un copil care ii este frica sa mearga cu trenul

din EZ online:
Luminita a renuntat la scoala pentru a-si ingriji bunica

Luminita, bastonul alb al bunicii sale

Ramona Olaru
Joi, 18 Decembrie 2003

“S-a intors roata. Acum e rindul meu sa o ingrijesc pe ea”
Spiritul Craciunului ii determina pe oameni la gesturi de solidaritate si de generozitate iesite din comun. Atunci cind semenii nostri au nevoie de ajutor, sacrificiul nu pare niciodata prea mare. Asa stau lucrurile si cu o adolescenta din Craiova care a renuntat fara nici o ezitare la scoala pentru a avea grija de bunica ei. “Roata s-a intors” a spus Luminita, care nu regreta nici o secunda gestul ei.

Luminita Mariana Dinut are 17 ani si, pina nu demult, era eleva in clasa a XI-a a Liceului Electroputere din Craiova. Fata a fost nevoita sa renunte la studii pentru a-si ingriji bunica, Ioana Rogojinaru, care si-a pierdut brusc vederea. De atunci, nepoata ii este alaturi clipa de clipa. Boala a luat-o pe nepregatite pe batrina. La 67 de ani, femeia s-a trezit intr-o zi in bezna totala. Suferea de diabet, insa a aflat de aceasta boala abia dupa ce a orbit, cind era prea tirziu. Luminita a trebuit sa se sacrifice si sa aiba grija de persoana care i-a fost alaturi in copilarie. Tatal a parasit-o de mica, mai are patru frati, dar sint “raspinditi in lume”, fara sa mai aiba vesti de la ei. Mama Luminitei munceste cu ziua la tara, pentru a le intretine pe fata si pe batrina bolnava.

Vede lumea prin ochii Luminitei

Numele fetei se potriveste sintagmei pe care o spune batrina “lumina ochilor mei”. Fata are grija de Ioana Rogojinaru ca de un copil: ii da sa manince cu lingurita, o ajuta sa mearga, o spala. “Am avut de ales intre scoala si bunica mea. Ea este cea care m-a crescut si care a avut grija de mine. Simt ca a venit si rindul meu sa-i fiu alaturi, acum, cind este foarte bolnava si nu mai vede. Sint trista ca nu-mi pot termina scoala, dar simt ca asta e mai important. S-a intors roata. Acum e rindul meu sa o ingrijesc pe ea”, spune cu durere in suflet Luminita Dinut. Tinara de 17 ani a pierdut contactul cu lumea de virsta ei. Deja fata simte lipsa colegilor de scoala, dar este decisa sa nu se miste de linga batrina pina cind starea sanatatii acesteia nu-i va permite sa-si reia scoala.

“...Este un inger”

Batrinei ii este greu sa duca boala pe picioare, dar ii este si mai greu sa stie ca nepoata se sacrifica pentru ea. “Acum doua luni am descoperit ca am diabet si ca de asta am orbit. S-a agravat boala. Norocul meu a fost aceasta nepoata a mea, care a avut grija mereu de mine. Imi pare rau ca a renuntat la scoala pentru mine.Tin foarte mult la ea. Este un inger”, spune plingind Ioana Rogojinaru. Intre scoala si familie, Luminita este convinsa ca a ales ceea ce era mai important.

oameni buni,
eu vad LUMINA!

vuietul marelui oras
trezit din somn

seara se lasa repede peste noi

in fata Teatrului Dramatic
oameni si oameni
ridicati sufleteste de un vis:

a murit dictatorul!

bucurie si eliberare de frica.

ceva de nedescris:
frunti descretite, strangeri de mana
si oameni.

in noaptea neagra
centrul orasului
era scena de lumina
de suflete.

pana a tras prima mitraliera.
in OAMENI.
in ZIDURI DE SUFLETE.

Doamne.
de ce ne-ai lasat?

razboi in familie:
copilul striga la tatal sau: de ce tragi perdeua, tata!

eu vreau sa ies in strada!
prietenul meu e acolo
si fratele meu e acolo
si sora mea e acolo.

tatal spune: unde te duci tu, copile
in bataie de glont nemilos?

ce vrei sa faci cu viata mea?
te intorci maine acasa in sicriu?

si copilul nu mai aude...
fuge de acasa
spre moartea care il va elibera.

Asa a fost.
Doamne.

