valoarea morfologica a cuvantului retele sociale

Da, s-ar putea spune ca misoginii fac viata mai buna pentru celalta jumatate din pupulatia globului. Asta nu inseamna ca este si adevarat , dar este o concluzie logica si daca te gandesti un pic , este si adevarata. Desonsiderand femeile si neatribuind--le nici un merit, negandu-le valoarea, excluzandu-le din viata sociala, da, favorizezi implicit barbatii, chiar daca nu asta este scopul tau.
( NB: pers. 2 sg = nu tu personala, ci persoana care ar actiona sau gandi asa in general).
Comunicarea scrisa inseamna doar 7 % !!!!!!! din actul comunicational. Restul de 93 % ne este inaccesibil in scris, asa ce este normal ca noi sa nu pricepem 'simpatiile' si/ sau ' antipatiile' in scris.
:)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

( noroc cu emoticoanele astea).

Io stiam ca se scrie frumu-schatz-o, da ma rog, voi sunteti teutonii:)))
Limba asta teutona e tare grea: Morfologia unui cuvant, poate avea un inteles anume, nuantat, diferit de aceeasi grupare de litere, oranduite similar. De aici posibilitatea nuantarii potrivite pentru un anume context.
Limba unor triburi conlocuitoare este imbogatita prin preluarea de nuante.
Sigur n-am scris gresit...:-)))
__________________
Things to do today: 1) Get up; 2) Survive; 3) Go back to bed.

cum justifica pruteanu "r"-ul ala dintre cratime????
gata, m-am informat: "Nu e infinitivul, e un condiţional cu valoare de imperativ. R-ul e doar o consoană de sprijin, pentru uşurarea pronunţiei, fără niciun(o) sens(valoare) morfologic(ă). "(pruteanu)

asa deci!
in cosecinta, daca pronuntz "fireaisafii", tre sa scriu "fi-re-ai sa fii", nu?
caz in care se mai adauga o vocala de sprijin!
mai-mai!

mie-mi apare ca se scrie "fire-ai", asa cum am zis io!
a fi (inf. scurt), fire (inf. lung)

alt exemplu:
a da, dare - dar(e)-ar boala!

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

Sufletul romanesc - conditii istorice si trasaturi psihologice ale romanilor
de Lucian Hetco. 09.12.2001 - Göppingen bei Stuttgart

Ingaduiti-mi sa prelungim infatisarea metaforica a poporului roman - neam romanesc la rascruce de drumuri pe o placa turnanta aflata la gurile Europei, copil orfan al istoriei europene, fara neamuri aproape, lasat singur in calea tuturor neamurilor migratoare, vadit razboinice. Sintem un popor de oameni toleranti (prima noastra caracteristica care a influentat decisiv istoria noastra, voi arata mai incolo cum am ajuns aici), care cu intelepciunea taranului pamantean ( taran vine de la latinescul "terra" care inseamna pamant, aceasta denumire o avem doar noi romanii), s-a adaptat conditiilor neprielnice ale vremii reusind sa-si pastreze fiinta etnica prin intermediul culturii si limbii sale de tip latin. Sintem insa un popor in genele caruia intalnim si elemente ramase din trecerea si asimilarea altor popoare care ne-au stapinit vremelnic si partial, sintem adevarati europeni - autentici si nu veniti de prin pustiile eurasiatice. Insusi limba noastra poseda elemente din limbile Europei, pe fondul ancestral traco-moesic, cu preponderenta latinei vulgare, cu influentele puternice slave, germanice de devreme (gepizii, gotii si de mai tarziu, ale sasilor transilvaneni) , mai tarziu urmate de cele turane (pecenegii), ugro-finice (ungurii), cumane (inruditi cu pecenegii), turcice, ruse, franceze etc. Cultura romana a trait toate fatetele si inrauririle vremilor reusind sa se omogenizeze intr-o spiritualitate coplesitoare.
Insasi vocabularul limbii noastre moderne, atesta consistenta si suculenta vorbei noastre, asa cum spunea Ciulei. Succesiunea neamurilor care s-au perindat prin spatiul carpato-dunareano-pontic se regaseste inca si acum dupa sute de ani in fiinta noastra. Nu ramane decat sa constientizam origini, toponimii, denumiri si obiceiuri - sintem intr-adevar un unicat in Europa. Contrar teoriilor de natura politica prin care neamul nostru ar fi un neam de contrabanda, teorii vehiculate cu atata dezinvoltura si nonsalanta in occident de cei ostili noua romanilor, de parca falsificarea istoriei ar fi un fapt firesc, putem argumenta astazi, dincolo de subiectivism si interese nationaliste ca autenticitatea noastra este un fapt real si ca autenticitatea noastra e data si nu facuta. Mult hulitul (nu de istoriografia romana) cronicar anonim al regelui Bela atesta prezenta formatiunilor romanesti la navalirea brutala a triburilor ungurilor spre Europa, (dupa multi ani de existenta ungara in "Ätelküz" in sudul actualei Basarabii) este un fapt real si confirmat, existenta sa nu poate fi pusa la indoiala, iar faptele nu se pot contesta.
Mai intai de toate insa sintem traci si nu oarecum ci... cei mai buni dintre traci - daci romanizati prin destinele istoriei, neamului nostru trac ale carui gene le purtam azi in noi impreuna cu celelate popoare balcanice autentice, cum ar fi bulgarii si albanezii, ii fusese dat insasi de Herodot urmatoarea descriere:" ...neamul Tracilor este, dupa acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile".
Coplesitor acest:"..daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile". Actuala si mai adevarata ca oricand aceasta a doua caracteristica a noastra. Istoria se repeta, iar noi romanii purtam aceasta caracteristica a strabunilor nostri mai departe cu noi, de parca am fi dorit sa o avem ascunsa in subconstientul nostru. Sa constientizam un alt element al spiritualitatii noastre, tipic spatiului nostru carpato-moesic atestandu-i autenticitatea istorica si prelungirea mentalitatii trace de-a lungul secolelor pina in zilele noastre.
Am luat de la slavi o multime de elemente, fapt de altfel firesc, caci in Tara Romaneasca ( Oltenia, de exemplu) romanii asimilara pe slavi, in Moesia ( actuala Bulgarie si Serbia) populatia vlaha sau valaha fu asimiliata de acestia. De la inraurirea slavona pe la anul 600-1000, ne-au ramas denumirile de institutii de tip cnezat sau voievodat, (totusi aici parerile difera, multi istorici vazind in cnezate continuarea vechii judecii de origine romana, numele de origine slava " cneaz" suprapunindu-se cu acesta, de la slavii care traiau impreuna cu romanii) . Institutiile crestine de tip roman, dupa 500 de ani de crestinism apropiat de Roma, au fost violent trecute la ritul grec ortodox sub "apasarea violenta a bulgarilor" (Xenopol). Trebuie insa sa fie si ceva adevarat in teoria dlui. Xenopol. De la vechiul imperiu bulgar, ne-au ramas cel putin in sudul tarii influente slavone de tip bulgaresc. Crestinismul slavon ne-a slavizat partial mentalitatea pe mai departe, intr-o propaganda activa. Slavii insa au acelasi rol in formarea poporului roman si a limbii romane neolatine, precum l-au avut germanicii in procesul de formare a limbilor neolatine occidentale.
Aceeasi origine slavona o avura mai tarziu toate dregatoriile politice, pe fondul carora se organizara principatele de mai tarziu. Numele dregatoriilor sunt de exemplu: Logofat, Ban, Vornic, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Clucer, Jitnicer, Parcalab etc, care cu exceptia logofatului sint toate de origine slava. Nu cred sa fie multi romani astazi care sa poata sa descrie explicit functiile acestea. Inclusiv birul este tot de origine slava, inlocuind latinescul "tributum", dar aseaza deja darea pe cap a poporului de rand, si este un element rudimentar, premergatorul impozitelor de astazi, ca element de baza in constituirea constienta a unei societati oricat de rudimentara ar fi fost ea.
Elementul slav este deci un adaos, nu este insa implicit hotarator, adaosul venind destul de tarziu, pentru ca poporul roman tinar atinsese deja, in romanitatea sa nord-dunareana un grad de definitie si delimitare, de structurare si omogenizare, care nu mai permitea asimilarea de catre noii migratori. In concluzie - au fost ei (slavii) cei asimilati, cel putin la nord de Dunare. Etnicitatea noastra este un faptor complex si de necontestat. De sorginte tracica, mentionate si in timpul stapinirii romane, obstile teritoriale daco-romane erau esentialmente deosebite si superioare obstilor gentilice ale neamurilor slave sau germanice. Obstile se reuneau in uniuni de obsti, aceste "Romanii populare" cum le-a denumit Nicolae Iorga. Acestea au cunoscut o dezvoltare spre forme social-politice superioare, administrative si militare. ( P.P. Panaitescu). Deci in final datoram romanitatii noastre supravietuirea noastra.
Este o trasatura din vechiul caracter al dacilor si al romanilor , ramasa noua proprie in ciuda nefericirilor istoriei noastre: o dorinta nestirbita de libertate, o pornire excesiva spre neatarnare. Ne-au ramas toate acestea din vremea invaziilor, cele de devreme ale pecenegilor, gepizilor, cumanilor, ungurilor si cele de mai tarziu ale turcilor sau ale rusilor. Neiubiti: grecul si evreul sint in mentalitatea romaneasca de tip viclean si sint lacomi. Boierii (cuvant slav), tipul de mic stapinitor local, sint neiubiti si haiducii de mai tarziu care se ridica impotriva exceselor acestora sint adevarati eroi, elogiati si iubiti, adapostiti si ridicati la rang de eliberator, mici "Zapata" intr-un perimetru al tolerantei traditionale tipice noua romanilor.
Nici primele secole de dupa anii 1000 si nici Evul Mediu nu ne-au fost prea prielnice. Stransi intre chezarimea austriaca cu iz unguresc in Ardeal, cu vasalitatea principatelor romane in fata turcimii ce asfixia mijlocul Europei, cu polonezii si cu rusii in Est am stat la confluenta intereselor puterilor vremii. Ne-am plecat deseori capul spre a supravietui, dar de fiecare data l-am si ridicat afirmand demnitatea noastra. Am fost si mai tarziu adeseori umiliti si batjocoriti, sa nu uitam de moartea lui Mihai si tradarea lui Basta, groaznicele chinuri pe care ardelenii Horia, Closca si Crisan au trebuit sa le indure inainte de moartea lor ca martiri ai neamului. Ne-au umilit fanariotii, slugarnicia iar demnitatea noastra a fost calcata in picoare: sa nu uitam de macelul familiei Brancoveanu, de cei patru fii ai sai care au murit sub ochii tatalui. O fiica de-a familiei Safta (Elisabeta)se refugiaza in Ardeal, astfel ca, in mod contrar dorintei Portii otomane singele familiei Brancoveanu nu s-a pierdut si inca mai curge inca in venele unor romani ardeleni.

De pierdut insa nu ne-am pierdut noi romanii niciodata, nici nu aveam cum, de vreme ce eram un popor cu o natalitate demna de invidiat, fapt subliniat de altfel si de istoricul american Milton G. Lehrer in lucrarile sale despre Romania. Ne-au trebuit umilintele vremii, pierderea Basarabiei pentru prima data la 1812, barbaria grecilor fata de Tudor Vladimirescu, dispretul lui Kossuth fata de romanimea lui Avram Iancu si inca multe altele pentru a putea constientiza prin carturarii vremii sensul primei unitati noastre nationale faurite cu sute de ani in urma de primul strateg al neamului, banul Craiovei, principele Mihai Viteazul. Si nu numai de aici ne-au ramas idea de unitate si suflet, caci si simbolicele batalii de la 1877 au antrenat si pe romanii ardeleni. Prin hazardul istoriei am avut sansa unui prim rege de sorginte germana care a continuat constientizarea treptata spre Europa si sub care am reusit sa devenim in sfarsit independenti.

