de lumea care-l înconjura. El spunea că starea aceasta specială se asemăna într-un fel cu starea care ţi-o dă citirea unei cărţi pasionante care îţi absoarbe conştientul în aşa măsură încât nici simţurile nu mai au contact cu lumea: nici frigul, nici caldul, ori înţepătura nu mai este simţită în acel moment. Ei bine aşa trebuie să fie şi rugăciunea: contactul cu Dumnezeu în care de multe ori s-a odihnit Plotin în contemplaţiile sale, trebuie să fie o ruptură absolută a conpştientului de lumea sensibilă. Dar Plotin, aşa cum rezultă din descrierile lui Porphyrios nu era un om ,,normal'' , era mai degrabă ceea ce noi înţelegem azi prin noţiunea de paranormal. El pătrundea cu uşurinţă, poate datorită unui exerciţiu îndelungat , în inconştient, ceea ce noi doar în vis reuşim
#48431 (raspuns la: #48207) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
gigi, alex boldea, RSI - de Simeon Dascalul la: 21/11/2005 12:08:33
(la: Chiar vrem sa intram in UE? Cum?)
La început vreau să precizez că nu-s hotărât împotriva aderării. Tendinţa de agregare statală e firească pe termen lung. Mă gândesc la exemplul Franţei şi Germaniei – dacă două ţări mari şi ghiftuite au decis să uite ce-a fost şi s-au mai şi pupat prin reprezentanţi pe fostul câmp de bătaie, înseamnă că România flămândă şi redusă teritorial cu atât mai puţin va putea să mai trăiască mult timp de capul ei. Şi probabil e mai bine să fim înglobaţi în UE decât în altceva.

Dar mi se par mai realiste comentariile #88710 de alex boldea şi #89180, de gigi2005. Aderarea va fi un mariaj de interes, nu o căsătorie din dragoste şi de asta e de preferat să ne uităm bine la contractul prenupţial.

RSI, nu ştiu dacă o comparaţie medicală-i cea mai potrivită, dar nu-mi vine alta-n minte. Susţii că aderarea ar acţiona ca un antibiotic, limitând serios corupţia. Dar dacă va fi invers – viruşii „europeni” care la locul lor de origine aveau de-a face cu un sistem imunitar puternic, vor înflori de minune în mediul prielnic microbian românesc? Vezi exemplul cu 60% - 40 % dat de gigi, mie nu-mi pare cine ştie ce progres dacă voi fi furat de nişte spălaţi funcţionari europeni în loc de Oprişan.

Se spune că vom deveni o piaţă de desfacere serioasă – asta-i bine. Ne plac produsele europene, iar dacă Europa ne vrea consumatori poate or să ne crească şi veniturile ca să avem cu ce cumpăra.
Totuşi nu mi se pare liniştitor scenariul în care românii vor fi reduşi la a furniza forţă de muncă, iar proprietăţile industriale şi agricole vor fi deţinute de europenii „vechi”. Miile de hectare cumpărate de care scria gigi mă fac să mă gândesc la situaţia din 1907 când Stere caracteriza România ca devenind un „Fischerland”.
Poate că aderarea ar fi mai utilă unei ţări sănătoase, cât de cât pe picioarele ei.

RSI, susţii că bunăstarea post-aderare va fi un proces treptat care va dura ani, dar fără aderare va dura şi mai mult sau poate nu va avea loc. Cu ultima afirmaţie nu pot fi de acord – de la Războiul de Independenţă şi până la Yalta, România a progresat totuşi fără să fie sub tutelă.
În legătură cu prima afirmaţie - ştiinţele sociale nu intră la ştiinţe exacte. Frumos ar fi să avem la dispoziţie un sistem matematic în care să introducem variabilele „cu aderare”, „fără aderare” şi x care să reprezinte numărul de ani, iar la rezultate să avem venitul mediu pe cap de locuitor şi gradul de repartizare al bunăstării. Din păcate nu există astfel de sistem şi în lipsa lui atât partizanii, cât şi duşmanii aderării pot trage concluziile care le vor.

Sentimentele majoritar pro-aderare de azi ale românilor au la bază speranţa unui blid mai plin. Dar dacă vor trece un an, doi, trei de la aderare fără să se vadă vreun progres semnificativ şi fără ca măcar să se poată invada uniunea în căutare de salarii mai bune, atunci sentimentele noastre europene or să se schimbe cu 180 de grade.

Deunăzi Băse declara vitejeşte „Avertizez poporul român că şi după intrarea în UE vor urma ani de efort şi chiar de sacrificii". Dar asta într-un interviu pentru francezi, pe românii care nu urmăresc curent TV5 i-a mai lăsat să se legene un pic în iluzia belşugului european.

Deşi fără legătură cu subiectul vreau să răspund la #88671. Presupun că era vorba de NATO pe post de apărător. Dar care-s agresorii ăia nasoi de care am fi apăraţi? Khomeini, invazia lăcustelor, gripa aviară, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Ucraina sau Rusia? Mă gândesc că ultima, dar bine-ar fi fost dacă eram apăraţi de ea în ’45, nu acuma. O ipoteză mai drăguţă ar fi că suntem apăraţi chiar de NATO însuşi, dacă-i aparţinem nu-şi mai poate slobozi în capul nostru bombele aproape de expirare.
Care-s pretenţiile noastre teritoriale pe care le consideri injuste? Vrei să spui probabil că jumate de Banat a fost pe drept dată sârbilor, iar Basarabia şi Bucovina ar aparţine Ucrainei din vremuri imemoriale?
Nu că spun că n-ar fi trebuit să semnăm. Menţinerea împărţirii teritoriale prezente se bazează pe un echilibru de forţe, nu pe angajamente juridice. Oricum nu există ideea de justiţie în raporturile internaţionale, iar un teritoriu aparţine cui e în stare să-l păstreze. Dacă am avea puterea să ne recuperăm ce ni s-a luat atunci cincizeci de semnături nu ne-ar împiedica. Dar nu-i cazul, aşa că sigur vom sta în banca noastră cu sau fără tratate.

Ca să revin la subiectul conferinţei, adică ce va fi cu România în UE - poate că exagerez un pic, dar am impresia că situaţia noastră de azi e comparabilă cu cea din ’38. Se vedea că vor urma mari schimbări , totuşi nimeni nu a estimat cu precizie ce va veni.


Şi, gigi, aştept continuarea comentariilor.
"din ultimele voastre mesaje - de RSI la: 22/02/2006 08:46:26
(la: Caricaturile lui Mahomed)
"din ultimele voastre mesaje se poate trage concluzia:"
Depinde cine trage concluzia si ce a inteles din ce-am scris... Ce trebuia sa-ntelegi este ca nu se poate pune baza pe ideile "gata rumegate" din manualele de istorie (sau mai curand de propaganda ;)). De asemeni nu se poate generaliza la stilul: noi "blonzii" am fost intotdeauna baietii buni iar "brunetii" au fost tot timpul baietii rai din poveste ... ;P
Si asta fie ca-i vorba de crestini, islam, iudaism, buddhism, shintoism, taoism, sau orice alta religie !
==================================================
"Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene. (David Dunham) "
#107528 (raspuns la: #107515) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cei cu alte inclinatii sexuale sunt victime sau conrupatori? - de jony la: 29/03/2006 18:51:28
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
nu de mult citeam acest articol si ma intrebam: de ce aproape toate mediile de informare ne prezinta o fatada atat de alba la ceva care este "ATAT" de gri ca sa nu zic chiar negru?oricum ceva ce nu este asa cum ni se prezinta:
HOMOSEXUALII AU PORNIT LA CUCERIREA LUMII


Comparându-i pe cei ce se opun homosexualităţii cu naziştii sau cu Ku Klux Klan-ul, activiştii homosexuali au pornit la cucerirea lumii
Louis Sheldon
HOMOSEXUALII AU reuşit să schimbe percepţia publică în favoarea lor. Majoritatea oamenilor însă nu realizează că acest efort face parte dintr-o campanie de propagandă atent gândită şi în desfăşurare de ani de zile.
Un sondaj realizat de Los Angeles Times şi publicat în iunie 2000 arăta că tot mai mulţi se obişnuiesc cu prezenţa homosexualilor şi chiar dacă cred că comportamentul homosexual este imoral, consideră că homosexualii ar trebui să se bucure de o mai bună protecţie din partea legii.
Conform studiului, 73% dintre americani cunosc pe cineva care este homosexual, comparativ cu numai 30% în 1983. Şaizeci la sută nu au nici o problemă cu prezenţa homosexualilor, comparativ cu numai 40% în 1985. Şaizeci şi opt la sută susţin legile anti-discriminare. Cincizeci la sută susţin acordarea de „beneficii casnice” partenerilor homosexuali – adică acordarea de drepturi pentru partenerii homosexuali, similare cu cele pentru cuplurile căsătorite.
Totuşi, numai 35% erau de acord cu dreptul homosexualilor de a se „căsători”, comparativ cu 58% care erau împotrivă. În plus, 64% dintre americani considerau că homosexualitatea este imorală. Treizeci şi şase la sută au declarat că i-ar deranja să afle că fiica sau fiul lor ar fi homosexuali. Treizeci şi şapte la sută ar fi „foarte supăraţi” să afle despre comportamentul homosexual al copilului lor. În urmă cu 15 ani, acest procent era de 90%. [1]