Catalina Bader

Imi spunea deunazi un cunoscut "de dincolo" ca in Romania, la 14 ani de la Revolutie, totul este nebulos, saracacios si trist. Ca tot romanul patriot, am fost tentat sa-l contrazic. Am incercat insa pentru o clipa sa trec de partea cealalta a baricadei si sa vad lucrurile din punctul lui de vedere. Ei bine, in secunda urmatoare, am realizat ca "de dincolo" situatia de la noi nici nu are cum sa se vada altfel. Legi proaste maresc si mai mult puterea discretionara a functionarului public corupt, pentru ca apoi sa se schimbe de la un an la altul si sa arunce totul intr-o fundatura muceda, gaurile negre se perpetueaza de frica celor care ar putea iesi in strada, orasele raman mizere, iar saracia este dusa pana la limita supravietuirii.

Sa-l acuzi atunci pe somerul care vrea sa plece cu tot dinadinsul din tara pentru ca nu mai poate sa ia de Craciun nici macar o portocala copilului sau? Pai, sa nu-l acuzam, caci iata ce spun cifrele. In vreme ce in Olanda sau Belgia, ajutorul de somaj reprezinta 80% dintr-un consistent salariu minim (1.249, respectiv 1.266 euro), la noi s-a gasit mai cu cale ca omul fara slujba sa primeasca doar 75% din cei 62,5 de "euroi", cat reprezinta brutul nostru lunar. Cand a venit insa vorba de TVA, legiuitorul "istet" si "cu mila" de compatriotul sau nu a facut referendum, ca-n Elvetia, unde natiunea a votat in corpore pentru TVA de numai 6%, ci ne-a trantit dintr-o data una de trei-patru ori mai mare, asa, ca nu cumva sa ne ridicam cu burta de la pamant, ci s-o ducem de pe o zi pe alta, tot taras, tot pe coate si pe genunchi.

Cu 47 de euro, cat reprezinta 75% din salariul nostru minim brut pe economie, am ajuns sa fim priviti de straini ca o a opta minune a naturii, ca niste creaturi de poveste, precum bacteriile care traiesc fara aer. Pai, cum sa nu se minuneze un somer luxemburghez de noi ca inca supravietuim, cand el primeste 1.094 de euro ajutor de somaj si se gandeste ca o duce greu? Stiti ce populatie are Luxemburgul? Doar 410.000 de locuitori, adica de vreo cinci ori mai putin ca Bucurestiul.

Tinem insa musai sa platim, in 2007, la momentul aderarii in UE, acelasi pret la gaze, la benzina, la absolut orice, precum micul luxemburghez. Ca asa vrea UE. Ca lor nu le pasa de noi inteleg, dar ca nici alesilor nostri nu le da prin cap ca-n felul asta nu vom scapa de saracie nici in 30 de ani, asta e mai greu de inghitit.

Practicand exasperantul, masochistul stil al taiatului cracii de sub picioare, ca nu cumva sa luam viteza, vom avea aceeasi zi a cartitei, in care noi ne facem ca muncim, iar ei se fac ca ne platesc.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Crede si nu cerceta!...

Buna, Sarmi.
Nici eu n-am mai fost de 9 ani in Romania, desi nu traiesc peste ocean. Dar imi e la fel de frica de ce-o sa gasesc acolo si ca n-o sa ma adaptez. Cateodata, noaptea, incerc sa-mi inchipui care ar fi prima impresie pe aeroport dupa atatia ani si atatea lucruri citite prin ziare si Internet si nu reusesc. daca ai fost, povesteste-ne!
Cami

...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Cred ca voi scrie un eseu cu titlul acesta....Nu, nu cred ca mai conteaza ce nationalitate are frica. Tocmai cind am crezut ca am scapat de frica romaneasca, tragedia din 11 septembrie s-a intimplat. Prima frica "americana," care nu credeam ca o voi intilni vreodata, care m-a facut sa-mi fie rusine de mine insumi. Rusine pentru naivitatea de a crede ca robinetul fricii poate fi inchis sau deschis la comanda. Ce diferenta era intre cel care alergam ingrozit in Piata Universitatii in '89 si cel care evitam New York-ul, dupa 9/11?
In primavara anului 2002, am petrecut o zi intreaga filmind intr-unul din metrourile care leaga Manhattan-ul de Coney Island, aproape zece ore de lucru. Nimic nu iesea cum vroiam. Am fost nervos, irascibil, vroiam sa ies la lumina, etc. Nu mi-am dat seama decit intr-un tirziu de ceea ce se intimpla cu mine: in decembrie 1989, am nimerit in statia de metrou de la Intercontinental, dupa ce am scapat cu citiva prieteni din Piata Palatului. Metroul, bineinteles, nu functiona, statia era pustie. M-am lovit de o tacere monumentala pe care mi-o amintesc inca, o materializare monstruoasa a fricii in albul rece al neonului. Poate fi frica tradusa?