Repulsia romanilor de a servi pe altii, in special a vechii taranimi romane este un alt element tipic. Tocmai toleranta taranului roman in simplitatea sa a ingaduit excesele boierimii, iobagii, robii moderni au oferit de-a lungul istoriei noastre exemple suficiente. Romanii sunt un popor superstitios, mai superstitios chiar decat rusii, in ciuda vioiniciunii si istetimii spiritului sau. Calitatile mentale ale romanului nu stau la suprafata, el fiind de multe ori subapreciat - trebuind sa cobori in sufletul sau pentru a-l descoperi cu adevarat. Un german va fi cu siguranta mai silitor si mai muncitor, dar romanul va fi mai patrunzator si spiritul sau va fi mai vioi decat al germanului. Taranul roman, baza poporului roman, este latin autentic, asemanindu-se cu taranul francez, spaniol sau italian. Defavorabila este pina azi imaginea romaneasca cel putin in spatiul de limba german unde filo-germanitatea altor natiuni nu ne-au ingaduit o imagine corespunzatoare realitatii.
Ospitalitatea traditionala a romanilor si bunatatea caracterului sau o atesta calatori ai secolului trecut care relateaza ca romanii au obiceiul de a pune pe marginea drumurilor vase cu apa, pentru calatorii care pot trece si seara dinaintea portilor. Linga vasele cu apa, cei bogati mai pun si paine pentru cei ce vor veni noaptea. In bilciuri, fetele tinere se plimba cu vasele lor de lut pline cu apa si dau sa bea la cei insetati. Ospitalitatea noastra este o alta caracteristica a poporului nostru. In sfarsit scriitorul francez Le Cler rezuma admirabil in aceste cuvinte firea si psihologia romanilor: "rasa este occidentala, caci aminteste in privinta limbii si fizionomiei de italieni si spanioli, obiceiurile ei sunt orientale". Stramosii noastri, atacati mereu de cate vre-un neam mai puternic fura de multe ori invinsi... cu timpul renuntara de a mai ataca, devenind toleranti, au evitat luptele cautand sa reziste defensiv. O tactica care s-a confirmat in rezistenta pasiva vizavi de dominatia ideologiei comuniste timp de 50 de ani. Pentru noi romanii a fost o intrebare care a tinut de factorul timp.
Lipsa noastra de metoda ne-a fost adeseori fatala, atmosfera morala a orientului in care dominatia turceasca si greco-fanariota, bacsisurile si aceasta expresie: " de a te descurca..." coplesi si enerva spiritualitatea noastra. Mai apoi imprumutul sovietic: "omul nou", de tip comunist, o creatie a unor minti bolnave, modelat in spirit neo-sovietic de tip slav a pus pecetea sa asupra mentalitatii romanesti. De distrus insa nu poate fi vorba. Mentalitatea romana s-a imbogatit cu o noua experienta. Patima noastra de mai tarziu in a face politica este coplesitoare; rar intalnim o natiune europeana care sa discute cu atita patima problemele sale si sa se piarda la randu-i in detalii, coruptie si balcanism. Sintem o natiune europeana care se redescopera astazi cu tot optimismul, avand un trecut zbuciumat. Si meritam sansa istorica ce ni se acorda. Avem destule minti luminate, ar fi pacat sa nu ne trezim definitiv pe muzica imnului nostru national "desteapta-te romane" , acum cand poarta e deschisa.
O ultima observatie: avem in sufletul romanesc o sumedenie de contraste, nedesavirsiri si provizorate. Am trait mai multe umilinti decat oricare alt popor european. Nici imaginea noastra in spatiul european nu ne-a fost decat rareori favorabila. Avem insa si capacitatile noastre nationale, care vor modela si armoniza aprecierea spiritului romanesc la adevarata sa valoare si pe viitor. Nu avem voie sa ne vindem usor niciunde in Europa si niciunde in lume. Sa afirmam existenta noastra si a spiritului nostru pe plan international cu argumente si cu o imagine favorabila Romaniei in lume. Numai asa vom reusi sa tinem pasul cu alte natiuni care au invatat din mersul istoriei sa culeaga elementele favorabile lor si sa le sublinieze cu elocventa. Si noi avem potentialul necesar, sa o facem deci cu totii. Indemnul meu: Sa nu uiti ca esti roman - si daca poti sa faci ceva pentru poporul tau, oriunde ai fi - acasa sau in strainatate - sa o faci fara ezitare! Avem nevoie de fiecare suflet.

Corruption à la francaise


Scandalul "ELF": petrol si spionaj
Procesul de coruptie al companiei petroliere franceze "Elf" - proces al carui vedict a fost dat de Curtea Penala din Paris pe 12 noiembrie 2003, de catre judecatorul Michel Desplant, a dezvaluit dimensiunile coruptiei politice din Franta, incepand inca din anii '60. "Elf" reprezinta cea mai mare firma - controlata de statul francez -, cu un profit estimat la 232,6 miliarde de franci in 1996. Procesul a stabilit ca ea a fost devalizata de aproape 2 miliarde de franci (circa 305 milioane de euro) chiar de conducerea companiei, in timpul celui de-al doilea mandat prezidential al lui Francois Mitterrand (1988-1995). Loik le Floch-Prigent, presedintele "Elf" intre 1989 si 1993, a fost condamnat prin sentinta din 12 noiembrie 2003 la 5 ani inchisoare si o amenda penala de 375.000 euro. Alfred Sirven, fost director executiv, a primit 5 ani inchisoare si 1 milion euro amenda penala. Andre Tarallo (76 de ani), considerat nr. 2 in conducerea "Elf" - poreclit "domnul Africa" -, a primit si el 5 ani si 2 milioane de euro amenda. Alain Gillon, fost director executiv pentru rafinarii, a fost condamnat la 3 ani inchisoare si o amenda penala de 2 milioane euro. Din 37 de inculpati in procesul "Elf", 30 au fost gasiti vinovati si condamnati. Printre verdictele date s-au numarat "abuzul de proprietate sociala si de credite", "abuzul de putere", "complicitatea la abuz de proprietate sociala" si "utilizarea de documente falsificate".


Procesul "Elf": decapitari franceze si mituiri de lideri africani
Procesul a dovedit ca presedintele "Elf" - Loik le Floch-Prigent - a delapidat compania pe care o conducea cu 16,2 milioane euro, pentru "cheltuieli personale". Le Floch-Prigent si-a plasat mai intai sotia, pe Fatima Belaid, intr-o pozitie de conducere. Dupa numai 18 luni de casnicie el a inaintat actele de divort, platindu-si insa datoriile fata de fosta sotie din banii companiei, la care lucrau amandoi. Astfel, Fatima Belaid a primit, in urma matrapazlacurilor cu "divortul", 18 milioane de franci, platiti direct intr-un cont dintr-o banca elvetiana. Fatima s-a plans ca, prin divort, a fost obligata "sa isi schimbe" apartamentul de peste 300 de metri patrati cu unul de "numai" 171 metri patrati.

Alfred Sirven a "umflat" si el 6,2 milioane de euro pentru "nevoi personale", din suma totala de 168 milioane euro de care a fost acuzat ca o delapidase Sirven a fost acuzat si pentru delapidarea altor 172 milioane euro, adica echivalentul net consolidat al companiei "Elf" pe anul 1993.

Alfred Tarallo ("domnul Africa") a incercat sa justifice o delapidare de 300 milioane franci, sustinand la proces ca acesti bani, si imensa vila construita de el in Corsica, ar face parte dintr-o viitoare asa-zisa "fundatie franco-africana". Reteaua de contacte mafiote a lui Alfred Tarallo - cunoscuta de decenii, si pusa sub pavaza "Elf" - includea politicienii africani si alti potentati de culoare, care formau "varful de lance" al politicii franceze neocoloniale din Africa. In disperare de cauza, Tarallo a invocat in audierile de la proces faptul ca fusese silit sa treaca milioane de franci prin conturile sale din bancile elvetiene pentru a "plati" (mitui) diversi politicieni africani de care raspundea politic, precum presedintele Gabonului, Omar Bongo, al carui finantator "discret" fusese Tarallo. Pentru a intelege mai bine semnificatia acestor socante dezvaluiri - care combina delapidarile din lumea petrolului, cu mituirile si alte afaceri politice - trebuie sa ne referim putin la istoria companiei "Elf", strans legata de serviciile secrete si politica externa a Frantei. Compania de stat "Elf" a fost constituita de generalul De Gaulle in 1963, "pentru a asigura independenta Frantei in materie de petrol, dar compania s-a nascut, a crescut si a prosperat de fapt printr-o relatie speciala, incestuoasa, cu Africa" ("Le Monde", 12 noiembrie 2003).

Conform depozitiei lui Loik le Floch-Prigent, compania "Elf" a avut intotdeauna si alte sarcini, in afara de afacerile cu petrol: "In 1962, Pierre Guillaumat l-a convins pe De Gaulle sa creeze o structura paralela ("Total", impreuna cu "Elf"), pe care gaullistii sa o foloseasca precum o veritabila armata in Africa. Pe de o parte, Minister al Petrolului. Pe de alta, serviciu de spionaj in tarile producatoare de petrol.". Inca de la inceput, a explicat le Floch-Prigent, generalul l-a pus in fruntea "Elf" pe Pierre Guillammat, adica pe fondatorul DGSS (Direction General des Services Speciaux), fost ministru al Apararii. Astazi, "Elf" - desi in parte companiei privata - a ramas principalul serviciu de informatii secrete si instrument de actiune (mituiri de politicieni, lovituri de stat, interventii militare etc) al Frantei in spatiul Africii. Din 1963, "Elf" a acoperit actiuni secrete si a finantat operatiuni politice si militare in regiunea Africii. Avand un acces total la presedintii Pompidou (1969-1974) si Giscard D'Estaing (1974-1981), "Elf" a inceput cu timpul sa actioneze "autonom", inclusiv in ceea ce priveste finantele.

Conducerea "Elf" i-a considerat intotdeauna pe "baronii gaullisti" stapani de drept ai companiei si s-a asteptat sa fie recompensata corespunzator pentru serviciile "extrapetroliere" prestate.


"Elf" si axa Mitterrand - Kohl
Organizatia "Voltaire" - o asociatie constituita in 1994, pentru a combate reinstaurarea oricarei forme de cenzura a clientelismului si a asa-zisei "ordini morale" - sintetizeaza foarte bine relatiile presedintelui Francois Mitterrand cu "Elf". "Spre surpriza tuturor, alegerile din 1981 nu au adus revenirea la putere a gaullistilor, ci i-au impus pe socialisti. Mai abil decat predecesorii sai, Mitterrand a preluat doar partial controlul la "Elf", care avea astfel o dubla subordonare: catre presedintele socialist si catre RPR (partidul gaullist). Unii din conducatorii "Elf" au tras, cu maxima promptitudine, avantaje din aceasta dubla subordonare, castigand averi considerabile."

"Elf" impunea, pe vremea aceea, si dadea jos presedintii din Gabon, Congo, Camerun si Angola. Compania petroliera ajunsese sa controleze politic nu numai tarile francofone din Africa, ci si unele din sfera de influenta anglofona, ca Nigeria. Prin mituirea lui Omar Bongo, "Elf" a penetrat la OPEC (Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol) si a inceput sa participe la transferurile de tehnologie nucleara. "Elf" a finantat toate partidele importante din Franta si cumparat lideri importanti din Europa. Astfel, "Elf" a fost aceea care a finantat din umbra campaniile politice ale lui Helmuth Kohl si pe cele ale lui Felipe Gonzales. Recent s-a implicat in Uzbekistan si Venezuela, state mari producatoare de petrol. Documentul organizatiei "Voltaire", citat de noi, prezinta si o copie dupa un ordin de plata, in valoare de 100 milioane de franci CFA (moneda curenta in 14 tari africane), emisa de "Sogara", companie de rafinare din Gabon, filiala lui "Elf-Gabon" din Port-Gentil, pentru presedintele Gabonului, Omar Bongo. Acesta a preluat suma, "cash", pe 21 ianuarie 1992, de la banca BIPG din Libreville (Gabon). Pentru a justifica aceste "malversatiuni financiare", Loik le Floch-Prigent a clamat in proces: "Un singur om trebuie chestionat: presedintele Francois Mitterrand". Mitterrand insa decedase intre timp. El fusese cel care l-a impus si mentinut pe le Floch-Prigent ca presedinte la "Elf", dupa cum subliniaza ironic "Le Monde" din 12 noiembrie 2003.

