verbul a împărtşii

toamnă oblică mă străbate
săgeată boantă rupe din mine
tăcerile altcuiva

îmi întâmpin zilele
una câte una
doar cu pâine şi struguri

duminică mă voi împărtăşi cu tine
la căderea frunzei

Imi cer iertare parinte Iulian ca v-am impovarat si v-am rapit din timp cu intrebarea mea destul de laborioasa despre impartasanie, dar m-am rusinat astazi cand am descoperit (aparent intamplator) cuvintele cuviosului parinte duhovnic de la Sihla, Paisie Olaru, ca raspuns ce mi-a mers direct la inima, bucurand-o:

" Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. De două ori să te împărtăşeşti în post".

Doamne ajuta-ne!
sorin

FOOD FOR THOUGHT
"[...]Un text scurt şi cît se poate de modest, uşor paradoxal, de coloratură umoristică, parcă pentru a pune accentul mai mult pe umorul lui Cioran decît pe celebrul sau pesimism. În sală se afla un tînăr cititor al editorialului cu pricina, care îmi impută cu vehemenţă că l-am prezentat pe Cioran într-un fel nedemn (de Cioran). Ceva mai tîrziu am primit o scrisoare de la o cititoare a articolelor mele care îmi reproşa pur şi simplu că scrisesem despre Cioran. Epistola se termina cu această frază ciudată: "Nouă, unor bieţi cititori care ştiu doar să citească, ne e greu să-l apărăm pe Cioran de cei ce scriu despre el fel şi fel de lucruri - adevărate ori nu, totuna. El nu mai este ca să-i pedepsească cu pana pe cei ce l-au trădat... iar noi nu putem face nimic pentru el... sîntem cititorii din umbră... capabili doar de a-i purta lui Cioran un respect nemărginit, o recunoştinţă eternă... dar neputincioşi în a-l proteja... uneori mă simt o trădătoare...". Într-o zi am fost căutat de către o studentă trimisă de un coleg care voia să o convingă să renunţe la lucrarea de diplomă despre Cioran, deoarece fata avea tendinţe suicidare. Nu cunosc de altfel nici un student (sînt puţini la număr, ce-i drept) care să dorească să-l studieze pe Cioran pentru a-şi astîmpăra o curiozitate intelectuală sau pur şi simplu stimulat de un viu interes: întotdeauna este vorba la început de o legătură imediată, din sfera experienţei personale. Unul dintre ei mi-a scris că vrea să facă o lucrare despre Cioran deoarece acesta i-a "salvat viata".Pentru aceşti cititori (sau mai degrabă pentru cititorii săi, cine ştie dacă nu formează o majoritate?) a vorbi despre Cioran este un lucru ilegitim, pentru bunul motiv că el ar fi în mod irevocabil imposibil de prins în vreo formă de comentariu. A vorbi despre Cioran este o profanare, este ca şi cum l-ai atinge. Cioran nu trebuie atins. Noli me tangere. Criticii lui Cioran sînt ca negustorii din templu, care răstălmăcesc şi înjosesc cuvîntul Domnului. Cioran este pentru cititorii săi, care nu pot fi decît discipoli, un fel de întreg inviolabil pe care non-discipolii nu pot decît să-l profaneze. Critica nu-l cunoaşte pe Cioran, l-ar face să "urle de rîs", după spusele lui G.M., sau Cioran însuşi, cum spunea cititoarea citată mai sus, "n-ar aprecia" să fie comentat. Numai el, cititorul, deţine accesul iniţiatic la opera lui Cioran, pe care refuză cu îndîrjire să-l împărtăşească şi criticului. Textul lui Cioran este unul care acţionează, care salvează vieţi, provoacă schimbări (un alt cititor: "Omul acesta, a cărui operă este chiar viaţa sa, m-a ajutat să depăşesc o perioadă cumplită"). Un text miraculos, făcător de minuni. Dar, de fapt, care text? Bine spune cititorul, nu putem disocia opera de viaţa acestui om. Cititorii nu iau opera lui Cioran drept text, aşa cum fac, în mod nevrednic, criticii. Pentru ei ea este cuvînt. Iar acest cuvînt este teribil.Astfel, "formula" cioraniană nu consta, pentru aceşti cititori, în stil sau scriitură, ci în perfecta ei adecvare la concizia adevărului pe care în realitate nu face decît să-l formuleze. Sînt formule revoluţionare a căror frumuseţe constă înainte de toate în eficienţa lor asupra lumii. Pentru a o transforma radical, după voinţa revoluţionarilor, pentru a transforma radical viziunea asupra ei, după Cioran. De asemenea, scrierea fragmentară nu poate corespunde decît unui mod ermeneutic de a transmite cuvîntul, care ar fi reversul sau umbra cuvîntului evanghelic. Criticii nu au cum să-l înţeleagă pe Cioran, căci îl citesc pur şi simplu; numai cei ce au trăit opera lui Cioran, cei ce-i poartă încă urmele, stigmatul, numai aceia au dreptul de a-l revendica. Numai ei ştiu cu adevărat ce ar fi spus Cioran şi resimt în locul lui un dispreţ de neiertat pentru orice comentator.
Trebuie lăsat Cioran în seama cititorilor săi? Ajunşi la capătul răbdărilor şi socotind orice dialog imposibil, criticii ar trebui să-şi vadă de alte treburi? Sau ar trebui să-l recitească pe Cioran, pentru a deveni şi ei la rîndul lor, mai ştii, nişte fanatici?"(norbert dodille--"cioran cel teribil"--DILEMA NR.545)