Poate fi frica tradusa?

Tradusa sau explicata?
Crezi ca are vreun rost sa pui o asemenea intrebare? Suntem plamaditi din acelasi aluat si deci vorbim aceeasi limba atunci cind ne raportam
la senzatii. Sunt convinsa ca in acelasi mod moare de frica un
american trait in puf si crescut in Manhattan ca si o persoana nascuta in cel mai mizer cartier din Bucuresti. Diferenta ar putea consta insa in ignoranta cu care suntem invatati sa privim anumite lucruri. S-ar putea ca intr-un anumit timp al
vietii sa nu ne pese de ceea ce ni s-ar putea intimpla moment in care ne vom intilni cu acel curaj inexplicabil.si devenim astfel eroi ai momentului.la momentul potrivit in locul potrivit. poti invinui conjunctura.Ai vazut cu cit curaj isi apara leoaica puii?
Cum poti exlica acel curaj? Unde este frica? In concluzie cred ca nu poti explica teama fara a privi cealalta fata a ei: curajul.Ti-a fost teama in metrou dar daca nu ai fi gasit in tine acea forta care sa iti dea curaj sa te misti ai fi ramas incremenit si nu ti-ai mai fi oferit ocazia de a povesti de ziua de 11 septembrie.

Frica ar trebui sa fie usor de tradus. face parte din DNAul fiecaruia.
Succesul filmelor thriller o dovedeste.

dar va referiti la alte frici. la alte dimensiuni. cand povestesti frica trebuie sa fii... credibil. sunt sigur totusi ca frica dumneavoastra dintr-o statie de metro din Bucuresti intr-un decembrie securist poate rezona intr-un american care a vazut (poate) ceva despre Romania pe CNN.

Cred ca ar merita povestita civilizatia fricii, Romania din care veniti. Frica de noi insine.
Dar poate ca subiectul asta ar trebui mai intai tradus romanilor.

Oh, daca ma starnesti sa vorbesc despre obiceiurile de neam (adica de familie) din Romania, nu ma mai opresc. Sunt oarecum aspra in ce le priveste deoarece eu nu le inteleg rostul, poate si din cauza ca serviciul nu-mi da atata timp cat sa-mi permit sa cultiv relatiile de familie cu toate ramurile arborelui :)
O sa fiu nasa de botez luna viitoare. Da' hai sa-ti povestesc cum e cu nasa de botez, pe la tara pe langa Bucuresti. Cand se naste copilu' nasa tre' sa mearga cu ploconu la mama copilului. Ploconu' inseamna: o turta si o pasare fripta, o prajitura, o sticla de ceva (se pare ca mai nou de suc - pe vremuri era vin) si ceva hainute pentru copil, poate chiar bani. P'orma, la botez nasa tre' sa cumpere un trusou intreg (deci iar bani si timp de umblat dupa ele), lumanare si toate alea. Nasu', saracu' tre' sa plateasca popa. Si p'orma, l-ai botezat, iti mai amintesti de el de Paste si de ziua lui, eventual. Barbatu-meu, care e ardelean, zice asa: la noi in Ardeal, copilul daca il botezi, ti-l iei pe viata si pe suflet, adica nu doar o data pe an. Adica il ajuti pe copil oricand, chiar daca nu ai cu ce, te imprumuti si daca iti cere ajutorul, tre' sa-l ajuti. Asa ca acum am doi finuti si urmeaza sa-i ajut cu ce pot.
Poti så spui ca sunt antisociala sau agorafobica pentru ca incerc sa evit intalnirile de familie, ample. Da' ce sa vorbesc eu cu copilul varului maica-mi pe care nu l-am vazut de cand aveam 10 ani (adica acum vreo 20 si ceva de an) si atunci, ca m-au trezit bunicii din somn? Cu rudele mai apropiate, vorbesti cand poti, cand ai timp, si cred ca ar trebui sa te bazezi pe ideea ca sunt acolo si ca poti conta pe ei cand ai nevoie si invers. Da' sa stai toata ziua nas in nas cu rudele si sa te mai si aduni, mi se pare greu.
Eu am fini mai traditionalisti si tin mortis sa vina la noi de Lasatu secului, de craciun, de paste. Dar am discutat cu ei si i-am rugat ca daca ei nu simt utilitatea acestor vizite si daca o fac doar din obligatie, mai bine sa nu vina, ca noi nu ne suparam.
Hai ca ti-am ocupat timpul cu povestile mele. Toate cele bune pentru tine si ai tai!