Maşina de propagandă a homosexualilor şi-a făcut treaba
Lumea ar trebui să înţeleagă că atitudinea lor faţă de homosexualitate a fost în mod programat schimbată printr-o campanie de marketing/propagandă abilă, comparabilă cu propaganda lui Adolf Hitler. De fapt, multe dintre strategiile folosite de homosexuali pentru a induce o schimbare culturală în intreaga lume sunt preluate din scrierile lui Hitler şi din manualele de război propagandistic. Eric M. Pollard, fondator al organizaţiei ACT UP, declară că filosofia lor se bazează pe ceea ce a scris Hitler în Mein Kampf. Pollard recunoaşte aceasta într-un articol apărut în Washington Blade pe 31 ianuarie 1991.
Potrivit lui Pollard, „am ajutat la crearea unei organizaţii cvasi-fasciste”. Pollard declară: „Am plănuit crearea unui grup de activişti care să exploateze eficient mass-media în scopurile stabilite, care să lucreze sub acoperire şi care să încalce legea fără menajamente… Sub influenţa drogurilor [LSD], aceasta chiar părea o idee bună.” [2]
Pollard recunoaşte că ACT UP a considerat că trebuie să recurgă la tehnici subversive „în mare parte preluate din Mein Kampf, pe care unii dintre noi au studiat-o ca pe un model de lucru. Pe măsură ce ACT UP s-a dezvoltat, am lovit programatic în fiecare instituţie care ne stătea în cale”.
Iată câteva extrase din scrierile lui Hitler despre folosirea tehnicii „Marea minciună” pentru a abate atenţia publică. [3] Data viitoare când veţi auzi sau citi un articol favorabil despre homosexualitate, ar fi bine să vă gândiţi la aceste tehnici:
Amploarea minciunii este un factor decisiv pentru ca aceasta să fie crezută sau nu, pentru că poporul este, în adâncul inimii, mult mai uşor de înşelat decât prin tehnici conştiente şi vădit negative. Simplitatea primitivă a minţii lor îi face să fie o pradă mai uşoară pentru o mare minciună decât pentru una mică, deoarece şi ei spun mici minciuni, dar le este ruşine să spună unele mari.
Întotdeauna rămâne sau se lipeşte ceva din cele mai neruşinate minciuni, lucru ştiut prea bine de toţi indivizii sau instituţiile care au de-a face cu arta minciunii, ele nedându-se în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile.
Propaganda nu trebuie să slujească adevărului, mai ales dacă prin aceasta ar putea aduce un avantaj oponenţilor.
Printr-o folosire abilă şi constantă a propagandei, oamenii pot fi făcuţi să vadă raiul ca iadul şi invers, sau să considere cea mai nenorocită viaţă ca pe un rai.
Pollard a recunoscut că a folosit strategiile de propagandă ale lui Hitler şi ale naziştilor pentru a-i teroriza pe oponenţii activiştilor homosexuali. ACT UP a folosit violenţa pentru a proteja mişcarea homosexuală şi pe proprietarii de clinici unde se făceau avorturi la sfârşitul anilor 1980.
Cucerirea Americii heterosexuale
Homosexualii şi-au prezentat strategiile de propagandă în două documente majore. Unul este The Overhauling of Straight America (Cucerirea Americii heterosexuale) publicat în revista Guide, în noiembrie 1987. Celălalt este o versiune dezvoltată a acestui articol, numită After the Ball: How America will conquer its fear & hatred of Gays in the 90s (După bal: Cum îşi va învinge America teama şi ura faţă de homosexuali în anii `90).
Aceste două materiale trebuie citite de cei care vor să înţeleagă cum a avut loc homosexualizarea societăţii americane, prin intermediul unei minorităţi bine finanţate de activişti hotărâţi [*].
În The Overhauling of Straight America, autorii Marshall K. Kirk şi Erastes Pill prezintă un ambiţios program de înşelare şi demonizare a celor care se opun homosexualităţii. Iată o parte din aceste strategii:
Vorbeşte despre homosexuali şi homosexualitate cât mai tare şi cât mai des posibil. „Principiul din spatele acestui sfat este simplu: aproape orice comportament începe să-ţi pară normal dacă te întâlneşti cu el suficient de des, la intervale constante şi printre cunoscuţii tăi.”
Obiectivul este acela de a de-sensibiliza publicul vizavi de respingerea homosexualităţii, făcându-i pe oameni să discute constant despre ea într-o manieră neutră sau pozitivă. „În ceea ce priveşte de-sensibilizarea, ideea constă într-un mesaj de normalitate. Până acum, homosexualii de la Hollywood ne-au oferit cea mai abilă armă în lupta pentru de-sensibilizarea mass-mediei”, declară autorii.
Kirk şi Pill afirmă că este esenţial ca autoritatea morală a Bisericii să fie subminată, prin „tulburarea apelor morale”. Obiectivul este acela de a face grupările religioase liberale să susţină pe faţă homosexualitatea, simultan cu portretizarea organizaţiilor care se opun ca „homofobe” şi „retrograde sau total rupte de ultimele cercetări psihologice”. [4]
Autorii atrag atenţia asupra expunerii publicului american la adevărul despre comportamentul deviant homosexual. „La începutul campaniei de cucerire a Americii heterosexuale, masele nu trebuie şocate sau îndepărtate printr-o expunere prematură la comportamentul homosexual în sine. În schimb, trebuie minimalizate aspectele sexuale, iar drepturile homosexualilor trebuie reduse cât mai mult posibil la o chestiune socială abstractă. Lăsăm întâi cămila să-şi bage capul în cort, şi numai apoi arătăm şi partea din spate!”
Homosexualii ştiu că dacă practicile lor sexuale devin cunoscute, acestea îi vor îndepărta pe acei oameni care altfel ar fi gata să-i susţină. Care sunt acele comportamente pe care nu vor homosexualii să le ştim?
Homosexualii întreţin o serie de acte sexuale deviante. Iată doar câteva dintre acestea:
• Sex anal
• Sex oral
• Rimming - lingerea anusului; aceasta conduce frecvent la ingerarea de materii fecale, ducând la afecţiuni intestinale.
• „Duşuri de aur” - urinarea pe partenerul sexual.
• Orgii sexuale, la care participă zeci de bărbaţi.
• Glory holes - sex oral cu anonimi, prin intermediul unei găuri tăiate într-un perete despărţitor.
• Fisting – introducerea mâinii în anusul partenerului sexual.
• Sadomazochism, incluzând biciuire, tăiere, bătăi, etc.
• Folosirea de droguri, inclusiv amfetamine pentru sporirea plăcerii sexuale.
• Bareback parties – orgii la care participă mai mulţi bărbaţi, unii posibil infectaţi cu HIV, dar fără folosirea de prezervative. În multe cercuri de homosexuali, a avea SIDA a devenit acum un fel de „medalie de onoare” în cadrul revoluţiei sexuale.
Prezintă-i pe homosexuali ca victime, nu provocatori agresivi. Acest obiectiv trebuie atins prin portretizarea homosexualilor ca „victime ale sorţii”, ei neavând niciodată posibilitatea să aleagă sau să respingă comportamentul lor sexual. În mass-media vor apărea numai homosexuali cu înfăţişare normală. Homosexualii trebuie prezentaţi ca „victime ale societăţii”. Folosind această tactică, ei vor fi prezentaţi ca brutalizaţi şi victime la locul de muncă şi în societate.
Oferă-le protectorilor o cauză dreaptă. Homosexualii trebuie să evite să solicite „sprijin direct pentru practicile homosexuale. În schimb, tema lor principală trebuie să fie anti-discriminarea”. Evită discuţiile despre actele homosexuale şi concentrează-te pe libertatea de expresie, pe libertatea de opinie şi asociere.
Fă-i pe homosexuali să apară ca buni. Homosexualii trebuie prezentaţi nu doar ca nişte oameni obişnuiţi, ci chiar superiori moral faţă de heterosexuali. Kirk şi Pill recomandă menţionarea de nume din istorie, homosexuali cunoscuţi, pentru a arăta că homosexualii sunt de fapt superiori heterosexualilor în multe privinţe. „Niciodată nu a mai reuşit vreo campanie media, abilă şi inteligentă, să facă din comunitatea homosexualilor o adevărată naşă a civilizaţiei occidentale”.
Fă-i pe oponenţi să apară ca răi. Aici campania dusă de activiştii homosexuali a avut un imens succes. Potrivit lui Kirk şi Pill, cei care se opun homosexualităţii trebuie identificaţi cu naziştii şi Ku Klux Klan-ul. „Publicul trebuie să vadă imagini cu homofobi furioşi, ale căror idei şi concepţii îl dezgustă pe americanul de rând. Aceste imagini pot include: Ku Klux Klan-ul, care cere arderea pe rug sau castrarea homosexualilor; preoţi şi predicatori bigoţi, mânaţi de o ură isterică până într-acolo încât par şi caraghioşi, şi tulburaţi mintal; rockeri, derbedei şi deţinuţi care povestesc cu sete despre „poponarii” pe care i-au omorât sau pe care i-ar omorî; imagini din lagărele de concentrare naziste, unde homosexualii erau torturaţi şi omorâţi”.