Le Floch-Prigent a explicat Curtii Penale din Paris cum au functionat "fondurile negre" ("caisse noire") ale lui "Elf": "Acest sistem functiona, in principal, pentru partidul gaullist, RPR. L-am informat pe presedintele Francois Mitterrand, care mi-a spus ca ar fi bine sa mai largesc putin sfera beneficiarilor, fara sa ii las pe dinafara, fireste, tocmai pe cei din RPR". Astfel ca, sub umbrela lui Mitterrand, toate partidele si liderii parlamentari, de stanga sau de dreapta, puteau beneficia de fondurile negre, cu o conditie: sa capete "binecuvantarea" acestuia. Pe plan extern, sistemul de finantare clandestina a lui "Elf" l-a sustinut pe cancelarul Helmuth Kohl si a "intarit" prietenia franco-germana. Pentru sustinerea lui Kohl, "Elf" a apelat la urmatoriul scenariu: mai intai, a cumparat refinaria est-germana "Leuna" si reteaua de distribuire a petrolului "Minol", salvandu-l astfel pe Kohl de iminentul colaps al acestei industrii in Germania reunificata. Ca sa-l citam pe judecatorul Michel Desplan: "Elf a fost pusa sa plateasca, cu ocazia achizitiilor "Leuna" si "Minol", cele mai mari comisioane, in trei etape: in prima 256 milioane franci, in a doua 13 milioane de franci si in a treia etapa alte 13 milioane franci. Aceste comisioane erau necesare pentru a obtine de la Bruxelles, de la Bonn si de la diferite landuri germane un credit de 2 miliarde de marci, fara de care investitia totala de 6 miliarde ar fi fost nerentabila".

"Le Monde" din 30 aprilie 2003 comenteaza malitios: "Iata ce se numeste "lobbying", un cuvant fara indoiala politicos, pentru ceea ce a facut Alfred Sirven".

In proces, Alfred Sirven a explicat: "In aceasta afacere cu Kohl am avut acces la persoane proeminente din tara. Imi amintesc, de exemplu, de compania franceza Sisie, condusa de doamna Edith Cresson (fost prim-ministru al Frantei in 1991-1992), care a participat la afacere cu 3 milioane franci si nu a fost citata in instanta". Tot Sirven l-a angajat in afacere si pe colonelul ® Pierre Lethier, care a primit un comision de 96 de milioane franci pentru ca a lucrat cu Dieter Holtzer, recompensat cu un comision de 160 milioane de franci, la constituirea fondului clandestin pentru Kohl, dupa manevrele de "inginerie financiara". A mai fost implicat in constituirea fondului si Holger Phahls - ulterior disparut -, fost secretar de stat la Aparare si membru CDU (Uniunea Crestin-Democrata), partidul lui Kohl.


Afacerea Mery
La 22 septembrie 2000 "Le Monde" - anticipand parca scandalul "Elf" - publica transcrierea unei videocasete in care Jean-Claude Mery, antreprenor din constructii, descria in detaliu activitatile financiare ilegale ale RPR (Rassemblement pour la Republique), partidul gaullist. Mery, decedat in 1999, fusese unul din finantatorii RPR in anii '80. Metodele descrise de Mery converg spre acelasi scenariu: companiile care castiga contracte de miliarde de franci, pentru lucrari in marile orase, trebuie sa-si exprime "gratitudinea" platind apoi comisioane de milioane de franci RPR-ului si primariilor sustinute de RPR. De regula, opozitia procedeaza identic atunci cand ajunge la putere, astfel ca atat Puterea, cat si Opozitia adopta "legea tacerii" - Omerta - in chestiunea comisioanelor. Ceea ce era nou si exploziv in depozitia de pe videocaseta lui Mery aparea in dezvaluirea unor nume de politicieni, de cifre si date. Pentru prima data seful statului era indicat drept figura-cheie a sistemului de finantare ilegala a partidului. Doua zile dupa dezvaluirea din "Le Monde", saptamanalul "L'Express" a adus noi date despre "videocaseta Mery": videocaseta originala, cu inregistrarea confesiunii lui Mery, a stat timp de doi ani in posesia socialistului Dominique Strauss-Kahn, in acel timp consilier al primului-ministru Lionel Jospin. In noiembrie 1999, Strauss-Kahn fusese obligat sa-si dea demisia, dupa ce se dovedise ca primise sume frauduloase de la organizatia studenteasca MNEF. Strauss-Kahn primise videocaseta de la avocatul Alain Belot, care il reprezinta si pe renumitul Karl Lagerfeld, si a carui datorie la fisc scazuse subit de la 200 milioane franci la doar 45 milioane, dupa ce Belot i-a inmanat videocaseta lui Strauss-Kahn.

Pe videocaseta, Mery istoriseste cum s-a dus la Jaques Chirac, pe cand acesta era primar al Parisului, cu 5 milioane de franci in servieta, pe care a depus-o in fata lui Chirac, pe birou, la Palatul Matignon. Chirac l-a felicitat pe Mery pentru "talentul" dovedit in strangerea de "donatii". In anul 2000 Chirac era insa presedinte al Frantei - si se bucura asadar de imunitate. Cand scandalul Mery a izbucnit, presedintele Chirac l-a acuzat imediat pe primul-ministru Jospin de "intrigi ilegale" si de "lovitura sub centura".


Afacerea fregatelor franceze pentru Taiwan
Procesul "Elf", din 2003, a mai scos la iveala si o alta afacere ilegala. Este vorba de sase fregate, comandate de Taiwan firmei franceze "Thompson". Sirven si "Elf" s-au implicat in afacere, mijlocind comanda, in ciuda relatiilor foarte bune ale Frantei cu China. Fregatele, livrate de "Thompson", au costat Taiwanul 16 miliarde de franci (2,5 miliade de euro). Din aceasta suma, 5 miliarde de franci au reprezentat "comisionul" incasat de Sirven si "Elf". In afacerea fregatelor a mai fost implicat si Roland Dumas, fost ministru socialist de Externe, prieten de lunga durata al presedintelui Mitterrand. Afacerea fregatelor a avut un final tragic: zece persoane, "care stiau prea multe", au decedat in preajma procesului. Dintre acestia, patru in conditii pe care si Politia franceza le considera "extrem de suspecte". Printre cei "decedati" brusc s-a numarat si Thierry Imbert, membru al serviciului secret DGSE. Tatal lui Thierry a declarat presei ca, in ajun, fiul ii marturisise in amanunt afacerea cu fregatele, dar mai ales cine se alesese cu comisioane grase din afacere. Si nu numai cu fregate: Thierry ii vorbise tatalui sau si despre comisioane primite pentru livrarea unor avioane Mirage 2000. "Le Monde" din 13 mai 2003 o intreaga lista cu cei care primisera comisioane ilegale: Roland Dumas (condamnat in alt proces de coruptie, la 30 mai 2001); Dominique Strauss-Kahn, fost trezorier al Partidului Socialist; Robert Hue, fost lider al Partidului Comunist; RPR; Consiliul Primariei Parisului etc. Dar aceste investigatii au costat: judecatoarea Eva Joly a fost numita la post in Norvegia, in 2002; asistentul Evei Joly in cazul "Elf". Laurence Vichnievsky, a fost si el indepartat; Patrik Demure, care a investigat finantarile ilegale de la RPR, indepartat la randul lui. Tatal lui Thierry Imbert a declarat presei: "Fiul meu mi-a spus ca persoane importante din Franta si Taiwan, ca si din conducerea lui "Thompson", au acumulat averi colosale de pe urma acestor contracte".


Vladimir ALEXE

ZIUA
====

Ma scuzati, datoram un raspuns, in ultimele zile nu m-am conectat.

In primul rand Filip, efectele ¨dictaturii proletariatului¨ nu le-ai simtit nici tu nici nimeni de pe forumul asta oricat v-ati da cu curu´de pamant si oricat ati incerca sa va martirizati in fata natiunii.
Dictatura asta a proletariatului de care vorbiti nu ajuns sa fie pusa niciodata in aplicare, petru ca nu si-a arat niciodata roadele materiale. A fost conceputa intr-un context istoric de care trebuie a se tine seama, si a fost aplicata intr-o tara care nu putea sa adopte un astfel de sistem ideologic, pentru ca nu ajunsese la industrialism.
Bun, acum din Manifestul Comunist fiecare intelege ce vrea, si de obicei se rupe un fragment, un titlu pompos si panicard a la massmedia americana, ex: ¨incitare la instaurare¨,¨un sistem pretins mai ¨drept¨etc. In pus cuvantul in sine creaza panica.

In primul rand, manifestul asta a aparut intr-o vreme in care noua burghezie se transformase intr-o clasa explotatoare. In acel timp, proletariarul englez in special, in lipsa unui dialog oarecare cu patronatul si cu marii industriasi, dadea foc la masinarii si la vilele imbogatitilor (vezi Ned Lud). Dintr-o nevoie de organizare a aparut primul socialism. Era utopic (vezi Owen sau Saint Simon) si se invecina cu ridicolul. Ulterior se porneste la elaborarea unui nou sistem social, care porneste insa de la realismul imediat. Asa se naste socialismul stiintific, si de aici Marx impreuna cu Engels (lasati-l pe Lenin in pace) elaboreaza un manifest comunist, care desi admite o ¨violare despotica a dreptului la proprietate si a relatiilor burgheze de productie¨ nu se opreste aici. Sa ramana clar, burgezie la 1848 nu insemna doar populatia unui burg, ci conditii inumane de lucru, de asistenta sociala, ma rog lucrurile pe care le avem azi, mai mult sau mai putin. Unul dintre punctele manifestului Comunist a fost si: ¨educatie publica si gratuita pentru toti copii; abolirea muncii prestate de acestia in fabrici, asa cum se vede azi¨. Eu nu vad aici nici barbarie si nici primitivism.

Deci, in teorie trebuia sa se aplice o nationalizare a mediilor industriale de productie, si disparitia claselor sociale. Cu o specificare din partea lui Marx: ¨toate masurile vor fii diferit aplicate in functie de specificul fiecarei tari¨
Ce-au inteles rusii? Bolsevizare, deportari, totalitarism, genociduri. Iar romanii nici atat nu s-au indepartat de la reteta vecina. Au existat tot atatea tipuri de comunism cum au existat tot atatea tipuri de tari comuniste. In unele tari ale blocului estic nu a fost suprimata initiativa privata, micile mestesuguri, negoturile autonome. La noi in schimb a fost nationalizat tot. TOT.

In secol XXI e evident absurd sa crezi in socialismul utopic sau stiintific. Nimeni nu pretinde sa involuezi cultural. Insa nu poti sa nu menti o atitudine socialista intr-o tara in care apa de la bucatarie are un exces de clor fiind imposibil de digerat, trebuie sa o cumperi, iar planul hidrologic national elaborat de un partid asa zis popular prevedea privatizarea intregilor retele de ape potabile. Si vorbim doar de apa.

Cat despre prezenta noastra la acest nod, ne indepartam de la subiectul pe care nu l-am inteles poate asa cum trebuia. Zennyata traieste (inca) in Romania, si cred ca e frustrant sa participi emotional si social la o campanie electorala. Eu am participat la doua in anii trecuti, si dincolo de banii castigati as putea spune ca m-a umplut de dezgust atat politicianul cat si electorul. Sentimentul plen pe care l-am avut atunci a fost de suicid egoist, ca sa nu comit crime din disperare.
Zennyata aici striga, nu cred ca pretinde sa fie rationala. Rational ar fii sa existe educatie civica si politica, si daca tot vorbim la modul utopico-totalitar, bufnilian daca vreti, impreuna cu niste prieteni am imaginat un fel de permis de elector, obtinut in functie de teste si examene, ca si cel de conducere. Am spus!

Mesia exista din vesnicie fiind de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant. El este fara de inceput si fara de sfarsit, altfel spus El este "inceputul si sfarsitul, alfa si omega". Prin urmare toate proorociile VT vorbesc despre El si misiunea Lui. Gasim in VT mai multe referiri la Sfanta Treime, din care face parte si Hristos, Cel ce avea sa vina pe pamant pt. a sterge pacatul stramosesc. Facerea 1, 26 si Isaia 6, 3 sunt doar doua exemple. Cel mai concludent este episodul in care Sfanta Treime se coboara in chip firesc, omenesc (sub chipul a trei tineri) la stejarul Mamvri, unde sunt intampinati cu cuvintele: "Doamne, de am aflat har inaintea Ta"...(adica desi erau trei persoane distincte, Aaron li se adreseaza ca uneia singure).