"fricoasa" noastra spune : "Stiu ca nu va plac anonimii dar doamna Jimmy e atat de dura in exprimari ca mi-e cam frica sa ma iau cu ea la hartza..."

inainte de toate, ma chère amie, sunt bucuroasa pentru tine ca ti-ai gasit omul vietii tale, in anturajul si printre persoanele pe care le-ai frecantat si te-au inconjurat la epoca respectiva..
felicitari si urare de buna continuare!

ca sa-ti raspund la intrebare, desi nu ar trebui-ca am oroare de lipsa de responsabilitate a anonimilor si prefer mai degraba "duelurile" verbale cinstite, civilizate, cu persoane care asuma responsabilitatea opiniilor lor,

ti-as spune ca fiecare isi alege sau gaseste "a doaua jumatate" in anturajul, societatea, clasa sociala, si locurile pe care le frecanteaza, ce este si cazul meu...
ca nu intotdeauna un re-mariaj este urmarea unui divort, poate fi si a unui deces, a unui caz de forta majora care te-a obligat sa parasesti o tara...
faptul ca scri sub cuvertura anonimatului, nu cred ca te scuteste de a te gandi putin, draga anonimo...

Dispretz? unde vezi tu dispretz? cum poti dispretzui ceva care nu cunosti?
Singurii barbati romani pe care mi-i amintesc, nu-s cei din familia mea, care erau absenti, fiind in "pensiune complecta" la Aiud, canal sau alte locuri de "vilegiatura" echivalente...

Sunt cei care veneau acasa, sa ne sperie si intimideze, cei care ne urmareau, persecutau, interogau..
Mai sunt si altii, care veneau sa te acosteze in strainate, prin anii dinainte de 1989, sau sa profite financiar, sau sa te spioneze si sa faca presiune santajiste asupra ta , cu familia ramasa inca in România..

Inainte de a sustine ceva, anonimo, inainte de a emite judecati asupra cuiva,
ti-as recomanda sa incerci sa citesti mai multe din cele scrise de persoana respectiva... cred ca daca ai fi facut-o, ai fi avut deja raspuns la intrebarile tale...

ideia pe care am vrut s-o sustin, cu strainii, este ca traditia de a arunca banii in aer la orice pretext, eveniment sau ocazie, mai ales atunci cand nu-i ai, face parte din mentalitatea majoritatii românilor...
Sa para, sa-i faca pe ceilalti sa "moara" de geluzie, sa se laude, sa dea impresia ca au bani multi..si apoi se plâng...ca nu au...
nici la un alt popor n-am vazut atata risipa..pentru nimic...

Nu tzin sa fiu anonim. In timp ce raspund, ashtept e-mail cu confirmarea numelui de utilizator ales : LOCALNICU, precum shi alocarea unei parole. Daca vrei, pot sa-tzi transmit date mult mai personale: Nume, adresa, nr. telefon. Nu imi este frica sau jena de parerile mele. Daca am greshit adresantul, te rog sa ma scuzi. Eu incercam sa raspund unui utilizator care se exprima de genul : "FRICA shi PROSTIA este tot ce caracterizeaza Romania". Nu locuiesc "afara", ci locuiesc in Romania. Shi sunt mandru de tzara asta, de parintzii shi bunicii mei, de copilul meu. Sunt multe de facut, dar nici ultimii proshti nu suntem. Shi ar fi bine sa intelegem asta. Ne dam batutzi inainte sa inceapa lupta. Shi nu e bine! Merci pentru rabdare.

nu va este frica sa re-intalniti fosti colegi si prieteni ramasi in tara?
cine a participat la "intalniri" de promotie de 10, 20.. de ani?
remarcati vreo deosebire?