Un activist homosexual poartă o pancartă prin care o compară pe dr. Laura Schlessinger cu Adolf Hitler. Dr. Schlessinger realizează o emisiune radio în cadrul căreia combate, pe baza Bibliei, perversiunile sexuale
Homosexualii s-au străduit din răsputeri să obţină anularea legii vârstei consimţământului, care îi proteja pe copii de agresiunile sexuale. Acum, ei îi atacă pe creştinii conservatori care consideră că homosexualitatea este imorală. Homosexualii se prezintă ca „victime”, ascunzând adevăratul lor obiectiv: coruperea copiilor.
Această tehnică a fost folosită cu succes când studentul homosexual Matthew Shepard a fost torturat şi omorât în bătaie de nişte derbedei în statul Wyoming. Maşina de propagandă a homosexualilor s-a pus imediat în mişcare. Obiectivul clar a fost acela de a lega uciderea lui Shepard de „incitarea la ură” şi de organizaţiile creştine care critică activismul homosexual.
Totuşi, aceeaşi maşină de propagandă a minimalizat torturarea şi uciderea lui Jesse Dirkhising, un băiat de 13 ani, de către doi homosexuali din Arkansas. Jesse Dirkhising a fost torturat şi violat de mai multe ori de Josh Brown, în timp ce iubitul acestuia savura scena. Gura băiatului fusese acoperită cu bandă adezivă, iar acesta a murit asfixiat.
Presa principală a ignorat această crimă, iar organizaţiile de homosexuali nu au reacţionat în nici un fel, de parcă incidentul nu ar fi avut nici o semnificaţie pentru ele. Evident, se acordă atenţie numai atunci când un homosexual este omorât de un heterosexual.
Dacă un băiat este violat şi asfixiat de doi homosexuali, acest lucru nu merită comentarii. În lumea lor, homosexualii pot fi numai victime, nu şi agresori sau ucigaşi.
After the Ball
În After the Ball: How America will conquer its fear & hatred of Gays în the 90s, autorii Marshall Kirk şi Hunter Madsen dezvoltă strategia de normalizare a homosexualităţii şi demonizare a oponenţilor.
Autorii explică faptul că societatea heterosexuală trebuie schimbată prin trei mijloace: de-sensibilizare, amestecare şi câştigare. Fiecare dintre acestea constituie un element al unei campanii de propagandă atent planificată. Publicul trebuie de-sensibilizat, prin expunerea constantă la dezbateri despre homosexualitate, până se plictiseşte de acest subiect. „Pentru a-i desensibiliza pe heterosexuali cu privire la homosexualitate, îi inundăm cu o mulţime de reclame legate de homosexuali, prezentate într-o manieră cât mai puţin jignitoare. Dacă heterosexualii nu pot închide duşul, în cele din urmă se vor obişnui cu apa. Desigur, indiferenţa este preferabilă urii şi ameninţărilor, dar noi vrem să obţinem rezultatele maxime”. [5]
Al doilea obiectiv este „amestecarea”. Aceasta este o tehnică psihologică de spălare a creierului, care implică Condiţionare Asociativă şi Modelare Emoţională Directă. În Condiţionarea Asociativă, persoana care se opune homosexualităţii este bombardată cu imagini prezentând homosexuali persecutaţi, discriminaţi sau omorâţi. Pe măsură ce omul vede asemenea imagini, el va începe să-i fie ruşine pentru atitudinea sa faţă de homosexuali. În Modelarea Emoţională Directă, heterosexualului trebuie să i se spună că opiniile sale sunt minoritare şi că sunt contrazise de ale altora. Majoritatea oamenilor au nevoie de aprobare de la cei din preajma lor şi nu doresc să fie catalogaţi ca bigoţi sau intoleranţi. Obiectivul este acela de a-i convinge pe oponenţii homosexualităţii că opiniile lor sunt minoritare şi pline de ură.
Al treilea obiectiv este „câştigarea” sau convertirea. Potrivit lui Kirk şi Madsen, „nu este suficient ca bigoţii anti-homo să fie dezorientaţi sau indiferenţi faţă de noi – pe termen lung, cel mai bine pentru noi este să-i facem să ne placă. La asta se referă convertirea.”
Prin convertire, autorii înţeleg „convertirea sentimentelor, gândurilor şi voinţei americanului de rând, prin intermediul unul atac psihologic planificat, sub forma unei propagande servite întregii ţări cu ajutorul mass-mediei”.
Cenzurarea opoziţiei
Intreaga lume se află sub un atac psihologic lansat de activiştii homosexuali. Pentru propaganda lor, aceştia se folosesc de mass-media şi nu îi interesează deloc adevărul. De fapt, unul dintre principalele lor eforturi este acela de a împiedica aflarea adevărului prin mijloacele de informare în masă. De exemplu, grupări de genul GLAAD (Alianţa Homosexualilor şi Lesbienelor împotriva Defăimării) au reuşit să-i convingă pe jurnalişti să nu mai prezinte difuzeze (ca să evităm repetiţia) ştiri care ar putea să-i înfăţişeze pe homosexuali într-o lumină negativă. De asemenea, activiştii homosexuali au reuşit, în mare măsură, să-i convingă pe jurnalişti că orice critică la adresa homosexualităţii reprezintă „incitare la ură”, care conduce inevitabil la violenţă.
Acest efort de a cenzura orice opoziţie faţă de homosexualitate este evident în cazul unei decizii emise de un judecător federal din San Francisco. Cazul se referea la un conflict între Consiliul Supervizorilor din San Francisco şi o campanie publicitară numită „Truth in Love”. Reclamele de la televizor erau sponsorizate de asociaţii cum ar fi Focus on the Family, Family Research Council şi Kerruso Ministries (asociaţii ale foştilor homosexuali – oameni care au realizat o trecere la heterosexualitate).
Când s-a început achiziţionarea de spaţii publicitare la TV, Consiliul Supervizorilor a contactat mass-media, pentru a le descuraja în ceea ce priveşte difuzarea respectivelor reclame. Una dintre reclame prezenta un fost homosexual care spunea: „Visul pe care îl credeam imposibil pentru mine – să am o soţie şi copii – s-a împlinit. Dacă eşti rănit, singur sau dezorientat, Iisus te poate ajuta.”
Consiliul Supervizorilor a pretins că aceste reclame contribuie la „oribilele crime săvârşite împotriva homosexualilor şi lesbienelor”. Pe scurt, ele reprezentau „incitare la ură” şi puteau conduce la crime împotriva homosexualilor. [6]
Asociaţiile care lansaseră campania au înaintat o plângere în octombrie 1999 pentru a opri cenzurarea mesajului creştin din acele reclame. Totuşi, un judecător federal a decis în iunie 2000 în favoarea Consiliului Supervizorilor, considerând că acesta are dreptate să cenzureze reclamele, din motive de „siguranţă publică”.
Brian Fahling, din partea Centrului pentru Lege şi Politici al Asociaţiei Familiilor Americane, vede în aceasta o gravă ameninţare la adresa libertăţii de exprimare. „Niciodată nu s-a mai petrecut aşa ceva. Este un lucru grav, care ar trebui să ne pună pe gânduri, întrucât avem de-a face cu o decizie a unei instanţe federale care afirmă că autorităţile pot lua măsuri pentru condamnarea credinţei religioase.” [7] Acesta nu este singurul atac la adresa libertăţii de exprimare, dar reprezintă un atac direct la adresa condamnării de către creştini, pe baza Bibliei, a comportamentului homosexual. Exact acest lucru este dorit de propagandiştii homosexuali – reducerea la tăcere a opoziţiei, fie prin incriminarea expresiei, fie prin cenzurarea ei.