*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.

Mesaj de Sfintele Paşti


Dragi creştini,




Întreaga creştinătate îşi primeneşte, în această săptămână, a Patimilor, trupul şi sufletul pentru a primi în curăţenie Învierea Domnului.
Chiar dacă lumea modernă pare mai puţin preocupată de dimensiunea spirituală a vieţii, realitatea este cu totul alta. Nici unui om nu îi este indiferentă starea şi evoluţia propriului suflet. Marile traume ale umanităţii nu au fost niciodată generate de crizele materiale ci de alienarea sufletului individual şi colectiv.
Nu sunt un credincios habotnic sau practicant fervent. Sunt un om care îşi pune mereu întrebări despre sine şi despre lume. Cred în Dumnezeu. Într-un Dumnezeu iubitor şi înţelept cu creaţia lui. Cred că fiecare om poate, prin faptele sale, prin grija de a nu răni, de a nu călca peste vieţile altora, prin vorbele sale să-şi încununeze propria viaţă. Dumnezeu şi-a iubit atât de mult creaţia încât ni l-a dat pe Fiul Său Preaiubit să-l sfâşiem pentru a putea descoperi veşnicia vieţii. Un mare gânditor spunea:”De două mii de ani ni se spune să ne iubim şi noi nu încetăm să ne sfâşiem”. Lecţia răstignirii Mântuitorului este o lecţie perpetuă, din care n-am învăţat să extragem esenţa. Este o lecţie despre nesocotinţa şi instabilitatea noastră, tentaţi de Rău care e mai lesne şi nu de Bine, care e anevoios. Dumnezeu ne-a dăruit un univers de ale cărui minunăţii să ne bucurăm deplin. Dumnezeu ne-a dat viaţă să trăim şi pentru alţii, Dumnezeu ne-a dat suflet şi conştiinţă pentru a iubi, pentru a ne bucura, pentru a împărtăşi bucuria cu cei asemenea nouă, pentru a sluji luminii şi binelui. Şi nu pentru a spori răul şi suferinţa în noi şi în lume.
Vă doresc să vă regăsiţi sufletul dumnezeiesc, să găsiţi calea spre fericire şi să păşiţi în lumina Binelui.