Ce am vrut sa zic prin toate acestea? Ca Hristos a existat din vesnicie, ca si Fiu al lui Dumnezeu, si ca la vremea hotarata EL A VOIT sa coboare pe pamant, n-a fost obligat. Dar vremea hotarata nu trebuie inteleasa ca fiind hotarata din afara, cum se pare ca intelegi tu, ci hotarata de STAREA SPIRITUALA A LUMII- deci nu e vorba de nici un destin prescris aici fiindca Dumnezeu a stiut dinainte ce va face omenirea, dar n-a voit sa-i incalce libertatea si ca atare n-a intervenit printr-un act dur ca s-o oblige la a respecta Legea caci n-ar mai fi fost atotdrept atunci.

Pui intrebarea "cine e Isus atunci ca el nu este amintit nicaieri inainte de a lua forma umana?" Insa inainte de asta faci o remarca: "Isus a existat inainte de Isus deoarece el a coborat si a luat o forma umana." Tocmai in aceasta consta dualitatea Lui (Dumnezeu si om in acelasi timp), ca a existat dinainte ca Dumnezeu si Si-a insusit trupul omenesc in spatiu si timp. Dealtfel ar fi fost ilogic sa vina ca Dumnezeu in afara trupului omenesc fiindca faptura umana n-ar putea percepe formele spirituale si natura divina in maretia ei, ci ea poate sa o perceapa doar daca persoana divina se supune legilor firii/materiei/fizice. Cine este Iisus? Sper ca ti-am raspuns. Daca ai fi vrut sa se vorbeasca inca din VT despre Fiul ca venind si luand numele Iisus, atunci te inseli. Asta ar fi dus inevitabil la nasterea unei multimi nemasurate de Mesia contrafacuti fiindca si-ar fi luat de buna seama acest nume si s-ar fi folosit de el in scopuri personale (mai ales ca acest nume era intre cele mai uzuale la evrei).

Spui apoi ca "a murit forma umana pe care a luat-o, deci nu forma divina, ca atare deicid= nimic". Paianjenul a incercat sa spuna ceva referitor la aspectele legate de crucificare si ce insemnau ele pt. condamnati- si pt. ceilalti. Tin sa punctez un aspect extrem de important la acest capitol: crucea era nu numai un instrument de tortura extrema, dar si un mijloc de lapidare a moralitatii persoanei respective. Si chiar daca acesta era un mijloc de ucidere legala la romani, evreii au adoptat destul de usor acest mijloc in practicile lor fiind mai feroce si mai drastic decat uciderea cu pietre in mijlocul pietei. De remarcat ca nici macar ei insisi nu doreau sa fie partasi la asa o executie fiindca mortul "spanzurat pe lemn" era considerat profanator pt. cei ce s-ar fi atins de dansul. Asta nu-i impiedica totusi pe curiosi sa se stranga ca la balci in jurul crucii. Prin urmare invinovatirea de deicid vine pe fondul interpretarii urmatoare: Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu care a venit sa mantuiasca lumea. Insa evreii, fiind sub jugul ocupatiei romane si dorindu-si un eliberator nu din chingile pacatelor ci din cele ale tiraniei straine, asteptau un reformator social, un fel de haiduc care sa-i dezrobeasca si sa intemeieze statul Israel in "pamantul fagaduintei". Prin urmare venirea lui Mesia s-a facut imediat subiect de dispute in chiar sanul Sanhedrinului, cei mai multi punand sub semnul indoielii persoana lui Hristos care, pe deasupra, se aratase in dese randuri impotriva practicilor lor invechite in faradelegi. Asta insemna subminarea puterii israelite, in opinia lor, si o incercare de substituire in persoana lui Mesia- ceea ce, sa fim obiectivi, era inacceptabil. Numai ca ei nu intelesesera ce fel de imparat venise sa fie acest Mantuitor, n-au inteles ca imparatia Lui nu este din lumea aceasta (cum El Insusi marturiseste in fata lui Pontiu Pilat). El le vorbea pe fata de o imparatie a sufletului iar lor li se parea ca vorbeste asa doar ca sa-i faca pe ei de rusine. De aici si invidia si rautatea lor (precizam ca nu e vorba de toti evreii, ci de mai marii fariseilor si carturarilor). Razbunarea pt. cuvintele Lui rostite cu indrazneala a fost posibila tinand sfat "ca sa-L omoare". Deci nu ca sa-L chestioneze, ci ca sa-L omoare! Inca inainte de a ajunge la judecata, soarta Sa era pecetluita.

De ce au fost invinovatiti totusi de deicid? Sa citim la parabola lucratorilor viei: "33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis." (Matei cap. 21). Ce ne spune aceasta pilda rostita de Mantuitorul in chiar ziua intrarii in Ierusalim, cand se pregatea de patima Sa? Spune f. multe! Pur si simplu nici nu trebuie sa mai completez nimic. Dar ca sa revin la intrebarea de la care am pornit am sa mai dau un citat: "Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac." (Hristos pe cruce). Aparent evreii nu stiau ce fac. Oricum, nu toti stiau, asta e clar. Daca n-a fost evident ca instigatorii au dorit moartea Lui din dorinta de razbunare, atunci cum se interpreteaza acest text: "10. Fiindcă ştia că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie." (Marcu 15)? Sigur ca ei n-ar fi putut sa ucida pe Dumnezeu, departe de noi gandul acesta, insa faptul ca si-au invartosat inimile si s-au impotrivit lui Dumnezeu Insusi cerandu-I moartea, desi faceau varsare de sange nevinovat si puteau (daca ar fi fost sinceri cu ei insisi) sa renunte la simulacrul de proces fie numai si pt. ca ar fi putut fi intr-adevar Dumnezeu, acest fapt zice multe despre moralitatea acelora si despre scopurile lor ascunse. Insasi ideea de ucidere a Celui Care le dovedise in atatea randuri ca este Fiul Omului, ucidere menita sa distruga trup si suflet deopotriva, este o idee indreptata impotriva Duhului Sfant si a voii divine.

Scenariul tau e ca un film pt. copii, menit copiilor si conceput copilareste, nu te supara. In primul rand e doar un scenariu. In al doilea rand este gresit fiindca, daca prin absurd am accepta acestea, atunci nu se mai pune problema neimplinirii Scripturilor, ci aceea a nemantuirii omenirii! Pt. ca Hristos n-a venit (numai) ca sa implineasca Scriptura, ci ca sa desavarseasca omenirea. Proorociile despre El n-au fost date pt. ca mai tarziu in timp El sa le adevereasca, nu acesta a fost scopul lor, ci acela de a face cunoscute SEMNELE venirii/persoanei Lui, la fel ca si in cazul apocalipsei. Asadar nu proorociile sunt conditia venirii Sale, ci venirea Sa este conditia pt. care au avut loc proorociile.

Afirmi ca: "intr-o discutie teologica trebuiesc lasate crezul religios personal si credinta in sine la o parte. Daca nu o facem, atunci discutia o sa aibe o natura "credincioasa" dar nu teologica ( teos= zeu, logos= a vorbi ) si atunci nu mai e necesar sa ne pierdem timpul despicand firul in 4." Teologie (din greaca) nu are intocmai sensul dat de tine. Theos inseamna Dumnezeu (zeu daca vrei tu neaparat) iar logos inseamna cuvant. Prin urmare teologie se traduce prin "Cuvantul lui Dumnezeu", adica Fiul lui Dumnezeu. Vorbirea "teologica" (vorbirea despre Dumnezeu) in afara crezului religios personal ("credintei in sine") este vorbire in afara lui Dumnezeu si nu mai este teologica, daca-mi permiti sa-ti atrag atentia. Poate fi cel mult "logica", va fi cu siguranta profana si, repet, in nici un caz despre Theos. Cum ai putea patrunde spiritual asa niste lucruri sau vorbi despre ceva ce nu cunosti si nu poti patrunde cu sufletul? Ca unde e loc numai de logica, nu prea mai ramane pt. simtirea interioara. Eu incerc pe cat posibil sa nu despic firul in 4, cum zici tu. Iti fac cunoscute unele chestiuni, daca vrei, dar sa stii ca n-am sa arunc margaritarele credintei in gura porcilor fiindca, asa cum zice Hristos, daca fac aceasta porcii se pot intoarce spre mine sa ma rupa. Eu iti spun o data, de doua ori, poate si de noua ori, dar dupa aia nu mai avem ce "teologhisi" impreuna, daca vad ca doar te prefaci a asculta ceea ce zic.

Toti invatam cate ceva in viata asta, mai mult sau mai putin. Eu nu dau sfaturi nimanui, atrag atentia asupra unor lucruri si atat. Ca o fac cu ceva ravna, nu mi-e rusine si nu ma tem de reactiile nimanui. Fiecare va da socoteala si pt. tot cuvantul rostit, la vremea cuvenita. Ceea ce stiu spun cu tarie fiindca nu stiu de la mine insumi, ci de la cei care au experimentat timp de 2000 de ani si-au pus in valoare aceasta stiinta despre Dumnezeu. Eu doar vorbesc despre ele. Daca nici macar vorbele nu sunt suferite, atunci cum ar mai putea sa fie suferita viata dupa preceptele Scripturii?!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

UEIT: Cred ca argumentele pe care le aduci privitor la relatia stiinta religie nu sunt fondate. Iata de ce:
"Intotdeauna va exista un punct in care stiinta se va bloca, facand loc nespusului si inexplicabilului, a ceea transcende Limitarile umane."
1) Faptul ca anumite lucruri sunt necunoscute astazi nu implica faptul ca maine nu vor fi explicate pe cale naturalista. Experienta de pana acum ne sugereaza acest fapt"miscarea nu poate exista fara existenta unei forte la fel cum nu exista efect fara de cauza"

GIO: Faptul ca ,prin inspiratie divina, oamenii gasesc metode de a numi si a identifica anumite fenomene in univers , nu demonstreaza nimic..tot ce face omul este sa devina constient de legile perfecte ale creatiei, sa puna etichete si sa pretinda ca detine adevarul suprem…In viitor stiinta se va dezvolta din ce in ce mai mult, oamenii vor deveni constienti de aspecte pe care noi nu le putem inchipui inca, insa rationamentul dumneavoastra pica la fel de usor cum spuneti ca pica al meu: mergand inapoi pe linie stiintifica, pana la originea lucrurilor, tot la un pct mort se ajunge, la punctul primordial si Unic al existentei

UEIT-1) Fizica cuantica ne spune ca exista efect fara de cauza.

GIO-Si stiinta isi are limitarile ei..probabl ca sunt lucurri mult mai subtile la mijloc, de care inca fizica cuantica nu a devenit constienta.de asemeni,realitatea divinitatii si createi in sine este rupta atat de cauza si efect, transcendand aceste aspecte ce limiteaza si divizeaza, dupa un anume punct.

UEIT-4) Daca nu exista efect fara cauza atunci pe Dumnezeu cine l-a cauzat?

GIO-Lumea existentei fizice , este o lume Cauzala, supusa transformarii, alterarii si continuei evolutii..Dumnezeu este Imuabil,ne creat , etern, impersonal,atotcuprinzator, atoatestiutor si auto-suficient.EL nu are nevoie de noi, se afla dincolo de dorinta sau orice limitare umana.Pana si faptul ca il numim si ii atribuim anumite atribute este absolut ridicol, considerand adevarata natura a divinitatii.

UEIT-Nu cunosc nici un exemplu de vis premonitor sau "deja-vu" care sa nu poata fi explicat decat prin existenta transcedentului. Din cate stiu eu toate studiile stiintifice care au abordat aceste fenomene au avut rezultate negative. Intuitia nu are nimic miraculos.

GIO-Eu cunosc exemple clare, chiar personale!NU vi s-a intamplat niciodata sa visati un loc pe care nu l-ati vazut niciodata sau o situatie anume si mai tarziu, peste ani, sa va aveti ocazia sa vizitati chiar acel loc si viata sa ava duca in eact situatia de mult visata??Mie da!Si nu o singura data.Dar banuiesc ca asta tine de perceptiile spirituale, aferente sufletelor deschise spre Mister.


"daca intr-adevar nu ar fi nici un Creator si sufletul nu ar exista sau ar inceta sa existe odata cu degradarea corpului fizic, atunci intreaga istorie a umanitatii nu ar fi decat un circ,iar marile minti si spirite ale diferitelor epoci, niste clovni!"

UEIT-1)Un argument foarte slab. Multe lucruri sunt neplacute (bolile, dezastrele naturale) si cu toate astea sunt reale. Universul nu pare a fi interesat de sperantele noastre.