"FRICA shi PROSTIA este tot ce caracterizeaza Romania". Nu locuiesc "afara", ci locuiesc in Romania. Shi sunt mandru de tzara asta, de parintzii shi bunicii mei, de copilul meu. Sunt multe de facut, dar nici ultimii proshti nu suntem. Shi ar fi bine sa intelegem asta. Ne dam batutzi inainte sa inceapa lupta. Shi nu e bine! Merci pentru rabdare.
................................................

localnice, ori a fost sa fie , ori ...

Scuze ptr. raspunsul meu daca l-ai citit( l-am sters deja)

Ai perfecta dreptate. Noroc ca nu l-am citit eu. Aveam o arma speciala ptr. tipul!






SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

"Mamele crizate de prostiile copilasilor, de intrebarile acestora, isi uita menirea. Copilul nu este un alt membru al familiei si atat. Copilul este Dragostea, Grija, Rabdarea..."

Ygrec, se vede ca nu ai copii si nu o spun cu rautate. e frumos ce spui, dar e departe de realitate. imediat dupa nastere, femeia sufera de depresie post-natala, daca a trecut printr-o cezariana este imobilizata la pat, alaptatul o seaca de vlaga, in caz ca alapteaza unul-doi ani, are carente de vitamine care ii dau anemie si pot duce la tulburari cronice, ramane cu kilograme muuulte dupa sarcina care nu dispar automat, caci organismul are nevoie de 1-2 ani sa isi revina la echilibrul hormonal normal, daca se mai afla si la prima nastere, deci fara experienta, are niste frici ingrozitoare de esec in meseria de mama, este iritabila pentru ca asa ii dicteaza transformarile organismului...asa ca, te-as parafraza: MAMA nu este doar un membru al familiei si atat, iar tatal ar trebui sa stie toate lucrurile astea care i se intampla unei femei cand devine mama si sa fie extrem de responsabil, sa nu se eschiveze, sa fie inarmat cu Dragoste, Grija si Rabdare. faptul ca aproape toti vorbiti exclusiv de cum trebuie sa fie o mama, ignorand rolul tatalui, imi confirma spusele initiale: faptul ca mama romanca este asa cum este cateodata i se "datoreaza" tatalui in buna masura.

Daniel, pasajul ala este auto-ironic, scris premeditat cu umor, scos iarasi din context. Crede-ma, as fi ultima persoana din lume sa iau apararea celor care isi bat copiii, ti-as putea da si eu linkuri cu discutii pe tema asta in care am combatut la greu. Haide sa nu mai vorbim de siteul respectiv, ca nu asta e problema, parca mutasem discutia spre ce se intampla acasa...

Un copil de 2 ani si jumatate tinut de mina de mama lui pe peronul garii din ( Vasile Roaita pe atunci ? ) Eforie Sud in tim ce tatal alerga spre casa de bilete pentru a cumpara tichete pentru trenul deja stationat la peron..

Un copil de 7-8 ani invatind sa inoate in lacul Techirghiol - unde ne petreceam dupaamiezele avind aces la lac din curtea gazdei, d-l Stoica care locuia chiar in spatele garii din Eforie Sud. Bunicul si mama, mari inotatori incercau sa transmita copilului talentul si cunostiintele lor, cu foarte putin suces. Dupa o saptamina de incercari, copilul a avut un vis incare inota, stia sa inoate din totdeauna, natural, fara efort. De dimineata baietelul de 7 ani isi uimeste parintii si bunucii inotind ca un pestisor...

Un baiat de 14 ani in vacanta cu parintii la Eforie Sud. Pe faleza se intilneste cu Sorin, colegul de scoala. Imparte cu el o sticla de bere si o tigare, un Kent. Sorin ii spune ca si Carmen Cristea pe care adolescentul nostru o iubea pe ascuns ( adica numai el stia de asta ) este in statiune cu parintii. In seara respectiva se petrece prima mare revolta - adolescentul nostru vrea sa fie in vacanta cu prietenii si nu cu parintii care instantaneu au devenit, plictisitori, blazati, nestiutori ...

Un student de 20 de ani, aflat in vacanta de vara cu colegii la Neptun - o seara petrecuta la Paradis, baut mult prea mult si la ora 12 noaptea facut baie in pielea goala, in piscina de la Paradis cu amicu Fane si 2 fete de la ASE. O glorie, cit de efemera poti fi...