E. BARBU


SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

the Passion of the Christ de Mel Gibson: O marturie de credinta

Pr. Claudiu Bãrbut

Pe data de 15 martie 2004, actorul Jim Caviezel, care a avut rolul principal în filmului The Passion of the Christ a lui Mel Gibson, a fost primit de cãtre Sfântul Parinte. Seara, actorul a dorit sã prezinte el insuºi filmul intregii Curii Romane prezente in aula amfiteatrului Regina Apostolorum al Ateneului Pontifical. Am avut marea ocazie sã vãd acest film în avanpremierã ºi sã stau de vorbã cu actorul Jim Caviezel la sfârºitul proiecþiei. A fost o experienþa extraordinarã pe care aº dori s-o împãrtãºesc în aceste câteva rânduri.

Jim Caviezel:

“Interpretarea rolului lui Isus m-a ajutat sa-L cunosc mai bine pe Mantuitorul”
“Nu m-am gandit niciodata de ce, cand eram mic, imi placea mult sportul, in mod special baschetul. Am crezut, pana nu de mult, ca voi ajunge un bun atlel. Cand eram adolescent, in perioada cautarilor, m-am dus la tatal meu si i-am spus: 'Cred ca Domnul ma chiama sa fac un lucru deosebit in viata, insa nu descopar inca ce anume trebuie sa fac. Simt ca ma chiama, insa nu stiu in ce directie sa merg'. Tatal meu mi-a raspuns: 'Poate te chiama sa fii preot'. Anii care au urmat nu au confirmat cuvintele tatalui meu, insa crescand, parintii m-au ajutat sa descopar - in Biserica Romano-Catolica - darul credintei in Isus. Cu anii am descoperit ºi calitati proprii, in mod special talentul de a intepreta. Am inceput sa ma pregatesc pentru a fi actor, totul mergea fantastic, am crescut din toate punctele de vede si am ajuns la Hollywood unde...reputatie, faima si glorie (pamanteasca).
Intr-o zi primesc un telefon de la managerul lui Mel Gibson: 'Sunteti cautat de Gibson pentru a interpreta un rol in care este esential sa stiti sa faceti Surf '. Am acceptat si m-am intalnit cu Mel Gibson…In primele minute regizorul mi-a vorbit despre surf si apoi m-a întrebat daca eu cred in Dumnezeu si ce cred eu despre Patimirea lui Cristos. Imediat mi-am dat seama ca surf-ul nu avea nici o legatura. Era numai un motiv. I-am raspuns: Vrei sa fac rolul lui Isus? El nu mi-a spus nimic si mi-a lasat timp de gandire pana a doua zi.
Primesc un telefon a doua zi de la el. 'Cine e?' 'Mel', raspunde. 'Mel si mai cum?' intreb. 'Mel...Cross'. 'In acest caz eu sunt Isus Cristos', am raspuns. Mel a inceput sa-mi spuna ca acest rol este dificil, incomod, ca imi pot ruina cariera de actor, ca o sa fiu luat in ras de colegii mei actori de la Hollywood. A incercat sa ma convinga sa nu accept acest rol, însa am decis contrariul.
Astfel am descoperit ca sporturile pe care le-am facut, evolutia pe care am avut-o din punct de vedere uman si artistic au avut un anume scop: acela de a putea interpreta acest rol crucial din viata mea. Nu a fost usor: chiar din punct de vedere fizic a fost un rol extenuant. Mi-am amintit ca Mel imi povestea ca a avut momente dificile in viata, odata ajungand chiar in pragul sinuciderii, insa credinta in Isus l-a salvat. Atunci a promis Domnului ca va face un film pentru ca el, si poate si altii de langa el, sa poata pretui marele dar al Mantuirii.”

Experienta personala de intalnire cu Jim Caviezel

-         Acest film te-a ajutat sa cresti in credinta? l-am intrebat la sfarsitul filmului pe Jim Caviezel. Iata ce mi-a raspuns:

-Da, si cred ca foarte mult. Am avut o ocazie privilegiata de a ma apropia de cuvantul lui Isus, de a avea o comuniune speciala cu El. Cand am inceput filmarile mi-am dat seama ca fiecare minut insemna o noua sansa de a ma apropia de Mantuitorul. Am inceput sa studiez latina si aramaica. Nu eram pregatit si stiam ca am nevoie de ajutorul Sau ca sa-l pot face cunoscut. Prietenii mei preoti m-au ajutat sa inteleg si sa ma rog. Stiam ca nu as fi putut sa intereptez acest rol fara ajutorul lui Isus si al Mamei sale Sfinte. Intrarea in comuniune cu Dumnezeu m-a ajutat sa trec bariere umane pe care nu credeam ca sunt capabil sa le depasesc: frigul pana la congelare, biciurea si oboseala fizica pana la extenuare. In zilele in care am filmat momentul crucificarii, a trebuit sa raman pe cruce ore intregi. Datorita frigului si a pozitiei, nu eram capabil sa mananc. Au fost zile in care m-am hranit numai cu Trupul Domnului, dimineata, la Sfanta Liturghie. I-am cerut in acele momente, precum si in toate zilele cat au durat filmarile, sa ma ajute sa-l comunic lumii pe El si nu pe mine ca protagonist

-         Astazi a fost o zi speciala pentru tine?

- Absolut. Dimineata am avut marea onoare de a-l intalni pe Sfantul Parinte si de a-i multumi pentru tot ceea ce face. I-am marturisit ca pentru mine el a fost un model de curaj care mi-a dat forta in momentele dificile. Ma aflu in acesta aula in fata multor cardinali, episcopi, preoti si surori si sunt emotionat. Va multumesc pentru tot ceea ce faceti, pentru ca v-ati oferit viata Domnului, pentru marturia voastra de credinta.
Voi sunteti eroii mei si veti ramane astfel pentru totdeauna in sufletul meu. Rugati-va pentru mine.

Filmul

In timp ce Jim Caviezel urca scarile amfiteatrului, pe ecranul panoramic incepea proiectia filmului. Umbra actorului proiectata pe ecran disparea cu fiecare treapta urcata, pentru a da spatiu unicului portagonist al acestui film: Isus Cristos.
Muzica, atmosfera apasatoare, imaginea Mantuitorului, suferinta de pe fata sa ne-a proiectat in cateva secunde in realitatea din Getsemani.
Ritmul imaginilor, putinele cuvintel rostite in limba aramaica ne-a predispus spre o profunda meditatie.
Fiecare detaliu devine un element important in realizarea simfoniei Mantuirii, stiind bine noi toti ca ultima parte a acestei simfonii nu este Crucea si Invierea.
Toate personajele traiesc momentul patimii intr-o continua tensiune care se dovedeste a fi benefica pentru unii, iar pentru altii un cosmar.
Maria,intepretata de actrita romanca de origine evreiasca Maia Morgenstern, este tot timpul alaturi de fiul sau pe drumul Clavarului. Ea reprezinta imaginea durerii dar si a bucuriei de a fi mama. Gesturile sublime si pline de gingasie din copilaria si adolescenta lui Isus cristalizeaza dragostea de mama si forta credintei. Imi amintesc cu placere de cuvintele lui Jim Caviezel care, afland ca sunt un preot din Romania mi-a spus: “Maia Morgenstein este si ea romanca. O femeie extraodinara si o actrita deosebita. A fost pentru mine un privilegiu s-o cunosc si sa pot interpreta Patimirea lui Isus langa o persoana din poporul lui Isus, dar dintr-o cultura a Europei rasaritene. A interpretat rolul Mariei sublim.”
Maria Magdalena, intepretata de Monica Belluci, participa alaturi de Mama lui Isus la drama Calvarului.
Titlul filmului ne arata intentia autorului de a se concentra mai mult asupra Patimirii, asupra misterului Mantutirii noastre prin cruce, insa mesajul este clar: acela al vietii si sperantei. Sangele preotios a lui Cristos varsat in curtea lui Pontiu Pilat la biciure, pe drumul Clavarului ºi pe Cruce este pretul mantuirii noastre.
Giulgiul in care era infasurat Mantuitorul se goleste si trupul sau se ridica de la pamant pentru a lua locul la drepta Tatalui. Iar fetele tuturor celor care au sperat in El se insenineaza, se umplu de lumina, de pace si de viata.