Administraţia Clinton i-a ajutat pe homosexuali prin promovarea lor în cadrul autorităţii publice, prin „instruiri” pro-homosexualitate obligatorii pentru funcţionarii publici şi prin adoptarea de legi împotriva „incitării la ură”
Kirk şi Madsen arată clar în After the Ball că scopul lor este acela de a cenzura total orice punct de vedere opus homosexualităţii. Ei afirmă: „Opiniile bigote devin acţiuni agresive. Ele reprezintă o incitare directă la violenţă, un pericol clar pentru ordinea publică, asemenea unui om care strigă „Foc! Foc!” într-un cinematograf ticsit de lume, sau unui om care stă în faţa casei comerciantului de porumb şi îi spune mulţimii înfometate, cu torţe în mâini, că comercianţii de porumb sunt cei care au provocat foametea. Veniţi şi daţi foc. Mulţimea agitată ascultă, cu torţele în mâini, şi preia sloganul.” [8] Pe scurt, aceşti autori lansează pretenţia absurdă că a critica homosexualitatea înseamnă incitare la revoltă şi omor. Aşa justifică ei eforturile lor de reducere la tăcere a oponenţilor. Din fericire, Internetul constituie un mijloc de comunicare fără oprelişti a adevărului despre homosexualitate.
În loc de încheiere: un „revoluţionar homosexual” independent lansează o provocare la adresa Americii heterosexuale
“Vă vom viola fiii, simbolurile şubredei voastre masculinităţi, ale visurilor voastre derizorii şi ale minciunilor voastre vulgare. Îi vom seduce în şcolile voastre, în dormitoarele voastre, în vestiarele voastre, în sălile voastre de sport, în asociaţiile voastre de tineret… oriunde vin în contact bărbaţi cu bărbaţi. Fiii voştri vor deveni fetiţele noastre şi vor asculta de noi. Îi vom remodela după chipul şi asemănarea noastră. Vor ajunge să ne dorească şi să ne adore…
Toate bisericile care ne condamnă vor fi închise. Zeii noştri sunt tinerii bine făcuţi. Vom învinge, pentru că ne hrănim cu amărăciunea feroce a celor asupriţi.” (Michael Swift, Boston Gay Community News, 15-21 februarie 1987)
Louis Sheldon este preşedinte al “Traditional Values Coalition“
—-
[*] În 2005, Uniunea Europeană a acordat, cu girul Ministerului Sănătăţii şi Familiei din guvernul PD-PNL, o finanţare de 700.000 dolari organizaţiei ACCEPT a homosexualilor români. ACCEPT urmează să folosească acest cadou pentru dezvoltarea propagandei pro-homosexualitate în România. (Traducere si adaptare Bogdan Mateciuc)
BIBLIOGRAFIE
1. Alissa J. Rubin, “Public More Accepting of Gays, Poll Finds,” Los Angeles Times, 18 iunie 2000, ediţia pe Internet.
2. Tony Marco, “’Gay Rights’ Strategies Involve Conscious Deception And Wholesale Manipulation of Public Opinion,” Leadership University, ediţia pe Internet.
3. Ibid.
4. Marshall K. Kirk şi Erastes Pill, în “The Overhauling of Straight America,” revista pentru homosexuali Guide, noiembrie 1987, pag. 8.
5. Marshall Kirk şi Hunter Madsen, After the Ball: How America will conquer its fear & hatred of Gays in the 90s
6. Plume Books, Penguin Group, New York, NY, 1990, pag. 149.
7. Stuart Shepard, “Judge: S.F. Had ‘Duty’ to Stop Ads,” Family News in Focus, 27 iunie 2000.
8. Ibid.
9. Kirk, Madsen, pag. 101.

Sancho Panza, - de Astoniu la: 26/04/2007 20:01:05
(la: Ochi în ochi cu kitschul)
„ In împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii.” - de acord ; dar nu mai pot fi de acord cu ultima aserţiune :
"Kitshul este idealul politic al tuturor politicienilor, al tuturor mişcărilor politice."
Aici văd concepţia unui literat. El extinde domeniul conceptual al kitschului la ideologii (politico-sociale), pentru a sublinia grotescul lor. Nu are decât o valoare literară pentru mine, nu are şi valoare de raţionament logic. Pentru că face nişte confuzii.
Mai corect ar fi fost să facă asta cu ideea de publicitate, care tot un fel de kitch este, dar cu aplicaţii pragmatice clare. Kitschul, aşa cum îl ştim noi, se aplică foarte bine la domeniul artistic, apoi mai dificil la domeniile filosofic, social, politic şi deloc la cele ştiinţifice.
Ştiinţele exacte ori sunt adevărate ori nu sunt ştiinţe. Iar domeniile culturale care se apropie de ştiinţe se preteaza tot mai puţin la a fi malaxate cu teorii estetice sau despre kitsch.

