comentarii

valoarea morfologica i predominant


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
intruder - de maan la: 22/08/2007 15:28:10 Modificat la: 22/08/2007 15:43:38
(la: GANDUL BUN)
cum justifica pruteanu "r"-ul ala dintre cratime????
gata, m-am informat: "Nu e infinitivul, e un condiţional cu valoare de imperativ. R-ul e doar o consoană de sprijin, pentru uşurarea pronunţiei, fără niciun(o) sens(valoare) morfologic(ă). "(pruteanu)

asa deci!
in cosecinta, daca pronuntz "fireaisafii", tre sa scriu "fi-re-ai sa fii", nu?
caz in care se mai adauga o vocala de sprijin!
mai-mai!

mie-mi apare ca se scrie "fire-ai", asa cum am zis io!
a fi (inf. scurt), fire (inf. lung)

alt exemplu:
a da, dare - dar(e)-ar boala!


#229038 (raspuns la: #229028) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Stiam ca e o valoare, dar nu - de Daniel Racovitan la: 03/10/2003 02:50:36
(la: Angela Gheorghiu)
Stiam ca e o valoare, dar nu constientizam ca e chiar atat de mare :)
Iar scriitorii de valoare se - de relu la: 21/12/2003 22:33:28
(la: Ce au in comun scriitorii de proza)
Iar scriitorii de valoare se pare nu numai ca au inteles ce inseamna a fi om (uman) intr-o profunzime in care cei mai multi niciodata nu vor intelege, dar si au avut capabilitatea (talentul) de a o impartasi pe intelesul populatiei.
--Relu
"Ramane de vazut daca are si valoare..." - de belazur la: 19/03/2004 10:55:21
(la: Abundenta de poezie si prea putina proza?)
Da, poate ca e mai usor sa faci pe cineva sa citeasca un text mic, decat sa-l faci sa te "urmareasca" pe parcursul a cateva sute de pagini, dar "atentia" cititorului nu-ti adauga valoare. Deci, in fata "marii judecati" poezia sau " marea proza" sunt egale, totusi.

Si mai e un aspect. Sunt timpuri noi cu ritmuri noi... Energiile creatoare se indreapta spre alte genuri, si se poate ca proza "pierde teren" din alta cauza, care nu are nimic cu lenea...
#12422 (raspuns la: #12252) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"randurile mele n-au valoare - de Daniel Racovitan la: 25/07/2004 23:41:09
(la: Amintiri din Copilarie)
"randurile mele n-au valoare literara, is doar simple scheme de joc"

E nah, lasa schemele si pune mana pe scris, ca ai stil :)


_______________________________________________
"Where did where do you want to go today go?"
#18381 (raspuns la: #17851) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un ansamblu de o inestimabilă valoare , - de DESTIN la: 04/08/2004 01:48:07
(la: Istoria Canonului ne obliga sa cercetam Istoria Bisericii)

1945 Decembrie, doi ţărani egipteni au descoperit în apropierea satului Nag Hammadi un vas de pământ conţinând treisprezece suluri de piele.
Acestea cuprindeau texte biblice, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea. Între acestea se aflau:
Evanghelia lui Toma;
Evanghelia Adevărului;
Evanghelia Egiptenilor;
Evanghelia Mariei;
Evanghelia lui Filip,

Un ansamblu de o inestimabilă valoare pentru cunoaşterea literaturii creştine timpurii, cu nimic mai prejos de Evangheliile cunoscute.
Este vorba de documente originale ce aparţinuseră evreilor fugiţi din Palestina, care avuseseră privilegiul de a-l fi cunoscut personal pe Iisus.

Ansamblul sulurilor de piele cuprinde 52 de documente ce abordează subiecte gnostice creştine dintre cele mai importante: elementul feminin al divinităţii, natura lui Dumnezeu, natura lui Christos, suferinţa, moartea, învierea lui Christos.