Un proaspat absolvent, indragostit aflat in vacanta cu iubita lui la Carmen Silva/Eforie Sud - anul este 1990. La alimentara are vin de Cotnari vechi de 5 si 6 ani. Un italian a deschis o gelatteria exceptionala - pizza pe care o face este cu siguranta cea mai buna in lume. Granita este deschisa - draga, nu vrei sa mergem sa vedem si Vama Veche, Varna, Burgas .. de ce nu. Ce superb este si litoralul bulgaresc.

Anul este 2003. Un tata tinind de mina un baiat si o fetita care se incapatineaza sa raspunda in alta limba decit in ceea in care li se vorbeste se plimba agala pe sub aleiile cu tei de la Eforie Sud . Tatal arata copiilor locurile unde a copilarit, unde a petrecut clipe de neuitat alaturi de parinti si bunici. Copii sint mai mult preocupati de conul de inghetata iar tatal zimbeste gindindu-se ca mai are inca 7-8 ani pina cind va deveni acel monstru plictisitor care isi forteza copii sa mearga cu el in vacanta ..

Nu stiu cu ce formula de adresare sa incep: "Stimata doamna/domnisoara?"...protocolar, nu?...mai ales pentru US...
Stiu ca ai perfecta dreptate si ii apreciez pe americani pentru ca atunci cand stiu pe ce domeniu vor sa mearga, se superspecializeaza in domeniul respectiv. Problema mea e alta...poate tine mai mult de o anumita educatie de acasa.
Nu stiu ce va face copilul meu, dar tare as vrea ca indiferent de profesia pe care si-o va alege, sa nu emita chestii inteligente de genul "Nureyev e un hocheist de la echipa...nu-stiu-care" , cum suna un advertising pe yahoo acum catava vreme, in sprijinul ideii ca ar trebui sa se invete mai multa arta in scolile din US.
Asta m-a izbit cand am venit aici, nivelul cultural, nu cel intelectual, al celor mai multi. Stiu, ei se ocupa cu altceva, si nu ii intereseaza. E normal, intr-un fel. Dar asa cum era scoala din Romania, buna, rea, mai aveam ceva cultura si stiam ca Verdi nu a fost o familie mafiota, ci un compozitor italian. Nu am pretentii la mai mult, nici eu nu sunt vreo minte enciclopedica, iar diploma de inginer nu m-a ajutat la prea multe.
Ceea ce voiam sa te rog e un sfat "din interior", pentru ca stii mai multe despre scolile de aici. Nu e graba, junioarea e la pre-school...:)))
Multumesc mult.

"Raspuns la
Nu sunt adepta "integrarii naturale"
V-am citit si - pret de o clipa - v-am invidiat deschiderea crestina. Dar mi-am dat seama ca, probabil, nu va confruntati zilnic cu problema asta."

Zilnic? Nu. Dar e adevarat ca de doua ori mi s-a furat pana la ultimul ban din poseta (era la inceputul anilor de studii si inca nu stiam sa ma pazesc), si in ambele cazuri au fost tigani. Sigur ca am dezvoltat o fobie (acum, recunosc, rasista) dupa asta, cu toate ca imi dadeam seama ca hotii doat intamplatori erau rromi si ca ar fi putut fi cu acelasi succes de orice alta origine. Problema e ca nu poti trai cu acest sentiment - te desfiinteaza ca entitate, devii robul "fricii" tale. O solutie se cere gasita. Si "solutie" inseamna: sa amelioreze situatia, nu sa o agraveze. Daca ramanem sa ne complacem in ipostaza de victime, vom sfarsi ca niste vctime sadea (repet ca ma gandesc si la situatia din RM - unde rusii si alti minoritari refuza sa vorbeasca romaneste: daca stai sa te gandesti, fenomele sunt de aceeasi natura, iar cauza este lipsa de comunicare).

"Pe strada sau in tramvai, in piata sau la semafor, peste tot in Bucuresti ai zilnic ocazia sa auzi acele ingrozitoare texte lalaite pe o muzica ce nici macar tziganeasca nu este (cred ca opinia exprimata in acest sens de catre Madalin Voicu este mai demna de incredere decat umila mea parere)."

Manelele dateaza de prin sec. 19, daca nu ma insel, si sunt o influenta turceasca mai degraba. Probabil ca ceea ce va displace si imi displace si mie este chiar un fel de "rebut cultural". Fenomenul exista in orice societate. Dar sa presupunem ca aici e mai grav. Si, care e solutia? Nu tot o scoala mai buna? Doar nu va ganditi la cenzura sau altceva de acest gen?