Dincolo de confuzia valorilor, literaţii pot spune orice. Dar dacă analizăm psihologic artele – ca exerciţiu experimental - , nu cred că putem vorbi despre kitsch ca despre un lucru deplorabil. Ci pur şi simplu ca despre un fenomen psihic. Fără conotaţii etice. Pe scara socială oricine poate fi privit ca un consumator de kitsch de către altul cu o cultură mai vastă. Dar vine atunci din nou problema moralităţii. Cine poate să-l judece cu superioritate pe altul mai puţin cult ? Cu ce drept ? Dacă badea Ion de la stână are gusturi artistice prea puţin cultivate cu ce drept pot să-l dispreţuiesc dacă nu-i place Rigoletto sau Traviata ?
Desigur, „dacă-mi spui ce artişti şi ce lucrări de artă îţi plac, am să-ţi spun ce cultură ai” - rămâne valabil. Dar identificarea claselor sociale se face tot mai greu după cultura artistică. Astăzi , cu specializările actuale, nu mai ştii dacă un consumator de manele sau de telenovele e informatician, inginer sau strungar…
Pentru că domeniile ştiinţifice dau specialişti cu o altă cultură. Apar sub-domeniile cu sub-culturile de nişă.
Aici Alvin Toffler, cu „Şocul viitorului” şi „Al treilea val”, vine să clarifice multe confuzii. Societatea umană se schimbă.
Iar pe viitor toate teoriile estetice vor trebui revizuite. „Părerea mea” !
Bunicul Ion si bunica Gherghina - de Tot Areal la: 28/06/2009 15:19:53
(la: BUNII MEI (I))
Bunicul Ion s-a nascut pe vremea razboaielor cu turcii si a fost crescut in casa de chirpici de pe Gorganul Paunii pana ce i-a venit timpul sa-si faca stagiul militar, stagiu in timpul caruia i s-a nascut si primul copil.
Dupa terminarea lui, si-a construit o casa nu departe de Pauna (cca. 500m la vale) si a avut 5 copii: 4 fete si ultimul nascut in 1907 pe tatal meu Marin.
A participat la primul razboi mondial si fiind ranit grav si declarat veteran de razboi, Regele Ferdinand, pentru ca avea si 5 copii, l-a impropietarit cu 10 ha. de pamant.
Ca meserie a fost padurar, eu asa mi-l aduc aminte, cu pusca pe umar, cu traista in spinare, cu cainele alaturi si plecat cu saptamanile.
Cam cu 20 de ani inainte de a muri, toti l-au sfatuit sa nu mai bea tuica si sa nu mai fumeze ca tusea rau si a mai tusit.......inca 20 de ani, boala cu tigarile de la el mi se trage, tata nu a fumat.
Bunica Gherghina facea paine la test odata pe saptamana si mancam carne numai duminica, pe vremea secetei cumplite din anii 1946-47 am stat la ei la tara, aveau o vacuta mica neagra ( Negruta, Duminezeu sa te odihneasca!) si beam lapte si mancam turte de orz.
Sunt ingropati in gropnite in cimitirul satului ( numai Pauna este ingropata in gorganul ei) , adica gauri betonate intr-un delusor si astupate cu o placa de beton, pe care este gravat numele.
Deci, din partea tatei sunt cel mai mic var, surorile lui s-au maritat de tinere si au avut copii multi, tata la 37 de ani ai am iesit..eu.
Ceva ciudat: inainte de a muri, tata mi-a dat un pachet invelit in hartie galbena si legat cu sfoara, mi-a spus ca acolo este averea familiei, dupa 1989 l-am desfacut, inauntru era actul de impropietarire al bunicului si registrul de rol funciar al comunei din 1941, dupa el impreuna cu primarul, popa si invatatorul s-au putut face reconstituirile de facto.
Cele doua hectare ale mele le-am dat cu acte ultimelor doua verisoare in viata
( 3/8 ) - de Tot Areal la: 10/03/2010 15:06:20
(la: Pensia de moarte ( 3 ))
Cât despre George, era pur şi simplu în război. O dată i-a luat chiar caietul de curs, l-ar fi pus în dificultate pentru examen. Dar a avut noroc că i-au luat ceilalţi profesori apărarea, în special profesoarele şi i l-a dat înapoi. Nu era dată când şeful venea în sală, la studiu, să nu găsească un motiv de a se agăţa de el.
-Vă rog să mă scuzaţi, dar nu văd nimic grav, nu înţeleg ce vă supără...spuse George intr-un mod mai mult indiferent, dar foarte ferm.
-Inteligenţa pe care o observ la dumneata, nu-ţi va fi de ajutor!, i-a răspuns instructorul pe un ton ce suna ca o ameninţare.
Cam aşa stăteau lucrurile când s-a anunţat excursie de documentare în zona Făgăraş cu cazare la Sâmbăta de Sus. Tinerii au fost duşi să viziteze o fabrică, cetatea, o herghelie de cai şi mânăstirea. Ultima era chiar interesantă, nu a mai văzut alta în viaţa ei. Au văzut călugări lucrând, apoi s-au oprit la o mică biserică, cu pereţi murdari, despuiaţi, ctitorie a marelui domnitor. Spre seară şeful de curs era aproape beat, ochii îi străluceau, şi din când în când îşi săruta libidinos ispita. Marele nepot, bucureşteanul şi nu numai ei, nu lăsau să scape asemenea ocazii de a poza. Cina a fost servită foarte târziu spre miezul nopţii, după ce cursanţii au stat vreo trei ore cu ochii în farfuriile goale, salatele fiind mâncate de mult. S-a aflat că şeful şi încă un instructor a făcut o deplasare anterioară cu o săptămână înainte pentru a pregăti cazarea, dar şi atunci s-a îmbătat şi s-a întors la jumătatea drumului. Personalul popasului, habar nu avea că are de pregătit mâncare pentru o sută de persoane.
După ce au mâncat, într-un târziu, li s-a comunicat că fetele vor pleca să fie cazate la han. Huiduieli, strigăte, fluierături, înjurături...
- Ce bă! Dacă tu nu mai poţi, nu mai putem nici noi?
- Nu, asta nu se poate! Era ultima mea speranţă! exclamă disperat George.
- Eşti bărbat bă, sau ce naiba... şi alte strigăte se auzeau de la băieţi, iar unele într-un limbaj cu mult diferit de cel politic.
S-au spus multe dar în cele din urmă inevitabilul avea loc. Masculii trebuiau să-şi refuleze instinctele şi să se despartă de subiectul lor. George o strânse la piept aproape plângând. Un fond sonor de voci de „eei”, „oo” sau „aşa da” începu să-i acompanieze. Îşi săruta cu pasiune iubita abandonată în braţele lui şi colegii după atâta aşteptare a împlinirii romanului, cereau bis. Urcară toţi în maşină, dar ei stăteau încă lipiţi unul de altul. Până la urmă George acceptă cruda realitate. Mona se temea că visul se va sfârşi repede şi nu ştia încă ce e bine să se întâmple şi ce nu. Nu ştia dacă fericirea aceea este ceva real sau ceva închipuit. Pe drum, în autocar au început să apară de sub scaune „jumătăţile” – şmecheraşi, delaţionişti şi descurcăreţi – mult mai avizaţi în secretele de partid - în timp ce George dădea spectacol de îndrăgostit în faţa autocarului, se strecurau nevăzuţi în maşină. Fericirea carnală a şefului şi alte jumătăţi ispititoare şi dorite au rămas ascunse prin tufişurile popasului unde au rămas băieţii. Mona avu surpriza să mai fie cazată şi singură, ceea ce a dus la paroxism disperarea lui George şi scoase un adevărat urlet, când se trezi din visare la cruda realitate. Băieţii sosiră cu al doilea autocar la han.
- Nuu!... Nu se poate!...Ce idiot am putut să fiu! Striga furios. Ce prost! Ce dobitoc!
- Eşti blestemat bă!... Îl consola un coleg, iar tachinările uşor hazlii începură.
George nu voia să-şi umilească iubita ducând-o în cămin. Nu i-ar fi fost prea greu, poate mai greu să o convingă pe ea. Era iubit pentru rafinament şi un fel de aristocraţie disimulată. Ar fi dat la drept unde concurenţa era mare. Suferea de strabism accentuat şi nu putea învăţa pentru facultate.
#530352 (raspuns la: #530351) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de RSI la: 28/12/2012 18:29:08 Modificat la: 28/12/2012 18:31:06
(la: Traian Vuia primul....)
revenind la oile noastre (BM si pescador) Ia te uita ce scrie tanti Wiki:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Roait%C4%83

Intai, bietul Vasile Roaita nu a avut nicio treaba cu greva din 1933 ci a fost o victima colaterala:
"A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu[3]), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi.["

iar despre mitul ce s-a creat in jurul lui:
"S-a construit mitul că a fost ucis în timp ce trăgea sirena pentru a anunța intrarea poliției și armatei în uzinele „Grivița”. La Plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej însuși a criticat această „poveste cu Vasile Roiată”, descris de fostul lider ceferist drept „un muncitor ca oricare altul”.[5]

Pentru consolidarea legendei, numele lui Vasile Roaită a fost dat unor localități și instituții: de exemplu Școala Generală Nr 184 Vasile Roaită din București[6], cartierul Vasile Roaită din Bacău[7], Liceul de Matematică Fizică „Vasile Roaită” din Râmnicu-Vâlcea[8], Spitalul „Vasile Roaită” (ulterior Spitalul „Grivița Roșie”, din 1990 Spitalul Clinic „Sf. Maria”) din București[9]. Prin Hotărârea nr. 993 a Consiliului de Ministri din 2 septembrie 1950, pentru înființarea unor gospodării agricole colective, au fost înființate 182 de Gospodării Agricole Colective, din care 7 purtau numele de „Vasile Roaită” și anume, din comuna Toderița, județul Făgăraș, din comuna Răchiți, satul Stăuceni, județul Botoșani, din comuna Someș, satul Guruslău, județul Sălaj, din comuna Bivolari, satul Soloneț, județul Iași, din comuna Halmeu, județul Satu Mare, din comuna Bichiș, județul Severin și din comuna Amnaș, județul Sibiu.[10] Astfel a apărut, prin redenumire, satul Vasile Roaită, în comuna Umbrărești, Galați[11] sau comuna Vasile Roaită (fostă Domnița Maria), în sudul orașului Bacău[12]. Înainte de Al Doilea Război Mondial localitatea Eforie Sud s-a numit Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta, 1843-1916). În 1950, localitatea a primit numele „eroului” ceferist Vasile Roaită.[13] Abia în 1962, în cadrul marii operațiuni de destalinizare la nivel simbolic, localitatea a primit numele Eforie Sud.[..."


Ei, asta este diferenta intre istorie si propaganda. Daca ati inteles. Daca nu, continuati va rog sa faceti parada de lipsa de cunostiinte si cand sunteti prinsi asupra faptului nu uitati sa spuneti: " ce ma intereseaza pe mine asta cand pe acum pretul salamului a crescut de 3 ori..." ;))

#638640 (raspuns la: #638617) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Si totusi... - de Baby Mititelu la: 17/01/2013 20:07:05
(la: Romania in chiloti)
Cele zece porunci ale românului, înfăţişate de Ion Raţiu la primul Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, desfăşurat la Geneva în anul 1984:

1. Fii mândru că eşti român. Afirmă-te întotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil şi vechi. Civilizaţia are rădăcini adânci în pământul ţării noastre.
2. Afirmă-ţi dragostea pentru Patrie ori de câte ori ai ocazia. Nu faci asta pentru că eşti şovin ci pentru că doreşti să îi serveşti pe cei rămaşi acasă.
3. Apără drepturile poporului român, în totalitatea sa. Nu regăţeni, nu transilvăneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromâni sau megleniţi. Toţi suntem români.
4. Ajută-ţi compatrioţii din mult-puţinul ce îl ai. Dă-ţi tainul, nu îl precupeţi.
5. Susţine instituţiile româneşti din diaspora, oricât de modeste sau de imperfecte ar fi acestea.
6. Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu
mai bine decât el.
7. Nu aduce nicio critică, nici măcar "constructivă", semenului tău care luptă. Critica ta să se afirme prin faptă: fă mai mult şi mai bine decât face el.
8. Fii întotdeauna conştient că gelozia, invidia şi calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat şi slab, care nu mai are nici ţară, nici poziţie în societate. Nu te lăsa pradă acestor sentimente inferioare.
9. Opune-te numai celor care siluiesc voinţa poporului român. Opoziţia faţă de eforturile altor patrioţi români este o irosire de energie.
10. Fă ceva pozitiv pentru ţara ta şi pentru compatrioţii tăi. Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi.
*** - de Victorian Silă la: 24/01/2013 18:30:25
(la: Sarbatoarea Muzicii (II))
« Mda, presupun că ai putea folosi glumeţ din moment ce iei în rîs pînă şi situaţia în care te afli. »
« Vezi, nici nu mă cunoşti de un sfert de oră şi ai aflat caracteristica noastră numărul unu. În ţara din care vin, tuturora ne place să facem haz de necaz şi crede-mă sîntem specialişti la asta. Profesoara de istorie din liceu, spunea că dacă n-am fi învăţat asta, am fi dispărut de mult ca popor. »
« Ce ciudat, profesorul meu de istorie din liceu obişnuia să spună despre noi cehii, exact contrariul. Că am fi dispărut dacă nu ne-am fi luat în serios pe noi înşine, în ciuda faptului că sîntem un popor mic. »
« Profesoara mea era tînără, avea sub treizeci de ani şi era o fire veselă. »
« Profesorul meu era în prag de pensionare, era bătrîn şi îl supăra rău spatele. »
« Vezi, probabil că asta-i explicaţia, istoria se predă într-un fel cînd ai douăzeci de ani şi cu totul altfel la şaizeci. Apoi crede-mă bărbaţii se cramponează mai rău de litera manualului, intră imediat într-un tipar, pe cînd femeile sînt mai flexibile. »
« Dar asta nu este corect! Înseamnă că noi doi nu am învăţat aceeaşi istorie! » a protestat ea în glumă.
« Oricum nu foarte diferită, sîntem doar ambii din Est, sîntem aproape fraţi de cruce, nu? Ai stat la cozi cînd erai mică?»
« Normal! Am primit drept cadou după război toată cutia Pandorei, ca şi voi. Bunicii noştri au fost trataţi ca şi cum ar fi pierdut războiul… »
« Noi nu am cîştigat niciodată vreun război, cu vreo două excepţii, cînd am sărit la atac în fundul gol, fluturînd arme de mult depăşite, iar inamicii au crezut că e o glumă şi aşa am reuşit să-i batem. La ultimul război n-a mai mers cu stilul ăsta şi întotdeauna ce contează este rezultatul ultimului război. »
Dar discuţia deviase spre subiecte serioase, iar Adi mă sfătuise să nu discut sub nici un chip lucruri serioase cu o femeie, la prima întîlnire. « Nu uita, fiecare cuvînt pe care-l scoţi din tine trebuie să fie tăvălit mai întîi prin absint. Ştii absintul pe care l-ai înghiţit şi pe care gravitaţia l-a coborît jos de tot, în pîntece, spre abdomenul inferior, chiar lîngă pubis? Fiecare frază omule, fiecare cuvînt trebuie tăvălit un pic prin absint, ţine minte! »
M-am oferit apoi să o escortez pînă acasă şi ea a spus că i-ar face plăcere. Stătea într-un cămin din Jussieu unde împărţea camera cu încă o fată. M-am uitat spre amicii mei, făcîndu-le semn că plec cu ea, la care Adi a răspuns printr-un gest discret, strîngînd pumnul cu degetul mare în sus, adică « ai reuşit, omule! »
Mergeam alături pe trotuar, şi ea purta nişte sandale cu tocuri mijlocii. Le-am lăudat că merg bine cu rochia, dar fusese de fapt doar o scuză cît să-i pot admira picioarele zvelte. Era obişnuită cu mersul pe jos, susţinînd că-l prefera metroului, mai ales că nu îşi cumpărase abonament.
« Dacă eşti obosită, te poţi sprijini de mine. » i-am spus, iar ea s-a conformat imediat.
Şi am mers aşa, unul lîngă altul, ea vorbind despre diferenţele dintre şcoala de aici şi acolo, despre părinţii de care îi era dor, despre o relaţie cu un francez, pe care tocmai o încheiase, dar despre care nu a spus mai mult, iar eu nu am vrut să întreb şi aş fi vrut ca drumul să continue la nesfîrşit, pentru că niciodată nu cunoscusem o fată atît de inteligentă, care să fie şi frumoasă şi care să mă ţină de braţ, vorbind cu pasiune la patru dimineaţa. Ca să prelungesc clipa, i-am propus să luăm ceva de mîncare şi poate o cafea. Am intrat într-un mic local, de unde am cumpărat două shawarma.
« Puţin îmi pasă ce mănînc, atîta timp cît nu mă îngraş. » a declarat.
O primă surpriză am avut-o cînd am vrut să plătesc. Încăpăţînarea cu care a insistat să plătească ea, avînd în vedere că bursa îi acoperea cu greu cazarea şi o singură masă pe zi, m-a impresionat. Nu era asta o schimbare comparînd cu alte agaţamente? Toate tipele care îmi cheltuiau banii detaşat, pentru că era subînţeles că ei se aflau acolo, în portofel, pentru a fi cheltuiţi? Mă credea la finalul vizei, fără perspective, deci falit şi insista să plătească ea, pentru că bursa ei era de ajuns. Aproape că-mi venise să spun adevărul, pentru că mi se părea nedrept să o las pe ea să plătească. Dar am cedat, aceptînd să-mi joc rolul deja ales.
#639884 (raspuns la: #639881) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din nou pentru Dan Calin - de Ingrid la: 14/10/2003 15:39:55
(la: A existat holocaust in Romania?)
Despre trenul mortii, plimbat pe ruta Iasi-Calarasi(Ialomita), iata "amintiri" culese dintr-un site probabil neolegionar :
"Viorica Agarici – mit si adevar in problema "Trenului mortii"

Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman - Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara - o garnitura lunga cu vagoane de marfa ("bou-vagon" cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.



Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata "batalie" cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: "Zuruck Verboten!" (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: "Verflucktes Gesindel, auf die Seite!" (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa... La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: "Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!" (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul - fost pana aici ???al mortii" - s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici - colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.



Epilog

1. Prin anii ‘50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu "370" cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara "minunea" de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti...?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva...

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie... Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe "aleea dreptilor" de langa Rechowot (Israel), creste falnic.

Dr. Epifanie Cozarescu

#1330 (raspuns la: #1328) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu stiu cand ai fost tu ultim - de zabriski la: 25/10/2003 07:01:04
(la: ATI FOST TOAMNA LA IASI?)
Nu stiu cand ai fost tu ultima data in Copou, dar tot asa e. Maine se deschide expozitia "Flori de toamna" la Gradina Botanica - uitasem, dar mi-ai amintit tu si cred ca o sa ma duc.
Paradoxala reintoarcere. O minciuna adevarata. - de Zamolxe la: 30/10/2003 18:56:21
(la: Primul ZID)
Observ ca in scrierile celor care se considera evrei sau urmasi de evrei si care scriu pe aici, pe Luneta, o crestere a utilizarii formularilor de sorginte rasista sau chiar nazista (!!), atunci cind acestia scriu despre arabi, palestinieni, negrii si eventual romani.

Ingrid se referea la arabi ca la niste “muste” care trebuie lovite de “vaca” evreiasca, iar daca in loc de una pica trei, sint pagube colaterale, nu?! Folosea un comentariu identic cu al unui oficial nazist, doar ca el explica persecutia evreilor.

Nu mai stiu care, tot pe aceste discutii, scria ca evreii sint un popor ales. Dar asa spunea si Hitler despre rasa ariana. Rasistii din KKKlan se considera superiori negrilor, rasa alba fiind superioara rasei negre.

Alt “voinic” se referea jignitor la inteligenta (IQ-ul) africanilor care sint niste suboameni conform unor standarde occidentale. Care este IQ-ul in varianta africana a unui orasan alb in jungla africana? Se descurca la testul “jungla”?

Eu vad ca pe aici se discuta discutii, dar nimeni nu comenteaza la obiect datele reale, accesibile si de pe Internet, sau datele trimise pe Luneta in diverse forumuri conexe. O discutie serioasa, care sa ajunga la o concluzie logica si de bun simt bazata pe date reale nu se poate purta pe “texte” iesite din pozitii partizane, de tip legionarule, evreule, antisemitule.