De ce fuseseră îngropate aceste texte şi cum se explică faptul că rămăseseră necunoscute timp de aproape două mii de ani? Motivul este că un sobor de episcopi le etichetase drept eretice către jumătatea secolului al doilea.

Episcopul Irineu din Lyon scrisese către anul 180 cinci volume intitulate Respingerea şi desfiinţarea aşa-zisei cunoaşteri care începeau prin făgăduiala de a denunţa ideile celor ce propovăduiau erezia. Astfel, el ataca o evanghelie celebră numită Evanghelia Adevărului pe care o considera deosebit de periculoasă.

Cincizeci de ani mai târziu, Ipolit de la Roma a scris o altă "respingere" masivă a oricărei erezii, pentru "a dezvălui şi a respinge blasfemiile deosebit de eretice".

Potrivit tradiţiei eretic era cel care se abătea de la adevărata credinţă. Dar ce anume definea această adevărată credinţă? Şi de ce era numită astfel?

Primele comunităţi creştine, din vremea apostolilor, aveau aceeaşi credinţă şi se rugau împreună; toţi respectau autoritatea apostolilor.

Între grupurile de creştini circulau numeroase Evanghelii precum cele ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan dar şi Toma, Filip, a Adevărului etc. ca şi imnuri secrete atribuite lui Iisus sau discipolilor Lui.

De ce s-a modificat această situaţie către sfârşitul secolului al doilea? De ce creştinismul s-a transformat într-o instituţie ce avea în frunte o ierarhie pe trei niveluri: episcopi, preoţi şi diaconi care se dădeau drept păzitorii singurei "adevărate credinţe"? Cine a operat aceste schimbări şi din ce motive? De ce anumite texte au fost excluse şi declarate "eretice"?

În ochii lui Irineu, gnoza era cea mai nefastă dintre deviaţii. Ea se baza pe experienţa personală şi pe unirea cu Dumnezeu, minimaliza rolul preoţilor şi episcopilor şi se opunea constituirii unei puteri bisericeşti.

Aşadar, episcopul din Lyon s-a apucat să distrugă gnosticismul, descurajând demersul personal în favoarea unei credinţe colective, indiscutabile, graţie instaurării unor dogme definitive. Astfel s-a întâmplat ca Noul Testament încăput în mâinile lui Irineu să fie cernut prin sita deasă, prescurtat, adăugit sau modificat după interes, pentru a ajunge la ansamblul de texte ce se cunoaşte astăzi.




Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
Pamant sucit de Bumbutz - de andrei p la: 29/09/2004 10:40:04
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Marti la libraria Carturesti a avut loc lansarea cartii electronice “Pamant sucit” cu fotografii de Cosmin Bumbutz.
Cam 20 mariri impresionante 50x60, intr-un spatiu prea mic, de 6x9m, pentru cele 200 de persoane care au venit atrase de renumele lui Cosmin Bumbutz. Imaginile erau foarte interesante, pline de caldura. O caldura care provine din lumina.
“Ilumineaza subiectele cu o lumina ezoterica, care le face mai frumose decat sunt.” spune dl.Corin Toporas in Introducere.
Maririle color au toate (si) culori calde. Poate cele reci au fost trecute spre monocrom. Si toate imaginile sunt facute cu teleobiectiv mic, 85 PC (perspective control), initial destinat reproducerilor. Permite ruperea axei optice pentru a aduce intreg subiectul in planul clar.
Dar sistematic utilizat creativ de C.B, pentru a se obtine efectul invers.

O fasie ingusta din imagine este clara, iar restul este aruncat in neclaritate. Astfel pune in valoare parti ale imaginii, prin alocarea unei claritati dupa merit.
5-6 imagini sunt aproape senzationale. Poate 2-3 imagini nu sunt chiar atat de bune /citetze, mai ales din cauza luminii deficitare din sala ceainariei, care le stinge prea mult.
Subiectele sunt predominant decupaje din peisaje. Cateva din Maramuresul lui drag.
“Nu apare nici-o fiinta umana.” remarca Alina Andrei in “Pamanturile lui Bumbutz.