"Notiunea romantica de tzigan (a se vedea "Satra" sau "Mica tziganiada", de exemplu)aproape ca nu mai exista, asa cum nu mai cred sa existe tzigani ca cei pe care ii aducea in curte bunicul meu si care cositoreau cazanul de tzuica si pe ai caror copii ii invidiam sincer (pentru ca ei erau multi, iar eu inca eram copil unic). Ocupatiile traditionale sunt astazi cu totul diferite."

In afara de faptul ca n-am vazut in "Satra" doar "notiunea romantica de tzigan", nici eu nu sunt adepta crearii unor mituri despre tigani. Dar nici ignorarea aspectelor pozitive nu va face bine. Cred in atitudinile echilibrate. E valabil si in chestiunea "miturilor despre romani".

"Ceea ce se afiseaza acum ca fiind folclor tziganesc, este un amalgam de obscenitati cu nuante oriental-balcanice si "impodobite" opulent cu sclipiciuri ce ar face deliciul oricarui pui de cotzofana."

Nu tot ce "se afiseaza" este folclor autentic (nici in cazul celui tiganesc, nici in cazul celui romanesc - sper ca sunteti de acord?). "Sclipiciul" este apanajul Orientului, pe de alta parte... Si cred ca tiganii stiu mai bine ce sa pastreze si ce sa "uite" din ceea ce au asimilat de la alte culturi cu care au venit in contact. Este problema lor. Dupa cum problema romanilor este sa-si pastreze propria bogatie spirituala, asa incat sa aiba ce oferi, la randul lor, in procesul unui continuu schimb cultural. Deci, cred ca e clar, eu tot la SCOALA si CARTE ma gandesc. Imi dau seama ca nu sunt "originala", dar... atata pot si eu. :)

"De aceea consider ca, cel putin atata timp cat nivelul de educatie estetica al romanului mediu ramane sub nivelul de avarie si pentru o conservare a romanismului cultural, necesara chiar si azi, in epoca globalizarii, ar fi mai sanatos sa se evite incercarea de a amesteca apa si uleiul... ceea ce rezulta miroase a ranced"

De acord cu "nivelul de educatie", iar sensul metaforei cu "apa si uleiul" imi cam scapa. Dar oricum suna trist...

" Romani, maghiari , sarbi si de alte nationalitati...din Romania , desigur " !
Va spune ceva aceasta lozinca ? ...Hmmmmm !
Si uite-asa mi se perinda prin fata ochilor viata mea traita timp de 28 de ani in Romania . Cind pe vremuri invatam cu "tandarica" sa batem tobele ,copil fiind paduri cutreieram-citit-strazi si case de "culturi" si sa cint la chitara ( acum intelegeti cine sunt ?..., poate nu, caci numai 6 luni am fost cu ei de la bun inceput pina m-au chemat la "arme", nereusind la facultate din prima ,) iar la comisariat ne obliga sa semnam "o hartie" ,numai cei cu liceul ,pe care eu vazusem cuvintele, Tratatul de la Varsovia, si Vietnam , pe care nu numai ca am refuzat sa o semnez, dar am iesit buluc de-acolo strigind in gura mare : -Sa nu semnati acea hirtie, va obliga sa luptati in Vietnam impotriva americanilor ! Si-asa incepea povestea mea ,care numai un noroc si D-zeu m-a ajutat sa reusesc sa...FUG !!! Am vorbit de multe ori la "Soparlita Libera" si chiar am incurajat romanii sa iasa pe strazi inainte de revolutie ,oct.-nov '89, schimbarea era in "facere" , numai ca Iliescu si "ai lui "au deturnat-o ,furind painea de la gura romanului din nou , asa cum sunt cei de azi si care si-au depus candidatura , cu sume enorme in bancile din West ,bani care ar fi trebuit sa fie ai vostri !!!
Putini dintre voi stiu ca in anii Ceausisti au fost pregatiri si incercari de atentate impotriva lui Ceausescu , foarte bine " regizate" dar..."tradarea "romanului a avut ultimul cuvant ,RUSINE!!! , multi au disparut, unii 2(doi) metri in"jos" altii cu fuga .Anii au trecut , revolutia a venit, tot la initiativa noastra din Occident, numai ca acum sunt copiii celor ce v-au pus catusele, si v-au aruncat membrii familiei voastre sau prietenii, cunoscuti s.a.m.d.dupa gratii , dar ...ce pacat ca ati UITAT !!!
Acum stau si ma intreb : Cum as putea uita cind ne taia pantalonii ,parul ca aveam blugi, sau camasa cu steagul american, sau pur si simplu cintam musica de Rock'n Roll , ne duceau la Securitate si ne bateau, torturau , doar ca sa distruga fiinta umana din NOI, TOTI romanii !!!
De ce uitati dragi romani , de ce sa-i toleram ? Iliescu a fost un "comunist convins ", si multi de s-ar "scula" l-ar trage in teapa , fiti siguri de asta ! Acum el pregateste bagheta pentru altii ,Nastase, Stolojan, Vadim ,nu cumva sa aiba si el acelasi sfarsit ca nea Nicu , ii este frica de judecata ,iar tara si voi toti veti ramine ca si mai inainte ,daca nu mai rau. Dar stiti ce spune Occidentul ? Romania este o tara fara viitor ,oare chiar asa sa fie ???
Atunci de ce n-am da votul unei persoane care nu are nimic comun cu trecutul "murdar" al celor ce va conduc acum ?
Va spun sincer ca, daca asa avea niste bani, as candida eu, de aia o ajut si sper sa va luminez fruntile ca acest "noroc"sa-l numesc , poate nu va mai veni curind spre Romania! Noi aici am verificat-o si e curata!!!
Scapati de minciuni si debarasati-va de "prichindeii comunisti" , da-ti vietii O SANSA !!!