GIO-Universul cauzal este direct interesat de sperantele noastre si mai ales de actiunile noastre.Prin ceea ce facem , noi insine devenim clipa de clipa creatori, prin simpla exercitare a liberului arbitru.

UEIT-3)As spune dimporiva ca in cazul in care religia crestina de exemplu este adevarata istoria este un circ. Viata tuturor oamenilor nu a avut valoare intrinseca, a fost doar o insiruire de teste la care Dumnezeu i-a supus asemeni unor cobai intr-un labirint (desi evident stia de la inceput rezultatul) pentru ca mai apoi marea majoritate sa fie trimisi spre tortura eterna in timp ce cativa isi vor petrece eternitatea cantand imnuri de slava si bucurandu-se la vederea suferintei pacatosilor din iad (care pot fi frati, parinti, copii, prieteni).

GIO-Personal nu cred in existenta raiului si a iadului in sensul dezvoltat de credinta crestina(in interpretarea data de unii si altii)…argumentul dumneavoastra are sens atata timp cat as fi de acord ca unii merg in rai si unii in iad .Dar asta ar dovedi limitare din partea creatorului insusi, si este un alt subiect , la fel de vast.

UEIT-1) Este fals ca, in caz ca Dumnezeu nu exista nu pierzi nimic. Pierzi timp, bani, crezi toata viata intr-o minciuna, unii si-au pierdut chiar viata.

GIO-MeSajul de baza al tuturor marilor religii si cai spirituale este :Iubirea,pacea si unitatea!IN general cei ce practica o anume credinta sau macar admit existenta unui creator suprem, iubesc pe cei din jurul lor cu dezinteres, isi servesc semenii cu devotiune, incearca sa devina mai desavarsiti in fiecare zi, nu ucid, nu se ataseaza de partea materiala pana la obsesie, nu mint , sunt generosi , muncesc cu devotiune, in permanenta lucrand pentru dezvoltarea umanitatii.Iar cei care isi pierd si viata, din dragoste de Dumnezeu, sunt cei mai norocosi dintre noi, si chiar acest fapt este o dovada esentiala a existentei lui Dumnezeu.Daca dumnezeu nu exista pierzi: bani,timp, crezi intr-o iluzie, si unii chiar au murit pentru asta…Dar daca Dumnezeu exista?? Poti pierde aspecte mult mai pretioase decat cele practice pe care le-ati dat dvoastra exemplu.printre care confort sufletesc, intr-un plan nesupus timpului, unde vei sta intr-o stare de involutie spirituala si indepartare de dumnezeu ..si e mult mai dureros decat a crede in ceva ce poate nu exista,pierzand timp si bani, dar traindu-ti viata curat si frumos.

UEIT-2) Justetea argumentului depinde de probabilitatea existentei lui Dumnezeu, care este mult sub 50%. Daca neglijam acest fapt ar trebui sa credem si in Mos Craciun, ca, nu-i asa, daca nu exista nu pierdem nimic, iar daca exista ne aduce daruri

GIO-.-probabilitatea existentei lui Dumnezeu este de 100 la suta.Dumneavoastra ce sursa ati folosit pentru aceasta afirmatie(50 la suta)?Eu am folosit puterea ratiunii mele, ani de cautare si milioane de intrebari, inima si chiar sufletul pe care El mi l-a daruit.

UEIT-3) Exista mii de religii, majoritatea incompatibile. Nu poti fi si crestin si musulman, iar daca alegi gresit, desi crezi, mergi tot in iad. Este posibil ca religia corecta sa fi disparut sau sa nu fi aparut inca. Prin urmare nu ai de ales intre doua ci mii de posibilitati, sansele de reusita fiind prin urmare aproape nule.

GIO-Daca alegi cu un ochi vigilent, sansele sunt mai mari decat doriti dumneavoastra sa credeti ca sunt de fapt.Cuvantul lui Dumnezeu insusi, are putere creatoare si insamantat in inima la momentul potrivit poate trezi din punct de vedere spiritual, pana pe cel mai intunecat ,ignorant si indepartat de adevar suflet.De fapt , poti fi de toate de odata …Eu cred ca : moise, noe, avram, budha, krishna, zoroastru, mohammed,bab, baha’u’llah si multi alti profeti de care istoria nu este constienta, au adus acelasi mesaj umanitatii, in esenta lui unic si neschimbat.Singura incompatibilitate a diferitelor mari religii consta in legile sociale ,ce au fost schimbate si denaturate, in timp, chiar de oameni(de obicei chiar de liderii lor spirituali) in scopuri egoiste ,sau care pur si simplu sunt diferite pentru ca la momentul revelatie, necesitatile societatii din respectivele timpuri, erau diferite.Asadar eu sunt crestin, musulman, zoroastrian,hindu…totul la un loc,pentru ca vad unicitatea creatie dar mai ales unitatea ei.Si asta se numeste ca sunt baha’i

UEIT-4) Este posibil ca Dumnezeu, chiar daca exista, sa aprecieze ratiunea si nu credulitatea, iar credinta sa fie astfel un alt test la care oamenii sunt supusi. In aceasta ipoteza, crezand mergi in iad.

GIO-Este posibil ca Dumnezeu,daca exista, sa aprecieze atat permanentii cautatori, cat si pe cei care pur si simplu cred.Ideala este o moderatie intre cele doua. A fi cautator dar nu a lasa puterea ratiunii sa te duca pe fagasuri pur materialiste si a crede dar nu orbeste, in traditii si dogme neverificate ci doar transmise din generatie in generatie.Noi nu putem stii ce apreciaza El,pentru ca se afla dincolo de astfel de limitari. La fel de bine, Stiinta poate fi testul cel mai de pret la care omul este supus..(vezi clonarea, unde oamenii au inceput sa se creada dumnezei,NEGAND EXISTENTA DIVINITATII, pentru simplul fapt ca au descoperit cum sa creeze viata singuri, …folosind totusi ceva preexistent, ce nu depinde de puterea omului de a crea.

UEIT-5) Nu poti crede la comanda si e o prostie sa crezi ca Dumnezeu nu-si da seama ca nu crezi cu adevarat si ca ai facut un calcul egoist.

GIO-Corect, de aceea drumul unui cautator este intortocheat dar in final atat de frumos.Cred ca dumneavoastra sunteti un cautator

UEIT-6) Credinta nu este suficienta. Fiecare religie are o serie de alte conditii necesare salvarii.

GIO-Adevarat ; a marturisi apartenenta la o anume religie sau cale spirituala,nu este de ajuns.Este timpul faptelor,ci nu al cuvintelor.Numai bine!

O mica paranteza: Sunt nou in acest forum dar am citit mesajele voastre. Cred ca se scapa un aspect important.
Trebuie sa dau un exemplu real:
In America, nu stiu cand, s-a facut un sondaj telefonic cu privire la lansarea unui produs sau serviciu (nu stiu exact). Pe baza rezultatelor testului s-a lansat respectivul produs. A fost un fiasco total. Trebuia gasita cauza. Ei bine, cauza era sondajul. In cazul unui sondaj se chestioneaza oameni din toate paturile sociale, cu diferite surse de venituri pentru a obtine o imagine a produsului la nivelul intregii societati. Din pacate, cei care aveau telefon erau cei cu resurse materiale bune si foarte bune. A fost omisa deci o mare parte a populatiei.
Revenind la oile noastre, adica bio sau nu si legand exemplul de mai sus de comunitatea noastra, a celor ce navigheaza pe Net, vedem ca, in Romania, accesul la retea se plateste destul de scump. In proportie (zic eu de 90%) utilizatorii de Net sunt cei cu venituri medii si mari. Dar marea masa sunt cei cu venituri mici sau foarte mici. O tara sanatoasa inseamna toti oamenii sai sanatosi si nu gruparea in enclave de "sanatate" alimentara sau nu. Prietenii, iubitii, apropiatii nostri pot fi sau nu din aceste enclave. Presiunea, fobia chiar de "a manca Bio EU" nu ne transforma treptat oare in niste egoisti orientati catre cuvantul EU? Oare nu stabilim chiar acum o enclava in care NOI mancam Bio si de restul prea putin ne intereseaza? Sunt de acord ca lucrurile se misca in intreaga lume, dar este foarte greu sa mananci Bio cand ai un salariu mic, copii de intretinut, cheltuieli, facturi de platit. Toate acestea iti dau un buget extrem de mic pentru cosul de alimente. Si inevitabil alegi ce este mai ieftin. Care din pacate nu este Bio.
Precum ati punctat si voi, persoanele obeze sunt cele cu venituri mici in America. In Romania sunt cei slabi si anemici, predispusi la boli si constransi la degradare umana. Un popor este suma indivizilor sai si nu individualitati in sine. De aceea o Europa, o America considera acest popor ca fiind unul de manelisti, hoti si tigani. E ca la alegeri, conteaza majoritatea. Si NU poti spune despre TINE ca esti o picatura de apa pura(care mananca Bio) daca traiesti intr-o balta, oriunde in lume ar fi acea balta.

epoca noastra pune semn de egalitate intre slab si valoare. astfel cine este slab si bine intretinut inseamna ca merge la fitness, face sport, are bani deci are valoare.
al doilea plan este acela al calitatii mancarii. mancarea ieftina ingrasa, ca de exemplu tocana de cartofi cu sos si multa paine.....
steack si peste la gratar si sushi nu ingrasa.....asadar iar mijloacele financiare isi spun cuvantul.....deh

1. Care este cuvantul favorit
onoare
2. Care este cuvantul cel mai putin favorit
ipocrizie
3. Ce va face placere in mod deosebit
dragostea implinita
4. Ce va displace cel mai mult
Cruzimea si sadismul oamenilor
5. Care este injuratura favorita
pushca mea
6. Ce sunet va place
cantecul greierilor in noptile de vara
7. Ce sunet/zgomot va displace
soneria de la intrare duminica dimineata
8. Ce alta profesie v-ar place sa practicati
psiholog
9. Ce alta profesie nu ati practica nici in ruptul capului
administrator de retea :)
10. Daca Raiul exista, ce ati dori sa va spuna Domnul cand ajungeti la Portile Raiului.
“iti mai dam o sansa :)”

Opozitia s-a nascut in Iasi
Iasiul parea cumva pregatit pentru o actiune anticeausista si chiar anticomunista. In februarie 1983 actionase in oras un mic grup de studenti – intre care si Sorin Ovidiu Vantu – care fabrica manifeste batute la masina de scris si le imprastia in oras.