La iesire, vad un pusti calare pe o motocicleta.
Imposibil sa nu-l recunosti pe Bumbutz junior. 2 doamne tinere il inconjoara; mama cu grija si atentie.
Cealalta, grijulie sa zambeasca avantajos in lumina, Andreea Raicu.
Junele Bumbutz isi vede nestingherit de “treaba” si scutura vesel ghidonul.
Fotografia romana poate sa incapa pe maini bune… Cu placere, Andrei
#23649 (raspuns la: #23630) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"isi pregateste lucrarea de doctorat in direct" :)))) - de Cristall la: 11/08/2005 14:51:40
(la: Totul despre sex.Ce-i nou,rar e adevarat;ce-i adevarat rar e nou)
Daca intentia era sa aduci zambete, cateva goluri ai marcat deja :)
Nu stiu insa daca reusesc sa dau mana cu mana in hora infratirii si sa o las "mai moale" ("cu analizele sintactico-morfologice pe text sau cu "judecatile de valoare" de care nimeni nu are nevoie").
Am si eu slabiciunile mele ;).

Ideea e ca ma bucura prezenta celor ca tine. V-as numi...negociatori. Sunteti cei care mai aruncati cate un pahar de apa rece in fata celor prea preocupati cu despicarea firului in 4.

Oricum, sa incerci sa mentii tonul relaxat acolo unde se afla mai mult de un personaj :))))) in dialog, recunosc, grea misie, renumeratie mica, dupa buget :).
Eu incerc sa dau o valoare s - de zaraza la: 17/08/2005 02:07:12
(la: Autenticitatea Internetului)
Eu incerc sa dau o valoare si o judecata proprie acestor atitudini si sa inteleg care este motorul care actioneaza actiunile participantilor...bineinteles ca nu am intentia de a face un studiu statistic, doar simpla curiozitate...

pai tu de ce scrii pe aici? care sunt impulsurile ce te mana spre virtual?

zaraza
#65767 (raspuns la: #65710) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
exista o unitate de valoare, - de Intruder la: 21/10/2005 11:32:54
(la: culturi)
exista o unitate de valoare, la care raportandu-ne propriile standarde, ne autodeterminam corect nivelul de cultura ca sa-l putem impune in societate, iar aceasta sa-l si accepte ca atare?

omul in general este o fiinta orgolioasa...din cauza asta, la multi, standardul il reprezinta propria persoana...si uite asa, tindem sa-i privim pe altii raportati la valoarea noastra...din cauza orgoliului (discutabil de multe ori!) avem impresia ca ceilalti sunt macar cu un milimetru sub noi...on a toujours besoin d'un plus petit que soi, vorba frantzului...
cred ca si din cauza asta, in lume este atata bulibaseala.
































Pt. maan - Unitati de valoare/masura - de Paianjenul la: 22/10/2005 07:53:26
(la: culturi)
"exista o unitate de valoare, la care raportandu-ne propriile standarde, ne autodeterminam corect nivelul de cultura ca sa-l putem impune in societate, iar aceasta sa-l si accepte ca atare?"