Votati LIA ROBERTS , Votati pentru ROMANIA !

Va spune ceva aceasta lozinca ?...Dragi romani de pretutindeni !!! LOZINCA ADEVARATA !!!

Va multumesc , un roman ( moldovean ) la New York ,dar cu inima colo !

Eu eram doar un copil inainte de 1989, asa ca nu as putea face o analiza obiectiva acelor vremuri, insa imi aduc aminte cu placere de doua lucruri (desi s-ar putea ca acestea sa fie putin distorsionate):
1. Oamenii erau mult mai zambitori, mai lipsiti de griji. Duminicile strandurile si parcurile erau pline de oameni; muntele si litoralul erau pline de romani care isi puteau permite un concediu. Azi, daca te uiti la lumea care trece pe langa tine observi multi oameni incruntati si ma trist este ca vezi foarte multi tineri incruntati.
2. In vizitele, excursiile care le faceam prin tara, orasele erau mult mai curate si existau chiar flori plantate prin parcuri si zonele verzi. Astazi acestea au disparut cu desavarsire, putand a mai fi gasite in fata primariilor si prin parcurile de langa acestea. Daca cumva te-ai indepartat de centru... risti sa fi ingropat in gunoaie. Nu cred ca inainte romanul ar fi fost mai bine educat din punct de vedere ecologic, dar nu existau flacoane PET si resturi de ambalaje din plastic care sa domneasca pretutindeni... macar existau toalete publice care functionau la un pret accesibil tuturor.

M-am intors ptr prima data in 25 de ani in 2001 si mi-am placut ce-am vazut in cea ce priveste economia particulara.In alte aspecte ale vietii romanesti nu frica m-a cuprins ci jalea cind am observat ca anumite mentalitati de dinainte de 1989 nu s-au schimbat.
Ex: Frica de-a intra in vorba cu cineva pe strada necunoscut,uitatul pe sub ochi si bombaneala cind dai buna ziua ne-cunoscutilor pe strada asa cum se obisnuieste aici chiar daca nu-i cunosti.Se uita la tine de parca ai fi nebun.
Serviciile prestate in hoteluri si restaurante,politicoase dar cu o raceala si un fel de lene sau fara chef de munca a la lasa-ma sa te las chiar daca-ti pap banii.
Nu ti se spune multumesc ca ne-ati ales ca hotel , ca magazin ca restaurant...dupa , desi platesti bani grei in valuta.
Cam atit
Despre sistemul politic nu mai vorbesc caci il combat in fiecare zi si parerea mea o stiti deja.
Scoaterea ne-conditionata a securistilor din guvern....aicea mi-e frica ca va mai dura 50 de ani.:)

Cu Stima
Tombola/Andre Morariu