Concluzie

The Passion of the Christ vizionat cu ochii credintei te patrunde in profundul sufletului, te face sa constientizezi marele dar al mantuirii dat noua prin Cristos, stimulandu-te sa meditezi asupra vietii tale, asupra lucrurilor realizate pana acum si a celor pe care trebuie sa le infaptuiesti, in lumina marelui dar al credintei primite la botez. Este o ocazie care ni se ofera si prin care noi putem sa ne apropiem mai mult de realitatea credintei noastre, ocazie la care noi putem sa raspundem cu un act de credinta, facand viata nostra asemeni cu cea a lui Cristos.

Claudio Barbut
claudiob27@hotmail.com




SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

Cel mai forte “argument” în favoarea oricărei religii, care promite nemurirea sufletului, este convingerea adânc înrădăcinată în Eul fiecăruia, că el este centrul Universului. Odată ce toată existenţa se reflectă în conştiinţa sa, cum poate exista ceva, dacă el moare? Cum se întâmplă adesea, mirajul este confundat cu realitatea. Instinctul isteric al autoconservării, iubirea de sine şi orgoliul se îmbină perfect pentru a susţine această rătăcire. Dar trupul este atât de evident muritor! Prin urmare, unica salvare (a orgoliului nemărginit şi egoist din noi) este credinţa în nemurirea sufletului. Şi ce paradox! Pentru a scăpa de obsesia morţii, dar şi pentru a satisface acest orgoliu, omul e în stare să se umilească atât, cât pentru o minte trează este de inimaginat: să îngenuncheze, să se roage cu lacrimi în ochi, să respecte nişte reguli pe 90% absurde, inutile şi adesea dăunătoare (cum ar fi împărtăşania, când toată lumea e obligată să guste cu aceeaşi linguriţă din turta răzmuiată într-un lichid cu slabe aluzii de băutură alcoolică). Imi imaginez ce indignare vor încerca fanaticii religioşi, citind aceste rânduri. Cum! Sfânta împărtăşanie! Dacă vrem să scoatem un subiect din discuţie, e destul să-l declarăm sfânt – pe urmă îi putem ostaciza, arde pe rug, trage pe roată şi pune la respect pe acei, care “clatină temeliile”. Aşa au procedat cu Hypatia – prima victimă celebră a creştinismului, aşa au procedat cu Giordano Bruno, cu Huana cea Nebună şi cu mulţi alţii. Trebuia să gândeşti altfel, ca să fii declarat nebun sau rău intenţionat.
Dar să ne întoarcem la subiect, adică la nemurirea sufletului. Spuneam, omul e capabil să se umilească pentru a căpăta convingerea, că va trăi veşnic. Cu adevărat extremele se ating. Oamenii, care ridică în slăvi smerenia creştinească, se consideră demni să dăinuie în eternitate! Să aibă un destin programat din timp de o fiinţă supranaturală, să fie vegheaţi în permanenţă şi conduşi de această fiinţă, pe care au impertinenţa să o numească “tată”, să se considere importanţi în acest Univers infinit, importanţi în asemenea măsură, încât de dragul lor, pentru salvarea lor, pentru nemurirea lor se va dezlănţui un război universal! Nu e prea mult? A cui mândrie e mai mare – a acestor oameni, sau a acelora, care nu pretind nimic de la divinităţi, ci încearcă a pătrunde ei-înşişi cu mintea realitatea, în care au fost aduşi să trăiască, atât cât vor fi în stare. Ei nu caută să se “documenteze” despre existenţa lui Dumnezeu, ci despre ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile, cunoştinţele pozitive despre lume – matematica, fizica, chimia, biologia – nu trec pe alături de conştiinţa lor, fără a lăsa urme. Nu este util şi necesar să cunoaştem lumea în care trăim? Nu e mai bine să avem o minte sănătoasă şi trează, decât una turmentată de frica morţii şi de poveşti simpluţe despre “facerea lumii în 7 zile”. Îmi amintesc adesea vorbele lui Hristos, în care el declară sincer şi nedisimulat: “Fericiţi sunt acei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor”. Să le fie de bine, celor săraci cu duhul! Nefiind buni de nimic aici, pe Pământ, las să spere la o existenţă fără griji în acea împărăţie imaginară. Ci pentru omul care poate face ceva util şi frumos în viaţa reală, ca să dăinuie ca o amintire frumoasă în conştiinţa oamenilor, este re-a dreptul dăunător să se concentreze asupra găndurilor despre moarte – aceasta îl deturnează de la ocupaţiile cu adevărat utile, de la opera vieţii lui, de la edificarea modestei lui nemuriri personale, cea pe care o merită cu adevărat. În memoria posterităţii.
Îmi cer scuze, dacă am fost dură, dar de ce credincioşilor li se permite să-i învinuiască pe atei de lipsă de educaţie şi instruire, lacune de “documentare”, iar noi, ateii, trebuie neapărat să fim foarte delicaţi şi toleranţi când ne expunem punctul de vedere – nu cumva să jignim “sentimentele religioase”. Ce păcat că nu avem şi noi un fel de “sentimente ateiste”, cate nu trebuiesc şocate nici într-un caz! Dar daca avem aici o discuţie serioasă, nu putem evita să spunem lucrurilor pe nume, sinceri pînă la capăt, să punem punctele pe “i”. Discuţiile de salon nu cred că au loc pe Internet. Sunt de acord, nu trebuie să atacăm persoanele, ci doar ideile, dar orgoliul fiecăruia dintre noi e atât de vulnerabil! Să încercăm, totuşi, să-l înfrânăm, dacă dorim să discutăm cu adevărat.
Cu respect pentru toat[ lumea - Adela Vasiloi