- Inca un posibil raspuns (prin parafrazare!) la intrebarea de mai sus: http://www.cafeneaua.com/node/view/2453#26032 . (Citeste comentariul "PROSTIOMETRUL", aplica principiul la domeniul cultura si decide daca respectivul comentariu raspunde si la intrebarea de mai sus).
poate asa ne 'luminam' - de thebrightside la: 23/11/2005 10:21:00
(la: Despre complexul de inferioritate si grandomanie)
• denumit si Golden complex, poate declansa forte compensatorii foarte mari, transformandu-se intr-un aparent complex de superioritate. Uneori se cristalizeaza in jurul unei infirmitati reale, adesea insa poate impulsiona si conduite brutale, despotism acaparare etc.
• ansamblu de reprezentari, atitudini si conduite legate de un sentiment de inferioritate. Adler a dat o semnificatie centrala acestei notiuni, pe care o leaga de un deficit fizic real, de o inferioritate organica, morfologica sau functionala. Acordandu-i valoare etiologica, ii descrie efectele de supracompensare.
Complexul de inferioritate se leaga indisolubil de numele marelui psihanalist german Alfred Adler, insa radacini putem gasi si-n filosofia inceputului de secol XX la Friedrich Nietzsche in lucrarea "Asa grait-a Zarathustra ".
Teoria lui Alfred Adler incearca sa explice nevrozele, afectiunile mentale si mai general, formarea personalitatii prin reactii fata de inferioritati organice, aparute in copilarie, oricat de neinsemnate, morfologice sau functionale ar fi ele: "Defectele constitutionale si alte stari analoge din copilarie duc la aparitia unui sentiment de inferioritate care necesita o compensare in sensul exaltarii sentimentului personalitatii. Subiectul isi stabileste un scop final, in intregime fictiv, definit prin vointa de putere, scop final care pune in slujba sa toate fortele psihice".
Adler revine asupra acestui concept in "Sensul vietii", in special datorita unor critici ale parintelui psihanalizei la adresa psihologiei individuale adleriene, critici cu adevarat juste, insa pe fondul subiectiv al deteriorarii relatiei dintre cei doi.
Freud a demonstrat caracterul partial, nesatisfacator si sarac al acestor conceptii, ce apartin primei parti, bazandu-se in special pe exemple din activitatea sa de cabinet. Aceste critici il fac pe Adler sa-si revizuiasca fundamentul teoretic, oprindu-se cu mai multa atentie asupra laturii social-umane, a nevoii de legaturi, de atasament, asupra a ceea ce el numeste "sentimentul de comuniune sociala"
De asta data, Adler vede sentimentul de inferioritate ca insusi "motorul" civilizatiei umane ("A fi om inseamna a te simti inferior."), acest "sentiment de insuficienta" fiind o suferinta pozitiva ,"fiinta umana fiind mai degraba orientata spre dominarea lumii exterioare, decat spre echilibru", avand ca fundament teza: "Corpul uman este construit in mod vadit pe principiul securitatii."
Totodata Adler afirma: "sentimentul de inferioritate domina viata psihica si se lasa clar sesizat in sentimentul de imperfectiune, de neimplinire si-n permanentele nazuinte ale oamenilor si umanitii"; apoi acesta insista asupra importantei sentimentului de comuniune sociala, spunand, si pe buna dreptate, ca sentimentul de inferioritate este rezultat al "marilor carente ale sentimentului de comuniune sociala".
De asemeni el revine si asupra complexului de superioritate, vazut ca supracompensarea sentimentului de inferioritate pe plan fantasmatic, ideal." Aspiratia catre putere il face pe individ sa se retraga din fata pericolului de indata ce pare amenintat de o infringere sau din cauza deficitului de comuniune sociala, ceea ce se manifesta prin lipsa de curaj ", "lumea sa ideala il farmeca atat de mult incat este preocupat de rezultatele socului". Consecintele acestei supracompensari sunt lipsa sentimentului de comuniune sociala, o imagine deformata asupra propriilor capacitati pe linia supraevaluarii acestora.
In final Adler nota: "insecuritatea vietii nu a gasit pana acum – in general o solutie mai buna decat aspiratia la putere".
In ceea ce priveste originea complexului (sentimentului) de inferioritate, Freud a facut cateva precizari fara a trata insa problema in mod sistematic: sentimentul de inferioritate provine din cele doua pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le poate suferi: pierderea iubirii si castrarea. "Un copil se simte inferior cand observa ca nu este iubit, ceea ce este valabil si pentru adult. Singurul organ care este intr-adevar considerat ca inferior il constituie penisul atrofiat-clitorisul fetitei."
Structural sentimentul de inferioritate traduce tensiunea dintre Eu si Supraeul care-l condamna. O asemenea explicatie subliniaza inrudirea sentimentului de inferioritate cu sentimentul de vinovatie, dar in acelasi timp face dificila delimitarea lor. Mai multi autori au incercat dupa Freud sa faca aceasta delimitare. Dupa D. Lagache, sentimentul de vinovatie depinde de "sistemul Supraeu-ideal al Eului", iar sentimentul de inferioritate de Eul ideal.