IMPOTRIVA! Locuitorii din Iasi au fost chemati prin manifeste si telefonic sa se opuna
Unul dintre manifeste, intitulat "Curaj, moldoveni!", indemna explicit la revolta impotriva lui Ceausescu. Descoperiti la inceputul lunii martie prin identificarea particularitatilor grafice ale masinii de scris folosite, studentii sunt anchetati si avertizati. La 28 martie 1983, "Consiliul de Stat adopta decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor si al masinilor de scris, prin care se introduce controlul politienesc asupra folosirii acestor aparate".
LUMINA, SA INVATAM! In februarie 1987, se produsese o neasteptata manifestatie a studentilor ieseni, provocata de conditiile de trai din caminele studentesti. In iarna 1986-1987, in Romania se inregistrasera temperaturi de –20 grade Celsius, cu o minima in Moldova de – 26 grade Celsius. Securitatea judetului Iasi a trecut atunci printr-un moment dificil, care se va repeta identic la Brasov, in noiembrie. Ea a informat din timp asupra pregatirii manifestatiei, aratand si cauzele – conditiile insuportabile din camine –, dar Comitetul Judetean de Partid nu a luat nici o masura. In acea zi de 16 februarie 1987 – arata col. Ciurlau, seful Securitatii Iasi –, studentii scandau: "Lumina, sa invatam!", "Apa, sa ne spalam!". "S--au oprit in Piata Unirii, au cantat imnul tarii, care era atunci, si pe la 12:30 au ajuns la camine si s-au culcat. Intre timp se daduse drumul la lumina, la caldura." A urmat insa imediat greva de la Uzinele Nicolina.
LA NICOLINA. La 16 februarie 1987, se declanseaza la Uzinele Nicolina o greva spontana, care il are drept protagonist pe Titi Iacob, rectificator, credincios al Bisericii Crestine dupa Evanghelie. "In fata primului secretar si a altor activisti de partid, a cerut drepturi pentru muncitori: duminica libera, salarii omenesti, caldura si lumina, alimente in magazine." Si in acest caz, Securitatea l-a informat pe primul secretar asupra faptului ca plata intarziata si diminuata a salariilor va duce la o incetare a lucrului in ziua de 16 februarie, simultan cu miscarea studenteasca. La fel se va intampla si la Brasov – puterea locala va ignora informatia, incercand apoi sa o ascunda de Bucuresti. Colonelul Ciurlau ii raporteaza generalului Vlad, care il pune in garda pe primul secretar. Acesta reactioneaza violent, anuntand destituirea lui Ciurlau si telefonand unor lideri ai partidului, membri in CPEx, pentru a protesta pentru "abuzurile" Securitatii.
REFUZUL. In momentul izbucnirii grevei de la Nicolina, primul secretar ordona Militiei sa intervina in intreprindere, sa imprastie grupul de grevisti si sa-i aresteze pe capi. Inspectorul MI si seful Securitatii refuza. In aceste conditii, primul secretar abordeaza direct Sectia militara a CC, cerand destituirea conducerii Securitatii Iasi si arestarea col. Ciurlau. Gen. Vlad il va trimite de urgenta la Iasi pe col. Ratiu, seful Directiei I, pentru a aplana lucrurile. Cu aceasta ocazie, col. Gheorghe Ratiu va arata "pericolul lipsei de prevedere si de masuri, in conditiile intensificarii actiunilor ostile Romaniei, inclusiv de peste Prut". Conducerea politica a Iasiului va anunta la Bucuresti ca greva de la Nicolina a fost generata de membrii unei secte – trimitere la credinta lui Titi Iacob – si ca a fost o provocare straina dezamorsata de activul de partid din intreprindere, explicatie care a multumit conducerea centrala.
CONSTIINTA NATIONALA. Evenimentele din decembrie 1989 de la Iasi trebuie incadrate si intelese intr-un context specific marelui oras moldovean. In primul rand, lasand la o parte orice tentatie spre patriotismul local al eroilor acelei tentative de revolta, Iasiul a fost, era si continua sa fie un centru cultural si traditional foarte puternic. Din punct de vedere al intensitatii vietii culturale, Iasiul este cel mai important centru al tarii, prin mediul spiritual laic si religios de inalta calitate si consistenta, prin permanenta aplecare asupra traditiei culturale si istorice a provinciei, prin unul dintre cele mai solide centre istoriografice si arheologice, prin faima si valoarea Universitatii, prin personalitatile ramase in oras si atasate orasului, Moldovei si problemei romanilor de peste Prut. Sa nu uitam ca Iasiul a fost centrul miscarii nationaliste romane! Primul supus influentei si agresiunii tariste si bolsevice, Iasiul a rezistat si prin dimensionarea, uneori pana la exces, a reactiei sale nationaliste. In Iasi aparea o presa literara foarte ofensiva, care dadea mereu bataie de cap cenzurii. Toate aceste elemente de imagologie urbana si regionala sunt amintite pentru a sublinia ca orice miscare de protest sau de revolta la Iasi, indiferent ce cauza sociala sau economica ar fi avut, a fost intotdeauna preponderent politica, iar caracterul preponderent politic a fost dat mereu de substratul national al intelegerii profunde si lucide a intereselor nationale. Chiar si Dan Petrescu, un anticomunist notoriu, dar rezervat in ceea ce priveste nationalismul, se manifesta cu scopul de a trezi constiinta nationala a romanilor in contrast cu delirul propagandistic al dictaturii ceausiste.
"JOS COMUNISMUL!" Altfel spus, la Iasi, spre deosebire de alte centre protestatare notorii ale tarii – Brasov, Petrosani, Bucuresti –, unde de la nemultumiri sociale se ajungea conjunctural la continut politic, sursele economice sau sociale ale protestului iesean au avut intotdeauna o directie ideologica precisa spre interesul national, fiind privite ca anomalii, abuzuri sau erori economice si sociale ale Puterii care slabeau, destructurau sau distrugeau elemente definitorii ale natiunii. De aceea, erorile si abuzurile lui Ceausescu erau privite la Iasi ca antinationale, nu neaparat ca expresie a tipologiei unei dictaturi personale. Dupa 1986, protestul unor grupuri intelectuale a fost direct anticomunist, influentat la fel de direct de evolutia liberalizarii Estului si de ideea folosirii acelui moment pentru o rasturnare de sistem, nu pentru o perestroika. Subliniez aici ca fenomenul "graffito" de la Iasi – inscriptionare pe ziduri a unor mesaje – a avut mult inaintea altor orase un continut explicit anticomunist, cea mai fecventa inscriptie find "Jos comunismul!". Nuantele acestea erau transmise de intelectualitate, de preotii ortodocsi si catolici in permanenta catre muncitori printr-o multitudine de mesaje. Iasiul avea si o traditie muncitoreasca aparte, imbogatita de conflictul dintre propaganda si actiunea bolsevica si miscarea nationalista muncitoreasca din oras intre 1917 si 1920, de permanentele instigari sovietice ale muncitorimii iesene pana in 1944, precum si de interesul privilegiat acordat de regimul comunist industriei iesene, considerate ca facand parte din "avangarda miscarii muncitoresti" din Romania. In oras se aflau doua unitati industriale importante: Uzinele Nicolina si Combinatul de Utilaj Greu (CUG), un mamut energofag, care in ultimii 5 ani, inainte de 1989, supravietuia numai din comenzi pentru URSS, niciodata livrate la timp. In iarna anului 1985 autorul acestor randuri a vazut la fata locului cuptoarele de la CUG Iasi cu topitura racita si cu zapada asezata in ele ca urmare a faptului ca ningea prin plafoanele halelor. In aceasta conjunctura, pentru ca o revolta la Iasi sa aiba succes, ea trebuia sa indeplineasca anumite conditii care presupuneau constituirea unui nucleu al intelectualitatii iesene, preluarea initiativei si conducerea actiunii – pentru a proiecta si mentine caracterul politic al revoltei –, si realizarea unei legaturi organizatorice intre acest grup si muncitorime, astfel incat forta protestului social si economic sa fie canalizata direct spre finalitatea sa politica. Un astfel de grup a aparut la Iasi in decembrie 1989.
GRUPUL LUI DAN PETRESCU


PIATA UNIRII. In acest loc trebuia sa izbucneasca Revolutia Romana
La Iasi isi continua activitatea opozitionista Dan Petrescu, acesta acordand un interviu ziarului Liberation in ianuarie 1988, care se intitula "Nu Ceausescu este singurul vinovat" si se incheia cu fraza: "Este mai usor sa-l omoram pe Ceausescu, decat sa schimbam sistemul". In octombrie 1989, Dan Petrescu da un interviu telefonic postului de radio Europa Libera, in care anunta ca intra in greva foamei si se pronunta cu temeritate si cu argumente impotriva realegerii lui Nicolae Ceausescu la Congresul din noiembrie. Retinut pentru cateva ore, el este eliberat si supus la domiciliu fortat. Ca urmare a transmiterii interviurilor lui Dan Petrescu si Luca Pitu, o lista de protest se completeaza cu 11 semnaturi, inclusiv a Doinei Cornea. Directia I a Securitatii considera miscarea ca nesemnificativa.
Aparitia Frontului Popular Roman
Initiatorul (grupului de rezistenta anticomunista de la Iasi) a fost Stefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetari Stiintifice si Inginerie Tehnologica pentru Utilaj Metalurgic si Prese (CCSITUMP) cu sediul in incinta CUG Iasi. Acesta l-a contactat in luna august pe Cassian Maria Spiridon, inginer la aceeasi institutie si scriitor. Intr-un program de televiziune dedicat Revolutiei din decembrie 1989, Stefan Prutianu va declara: "Era o oarecare inconstienta, adesea si o nebunie, nu o simpla dorinta de aventura. Ideea era de a provoca o comunicare, de a crea o retea de persoane prin care o soapta din gura in gura sa ne lege intr-o conspiratie. Frontul Popular Roman le spuneam ca este o organizatie secreta, puternica. Ea inca nu exista, el se initia, era la inceput".
MODELUL. Intre 7 si 10 noiembrie, la Chisinau se desfasurase o actiune violenta prin care nucleul nationalist autentic incercase sa dea un caracter antisovietic miscarii. La 16 noiembrie, seful comunistilor din RSS Moldoveneasca este inlocuit de Petru Lucinschi. Acesta, impreuna cu Mircea Snegur reprezentau varful echipei gorbacioviste. Revista Literatura si Arta, publicatie care conta drept oficios al Frontului Popular din Moldova, "va declansa un desantat cult al personalitatii domnilor Petru Lucinschi si Mircea Snegur". In plus, asa cum am enuntat deja, din februarie 1989, iesenii ascultau la Europa Libera tot felul de mesaje incurajatoare venite de la Chisinau. Nestor Rates si N.C. Munteanu vor aminti zece ani mai tarziu cum au fost contactati de doua personalitati basarabene, Ioan Druta si Ilia Constantinovschi, despre care au aflat mai tarziu ca primul provenea din anturajul lui Gorbaciov, iar al doilea fusese colonel KGB in anii '50. In primul interviu acordat de Mircea Dinescu dupa Revolutie lui Mircea Nedelciu, cunoscutul disident arata ca l-a cunoscut pe acel colonel KGB: "Eu am cunoscut un batran scriitor emigrat in URSS, Ilia Constantinovski, care spunea: "In socialism, anii trec foarte usor, zilele trec ingrozitor de greu"".
FARA TEAMA. Data convenita de initiatori pentru aparitia formala a Frontului Popular Roman este 27 noiembrie 1989, data la care cei doi au hotarat sa-l constituie si sa-i dea un nume stabil. Primii cu care au luat legatura Prutianu si Cassian Maria Spiridon au fost poetii Aurel Stefanachi si Nicolae Panaite. Acestia erau de mult sub observatia Securitatii, suportand si niste perchezitii. Fiind vazuti de mai multe ori in anturajul altor scriitori tinuti sub observatie la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti si avand in vedere mediul viciat de delatiune de acolo, cei doi ieseni au intrat de la inceput in vizorul Securitatii. Aurel Stefanache, aflat la Bucuresti inca din 8 noiembrie, va anunta cel putin 20 de scriitori ca la Iasi se organizeaza un grup de rezistenta anticomunista, Stefanache facand acest anunt deliberat si constient ca Securitatea va afla foarte repede de ei. Cel putin in zona grupului Stefanache-Panaite-Cassian Spiridon, hotararea de a actiona trecuse deja peste orice forma de teama. La debut, micul grup gandeste sa lanseze o serie de scrisori la postul de radio Europa Libera, insa, observand rezultatul nul al demersurilor grupului Dan Petrescu, membrii grupului renunta la aceasta idee si hotarasc sa organizeze o maniestatie anticomunista, anuntata prin manifeste. Totodata, ei decid sa dea un caracter organizat si conspirativ Frontului Popular Roman. Fiecare membru trebuia pentru inceput sa contacteze alti trei colegi sau cunoscuti si acestia, la randul lor, sa anunte fiecare pe alti trei s.a.m.d.
RAMIFICATIILE. O prima ramura desprinsa din nucleul central a fost cea a inginerului Ionel Sacaleanu (CCSITUMP). O alta, care se va dovedi foarte activa, va porni de la inginerul Georgel Morariu si va ajunge la fratii Emilian si Dan Stoica, ei aflandu-se in legatura cu Petru Fodor, Vasile Ilascu, Vasile Bebe Sfidineac. Grupul de la CUG Iasi a intrat apoi in legatura – in jurul datei de 1 decembrie, prin Stefan Prutianu – cu Titi Iacob de la Uzinele Nicolina, care la randul sau il contacteaza pe inginerul Petrica Duse, de la aceeasi intreprindere. O alta ramura a Frontului l-a avut ca initiator pe inginerul Vasile Vicol. Securitatea a aflat de aceasta initiativa inca de la constituirea grupului de la CUG, avand in vedere ca toti cei patru membri fondatori ai Frontului Popular de la Iasi se aflau sub urmarire informativa, iar Titi Iacob, ca fost luptator anticeausist notoriu, era sub urmarire permanenta. Conform unui fost ofiter al Directiei I a Securitatii, "la inceput, urmarirea persoanelor de la Iasi a vizat stabilirea caracterului organizat al activitatii lor (pentru a putea fi incadrate la "complot", n.a.) si a avut initial un aspect strict local, judetean. La un moment dat insa, unii membri ai grupului, incercand sa-si extinda reteaua organizatorica, au dat peste indivizi care erau la randul lor urmariti, pe contraspionaj, pentru legaturi cu sovieticii. Din clipa aceea s-a intrat intr-o misiune combinata si a intrat pe fir Bucurestiul. Treaba a luat amploare si mijloacele puse in miscare pentru cunoasterea actiunii s-au diversificat. Baietii de la CUG cazusera (fara sa vrea, n.a.) pe o operatiune in curs a sovieticilor".
OPERATIUNEA MOSCOVEI. Operatiunea sovietica viza mai de mult mediul muncitoresc, in care reusise o serie de penetrari. Cele mai multe fusesera realizate cu acoperirea misiunii – adica nu li se spusese ca este vorba de o operatiune a URSS –, dar au fost si cateva situatii in care, suspectat asupra provenientei sale, agentul sovietic a dat de inteles ca aceasta corespunde realitatii, dar numai in contextul liberalizarii din Basarabia, care ar trebui facuta si in Moldova de dincoace de Prut. Apoi, daca purtai o discutie cu un ziarist sovietic intr-un restaurant si acesta iti vorbea de Gorbaciov si de nevoia de a-l schimba pe Ceausescu, nu trebuia sa fii prea versat ca sa-ti dai seama cu cine stai de vorba in realitate. In general, fosti ofiteri de Securitate implicati in operatiunea de la Iasi afirma ca reusisera sa identifice si sa preia sub control aproape toate retelele folosite de sovietici la Iasi. In plus, ascultarea si decriptarea comunicatiilor peste Prut era facuta intens si de Securitate, si de Armata. Imediat ce erau efectuate contacte cu revolutionari ieseni, agentura sovietica transmitea la Centru, care se afla pe teritoriul Basarabiei, evolutia legaturii. Avand si datele furnizate de reteaua de informatori, Securitatea detinea informatii din cel putin doua surse, cat se poate de timpuriu, astfel ca a declansat o operatiune de identificare si monitorizare a grupului revolutionar.