Dragă Anisia,

Mă bucur din tot sufletul că lucrurile merg spre bine pentru tine. Ai văzut singură că aveam dreptate în ceea ce priveşte schimbarea de look. Dar mai important este, cred eu, faptul că te schimbi în interior. Sper să mă consideri prietena ta, pentru că aceastaă formă de prietenie nevăzută este sinceră şi dezinteresată, nici una, nici alta neavând de câştigat decât experienţă reciproc împărtăşită. O cunoştinţă a mea, psiholog de profesie, mi-a spus odată că eu nu sunt un prieten declarativ, ci unul demonstrativ, preferând să fac lucruri pentru ceilalţi şi mai puţin să le afirm. Un gând bun pentru tine, Anisia, şi pentru toţi cei care vor fi învăţat ceva din comentariile mele.

Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de <>. Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns <<înlăuntrul lui>>, rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În <>, Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aveste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa <<înlăuntrul său>>, Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin relând o expresie homerică <>(Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a). Realitate pe care noi o percepem cu mintea este un <> . Prin acest <> spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în <> , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce <> suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de a pătrunde în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el acolo, nu sunt instincte, acolo este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din <>. Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiat de adevăr decât psihanaliza bazată pe instintincual al lui Freud, iar Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte <> de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest <> cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient? În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, cu care fiecare ne naştem, implantat în reţelele neuronale fundamentale, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale <> (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus şi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost <>. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel. Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi <> el este colectiv. Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acest e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?

sufletul este nemuritor #, de spinroz la Tue, 19/04/2005 - 13:20

Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de suflet . Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns ,,înlăuntrul său’’ , rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci, ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin, înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În ,,chestiuni platoniciniene’’ , Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine, înlăuntrul său’’ în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aceste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa , Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin reluând o expresie homerică, la oameni ,,capul rămâne înfipt deasupra cerului’’ (Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a).Mintea este un program informaţional cu care percepem realitatea. Prin acesta spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de-a pătrunde ,,înlăuntrul nostru ’’ în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el, acolo, nu sunt instincte, în inconştient este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din ,,inconştientul colectiv’’ . Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiată de adevăr decât psihanaliza bazată pe instinte, al lui Freud. Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte modelul gândirii divine de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest program informaţional cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient ? când gândim nici noi nu sutem conştienţi de gândirea noastră. În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, implantat în reţelele neuronale fundamentale, cu care fiecare din noi ne naştem, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus îndeosebi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost ,,proiectaţi’’. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel.
Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi el este informaţie colectivă . Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acesta e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?