Preluat de pe http://www.actrus.ro/buletin/1_2000/INFERIORITATE.htm
avem echipa, avem valoare :) - de Andre29 la: 05/02/2006 18:27:40
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
avem echipa, avem valoare

imi place cu ce iesi la-naintare

la palinca nu ma bag

dar la vin as vrea cu drag

o ceptura sa-ncercam

langa peste sa adulmecam

cu cognac-ul

imi faci placul

la sfarsit un Benedictine

si cu totii la tine venim ;)

aduc eu desertul

si gata zaiafetul



________________
"Razbim noi cumva la lumina" Marin Sorescu
#104174 (raspuns la: #104171) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru mine, 1 Martie este o - de Selima la: 26/02/2006 00:19:49
(la: 1 Martie - despre Martisor)
Pentru mine, 1 Martie este o zi speciala. Desemneaza incepututl primaverii. Inceputul inceputului. Este ziua in care totul renaste, chiar daca nu fizic, cel putin in inimile noastre simtim fiorul primului vant de primavara. Chiar daca zapada predomina pe strazi ,intr-un colt al parcului isi face aparitia primul ghiocel. Este vremea unui nou inceput. (Pentru mine Martie simbolizeaza si luna nasterii mele:P)

Traditia martisorului este pastrata si respectata, dar nu din obligatie fata de neamul romanesc(caci acest respect fata de stramosii nostrii nu este intotdeuna premergator acestei zile frumoase din viata romaniilor.) ci din placerea de a oferi.
O fata se bucura de micutul medalion cu codita alba si rosie pe care il primeste, iar baiatul care i-la oferit simte bucuria ei si se bucura la randul sau.
Este poate si incepututl unei noi iubiri...unui nou sentiment..unei noi vieti!
Iar amintirea este superba si poate fi pastrata chiar si dupa zeci de ani. Sub forma micutului dar primit.
Iar fatpul ca este o sarbatoare pur romaneasca ma face sa ma simt mandra de originea mea. nici nu vreau sa ne preia si alte popoare traditia..ce ...sa ajunga asa de ...fara valoare....cum este pentru unii Valentine's day?
Nici nu magandesc....este darul natinuii noastre ..pentru noi....
Iar eu ca fata...sunt foarte mandra atunci cand port un martisor...si chiar daca ziua frumoasa isi gaseste sfarsitul....zambetul nu-mi paraseste buzele....seara imi amintesc de emotiile traite...iar a doua zi..o iau de la capat ...cu martisorul meu preferat cu tot!
Fotbalul si valoarea... - de tatiku la: 27/02/2006 20:15:54
(la: Romania pe locul I in clasamentul coeficientilor UEFA)
Mda, si Steaua si Rapid au facut o figura buna. Dar hai sa nu uitam ca nu numai lipsa de constanta a evolutiilor ii priveaza de performante adevarate, ci si enorma suficienta de care vorbeam eu.E hilar ,dezgustator si complet neproductiv. Daca vrem performanta in orice domeniu si daca vrem sa fim recunoscuti ca "buni" va trebui in primul rand sa ne tratam prostia. Sa reactionam normal in conditiile in care avem de partea noastra valoarea si norocul.
Va rog sa urmariti detasati comentariile noastre de dupa un meci castigat. Ce zic fotbalistii, reporterii, presedintii de club, speakerii, presa scrisa si asa mai departe. Apoi urmariti felul imbecil in care se poarta galeria romaneasca. Banner-ele din josul tribunei. Scandarile. Toata desfasurarea ritualica de un imens haz, in cele din urma.
Stii, nu ar trebui sa ma doara decat propria prostie. Am si eu din asta, cu galetile. Dar atunci cand peste ea se varsa prostia altora, mult mai talentati ca mine in domeniu, ma doare rau de tot si atunci nu pot sa ma relaxez la un meci in Romania.
Concluzia mea e urmatoarea ( desi e o prostie sa tragi concluzii): Din punctul meu de vedere NICIODATA nu vom avea performanta adevarata atata timp cat suntem aroganti si narcisisti.
Simeon, nu discut valoarea sa - de RSI la: 21/03/2006 14:25:40
(la: Caricaturile lui Mahomed)
Simeon, nu discut valoarea sau non-valoarea intrinseca a piesei Evanghelistii, ca oricum nu despre asta este vorba. Oamenii pot sa fie "incuiati" si poti sa fie fundamentalisti. "Incuiatii" isi exercita dreptul la opinie fara sa recurga la impunrea pdv-ului lor prin forta si violenta - "am fost, am vazut nu mi-a placut, este o porcarie". Fundamentalistii vor sa-si impuna opinia asupra celorlalti cu forta. Aceasta din urma atitudine este cea periculoasa si condamnabila.
==================================================
"Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene. (David Dunham) "
#112608 (raspuns la: #112603) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
hgrancea: "nu avem oameni de valoare" - de dorinteodor la: 04/05/2006 20:29:39
(la: Schizofrenia..mascata)
hgrancea, ai dreptate, nu avem oameni de valoare. cu partea a doua: "cei competenti nu se baga" ar fi ceva de discutat.