UM 0110 IN ACTIUNE. Grupul Frontului Popular Roman era mult mai periculos pentru securitatea statului comunist si pentru regim prin doua aspecte decisive: avea un contact direct cu mediul muncitoresc si era cel mai indicat la folosirea sa de catre agentura sovietica datorita coincidentei de scop final – revolta populara. Pentru a preveni declansarea revoltei, Securitatea Judetului Iasi a primit sprijinul Directiei conduse de generalul Victor Neculicioiu. Acesta era seful UM 0110, adica al asa-numitei unitati anti-KGB. Informatia este importanta pentru ca, prin nivelul de reprezentare si prin misiune, aceasta delegare arata clar ca Securitatea avea informatii despre o implicare importanta a serviciilor secrete sovietice. La 12 iunie 1994, in timpul audierii la Comisia Senatoriala, generalul Neculicioiu a declarat: "In 14 decembrie eu am fost trimis la Iasi cu o echipa care, pe specificul meu, sa vada implicarea rusilor. Adica s-a semnalat ca acolo, cum s-a raportat la conducere, precis nu stiu, ce mi s-a spus mie, ca acolo urmeaza sa fie o actiune mai de anvergura si toata treaba a fost ca trebuie sa vad implicarea rusilor in ceea ce inseamna ca vor sa faca aia acolo. Sa scoata, dupa cate am inteles, lumea in strada. S-au dat niste manifeste, cand am ajuns eu acolo, de fapt in 15 dimineata, am fost pus in tema mai exact, erau 2 sau 3 insi retinuti. Si declarasera deja ca unul a facut o organizatie de recrutari din astea, nu stiu daca e bine spus in piramida – el recruta pe unul, si ala trebuie sa recruteze alti 3 – ceva de genul asta; o scamatorie. Manifestul, ce spunea acolo, ca trebuie ca tara noastra sa adere la perestroika. Deci avea o tenta oarecum ruseasca. O fi mana rusilor, n-o fi mana rusilor? Si am mers si cu niste ofiteri din cadrul unitatii, pe rusi, pe alte categorii, sa vedem ce fac rusii. E drept ca zona era batuta de rusi; aveau oameni care ii tineau la curent si cadre de informatii de la ambasada".

Cassian Maria Spiridon explica felul in care s-a format nucleul miscarii revolutionare de la Iasi: "Ideea cu miscarea din 14 decembrie a pornit de la Frontul Popular din Republica Moldova. Noi ne uitam la televizor, vedeam ca Frontul Popular de dincolo de Prut este o forta politica suficient de puternica pentru a impune limba romana, alfabetul latin – in conditiile in care regimul sovietic impusese alfabetul chirilic, limba rusa ca limba de stat – si atunci, mai in gluma, mai in serios, impreuna cu cativa colegi de la Istitutul unde lucram atunci – Institutul de Cercetari pentru Utilaj Metalurgic si Prese, care era pe langa CUG – am hotarat sa facem si noi un Front Popular. Pas cu pas, ideea a prins contur si s-a transformat in realitate". Postul de televiziune Chisinau transmitea toate mesajele gorbacioviste, buletinele de stiri de la Moscova, precum si desfasurarea evenimentelor din republica in sensul transformarilor dictate de scenariul KGB-ului.

NAIVII
Conform versiunii publice, liderii Frontului Popular Roman de la Iasi au hotarat, incepand cu data de 10 decembrie 1989, sa organizeze un miting in Piata Unirii, "unde cativa dintre noi trebuiau sa vorbeasca: Stefan Prutianu despre starea economica, Titi Iacob despre starea deplorabila a muncitorilor, iar eu (Cassian Maria Spiridon, n.a.) despre dezastrul din cultura". Au fost scrise de mana sau stampilate cu guma cateva mii de manifeste (tip fluturasi) care chemau populatia la adunare in Piata Unirii in ziua de 14 decembrie, iar unii cetateni au fost apelati telefonic si informati asupra mitingului de protest. Unele manifeste au fost amplasate in cutiile postale de la parterul unor blocuri de locuinte, altele au fost duse in pachete si lasate la poarta caminelor studentesti. Cassian Maria Spiridon nu crede in versiunea unei scurgeri de informatii din interiorul grupului, dar este convins ca felul primitiv si amator in care au actionat la raspandirea manifestelor si purtarea convorbirilor telefonice au dus la identificarea rapida a autorilor de catre Securitate. Din investigatia autorului izvoraste o cu totul alta concluzie: au fost identificati inca de la primele miscari, din cauza legaturilor cu grupul masiv de informatori de la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti, dar Securitatea era interesata de legatura lor peste Prut. (...)
Fragment din volumul "Istoria loviturilor de stat in Romania – o tragedie romaneasca” de Alex Mihai Stoenescu, Editura RAO-2004
.

• denumit si Golden complex, poate declansa forte compensatorii foarte mari, transformandu-se intr-un aparent complex de superioritate. Uneori se cristalizeaza in jurul unei infirmitati reale, adesea insa poate impulsiona si conduite brutale, despotism acaparare etc.
• ansamblu de reprezentari, atitudini si conduite legate de un sentiment de inferioritate. Adler a dat o semnificatie centrala acestei notiuni, pe care o leaga de un deficit fizic real, de o inferioritate organica, morfologica sau functionala. Acordandu-i valoare etiologica, ii descrie efectele de supracompensare.
Complexul de inferioritate se leaga indisolubil de numele marelui psihanalist german Alfred Adler, insa radacini putem gasi si-n filosofia inceputului de secol XX la Friedrich Nietzsche in lucrarea "Asa grait-a Zarathustra ".
Teoria lui Alfred Adler incearca sa explice nevrozele, afectiunile mentale si mai general, formarea personalitatii prin reactii fata de inferioritati organice, aparute in copilarie, oricat de neinsemnate, morfologice sau functionale ar fi ele: "Defectele constitutionale si alte stari analoge din copilarie duc la aparitia unui sentiment de inferioritate care necesita o compensare in sensul exaltarii sentimentului personalitatii. Subiectul isi stabileste un scop final, in intregime fictiv, definit prin vointa de putere, scop final care pune in slujba sa toate fortele psihice".
Adler revine asupra acestui concept in "Sensul vietii", in special datorita unor critici ale parintelui psihanalizei la adresa psihologiei individuale adleriene, critici cu adevarat juste, insa pe fondul subiectiv al deteriorarii relatiei dintre cei doi.
Freud a demonstrat caracterul partial, nesatisfacator si sarac al acestor conceptii, ce apartin primei parti, bazandu-se in special pe exemple din activitatea sa de cabinet. Aceste critici il fac pe Adler sa-si revizuiasca fundamentul teoretic, oprindu-se cu mai multa atentie asupra laturii social-umane, a nevoii de legaturi, de atasament, asupra a ceea ce el numeste "sentimentul de comuniune sociala"
De asta data, Adler vede sentimentul de inferioritate ca insusi "motorul" civilizatiei umane ("A fi om inseamna a te simti inferior."), acest "sentiment de insuficienta" fiind o suferinta pozitiva ,"fiinta umana fiind mai degraba orientata spre dominarea lumii exterioare, decat spre echilibru", avand ca fundament teza: "Corpul uman este construit in mod vadit pe principiul securitatii."
Totodata Adler afirma: "sentimentul de inferioritate domina viata psihica si se lasa clar sesizat in sentimentul de imperfectiune, de neimplinire si-n permanentele nazuinte ale oamenilor si umanitii"; apoi acesta insista asupra importantei sentimentului de comuniune sociala, spunand, si pe buna dreptate, ca sentimentul de inferioritate este rezultat al "marilor carente ale sentimentului de comuniune sociala".
De asemeni el revine si asupra complexului de superioritate, vazut ca supracompensarea sentimentului de inferioritate pe plan fantasmatic, ideal." Aspiratia catre putere il face pe individ sa se retraga din fata pericolului de indata ce pare amenintat de o infringere sau din cauza deficitului de comuniune sociala, ceea ce se manifesta prin lipsa de curaj ", "lumea sa ideala il farmeca atat de mult incat este preocupat de rezultatele socului". Consecintele acestei supracompensari sunt lipsa sentimentului de comuniune sociala, o imagine deformata asupra propriilor capacitati pe linia supraevaluarii acestora.
In final Adler nota: "insecuritatea vietii nu a gasit pana acum – in general o solutie mai buna decat aspiratia la putere".
In ceea ce priveste originea complexului (sentimentului) de inferioritate, Freud a facut cateva precizari fara a trata insa problema in mod sistematic: sentimentul de inferioritate provine din cele doua pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le poate suferi: pierderea iubirii si castrarea. "Un copil se simte inferior cand observa ca nu este iubit, ceea ce este valabil si pentru adult. Singurul organ care este intr-adevar considerat ca inferior il constituie penisul atrofiat-clitorisul fetitei."
Structural sentimentul de inferioritate traduce tensiunea dintre Eu si Supraeul care-l condamna. O asemenea explicatie subliniaza inrudirea sentimentului de inferioritate cu sentimentul de vinovatie, dar in acelasi timp face dificila delimitarea lor. Mai multi autori au incercat dupa Freud sa faca aceasta delimitare. Dupa D. Lagache, sentimentul de vinovatie depinde de "sistemul Supraeu-ideal al Eului", iar sentimentul de inferioritate de Eul ideal.

Preluat de pe http://www.actrus.ro/buletin/1_2000/INFERIORITATE.htm

Nu imi sta in fire sa atac la persoana, dar nu mi-am putut reprima cele mai ne-nobile sentimente cand am intrat pe al doilea subiect in noaptea
Daca citesc un pic conferinta erotica din care ai adus veninul dincoace, iti dau dreptate: Nu-ti sta in fire sa ataci la persoana. Mai repede la persoane.
In ce priveste reprimarea sentimentelor ne-nobile, poate ar ajuta daca ai reusi sa le dai voie celor nobile sa se intrevada macar cateodata.

oare aici numai unii au dreptul sa isi zica parerea cu valoare de adevar absolut?????????????????????
Ce subliniaza numarul semnelor de intrebare?
In ce priveste intrebarea, raspunsul este "Nu", si ca dovada pot cita o sumedenie din comentariile tale, care tintesc spre zone cu mult in afara unui radius pe care subiectiv l-as numi bun simtz, comportament social, etica, etc...

ma intreb daca toti suntem prosti si numai una e "in toate cele"...
Asta m-am intrebat si eu. Raspunsul meu a fost, ca probabil din punctul tau de vedere asa e.

Asta pt ca am considerat ca meriti o replica la fel de caustica precum interventiile dvs....
Replica ta nu mi s-a parut deloc caustica. Mai mult asa, ca o bata ciobaneasca, expusa intr-o vitrina cu bijuterii.
Efectul exotic pe care ai reusit sa-l creezi pe aceasta cafenea mi se pare de altfel binevenit... Asa, unii dintre noi isi aduc poate aminte de experiente pe alte foruri, pe care acum nu le mai viziteaza.

Si te rog sa remarci ca inca nu am trecut la injurii
Cred ca te-a costat multa stapanire de sine...

Scuza-mi stilul "infierbantat" am invatat de la tov prof
Asta cui ii e adresat?

mie imi plac barbatii ca sunt mai putin meschini decat unele femei
si ii iubesc pentru faptul ca si ei au o sensibilitate pe care se chinuie sa o ascunda cu strasnicie...
Si ii iubesc pentru inca o mie de motive !
Cred ca acesta este momentul tau de sinceritate.
Lasand la o parte observatia socio-culturala cu privire la meschinaria barbatilor, cred fiecare cuvant...

Vremuri in care s-a mers din vointa, cu vointa. Doar vointa. Gandirea exclusa, nu e timp pentru ea (efect toflerian?).
Vremuri in care s-a trecut peste oameni. Unii oameni. Impinsi deoparte. Fara timp pentru ei. Oamenii care gandeau, care analizau / planificau.
“Fara analiza”, “inainte” am putea spune ca ar fi fost cel mai potrivit slogan, motto al acelor vremi.

Poti sa disperi analizand actiunile celor din jur? Cred ca da. Ii vezi pornind activitati uriase prin consecinte. Nepregatiti. Ii vezi ca habar n-au ce usi deschid, ce cutii ale Pandorei forteaza. Dar ei au vointa. Actiunea la baza e vointa. Poti sa te ingrozesti anticipand grozaviile ai caror germeni sunt saditi sub ochii tai. Poti sa te chircesti de frustrare vazand ce risipa de resurse (chiar si timp – culmea, evitand analiza) se desfasoara, ce probleme viitoare isi creaza. Si ai vrea sa le dai peste mana, sa le spui solutia la problemele inca nenascute dar deja fecundate, dar sti ca ar fi inutil. Capeti experienta. Sunt crunti. Isi bat cuie in talpa cu vointa, cu forta, cu incapatanare. Sunt insistenti. Iar tu poti sa suferi pentru ca in fata ta se desfasoara ceva rau pe care nu poti sa-l opresti. Ca un copil care se uita cu pumnii si cu dintii inclestati la golanii care il buzunaresc in curtea scolii pe un necunoscut. Asta are vreo legatura cu idealismul? Ideea de bine pe care o vezi atacata in atat de multe initiative ale celor cu vointa este cea care da drumul frustrarii? Cei cu inclinatii spre analiza sunt idealisti?
De unde dorinta de bine general? Din ea insesi sau din frica de rau? De raul deja cunoscut, trait, atins. Sau din dorinta de securitate. In sine. Formatia culturala ne spune ca binele e … bine si trebuie cautat, ni-l dicteaza ca tel. De aici oare diferenta intre golanii pentru care binele nu are valoare si cei care ar fi in stare sa moara pentru “bine”? E o simpla diferenta de cultura? Putem da la o parte simplitatea explicatiei: este sufletul este spiritul este evolutia?
Daca mergem pe firul suflet, spirit, evolutie cautam in noi. Daca mergem pe firul cuvant, concept, logica … cautam in neant. In necunoscut, in “orice”.
Cautarea din cuvant in cuvant este revolutionara. Prin asta nu spun ca aduce multasteptata, mult cautata evolutie, nu spun ca ar fi pasul mai aproape de raspunsurile mari, finale. Ci este revolutionara in masura in care atrage firile revolutionare. Firile care nu accepta status quo-ul. Firile rebele. Si firile orgolioase…
Si de unde cautarea? Unii spun ca din neliniste. Dar o neliniste este suficienta? Aici trebuie implicata si nevoia… De unde nelinistea, de unde nevoia? Putem sa cautam raspunsurile prin factorii care le slabesc? (pe astia ii cunoastem … parca) Dar mai pertinent ar fi de luat in atentie factorii care le potenteaza … dar care sunt acestia?
Cautarea prin cuvant, idee, concept. Am o pornire puternica de a o desfiinta, de a o face farame. Este mica, inutila, goala, stearpa. Starpa in emotie. Este comerciala. O analogie pentru cele doua cautari putem sa cream luand muzica. Diferenta este intre muzica comerciala si cea clasica. Intre banal, deconectare consumatoare si complex, deconectare visatoare.
Complexul. (antinom: simplu). Se crede ca este greu, este vazut ca un bau-bau. Normal in cazul in care se incearca inglobarea sa totala intr-un sigur gand pentru intelegere, pentru patrundere. Nimic mai fals. Abordarea este gresita. Din contra, un “ceva” complex este oportunitate de reverie, de zbor. Plimbare intuitiva printr-o gradina a gandurilor.
Intuitie. Superba unealta. Este capabila de a linisti nelinistea, de a satisface nevoia. Ramane uneori o umbra de mister dar are doar efectul unui parfum bun. Poate fi precursor al certitudinii. Aparent, din nimic se naste acel raspuns care inchide chinul, straduinta. Cautarea logica nu are final. Cautarea prin cuvant este repetitiva (ca fenomen, ca etape parcurse), este infinita este masochista. Un pic de claritate este suficienta pentru a intelege asta. Cautarea prin cuvant este metoda sigura pentru a nu gasi raspuns, metoda sigura de cautari nesfarsite, sisif cu al sau bolovan.
Insa cautarea prin cuvant inseamna teorii, inseamna material pentru propaganda. Propaganda propriei persoane. Inseamna uneori autoritate. Autoritate din capacitatea de a cuvinti. Inseamna faima, renume. Inseamna comercial, de consum. Prin muntii de cuvinte pe care ii poate produce un individ acest tip de cautare capata valoare sociala. Avem concepte care definesc alte concepte (parafrazare Rebreanu / Adam si Eva). Il avem astfel pe Kant. Acest tip de cautare si-a arogat dreptul de a fi posesorul “filosofiei”. Varstnicii se rasucesc. Nu mai este iubire de intelepcine, este iubire de cuvant, iubire de concept, iubire de hatis.
Filosofie … Iubire de intelepciune… intelepciunea ofera raspunsuri. Orice manual de filosofie actual postuleaza neincetat ca filosofia nu ofera raspunsuri… ce legatura mai este intre titlu si continut (?) … poate panza de bomfaier…
am inceput cu ceva si terminat cu altceva ... asa si? conteaza?

sunt anumite lucruri pe care le facem doar pentru noi, unele doar pentru altii si altele atat pentru noi cat si pentru altii. mie imi place sa ma imbrac frumos, sa ma machiez si sa ma parfumez. de ce? pentru ca vreau sa ma uit in oglinda si sa imi placa ce vad, pentru ca asta este o regula de conduita acolo unde lucrez, dar da, si pentru ca cei din jur te trateaza altfel daca esti "imbracat frumos". si e logic sa fie asa. in plus, cred ca femeile trebuie sa-si mentina feminitatea si atractivitatea la cote maxime la orice varsta pentru ca nimic nu e mai frumos decat o femeie care se respecta si pentru ca asta ne ajuta sa avem mai multa incredere in noi.

imi place tare mult cand vad in fata ochilor o persoana "aranjata", imi da un sentiment estetic extrem de placut si cred ca nu sunt singura care simte asta. tocmai de aceea incerc si eu sa ofer altora o imagine placuta ochilor. e si asta o forma de respect vizavi de ceilalti. daca nu te respecti pe tine nu vei reusi niciodata sa respecti pe altcineva.

e natural, logic si normal sa facem lucruri raportandu-ne la cei din jurul nostru pentru ca traim printre ei. nu putem sa-i ignoram. viata noastra se scrie in colectivitate si oricat de mult am vrea sa nu ne afecteze acest lucru, este imposibil. oamenii sunt in permanenta interactiune unul cu celalalt, pe foarte multe si complexe planuri. invidia, admiratia sunt sentimente care fac parte din natura umana, pe care fiecare dintre noi le-a simtit in diverse momente si care, atata vreme cat nu devin obsedante, sunt normale si se pot transforma chiar in stimulente pozitive in anumite conditii.

daca am fi izolati undeva probabil ca ar disparea toate nevoile generate de viata in colectivitate, dar asta nu inseamna ca ar trebui sa ne comportam tot timpul ca si cum am fi izolati. asta nu ne-ar aduce vreun plus de valoare. cineva a spus ca omul este un animal social.

sunt anumite lucruri pe care le facem doar pentru noi, unele doar pentru altii si altele atat pentru noi cat si pentru altii. mie imi place sa ma imbrac frumos, sa ma machiez si sa ma parfumez. de ce? pentru ca vreau sa ma uit in oglinda si sa imi placa ce vad, pentru ca asta este o regula de conduita acolo unde lucrez, dar da, si pentru ca cei din jur te trateaza altfel daca esti "imbracat frumos". si e logic sa fie asa. in plus, cred ca femeile trebuie sa-si mentina feminitatea si atractivitatea la cote maxime la orice varsta pentru ca nimic nu e mai frumos decat o femeie care se respecta si pentru ca asta ne ajuta sa avem mai multa incredere in noi.

imi place tare mult cand vad in fata ochilor o persoana "aranjata", imi da un sentiment estetic extrem de placut si cred ca nu sunt singura care simte asta. tocmai de aceea incerc si eu sa ofer altora o imagine placuta ochilor. e si asta o forma de respect vizavi de ceilalti. daca nu te respecti pe tine nu vei reusi niciodata sa respecti pe altcineva.

e natural, logic si normal sa facem lucruri raportandu-ne la cei din jurul nostru pentru ca traim printre ei. nu putem sa-i ignoram. viata noastra se scrie in colectivitate si oricat de mult am vrea sa nu ne afecteze acest lucru, este imposibil. oamenii sunt in permanenta interactiune unul cu celalalt, pe foarte multe si complexe planuri. invidia, admiratia sunt sentimente care fac parte din natura umana, pe care fiecare dintre noi le-a simtit in diverse momente si care, atata vreme cat nu devin obsedante, sunt normale si se pot transforma chiar in stimulente pozitive in anumite conditii.

daca am fi izolati undeva probabil ca ar disparea toate nevoile generate de viata in colectivitate, dar asta nu inseamna ca ar trebui sa ne comportam tot timpul ca si cum am fi izolati. asta nu ne-ar aduce vreun plus de valoare. cineva a spus ca omul este un animal social.

Depinde in ce context judeci marginalizarea. In context informal, da, emigrantii pot fi marginalizati, dar cel mai adesea se marginalizeaza singuri fiindca se simt diferiti si romanii in special sunt foarte self-conscious. Etichetarea si marginalizarea sociala pe criterii de apartenenta nationala e interzisa prin lege in tarile pe care le-ai discutat, de aceea spun ca e vorba mai mult de o automarginalizare a celor care emigreaza.

(Nu vorbesc insa de tarile din Europa de Vest caci nu stiu, nu ma bag.)

Economic iarasi sunt teoretic mai putin marginalizati decat acasa, chiar daca nu de la inceput. Si in context profesional sunt mai integrati decat acasa fiindca se pot afirma nu mai usor, ci mai aproape de valoarea lor (cuvantul cheie: munca, caci prin tarile acelea chiar e apreciata). Notiunea insa e foarte fuzzy si cred ca se aplica doar individual caci fiecare din afirmatiile mele poate fi sustinuta de experienta unora si combatuta de a altora, functie de "tabara" in care se situeaza fiecare, cum observa si Zaraza.

Stiu insa cum e sa fi la un moment dat marginalizat, sa fi privit ca venind dintr-o tara perceputa ca necivilizata

Ce pot sa-ti spun e ca experienta asta generatoare de frustrari depinde mult de nivelul la care au emigrat. De exemplu cei care au plecat mai intai la studii iar apoi au ramas razbat mai usor fiindca se invart in medii intelectuale in care cliseele astea trec repede, si fiindca vorbim de societati pragmatice care daca investesc intr-un om sau ii recunosc valoarea incearca sa si traga foloasele si il motiveaza ca atare.