Istoria, asa cum este, nu poate fi schimbata. Ea exista. Degeaba tot cautam vinovati. Ii stim. Dar ce solutii avem ca azi ca istoria asta sa nu se mai repete?

Eu nu cred intr-o vinovatie sau o reparatie pentru urmasi. Nici un urmas nu poate fi facut raspunzator pentru greselile parintilor sau rudelor. Si nici un urmas nu poate beneficia de reparatii pentru cei pierduti. Faptul ca “parintele meu” a fost omorit de cineva sau a omorit pe cineva nu imi da mie, urmasul lui, dreptul de primi despagubiri sau obligatia de fi pedepsit pentru actiunea lui.

Toti sintem “rude” simultan si cu Cain si cu Abel. Ce facem? Cum solutionam problema? Cum iesim din povara incestului primordial cind pamintul avea 2 barbati si o singura femeie: Adam, Eva si fiul lor Cain? Si copii lor cum s-au inmultit?

Asa ca degeaba cautati vinovati, degeaba vreti despagubiri. Mai bine treziti-va ratiunea si feriti lumea de monstrii!

Problemele actuale din Orientul Apropiat si Mijlociu au ca origine ziua de 14 mai 1948 cind a fost proclamat unilateral statul Israel, incalcind violent rezolutia ONU nr. 181 si lipsindu-i practic de tara lor pe arabii majoritari din zona Palestina/Israel. Din pacate statul contemporan Israel s-a nascut in conditiile in care arabii care locuisera acolo in ultimul mileniu de istorie, au fost furati de tara lor. Este sigur ca daca s-ar fi respectat rezolutia ONU nr. 181 alta ar fi fost pacea lumii de azi.

Si atunci vine athos si spune: insa orice tara are obligatia sa-si apere cetatenii, si nu poti sa-mi zici ca n-am dreptate. Care tara trebuie sa isi apere cetatenii: Palestina araba sau Israelul evreu?

Mi-a “placut” extraordinara inconsecventa logica a lui athos pe care trebuie sa il citez aici, dar cu ideile lui plasate in alta ordine.

1. in primul rand te-as ruga sa consulti un manual de istorie si sa vezi ca evreii n-au plecat de aici de buna-voie, ci au fost expulzati din tara lor de catre invadatorii straini (babilonienii si romanii)
2. in al patrulea rand, evreii au fost obisnuiti sa se apere, nu sa urasca...si sigur ca daca sunt atacati riposteaza, tu te-ai lasa calcat in picioare de altul???


De ce nu au ripostat evreii la invadatorii straini (babilonienii si romanii)?
De ce palestinienii s-ar lasa calcati in picoare de altul si nu trebuie sa riposteze daca sint atacati?

O poveste. In parcul de linga bloc E a pus o banca si a fost primul care a stat pe ea. Niste huligani, B si R, l-au gonit pe E de pe banca. Pe banca ramasa goala luni intregi, s-a instalat P. Dar E, revenit din ratacirea lui, ia un par si il goneste pe P de pe banca. P nu este nici macar ruda cu huliganii B si R si doar s-a asezat pe o banca goala. Culmea este ca aveau amindoi loc berechet de stat pe banca. De ce trebuia E sa il goneaca pe P?

Paradoxul absolut al modului de gindire al lui athos, este dat de urmatoarea fraza: in al doilea rand, evreii au gasit la intoarcerea lor aici o tara in paragina in care bantuia febra tifoida si malaria;ei au asanat mlastinile si au facut din acest petic de lume o tara moderna.

Paradoxul absolut este “evreii au gasit la intoarcerea lor”. Cum vine asta? Evreii si-au parasit tara, au “abdicat” de la tara lor, nu au luptat pentru ea, si au fost plecati doua mii de ani. Adica sotia (tara) parasita de sotul (popor) plecat in pribegie, care isi reface viata cu un alt sot, trebuie sa il de-a afara pe acesta din urma numai pentru ca primul si-a adus aminte ca, mai are si o soata?

Daca evreii ar fi avut prin lege, obicei sau cutuma, dreptul de a se intoarce in Palestina/Israel pentru a-si cere tara inapoi, atunci ma intreb prin consecinta logica, ce se va intimpla cu America de Nord si de Sud sau Australia. Au dreptul urmasii indienilor, mayasilor, incasilor, etc sa isi ceara inapoi tara si sa ii goneasca pe actualii locuitori?

Un popor nu poate pleca si nu se poate intoarce. Si nici stra-stra-stra-stra-stra….-stra-nepotul meu nu poate revendica un teren pe care eu am locuit acum 1000 de ani si pe care l-am parasit. Singurii care pot sa se reintoarca sint cei care au plecat. Cei care nu au fost niciodata “acolo” pot doar sa vina. Daca bunicul meu a fost in america eu nu pot spune ca ma reintorc in america. Pot doar sa ma duc.

Baza revendicarii evreiesti este “reintoarcerea”.

Evreii nu s-au reintors in Israel. Evreii s-au dus in Palestina.


Eu cred ca singura solutie viabila ar fi ca sa se reia imparteala teritoriului asa cum a fost ea fixata de ONU prin rezolutia 181. Nu ar schimba istoria, dar ar fi un punct de plecare. Ar putea sta amindoi pe banca.

Azi in Israel somnul ratiunii naste un alt zid al rusinii. Istoria este plina de ziduri: al Ierichonului, al plingerii, al Berlinului. Mintile inguste au nevoie de ziduri.

Zidurile au fost bune pina s-a inventat tunul. In epoca rachetelor, zidul este doar pentru oameni nu pentru arme.
Zidurile sint folosite pentru inchisori. Israelul este inauntrul sau in afara zidului?

Paradoxala reintoarcere. O minciuna adevarata. - de Zamolxe la: 30/10/2003 18:58:43
(la: ZIDUL RUSINII)
Observ ca in scrierile celor care se considera evrei sau urmasi de evrei si care scriu pe aici, pe Luneta, o crestere a utilizarii formularilor de sorginte rasista sau chiar nazista (!!), atunci cind acestia scriu despre arabi, palestinieni, negrii si eventual romani.

Ingrid se referea la arabi ca la niste “muste” care trebuie lovite de “vaca” evreiasca, iar daca in loc de una pica trei, sint pagube colaterale, nu?! Folosea un comentariu identic cu al unui oficial nazist, doar ca el explica persecutia evreilor.

Nu mai stiu care, tot pe aceste discutii, scria ca evreii sint un popor ales. Dar asa spunea si Hitler despre rasa ariana. Rasistii din KKKlan se considera superiori negrilor, rasa alba fiind superioara rasei negre.

Alt “voinic” se referea jignitor la inteligenta (IQ-ul) africanilor care sint niste suboameni conform unor standarde occidentale. Care este IQ-ul in varianta africana a unui orasan alb in jungla africana? Se descurca la testul “jungla”?

Eu vad ca pe aici se discuta discutii, dar nimeni nu comenteaza la obiect datele reale, accesibile si de pe Internet, sau datele trimise pe Luneta in diverse forumuri conexe. O discutie serioasa, care sa ajunga la o concluzie logica si de bun simt bazata pe date reale nu se poate purta pe “texte” iesite din pozitii partizane, de tip legionarule, evreule, antisemitule.

Istoria, asa cum este, nu poate fi schimbata. Ea exista. Degeaba tot cautam vinovati. Ii stim. Dar ce solutii avem ca azi ca istoria asta sa nu se mai repete?

Eu nu cred intr-o vinovatie sau o reparatie pentru urmasi. Nici un urmas nu poate fi facut raspunzator pentru greselile parintilor sau rudelor. Si nici un urmas nu poate beneficia de reparatii pentru cei pierduti. Faptul ca “parintele meu” a fost omorit de cineva sau a omorit pe cineva nu imi da mie, urmasul lui, dreptul de primi despagubiri sau obligatia de fi pedepsit pentru actiunea lui.

Toti sintem “rude” simultan si cu Cain si cu Abel. Ce facem? Cum solutionam problema? Cum iesim din povara incestului primordial cind pamintul avea 2 barbati si o singura femeie: Adam, Eva si fiul lor Cain? Si copii lor cum s-au inmultit?

Asa ca degeaba cautati vinovati, degeaba vreti despagubiri. Mai bine treziti-va ratiunea si feriti lumea de monstrii!

Problemele actuale din Orientul Apropiat si Mijlociu au ca origine ziua de 14 mai 1948 cind a fost proclamat unilateral statul Israel, incalcind violent rezolutia ONU nr. 181 si lipsindu-i practic de tara lor pe arabii majoritari din zona Palestina/Israel. Din pacate statul contemporan Israel s-a nascut in conditiile in care arabii care locuisera acolo in ultimul mileniu de istorie, au fost furati de tara lor. Este sigur ca daca s-ar fi respectat rezolutia ONU nr. 181 alta ar fi fost pacea lumii de azi.