este clar ca nici un om nu poate sa faca mare lucru daca e singur. daca oamenii se aduna in jurul unora ca "aia" atunci ce poti sa faci? cu cine te razboiesti? cu partea din populatie care ii sustin?

in ultima instanta, avem conducatorii pe care ii meritam .

parerea mea este ca nu avem o elita adevarata pentru ca populatia nu are nevoie de o elita si nu sustine aparitia unei elite. in aceasta situatie, avem oameni obisnuiti (G. B. e un om obisnuit) care ocupa locurile rezervate elitei.

asta a fost situatia de cind exista tara romineasca. toata lumea ii venereaza pe eminescu si caragiale. nici unul nu a facut parte din academia romina unde erau "altii". constantin brincusi inainte de a muri a vrut sa lase totul statului romin. academia romina a refuzat oferta. rezultatul este ca statul romin nu poate scoate nici macar vederi ale operelor lui brincusi decit daca plateste drepturi de autor unui cetatean canadian (caruia brincusi i-a cedat drepturile de autor dupa refuzul academiei romine).

marele explorator emil racovita a murit literalmente de frig dupa ce comunistii l-au dat afara din casa si din academie si a ramas fara mijloace minimale de trai. nici celor care au fost colegii lui nu le-a pasat si cu atit mai putin populatiei, care ar fi trebuit sa apre astfel de oameni.

toata istoria rominiei este plina de astfel de situatii incredibile. e de mirare ca avem astfel de specimene in vechea si noua generatie? vedeti vreo solutie? dorinteodor
#120340 (raspuns la: #117465) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
valoarea umana a unor scrieri - de jeniffer la: 13/07/2006 02:37:18
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
valoarea umana a unor scrieri despre zeu depaseste umanitatea, creind personaje enorme si ireale, dar pe care unii le cred reale. acest film permite sa vedem tendinta actuala despre ce se gindeste, ca nu zeul ne-a pus pe pamint, pentru a experimenta viata aici si apoi ne ducem unde el vrea, unde vom fi mai bine timp cit nu facem rau pe pamint, unde am putea avea si face tot ce ne place, paradisul inchipuit.

nu aceste idei fac sa progreseze calitatea de viata pe pamint. avem nevoie de o justitie mai dreapta, care apara inocentii si valorile.
#132964 (raspuns la: #132697) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Să fie foarte curat - de ioana86 la: 17/08/2006 12:26:16
(la: Cum arata orasul tau ideal?)
Mai curat şi mai îngrijit decât cel mai curat oraş german. Fără gunoaie şi câini vagabonzi pe străzi, fără muşte, fără ţânţari. Cred că dacă oricine prins că murdăreşte strada ar fi amendat cu salariul pe o lună – sau i-ar fi amendaţi părinţii – cel puţin o cerinţă s-ar rezolva rapid.

Să fie cea mai rea normă la maşini – euro n-şpe şi o şosea de centură destul de îndepărtată ca să nu strice aerul oraşului.

Un oraş de şes al cărui centru ar putea să semene cu cel al Romei – vorbesc de Roma veche, nu de partea construită în Ottocento. Clădirile publice ar trebui să fie însă în stil neobrâncovenesc, ar fi frumos să aibă câteva palate chiar în stilul brâncovenesc iniţial.
Casele să fie cele arădane. Pentru variaţie un procent ar putea să semene cu vilele bucureştene din zona ambasadelor, minus hidoşeniile de termopane.

În centru un magazin uriaş sau mai multe, ceva între Harrods şi Galeries Lafayette. Aici ar merge o arhitectură mai fantezistă – ceva în stilul renaşterii slave. În materie de magazine se poate imita Parisul, mai ales la patiserii, brutării, brânzării, ciocolatării. De fapt la dulciuri ar fi bună şi un pic de influenţă vieneză, dar bineînţeles să rămână şi să se găsească peste tot şi produsele autohtone – langoşe şi cocorade.

Ştranduri să fie destule, dar cu totul altfel în materie de curăţenie, dotări tehnice şi design decât cele cu care ne-am obişnuit. Unul să aibă decoraţiuni imitând pe cele din termele lui Diocleţian.

Fântâni în tot oraşul cu apă la fel de bună ca cea din Roma.

Nu-s aşa de sigură în ce priveşte verdele oraşului – clima noastră nu permite pini romani, azalee sau rododendroni. Plopi ar trebui să fie peste tot. Apoi salcâmi, mesteceni, fagi şi castani. Arbuştii odoranţi – liliacul şi socul - au cel mult câteva săptămâni în care miros frumos după care rămân nişte plante destul de anoste. Totuşi ar fain să fie câteva zone plantate numai cu liliac şi soc. Şi o livadă de caişi chiar în centru, proprietate a primăriei. Oricum arborele dominant, cel puţin în cartierele de case, va fi prunul, preferinţele locuitorilor depăşind cu mult iniţiativele edilitare. Nu are cine ştie ce valoare estetică sau ecologică, dar ţine de specificul local.

La flori ar trebui să predomine trandafirii, nu plantele pipernicite şi fără miros ce se găsesc şi acum în intersecţii, ci tufe mari, frumoase, care să se simtă şi de la treizeci de metri. Apoi hortensii în toate culorile şi pe locul trei bujorii. Dalii, gladiole şi stânjenei – neapărat şi alte culori decât movul albăstriu ce se găseşte peste tot. Fără panseluţe, sunt prea comune, în locul lor ar putea fi nu-mă-uita, petunii şi mai ales flori de piatră. Şi peste tot ierburile aromate – pălanjină şi călăpăr – sigur nu astea-s denumirile literare, dar n-am reuşit să mă lămuresc cum sunt numite în dicţionar.

În fine, toate astea prind cel mult cinci luni pe an. Şi pentru frumuseţe şi pentru aer ar fi nevoie de ceva conifere, dar nu ştiu ce ar merge în clima noastră de şes: thuia, chiparosul?
Dar procentul de verde ar trebui să fie cam de patruzeci la sută din toată suprafaţa oraşului.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...