Si atunci vine athos si spune: insa orice tara are obligatia sa-si apere cetatenii, si nu poti sa-mi zici ca n-am dreptate. Care tara trebuie sa isi apere cetatenii: Palestina araba sau Israelul evreu?

Mi-a “placut” extraordinara inconsecventa logica a lui athos pe care trebuie sa il citez aici, dar cu ideile lui plasate in alta ordine.

1. in primul rand te-as ruga sa consulti un manual de istorie si sa vezi ca evreii n-au plecat de aici de buna-voie, ci au fost expulzati din tara lor de catre invadatorii straini (babilonienii si romanii)
2. in al patrulea rand, evreii au fost obisnuiti sa se apere, nu sa urasca...si sigur ca daca sunt atacati riposteaza, tu te-ai lasa calcat in picioare de altul???


De ce nu au ripostat evreii la invadatorii straini (babilonienii si romanii)?
De ce palestinienii s-ar lasa calcati in picoare de altul si nu trebuie sa riposteze daca sint atacati?

O poveste. In parcul de linga bloc E a pus o banca si a fost primul care a stat pe ea. Niste huligani, B si R, l-au gonit pe E de pe banca. Pe banca ramasa goala luni intregi, s-a instalat P. Dar E, revenit din ratacirea lui, ia un par si il goneste pe P de pe banca. P nu este nici macar ruda cu huliganii B si R si doar s-a asezat pe o banca goala. Culmea este ca aveau amindoi loc berechet de stat pe banca. De ce trebuia E sa il goneaca pe P?

Paradoxul absolut al modului de gindire al lui athos, este dat de urmatoarea fraza: in al doilea rand, evreii au gasit la intoarcerea lor aici o tara in paragina in care bantuia febra tifoida si malaria;ei au asanat mlastinile si au facut din acest petic de lume o tara moderna.

Paradoxul absolut este “evreii au gasit la intoarcerea lor”. Cum vine asta? Evreii si-au parasit tara, au “abdicat” de la tara lor, nu au luptat pentru ea, si au fost plecati doua mii de ani. Adica sotia (tara) parasita de sotul (popor) plecat in pribegie, care isi reface viata cu un alt sot, trebuie sa il de-a afara pe acesta din urma numai pentru ca primul si-a adus aminte ca, mai are si o soata?

Daca evreii ar fi avut prin lege, obicei sau cutuma, dreptul de a se intoarce in Palestina/Israel pentru a-si cere tara inapoi, atunci ma intreb prin consecinta logica, ce se va intimpla cu America de Nord si de Sud sau Australia. Au dreptul urmasii indienilor, mayasilor, incasilor, etc sa isi ceara inapoi tara si sa ii goneasca pe actualii locuitori?

Un popor nu poate pleca si nu se poate intoarce. Si nici stra-stra-stra-stra-stra….-stra-nepotul meu nu poate revendica un teren pe care eu am locuit acum 1000 de ani si pe care l-am parasit. Singurii care pot sa se reintoarca sint cei care au plecat. Cei care nu au fost niciodata “acolo” pot doar sa vina. Daca bunicul meu a fost in america eu nu pot spune ca ma reintorc in america. Pot doar sa ma duc.

Baza revendicarii evreiesti este “reintoarcerea”.

Evreii nu s-au reintors in Israel. Evreii s-au dus in Palestina.


Eu cred ca singura solutie viabila ar fi ca sa se reia imparteala teritoriului asa cum a fost ea fixata de ONU prin rezolutia 181. Nu ar schimba istoria, dar ar fi un punct de plecare. Ar putea sta amindoi pe banca.

Azi in Israel somnul ratiunii naste un alt zid al rusinii. Istoria este plina de ziduri: al Ierichonului, al plingerii, al Berlinului. Mintile inguste au nevoie de ziduri.

Zidurile au fost bune pina s-a inventat tunul. In epoca rachetelor, zidul este doar pentru oameni nu pentru arme.
Zidurile sint folosite pentru inchisori. Israelul este inauntrul sau in afara zidului?

O nuca prea tare. O (ra)"pace" prea scumpa! - de Zamolxe la: 30/10/2003 20:23:33
(la: Irak)
Este ingrozitor sa vezi atita lipsa de informatie la oameni care vor sa comenteze istorie sau politica.

Tolanici, superficial ca intodeauna, face afirmatii riscante, si fara acoperire in realitate. Schroeder comunist! Asta da afirmatie!

SUA nu au aparat Europa pe banii americanilor ci pe banii aparatilor, adica ai Europei de vest.

Cash and carry a fost o inventie americana din al doilea razboi mondial. Britanicii, lasati singuri de izolationismul american, fara resurse, au trebuit sa cumpere de la americani tot ce aveau nevoie. Dar nu pe datorie, ci pe bani gheata, cash. Daca plateau cash, atunci puteau si sa carry (ia marfa)!

Si pot sa iti spun ca au platit scump toate ciurucurile si marfurile second hand.
Americanii au intrat in razboi doar dupa Pearl Harbour si atunci doar in Pacific.
Desi aveau o intelegere cu sovieticii, au aminat deschiderea celui de al doilea front sperind ca rusii vor fi slabiti. Doar avansul rapid spre Berlin al sovieticilor i-a obligat pe americani sa lupte.
Reconstruirea Europei pe bani americani este iar o mica pacaleala. De fapt SUA si-a asigurat o piata de desfacere pentru industria ei care atunci cind a incetat sa mai produca arme risca sa intre in colaps. Asa s-au restructurat si au produs in continuare pentru a vinde Europei de vest devastate.

Dupa WW2, cam peste tot pe unde au luptat, americanii au luat-o pe coaja. Sigur au invins doar in Grenada, R. Dominicana, Haiti, Panama si cam atit. Vietnam este DEZASTRUL lor scris cu majuscule. Cuba. Nicaragua. Liban. Somalia. Iran. Irak 1.

Franta a invatat bine din lectia Vietnam unde si ei fost batuti de vitnamezi, inainte de americani. Germanii nu au vrut sa participe la initierea unui alt razboi mondial. Si nu s-au mai amestecat.

Plecarea la razboi a fost justificata (una din minciunile imense si gogonate ale ultimelor 3 milenii), de armele de distrugere in masa, nucleare si chimice ale lui Saddam. Nu a existat nici o arma. Nici un pui. Sau ou.

S-a vorbit apoi de eliberarea irakienilor. Dar Saddam este tot liber. Ca si Ben Laden. Si nu stim daca irakienii au vrut sa fie eliberati.

Scopul "eliberarii" era si este petrolul. Irakul este a doua tara dupa Rusia ca marime a rezervelor de petrol. Cine controleaza Irakul, are la dispozitie petrol ieftin si poate dirija OPEC.
De asta SUA si GB au pornit la razboi singure, pentru a prelua tot singure petrolul irakian.
Si sa nu uitam ca Saddam a fost aliatul americanilor impotriva Iranului. Irakienii au ajuns la cutite cu americanii abia atunci cind au aflat ca acestia i-au inarmat tot pe bani si in aceeasi masura si pe iranieni. De fapt a fost la fel ca in Afganistan unde mujahedinii si talibanii au fost initial aliatii americii pina au fost tradati de acesta. Nu este nimic nou sub soare. Doar un lung sir de tradari.

Dar ca realitatea de acolo din Irak este diferita de realitatea din planurile initiale de cabinet. Masca a cazut, arme de distrugere pe ncaieri, canci, credibilitate zero, iar irakienii “eliberati” sint tot mai putin dispusi sa accepte ocupatia.

ONU se va retrage cit de curind din Irak, si atunci chiar ca nu stiu care va fi rezultatul final.

Cineva voia o definitie mai buna a rahatului. O asemenea definitie este in Iran sau Coreea.

Sint o multime de informatii disponibile, trebuie doar puse cap la cap.
Daca nu sint arme de distrugere, daca razboiul a costat 87 de miliarde, daca pentru reconstructie trebuie inca 30, asta inseamna 117 miliarde.

La acest cost nu era mai simplu si mai ieftin sa i se dea lui Saddam 10 miliarde ca sa plece unde vrea el, Irakului alte 20 miliarde ca sa dezvolte ceea ce inca nu era distrus, Romaniei 2 miliarde ca ni le datoreaza Irakul.

Si uite asa se obtinea o pace la un pret mai mic, de numai 32 miliarde. Ramineau bani si de o coruptie de tip Enron!!
Pacea este mai ieftina decit razboiul.




Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: