comentarii

vetust-o propoziție de alcătuit


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
"De la intercultură la monoculturalitate" (sau invers) - de cico la: 10/08/2005 02:31:06
(la: "Academia Cafeavencu")
„De la monocultură la interculturalitate“

Cultura în prilejul privilegiat al timpul nostru, este privilegiul prilejului delirului în trei dimensiuni concentrice: om - cetate – societate, sortit vorbelor bune alocate unui foarte singur om, exponentul indivizilor, iar puterea culturii este punerea în temă a motivelor existenţei şi-n contratemă, interpunerea raţiunilor fiinţării, vremea omului ca receptor, emiţător de judecăţi de valoare şi prejudecăţi de coloratură sceptică fiind factorul intercesor suficient al sintezei, eschivă de la rutina revoltei întârziate a celor două forţe în căutarea zilei de după apocalipsul postmodernului la mijlocul fin al vieţii, afin deliciilor îngustate unghiului vacantei optativităţi, ca ultim suspin al inteligenţei copilului mort din penumbra amintirilor naşterii, încrustat din nimic altceva decât (din)în limita concurenţei cu realitatea în măsura rarităţii clipelor de intimitate cu dialogul interior. Cultura rămâne bogăţia impresiilor infiltrate subminativ imperfecţiunilor, conexe omisiunilor curente şi răpune carenţa demersurilor densităţii depresiilor inerent recurente comisivului dol izvorât din umbra eventualului rol putativ deschis de rostul indubitabil aluziv spre înţelegerea finalităţilor şi decelarea intimităţilor rostirii.
Teama de adevăruri, frica de afirmaţii pe marginea prăpastiei ce separă antipozii incitând privirea spre ceea ce este dincolo de aparenţa abisală a încercărilor, naşte în monocultura societăţii singulare inavuabilul iar în monocultura societaţii plurale inimitabilul când aceasta restrânge diversitatea la imensitatea imanentelor ei surse ca stipendiu, perfuzie pentru un organism plin de endeme inexplicabil insondabile evoluţiei, dar inevitabil sortite eşecului din pricina încercării de asimilare spre resuscitarea reminiscenţelor, prin alocarea de, o manieră superficial – egoistă, a împrumuturilor, într-un manierism care încremeneşte multiplicitatea într-o unicitate a nostalgiilor vis - à - vis de o contestare a tarelor ce se vor împrospătate, implicit întreţiunute din suprapuneri sortite dizolvării dinspre adaptare către cenzurarea prin absorbţie.
Paradox şi antidot la starea sensului indicat de inerţii, consecinţe ale supravieţuirii, inbox şi poliglot destin la desistarea consensului, implicat de invenţii vane, efecte ale unilateralului interpretării, interculturalitatea este apeduct către o mai amplă mişcare în termenii care întrupează o comunitate în care interacţiunile vocilor au temeinicia glasului în pustiu, puseul vaticinar în lumina ecoului vizionar aflându-se ca intenţie de a fi în apropierea aşezământului funeral de unde putem auzi măcar ecoul vocilor dezarticulate ca indezirabile dialecte inevitabile acustici ale porţilor deschise desprinse parcă dintre noi, pentru a ne stimula evaziunea, între noi, prin noi înşine şi unii dinspre alţii către aproapele nostru şi-n implicitul arbitrariului nostru, înspre om ca singură cale către o justă apreciere a valorii unei comunicări deschise oricărei reacţii ipotetice la atracţiile avatarurilor grosolane sau aderenţelor lagunare.
Găsim în imaginarul nestatornic al vremii omului, o altă estetică a geneticii ce până mai ieri era prinsă în ruminaţia fanatului crescendo al culturii, germinativul constituindu-l în concreto doar “babelul fericit” zămislit din dorinţa mutuală izvorâtă gândurilor ca interludii livreşti ale comunicării interculturale.Interculturalitatea îşi găseşte plenitudinea, în pledoaria axei, înţelepciune ca o presupuoziţie a impetuozităţii unui spirit liber în circuitul dialogal frugal şi eliberat de orice inhibiţii ideologice “ergo” de orice extensii expansionist dogmatice, intuiţie ca o predispoziţie la relativa speculaţie a adoraţiei plăpândului ecou al susurului omului şi reflecţia necesară ca o contrastantă constanţă gravitaţională în jurul argumentaţiei todeauna poziţionată într-o linie discontinuă a gândirii colective şi permanent ferment al cugetării omului, dincolo de orice certitudini regăsind cadenţa în confluenţa miturilor spre o înţelegere a forţei de interpretare şi puterii de recuperare a reperului, indiscutabil fortuit ca un precedat condens al existenţei filtrată prin delirul speculaţiei ca finalitate a interogaţiilor riguroase, nimic altceva decât vigoarea vocaţional – estimativă a adevărurilor şi descătuşarea limitativă dinspre aflarea legitimităţii moştenirilor.
Societăţile plurale renasc atât prin coliziunile prilejuite de intermitenţa vocaţionalului insolit al întâlnirilor culturale, latente în retorspectivul lor gripal şi prezentate ca fiind aspectele asperităţii unei discontinuităţi ivite la un anumit moment, precedat de inerţioase tendinţe etniciste şi consecinţa vădit necesară ca scop implicit insinuantă, ca mijloc de relativă descreţire a rigidităţii intuiţiilor istituţional – culturale pronunţat multiple intenţional din nevoia de a găsi în mod ubicuu ca adarenţă solvabilă, ca aspect devolutiv operaţional – amiabilă la permanenţa unităţii întru diversitate în chip de alternativă constant fluidă şi contrastant aluzivă la ignoranţa vâscoasă a gestaţiei, în delimitările aparent armonios evolutive ale periniciozităţii vendetismului unicităţii culturale, excesiv perene şi în aceeaşi măsură ca factor determinant al dialogului. Ce-I drept, însă, este faptul că într-o dialectică fragilă prin prisma pricinilor “întreţinute” de ţeluri al căror suport interior este diform, conglomeratul alcătuit din nimic altceva decât acele cauze ultime ce pot duce la derapaje conflictuale ireconciliabile, în aceeaşi măsură oferă pavajul unor clivaje ideologice cu rol de atenuare a posibilului imprevizibil eruptiv – cu atât mai mult pot fi axul în jurul căruia gravitează interfaţa interferenţelor culturale, indici ai pulsului plusurilor gândirii în chipul decalogului bunelor intenţii – cât şi în virtutea confluenţelor, ca un corolar firesc al motivului fundamental, indicat de temele desprinse de recrudescenţa fenomenului singularităţii, o consecinţă vădit determinantă a ambiguităţii unei ambivalenţe, rezultate din bifurcaţiile animozităţii inerente ritmului static, efectul densităţii elementului interpersonal acceptat ca un detaliu al comunicării amplificate de continuităţi nuanţate permanent şi reluate în chip convergent eterogene în intermitenta lor demarcaţie, dar străbătute de fiorul dialogului ca unică formulă a menţinerii în joncţiunea emergentă valorilc, falselor premise. Este necesară incizia care despică viscerele şi precizia care deretică arterele nenaturale din care la un moment dat pot epidemiza endemic caracterul constant al coeziunilor inerente confesiunilor indirecte ca perspective eruptive ale prezentului pentru că (a) facilita aspectul decizional (care) să dobândească asemănarea conspectului componenţial evoluţiei culturale a societăţilor plurale prin omogenizarea propusă de divesitatea interculturalităţii. Raportul monoculturalitate – inteculturalitate este unul diurn pentru ceea ce remarcăm la vedere şi unul nocturn spre ceea ce asortăm la prevedere în latenţă tocmai pentru a pune în valoare ceea ce este expus dând consistenţă ceea ce este indus fiind necesar utilizarea a ceea ce este unda retrovizoare, dincolo de fecunda improvizatoare atracţie şi implicit înmănunchiate aceste moduri de întrevedere, se întrepătrund, sinergia curcubeului vocaţional fiind consecinţa moştenirii comune. Dacă interculturalitatea presupune un efort de adaptare şi adoptare imparţială totuşi atentă la detaliile care apropie permiţând o dezvoltare imprevizibilă prin caracterul divers al temelor reprezentând astfel o concentricitate a fundamentelor conglomerat, monoculturalitatea implică un acces spontan la ceea ce înseamnă valorile culturale însă fără un studiu dintr-o perspectivă pretext al întâlnirii celorlalte întreţinut de deschiderea intercesivă a comunitarităţii, acestea îşi pierd consistenţa consecvenţiei consensului care le-ar putea oferi certitudinea permanenţei. De la monocultură până la interculturalitate rămâne un singur impas: acela al decorativului în care se zbat din consuetudinea reperelor temporal – temporare sortite lejerităţii unui dialog din afară tranzitând vag spre superficialitatea unui interior al penumbrei, nimic altceva decât o invenţie de tasare a urmelor specifice alunecării în derizoria stare de anonimat deprinsă din seducţia efemerului, portretizând societăţile decimate înspre totalitatea opusului privirii omului şi aliniate dinspre dualitatea cursului uneltirii mişcării din ochii individului.


sursa: http://www.cafeneaua.com/node/view/5185

------------------------------

Daca textul acesta n-a fost scris la misto, atunci eseistul e un geniu! Ca (dupa comentarii) numai el intelege ce-a spus ;)
M-a lovit nevasta - de Muresh la: 22/03/2006 18:05:32
(la: Un nou forum: "Bancuri, glume, poante...")
Moare toată lumea de pe Pămînt şi ajunge în Rai. Dumnezeu le spune:
"Vreau ca bărbaţii să formeze două cozi: una din bărbaţii care în timpul vieţii şi-au dominat nevestele iar cealaltă din bărbaţii care au fost dominati. Femeile să plece cu sf. Petru."
Zis şi făcut. Cînd Dumnezeu se uită din nou, femeile plecaseră iar bărbaţii formaseră două linii. Coada bărbaţilor dominaţi de consoarte avea 1.000.000 de km pe cînd coada bărbaţilor care işi dominaseră nevestele era alcătuită dintr-un singur om.
Dumnezeu se enervă:
"Bărbaţilor, ar trebui să vă fie ruşine. V-am creat după chipul şi asemănarea mea însă voi v-aţi lăsat ţinuţi sub papuc! Priviţi-l pe singurul meu fiu care a ştiut să stea drept făcîndu-mă mîndru de el. Învataţi de la el! Spune-le fiul meu, arată-le cum ai reuşit să fii în această coadă?"
Bărbatul răspunse:
"Ăăăă... Nu prea ştiu... Nevastă-mea m-a pus să stau aici."

(Mesajul 40328, 2006-03-22 14:16, mutat aici.)
Doi prieteni se întîlnesc dimineaţa, la cafea. Unul din ei are un ochi vînăt.
- Ce-ai păţit la ochi?
- M-a lovit nevasta.
- De ce?
- I-am vorbit cu "TU".
- Doamne iarta-ma, dar ce fel de relaţie aveţi voi în familie de te-a lovit pentru atîta lucru?
- Păi aseară, pe cînd mîncam, mi-a zis: "Ştii dragă, noi n-am mai facut sex de trei luni". Şi eu i-am răspuns: "Poate TU..."
Ne-au schilodit sufletele - de Muresh la: 26/06/2006 21:27:44
(la: Rolul lui Traian in formarea natiei romanesti .)
Max Solomon este un evreu român in etate de 90 de ani. Aduc aici fragmente din culegerea sa de nuvele "FLUTURAREA CORTINEI NEGRE" - ed. Liternet 2004.

FLUTURAREA CORTINEI NEGRE" - ed. Liternet 2004 -

Parte din întimplãrile relatate le-am trãit pe pielicica mea proprie..____

APROAPE DE 90
Mulţi m-au înscris în catastiful celor morţi
…Puţini sunt cei ce trag un 90 la sorţi.
Dar sunt încã pe-acest pãmînt,
Mai beau cîte-un pahar şi scriu un cînt

Era în colţul de nord al Moldovei, în ţinutul Herţa, dupã infamul pact între Hitler şi Stalin. Împreunã cu ceilalţi soldaţi evrei, eram scos din rîndurile armatei române, dezarmaţi şi ţinuţi ca prizonieri în propriul nostru regiment.
Noi toţi ştiam cã înainte cu o zi, un soldat evreu fusese împuşcat, pretextul fiind învinuirea cã ar fi intenţionat sã dezerteze.

… Pe strãzi, în zile de sãrbãtoare, tineri în cãmãşi albastre cîntau imnul ligii naţiunii creştine:
“Jidanii ne sugrumã naţiunea
Şi-avutul ţãrii noastre jefuiesc“.

........
“Ce-i mãi Colbazi, ce s-a întîmplat?“
Rãspunsul fu o palmã datã cu sete. Întrebarea mea, rostitã cu vocea în surdinã:
“De ce-a fost asta?“
Stîrni chicotiri ale bãieţilor şi fetelor prezenţi la scenã şi ale profesorului de limba românã al liceului.
“Pentru cã eşti jidan. Prostule!“

Am trãit frustrarea interzicerii de cãtre guvernul ţãrii mele de-a practica dreptul; am trãit condiţia de paria, cînd am fost exclus din a doua mea universitate, în ultimul an al facultãţii de chimie, pentru cã eram evreu.

La “Rîpa Galbenã“ din Iaşi, oraşul în care am fost student al facultãţii de drept, am fost oprit de-o micã ceatã de eroi în cãmãşile lor verzi de membri activi ai Gãrzii de Fier. M-au bãtut cu ciomegele lor şi m-au scuipat. Şi n-am fost singurul student supus acestui tratament. Sute de studenţi evrei au avut de trecut prin aceste furci caudine, ca un mesaj adresat tuturor studenţilor evrei sã nu profaneze cu prezenţa universitatea “lor“ ..

Aruncatul oamenilor din trenuri în vitezã, asasinatul colectiv din Piaţa Unirii din Iaşi, un tren închis în care mureau sufocaţi şi fãrã apã oameni îngrãmãdiţi şi trimişi spre o destinaţie nedefinitã, lagãrele şi detaşamentele de muncã, lagãrele din Transnistria şi detaşamentele de muncã obligatorie, toate acestea pe fundalul mult mai crunt al soluţiei naziste,
ura împotriva unor grupuri etnice diferite, a unora de credinţã diferitã " ura împotriva celui pe care-l poţi numi Altul.

Un gînd vag era adresat volumului de inteligenţã, capacitate intelectualã şi talent de tot felul, care a fost pierdut de România şi în toatã Europa prin lichidarea populaţiei ei de evrei.

… umilinţe, începînd cu rostirea cu accent evreiesc a numelui la strigarea catalogului, şi sfîrşind prin bãtãi încasate de la cuzişti şi legionari şi, în sfîrşit, ameninţarea directã cu revolverul, în poziţia de prizonier al armatei care l-a chemat sub drapel, tot şirul nesfîrşit de hãrţuiri, urmãrind dizolvarea ultimei fãrîme de demnitate, toate astea suferite de-a lungul a 30 de ani de viaţã în România.

…şi despre trenurile morţii şi atîrnatul corpurilor de evrei ucişi de legionari în cîrlige la abator, sub eticheta “carne cuşer“ şi mitralierele secerînd evrei în faţa gropilor deschise, toate laolaltã cereau o limpezire şi o confruntare.

Crunta dezamãgire cu “noua ideologie“, cu “planificata construcţie a socialismului şi comunismului… ura şovinistã se îmbogãţea cu ura împotriva celor cu “origine nesãnãtoasã“, totul fiind învãluit în false lozinci umanitare sancţionate de legi votate de un parlament alcãtuit din “membri de partid“ iar legile nu însemnau nimic faţã de “linia partidului“, întotdeauna exprimatã de tiranul-şef

M-au exclus din şcoli publice, din profesorat şi mi-au interzis sã practic dreptul. Eu am gãsit mii de cititori ai cãrţilor mele.

dar ce spui despre antisemitismul actual din România? Antisemitism fãrã evrei? ...îi aud vorbind despre evrei ca stãpîni ai presei internaţionale, a bãncilor, a senatului American şi a armatelor lumii. De-aş da de cãpetenia acelora care îmbrobodesc pe români cu aceste aiureli, l-aş întreba: Aşa? Bine mã, hîldãu flãmînd şi fãrã minte, dacã evreii au banii şi puterea lumii, ce
ce stai sã te pui cu ei? Vrei sã-i dãrîmi tu, cu sãrãcia, în care i-ai adus pe români, ajunşi în coada cozii? Nu mai sunt evrei în România. Te pui tu în fruntea unei coaliţii universale? Şi cum s-a îmbunãtãţit soarta românilor dupã ce au scãpat de cele trei sferturi de milion de evrei? Ai aruncat la gunoi inteligenţa şi creativitatea lor.

....nu vezi milioane de evrei care au trãit în mizerie în Europa? Nu ţi-au fost de ajuns lagãrele, seceratul cu mitraliera, arderea în cuptoare? Îţi mai trebuie cuptoare şi abatoare? Îţi pare rãu cã Hitler nu i-a omorît pînã la unul; ţi-ai închipuit vreodatã ce s-ar fi întîmplat cu românii dacã eroul tãu ar fi ieşit triumfãtor din rãzboiul pe care l-a pornit? Tu, nesãtulule de moarte, ai fi fost sclav şi dacã te ridicai din genunchi, ai fi fost cãlcat în picioare, strivit ca pãduchele. Ai fi învãţat şi tu ce înseamnã sã porţi un nume de dispreţ ca valah sau jidan; sã-ţi fie distrusã demnitatea de om?

Fragment dintr-o nuvele:
Maria pãşea cu siguranţa de sine a unei fetişcane bogate de 17 ani, care a depãşit temerile primelor experienţe carnale, ...
un grup de cãmãşi verzi. Ei le vor cere sa se identifice şi vor descoperi cã numele “Maria“ nu-i preluat de la fecioara Maria sau de la Maria Magdalena şi cã ea este o jidancã, încã una care murdãreşte atmosfera românã cu respiraţia ei puturoasã.

Un român adevãrat, Adrian Paulescu, i-a pus lui Mayer Mayers întrebarea:
“Spune tu, Mayere, cã eşti mai puţin ciufut şi apucat decît ceilalţi. Ai suferit tu, tu personal şi cei foarte aproape de tine, în România, din cauza Holocautului?“
“De bãtut, nu m-a bãtut nimenea; nu m-au schingiuit; de murit, dupã cum se vede; dar legile şi toţi cei cu vreo bucãţicã de putere ne-au umilit clipã de clipã. Ne-au schilodit sufletele.“

De amestecat - de Simeon Dascalul la: 19/09/2006 14:24:57
(la: Licheaua si musca)
Credeam că s-a amestecat singur. Sigur că are dreptul la o opinie şi la un articol în ziarul lui SOV, disproporţionat în raport cu culpa. La fel cum şi alţii au dreptul să tragă concluziile de rigoare.
Bine, poţi să te alegi cu concluzia că SOV e indiferent sau în necunoştinţă de cauză în raport cu ce i se publică prin ziare. Sau că Liiceanu n-a vrut să ofere nici un pretext reglării de conturi în interiorul PNL. La fel de bine poţi presupune că banii FNI-ului s-au teleportat singuri sau că „dosarele” sunt scoase la iveală aleator.

Scriam de Coposu şi de Rizea, fiindcă ei, ca nişte rara avis ce n-au făcut coompromisuri, erau în măsură s-o judece. Cum spuneam au fost nişte rarităţi. În rest cam toată lumea a făcut compromisuri. Ai mei spun că de la o funcţie de conducere în sus trebuia automat să ajungi membru de partid. Şi că dacă aveai de-a face cu străinii riscai să fi luat la întrebări. În condiţiile astea nu pricep în ce măsură a fost delict ce a făcut Mona Muscă şi de ce ar fi fost considerată o persoană mai bună, dacă venea să povestească cum a scris compuneri despre Ahmed.
Curăţarea sistemului? Depinde ce înţelegi prin asta. Dacă s-ar curăţa după principiul „cine a fost de acord pe faţă sau tacit cu comuniştii” atunci Pol Pot ar părea tolerant. Cam toată clasa politică e alcătuită din foşti potentaţi comunişti şi din odraslele lor. Care să fie criteriul eliminatoriu – includerea în partidul comunist? Sau beneficiile obţinute / răul făcut prin apartenenţa la sistem? Păi pe Liiceanu nu-l indignează nici Voiculescu, nici Bogdan Olteanu, nici alţii mai graşi.

E bine însă că ies dosarele, ar trebui să fie publicate naibii toate şi să se termine o dată. Nu să dea CNSAS-ul un verdict – câtă încredere se poate avea în CNSAS? – să fie date pe internet. Mie faza cu securitatea şi comunismul mi se pare expirată, dar sunt destui care îi acordă atenţie şi măcar să aibă ce lectura.

Spun că-i bine pe simplul motiv că nu vor mai fi motiv de şantaj, politicienii noştri sunt destul de răi în starea lor naturală, darmite dacă mai sunt şi şantajaţi. Apoi că dacă vor ieşi la iveală toate scrierile către securitate de la cele mai grave şi de mai bună voie până la cele mai inofensive şi mai constrânse, atunci prea puţini vor rămâne curaţi şi măcar nu se vor mai folosi pretexte de mazilire de genul colaborării.

Dar se pare că în CNSAS se poartă acum negocieri la greu de genul „nu-l scoateţi pe ăsta de la noi şi nu-l scoatem nici noi pe ăla de la voi”.

Într-un fel ai dreptate, ce mare lucru s-a întâmplat? Cum am zis, e bine să iasă dosarele, dar toate, nu numai cele selecţionate. Tăriceanu îi făcea vânt oricum Monei Muscă. Circ de vacanţă, praf în ochi, divertisment ca să ne mai treacă timpul până la aderare. Iar Liiceanu putea să nu se implice în mizeria asta.


Homo Stultus, - de Astoniu la: 01/05/2007 02:53:19
(la: scurt eseu despre tacere)
... aici se vorbesc două limbaje diferite. Dacă vin eu cu al treilea, mă-njuri pentru babilonie ?
Uite, ei literaţii, văd gândurile ombilical legate de cuvinte. Filosofii transcend cuvântul în metafizic (cum altfel?).
Dar eu, nebunul, vreau claritate. Aşa că mă leg de limbajul ştiinţific. Şi da, de informaţie, ca esenţializare sau sublimare a cuvântului. Acuma desigur că ne-o trebui un translator, dar poate că ne-om înţelege şi prin semne. Te-nvoieşti ?


Picky,
spui "Cum se poate gandi fara cuvinte?" - uite aşa : în imagini ( la copii, la pictori, în geometrie etc.), în sunete ( la compozitori ), în rapoarte abstracte ( în matematică şi fizică ), sunt doar câteva exemple.
şi "Disocierea sau decelarea dintre gand si cuvant este imposibila." - ba-i chiar posibilă. Dacă întrebi un elev cum se gândeşte să rezolve o problemă de geometrie în spaţiu, ai să vezi că nu literalizează mental demonstraţia. Ci se gândeşte cum şi pe unde să traseze perpendiculare, pe unde se intersectează dreptele şi segmentele, apoi pune mâna pe creion şi-şi trasează liniile conform inferenţei anterior alcătuite, ca să-şi demonstreze şi verifice rezultatul. Totul se desfăşoară în mintea lui ca un film. Aşa si cu arhitecţii. Dacă arhitecţii ar trebui să gândească în cuvinte, planurile construcţiilor s-ar face în ani de zile, pote chiar secole...

Cucoşul - urmare. - de Muresh la: 05/06/2007 20:28:04 Modificat la: 05/06/2007 20:29:13
(la: Cucoşul vestise o noua zi.)
Acum se puteau întoarce acasă. Era şi timpul. Goloverajul Asociaţiei Pugilistice desemnase din oficiu un alt pugilist drept Campion al Lumii la categoria Semi-grea. Managerul se supărase şi ceru un match între Ionel şi noul Campion.
Managerului acestuia îi priise foarte toată afacerea cu Ionel. In decursul timpului alţi manageri cercaseră să-l atragă pe Ionel în plasa lor, oferindu-i mai mulţi bani. După Contract Ionel ar fi putut pleca oricînd, dar rămăsese pe loc. Nu era de felul lui sa-şi trădeze "tovarăşul". Nu-i vorbă că managerul şi-ar fi putut permite să-l plăească mai bine, dar Ionel nu ceruse niciodată prea mult. Cu timpul Managerul ajunse la o situaşie financiară de invidiat, dar nici Ionel nu era sărac.
In aşteptarea aprobării meciului, Ionel si Mihai se puseră pe treabă şi durară un fel de Studio pentru Dina. De mică arătase mare dragoste pentru muzică şi acum rugase să i se cumpere un pian.
Casa a nouă de piatră bună era şi în mijlocul singurei camere, o odaie de vreo 40 de metrii pătraţi, trona acum un pian cu coadă. O minunăţie era pianul acesta. Fabricată din lemn de molid îi era tăblia. Molidul fusese adus din Sandinavia, acolo copaci cresc cu încetineală. Crescuse molidul acesta îm perioda "Micei ere Glaciare" din secolul XVII şi fusese doborît de o furtună cu vreo cincizeci de ani înainte de a se fi făcut pian. Exteriorul era alcătuit din lemn negru şi greu de mahon şi sunetul pianului avea o tonalitate caldă şi puternică.
Dina nu căpătase de la operaţia ei decît o anumită abilitate motorică şi nu mai puţin important, putiinţa de a comunica cu familia ei.
Mai toată ziulica Dina era în casa cea nouă exersînd după ureche la pianul ei.
Ionel, care era un afon total, o asculta, totuşi, cu mare plăcere. Tot aşa şi Mihai, numai că ultimul era înzestrat în ale muzicii şi nu odată forma pereche cu Dina.
Întro bună zi, Managerul îşi anunţă venirea.
"Uite, Ionel cum stau lucrurile. Noul Campion spune că va boxa cu tine numai dacă îl vei învinge pe cel clasificat imediat după el.
Am programat meciul în două săptămîni de acum".
Şi veni şi ziua meciului. Oponentul lui, un tînăr cam de vîrsta lui Ionel, era de mic în branşă. Tatăl lui fusese la un moment dat Campion Mondial la Categoria Grea.
Va urma..
#203210 (raspuns la: #202915) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
continuare ( au fost prea multe caractere) - de Sancho Panza la: 11/10/2008 05:32:27
(la: omnipotenta)
Un alt pas:
Basarab Nicolescu introduce, pornind de aici, noţiunea de „nivel de realitate”. Pe care îl defineşte drept o familie de sisteme care rămân invariabile sub acţiunea unei legi. [similar, aş zice, cu ceea ce René Guenon numeşte „trepte de manifestare ale Fiinţei", pe care orice doctrină metafizică (vorbesc de cele orientale)le afirmă, dealtfel. Cu alte cuvinte, după câteva mii de ani de eforturi experimentale şi epistemologice, oamenii de ştiinţă şi logicienii au descoperit... ceea ce afirmă scrierile sacre!]

Ca să fie mai limpede concepţia lui B.Nicolescu, o să-l citez pe Thierry Magnin, care,doctor în ştiinţe fiind (şi în teologie), a sintetizat mult mai bine decât pot eu să o fac:
„(...)adevăratul al treilea punct de realitate (punct T de unitate a antagonismelor în cercetarea noastră) se situează mereu la un nivel de realitate diferit de cuplul de antagonisme (sau de contradictorii) A şi non-A. Altfel spus, în complementaritatea ce ne interesează aici, ceea ce apare contradictoriu la un nivel de realitate pentru descrierea unui obiect dat poate fi unit ( o unitate de antagonisme) la un alt nivel de realitate corespunzând terţului inclus. Acest şi...şi nu corespunde deci unei sinteze sau căutării unui echilibru sau a unui compromis între două propoziţii contradictorii. . El induce căutarea unui nivel de realitate unde să fie posibilă unitatea antagonismelor.”

Într-o reprezentare grafică, se obţine un triunghi, baza fiind alcătuită de segmentul ce uneşte cele două antagonisme (A şi non-A) de la nivelul 0 de realitate, iar vârful fiind punctul T (terţul inclus) aflat la nivelul 1 ...Aceasta fiind cea mai simplă schemă posibilă, cu numai două nivele. Şi asta, deoarece T poate genera o altă pereche de antagonisme, care se vor uni într-un alt punct T, situat la un nivel 2...sau –2...samd.
Celor interesaţi le recomand cartea lui Thierry Magnin „Între ştiinţă şi religie”, Ed. Junimea, colectia Studii Transdisciplinare, 2007.

Am obosit…mă duc să îmi fac o cafea, apoi merg mai departe. Sper să încapă partea asta într-un singur comm.!:)
Şi, dacă am greşit/omis ceva, rog fizicienii să mă corecteze/completeze. E o "sinteză" pe care a făcut-o cineva ajuns pe teritoriul ăsta mai mult accidental.

#349824 (raspuns la: #349823) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dovezi ale creatiei:))) - de M a o la: 13/10/2008 12:35:17 Modificat la: 13/10/2008 12:37:17
(la: Curat speculatii....)
De pe acelasi sait, iote cum dovedeste un popa ca paianjenul nu a evoluat ci a fost creat:):



Dacă ne uităm cu atenţie la o pânză de păianjen, constatăm că este alcătuită din două tipuri de fire: unele mai goase şi nelipicioase, care alcătuiesc un fel de schelet al pânzei şi între ele altele mai subţiri şi lipicioase.

Cele două tipuri de fire au două roluri distincte: pe cele groase se deplasează păianjenul pentru a nu se prinde în propria plasă, iar cele lipicioase capturează prada.

Teoria evoluţionistă susţine că animalele evoluează treptat, deci cele două tipuri de fire ar fi trebuit să apară pe rând. (voi va dati seama ce are in cap omul asta?)

Numai că în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele lipicioase, păianjenul s-ar fi prins în propria plasă, iar în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele nelipicioase, ar fi murit de foame pentru că nu ar fi putut prinde alte insecte. În ambele cazuri, vedem că păianjenul nu ar fi putut supravieţui pentru a evolua ulterior spre alte forme.

Aşadar, păianjenul trebuie să fi fost capabil de la început să secrete ambele tipuri de fire, ceea ce contrazice teoria evoluţionistă şi confirmă faptul că speciile au fost create de un Creator inteligent, care le-a dotat cu tot ce le era necesar pentru a trăi.


Pe bune acum, creationisti, va bucurati ca aveti asemenea inteligente printre voi?:))



eu n-am să uit... - de ionbarb la: 20/10/2010 15:56:36
(la: Am fost un las in perioada dictaturii comuniste - Petitie fara adresant)
cozile la pâine şi "carne" (pardon...oase), magazinele alimentare care stăteau goale mai tot timpul, ţăranii care cărau de la oraş pâine cu sacii, raţiile de benzină, ulei şi zahăr, tăierea curentului electric la sate, circulaţia maşinilor personale cu numere de înmatriculare cu soţ şi fără soţ în zilele de duminică, două ore de program pe un singur canal de televiziune (şi asta numai pentru adularea mult "iubiţilor" conducători), teama colectivă (o teamă paralizantă existentă în toată ţara) de a protesta, ascultarea pe furiş a posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii prin intermediul cărora zeci de persoane plecate în lumea liberă cereau lui Ceauşescu aprobarea pentru reîntregirea familiilor, aşa zisa presă alcătuită doar din câteva ziare de mare tiraj (Scânteia, Scânteia Tineretului, România Liberă, Sportul şi Sportul Supliment), festivismul la radio şi televiziune, cum aşteptai vreo opt-zece ani ca să-ţi instalezi un amărât de telefon etc. etc. etc. Mai ţin minte că în vremurile acelea nu existau şomeri şi atâţia oameni fără serviciu ca acum. Peste tot se cerea producţie, producţie, producţie...Fiecare avea un salariu mai mare sau mai mic, mai mult sau mai puţin meritat iar preţurile la alimente, bunuri şi servicii erau fixe pretutindeni. Se construiau blocuri de locuinţe ieftine într-un ritm ameţitor...Nici pomeneală de economie de piaţă, de competiţia producătorilor, de negocierea salariilor şi altele.

Într-adevăr, "condamnarea comunismului, în mod oficial, nu a avut efectul scontat". Mulţi nostalgici uită multe lucruri şi spun că era mai bine atunci. Nu le dau dreptate, dar furia cu care Băsescu a condamnat comunismul mi se pare total lipsită de analiză şi raţionament.
*** - de ionbarb la: 13/11/2012 14:29:15
(la: Cum se joaca bambilici?)
pe vremea lu' nea Nicu jucam bambilici în pauzele dintre cursuri în felul următor: luam o monedă şi o aşezam pe masă în poziţie verticală şi o fixam în capătul mesei cu degetul arătător de la mâna stângă iar cu degetul arătător de la mâna dreaptă îi aplicam un bobârnac. moneda începea să se rotească pe masă iar când rotaţia ei încetinea îi mai aplicam un bobârnac aşa încât să-şi menţină rotaţia de titirez şi să intre într-o poartă alcătuită din două degete ale adversarului. dacă moneda rotitoare intra în poartă se punea gol pentru cel care a introdus-o. dacă cumva cădea de pe masă sau se oprea din rotaţie, jucătorul trebuia să cedeze rândul celuilalt jucător şi să-şi formeze la rândul lui poarta din cele două degete arătătoare. aşa îi spuneam noi la acel joc: bambilici.
ia uite ce gasii - de adina.petre la: 04/04/2013 11:59:46
(la: Regionalizarea saraciei)
"O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. Lucru şi mai straniu, oamenii comuni – care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept, în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? (...) Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor adormit.

(...)

Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou, cu iz de “altceva” european, şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc, apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de judeţ” având ca miză titlul de “capitală regională”.(...)

Dar, în chip straniu, nimeni nu pare a fi mirat de ciudăţenia subiectului. România nu a fost o ţară care să aibă tradiţia regiunilor, a landurilor ori a cantoanelor şi care – iată – să revină, în sfârşit, la modul ei firesc de organizare. Unde sunt istoricii şi geografii patriei care să ne spună că România e o ţară alcătuită din trei ţări, cu structuri de organizare diferite, pe care un veac (sau unul şi jumătate) de agregare comună nu le-au compatibilizat, încă, întru totul? Ne place sau nu, astea sunt regiunile (“provinciile”) noastre “istorice”."

Si ma rog, articolul mi se pare foarte fain, si mi-am adus aminte ca si eu m-am mirat de subiectul asta, asa ca-l ofer inspre informare, completare pe tema asta. Aici .
am primit de la Constantin. - de sami_paris74 la: 12/04/2013 19:17:57
(la: Caravanele de la Bezons)
Am primit cu bucurie cel de-al III-lea volum din ”Țiganii, aurul și diamantele”, avându-l ca autor pe Samson Iancu, editat de Ștefan Doru Dăncuș, cel care a făcut să vadă lumina tiparului și cel dintâi volum. Bucuria pe care o încercasem la primele volume nu m-a dezamăgit, pentru că Samson Iancu se șlefuiește din punct de vedere literar asemenea unui diamant. Meseria d-sale fiind de bijutier, este un bun prilej de întâlnire cu materii fine și rare, așa cum pot fi poate doar oamenii. Cei pe care scriitorul ni-i aduce înainte în filele romanului său (cu rădăcini în viața obișnuită prin toată Europa) sunt personaje vii, spontane, colorate și pitorești ca și costumele etniei rrome. Stilul folosit este îndeosebi cel oral, cu pagini de povestire bine închegată, unele pline de farmec și emoție. Pasaje de dragoste și durere, de lovituri de maeștri ai înșelăciunilor, de bogăție și moarte, de visare, sunt cele care alcătuiesc miezul plin de savoare al acestui nou volum. Cu mult haz sau dimpotrivă, cu dramatism, pe întreg parcursul călătoriei numită viață, țiganul pare să poarte în sângele său un germen de fatalism, astfel încât, însoțindu-se cu trei prieteni de nedespărțit – cântecul, versul și dansul – poate învinge cu un zâmbet toate încercările, uneori dure, ale vieții. Cântecul, cu virtuți de însoțitor armonic și de călăuză a sentimentelor către exprimare, de vindecător și vrăjitor, este la fel de viu, cu versuri candide, direct și cald.

Șlefuirea de stil din al III-lea volum din ”Țiganii, aurul și diamantele” este evidentă. Evidente sunt și observațiile din ce în ce mai aprofundate asupra istoriei, nu numai a etniei rrome ci și a omului în general. Cu finețea unui bijutier, Samson Iancu este cel care transformă oamenii în eroi, făpturi călăuzite de pasărea din ce în ce mai rară a libertății. Trecuți prin retorta alchimică a scrisului d-sale, cei întâlniți sunt radiografiați cu un atent simț de observație, Samson Iancu părând a fi în posesia unei magii deosebite care poate duce gândul la puteri paranormale. Din lectura cărții se desprinde o întreagă filosofie a vieții, nu fără o minimă morală care are legătură cu divinul din om. Într-o lume din ce în ce mai absurdă și haotică, țiganul este cel ce posedă experiețele sale de veșnic rătăcitor, memorie ancestrală care își face simțită eficiența în situații limită. De cele mai multe ori simpatic pe cât este de inteligent, pare să nu-i pese de legile uneori absurde alcătuite de oameni, păstrându-le în inimă doar pe cele moștenite de la strămoși ori primite de-a dreptul de la natură. Pare ocrotit de ceva superior, de îngerii pe care a știut să și-i apropie în sute de ani de prigoană și înrobire, dar el este de fapt omul liber în sinele său, în locul unde își păstrează cheile destinului ce îl poartă prin lume.

Volumul e presărat cu imginile autorului în micul său magazin de bijuterii din Paris, locul transformării lui Samson Iancu în scriitor. Un vis care s-a realizat prin forța magică a gândului, a dragostei față de copii, asemenea acestui nou episod din ”Țiganii, aurul și diamantele”. Demn de apreciere este cuvântul maestrului Cristian Țopescu de pe coperta IV. În recenzia celui de-al doilea volum, intitulasem demersul lui Samson Iancu al doilea pas, dar bucuria mea e la fel de vie după ce citesc, în finalul celui de-al III-lea volum / pas, cuvintele va urma.
"Ori de câte ori ceva este sesizat de către noi ca fiind materie, nu facem altceva decât să comparăm două lungimi de undă!
De fapt, noi comparăm mulţimea undelor statice ce compun propriul nostru corp, cu mulţimea undelor statice care alcătuiesc domeniul exterior corpului nostru. Cu alte cuvinte, comparăm nivele energetice aflate în apropiere unele de altele. Şi o facem cu vârful sau buricul degetelor, cu întreaga suprafaţă a corpului nostru, cu gura sau organele interne, căci şi respiraţia şi mâncatul, sunt componente ale acestui sistem de cercetare comparatist.

Din această perspectivă materia nu este altceva decât o scală – relativ largă-de lungimi de undă, alcătuită din unde statice şi care indică însuşiri ale materiei doar atunci când această scală a lungimilor de undă este comparată cu ea însăşi. Atâta timp cât atomii din corpul nostru conţin un mare număr de electroni, neutroni şi protoni de construcţie identică cu cel al atomilor din exteriorul corpului nostru, comparaţia între aceste unde statice ne va apare ca materie [...] "

"Două unde se percep reciproc în orice situaţie, dacă lungimea lor de undă este identică, ori lungimea de undă a uneia este multiplul întregului celuilalt. O cât de mică deviaţie de la acest fapt, face ca cele două unde să nu ia cunoştinţă una de cealaltă, adică „trec” una prin cealaltă."

sursa: internet
Jurnalul National>26/11/03 - de anita47 la: 26/11/2003 00:28:12
(la: Marea tzeapa cu armata cica ne-obligatorie: 30.000.000 de lei)
Manevre cu stagiul militar
„Faci sau nu armata?” este pentru tinerii români o întrebare pe care politicienii, în an preelectoral, o exploateazã cu nesat.
Curios, nici una dintre initiativele puse în dezbatere nu evidentiazã, cu adevãrat, o viziune politicã, argumentatã, privind securitatea nationalã.

Atitudinile politice sunt transmise si liderilor ministerelor, iar specialistii acestora sunt pusi în pozitia de a-si „ameti” ideile.
NATO nu impune în nici un fel României dacã armata sa trebuie sã fie alcãtuitã pe bazã de conscriptie sau pe bazã de voluntariat. De exemplu, în Germania, jumãtate din armatã este formatã din militari în termen.
Alianta vrea doar ca militarii români sã aibã un standard ridicat de pregãtire si sã facã fatã misiunilor date.
Armata a optat pentru sistemul profesionist si si-a fixat ca pânã în 2007 sã nu mai aibã militari în termen. Deja se preconizeazã ca la nivelul anului 2004 sã se renunte la militarii în termen din Fortele Navale si Fortele Aeriene.
Trecerea de pragul NATO îi oferã Armatei un rol nou. Se observã si prin misiunile din Afganistan si Irak cã Armata executã si o activã, sã-i spunem, diplomatie prin forta armelor, aceasta pe lângã misiunile impuse de necesitãtile colective de securitate la care ne-am raliat de bunãvoie. În sistemul democratic românesc, Armatei îi revine rolul de ultimã solutie în cazuri extreme. În aceastã privintã, faptul cã se va renunta la cei 31.000 de militari în termen pe care îi mai are acum este pe deplin justificat. Luptãtorul din MApN trebuie sã fie un profesionist desãvârsit.
Pe de altã parte, analizând riscurile de securitate la care este supusã România, nu se poate trece cu vederea explozia terorismului la nivel mondial, dar si posibilele actiuni ostile României promovate din interior. Astfel, apare fireascã dezvoltarea structurilor Ministerului Administratiei si Internelor. Jandarmeria, structura militarã a MAI, capãtã rol de verigã între Armatã si Politie, fiind forta potrivitã în a interveni în conflictele de joasã intensitate.
Un jandarm în termen face cam 15 la sutã dintr-un profesionist, în termeni de eficientã a muncii. „Înlocuind 7.000 de militari în termen cu 3.000 de profesionisti, mergem chiar pe economii”, îmi spunea generalul Gavrilã Pop, adjunct al comandantului Jandarmeriei. Acesti profesionisti, proveniti din grupãrile mobile, sunt folositi cu succes si ei în misiuni externe. Dar Jandarmeria are si date în pazã peste 1.200 obiective.
Pompierii, militari în termen, sunt cei care astãzi sting incendiile din România. Încã de prin 2000 se anunta cã pompierii se demilitarizeazã, dar apare problema banilor. Reteaua de unitãti ale pompierilor, bine pusã la punct, poate primi voluntari fãrã probleme. Un militar în termen va fi înlocuit de 3 schimburi de profesionisti civili.
Jandarmii si pompierii nu stau în cazãrmi sã astepte rãzboiul, ci sunt solicitati nonstop. Cert este cã nu se pot forma dintr-o datã profesionisti. Voluntariatul implicã punerea la punct a unui sistem riguros de promovare a carierei, de selectie, de instruire, de evolutie în carierã si de pregãtire continuã. Apoi, implicã fixarea unui sistem de mobilizare. Cumulat la acestea, sã observãm cum a involuat populatia României. Din 1992 pânã în 2002, populatia a scãzut cu 1 milion de persoane. Creste numãrul persoanelor peste 60 de ani si scade cel al persoanelor sub 15 ani. Mai creste si numãrul tinerilor ce fac studii postliceale si facultãti, unii înscriindu-se si pentru a scãpa de armatã. De asemenea, creste numãrul tinerilor care pleacã la muncã si la studii în strãinãtate, iar carierele militare nu par atât de avantajoase pe lângã perspectiva unui contract în UE.
Cã MAI a introdus o „clauzã” în proiectul de lege privind pregãtirea populatiei pentru apãrare care propune scãparea de armatã contra cost (în jur de 30 milioane lei) apare doar ca o tacticã de a face uitate cele expuse. Cu metoda respectivã, nãstrusnicã precum o mitã, dar uzitatã în Occident, se preconizeazã a se scãpa de cei care vin cu silã la armatã. Pentru cã MAI este angrenat si în reforma administratiei publice, si în realizarea, cu adevãrat, a demilitarizãrii politiei, nu mai poate suporta si renuntarea totalã, deodatã, la militarii în termen. Cel putin pânã în 2010. Pânã atunci, stagiul militar se „executã”, cu tot cu prevederile constitutionale. (razvan.belciuganu@jurnalul.ro)
Munci onorabile - de Simeon Dascalul la: 15/10/2004 15:34:33
(la: Eugenia)
Inginerul X se distrează lopătând bălegarul, doctoriţa Y spală pe jos cu plăcere în timpul ei liber etc.. Păi dacă toată lumea ar fi alcătuită din respectaţi ca ăştia, n-am mai avea nici o problemă, decât că poate ar fi penurie de grajduri de rânit şi duşumele de spălat. Eu n-am întâlnit încă pe cineva iubitor de muncă gratuită şi încă "joasă". În caz că totuşi găsesc îl invit călduros la noi: să repare garnitura de la chiuvetă, să cureţe casa din cap până-n picioare, să sape grădina, după preferinţe desigur. În timpul ăsta eu m-aş duce la discotecă, taică-meu la birt, maică-mea s-ar uita la telenovele şi toată lumea ar fi fericită – doar face fiecare ce-i place, nu? Atâta numai că în viaţa reală n-am prea văzut amatori din ăştia.

"Poate ca nu, totusi. Oamenii se mai adapteaza la nevoie."

Desigur că oamenii se adaptează. Noi ca popor de exemplu ne-am adaptat la migraţiile barbare, la invaziile otomane, în ultima vreme la comunism şi astăzi la un venit mediu pe locuitor de 150 de euro. Asta înseamnă cumva că situaţiile de dinainte-s bune şi ar trebui perpetuate?

"In umila mea opinie orice munca necesara este si onorabila"

Călăii în Evul Mediu? Prostituatele?
#25171 (raspuns la: #25151) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Vlad, - de Dora_10 la: 24/04/2006 20:23:34
(la: ce va enerveaza?)
"bucurestenismul" - explică termenul, te rog. Dacă te vei stabili în Bucureşti îl vei mai folosi?
"miticismul" bănuiesc că face aluzie la schiţa "Mitică" a lui Caragiale...Bineînţeles că ardelenii care trebuie să călătorească mult până să ajungă în Capitală folosesc acest cuvânt inventat de ei în sens peiorativ, dar se pare că uită ultima propoziţie din schiţa respectivă: "Al
dracului Mitică"!
Sau cumva "miticismul" e un termen colectiv pentru cei botezaţi "Dumitru" ? În Ardeal şi Banat nu există acest nume?
Şi, de fapt, de ce nu e Capitala în Ardeal? Eu sunt născută în Braşov, deci ştiu şi ce e dincolo de munţi...
#118734 (raspuns la: #118676) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sufletul şi lumea relativă - de anadi108 la: 16/06/2006 08:22:56
(la: Absolutul şi Cauzalitatea)
Jenifer a afirmat:
Sufletul nu aparţine lumii relative, materiale, ar fi deci numai in mintile noastre, nu ar putea actiona inspre forma materiala a universului.

Comentariu:

Sufletul nu aparţine lumii relative, materiale, înseamnă
1. natura sa este spirituală, absolută, imutabilă
2. provine din zona marginală, zona tampon dintre lumea spirituală şi cea materială.
3. el poate alege din acea zonă marginală între cele două lumi, lumea materială sau lumea visului şi lumea spirituală sau lumea trezirii.
4. Pentru a putea exista în lumea materială, o lume străină naturii sufletului, acesta este îmbrăcat cu mai multe costume (scafandru) prin care el se poate cufunda în lumea materială.
5. Primul şi cel mai strâns costum pe suflet, este falsul ego (aham-kara), prin care el este obligat să se identifice cu obiectele lumii materiale.

Cu ajutorul acestei maşini sufletul se poate identifica cu corpul grosier (alcătuit din cele cinci tipuri sau stări de agregare ale materiei) şi subtil (minte, inteligenţă şi fals eu), precum şi cu alte produse ale acestora,
produse directe sau indirecte, cum sunt copiii sau în general familia.
Cu cat sufletul este mai cufundat in vârtejul lumii materiale el se va identifica cu casa in care se află, cu maşina care îl poartă la serviciu, cu oraşul, ţara, cu asociaţia sau partidul de care s-a ataşat ...
Daca cineva i-a zgâriat maşina care îl duce la servici, zice AU! pentru că inconştient se identifică chiar şi cu o masină de tablă.
Intr-un plan mai subtil sufletul se poate identifica fie cu mintea sau cu inteligenţa, devenind foarte ataşat şi mândru de ideile achiziţionate, şi puterea de discernământ atinsă.
Cogito ergo sum.
Si asta numai datorita egoului fals (ahaMkAr).

6. În momentul în care se hotărăşte să distrugă falsa identificare, sufletul intră pe calea eliberării din lumea materială.
7. Pentru a obţine însă viza de intrare în lumea spirituală el trebuie să-şi reveleze relaţia de iubire pe care o are cu una dintre infinitele forme ale Celui Atoate Atrăgător.
8. Sufletul care nu şi-a revelat corpul spiritual şi relaţia de iubire cu Cel Atoate Atrăgător, dar s-a eliberat de lumea materială, intră în brahman, zidul luminii strălucitoare care înconjoară lumea spirituală, fără însă a putea trece dincolo de acesta.
#128165 (raspuns la: #127750) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
picky - de carapiscum la: 13/09/2006 06:46:30
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Pentru un om care se dă atotştiutor şi stăpân pe cunoştinţele sale teoretice (ca şi pe misterele vieţii), ai dat dovadă de superficialitate, şiretenie şi rea voinţă răspunzând în doi peri. Asta ca de obicei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că tu nu vrei cu adevărat să înţelegi ceva la subiectul ăsta, ci să-i educi pe ceilalţi. Aferim boieri dv-stră!

O să le iau pe căprării şi-o să încerc din nou să-ţi expun un punct de vedere, de data aceasta luând răspunsurile tale ca mărturii scrise.

1. Eu: „când anume în istorie L-a proiectat mintea omului pe Dumnezeu?”
Tu: „de îndată ce i-a ucis pe d-alde Zeus sau Baal-Amon.

În primul rând nu înţeleg un lucru: ăştia de care aminteşti tu n-au fost consideraţi dumnezei? Şi atunci pe ei cine i-a proiectat? Şi pe cei dinaintea lor cine anume i-a inventat? Eu ţi-am pus o întrebare simplă la care n-ai putut răspunde logic şi coerent. Puteai foarte uşor să admiţi că apariţia ideii de Dumnezeu se pierde în cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei şi nimeni n-are o dată stabilită pentru aceasta. Ştiinţa zice că încă n-are toate datele necesare formulării unui răspuns concludent şi se foloseşte de şiretlicuri nu prea „ortodoxe”(de obicei scuze imbecile) pe baza cărora ne bagă în şi mai mare ceaţă. Dpdv logic se poate explica totuşi de ce ştiinţa încă n-a reuşit să descopere care este punctul zero al omenirii când fiinţa umană a fost înzestrată cu ideea despre Dumnezeu: acest punct zero nu există! Pe axa timpului ideea de divinitate a existat din totdeauna. Dumnezeu fiind de natură spirituală nu-şi putea găsi locul decât în sufletul omului, adânc sădit în inima sa.

În altă ordine de idei, ca să nu uit înainte de-a trece mai departe, cine anume i-a ucis pe zei? Dacă ai să-mi zici că Dumnezeu, ei bine n-am să te contrazic. I-a dărâmat pe toţi fiindcă a fost unicul Dumnezeu adevărat. Dar apoi se pune întrebarea firească: cum să ucizi nişte zei, mai ales dacă sunt plăsmuiri omeneşti? Si ca să scurtez, Zeus sau Baal-Amon au apărut relativ recent în istoria universală. Ce s-a întâmplat cu primii zei, unde au fost ăştia îngropaţi? Sau poţi să-mi dai numele primului zeu inventat de oameni?

2. Eu: „de unde a avut omul cunoştinţele şi pregătirea intelectuală necesare acestui proiect care avea să-i schimbe viaţa? Cu alte cuvinte unde a găsit zestrea de informaţii necesare creării artificiale a acestui supra-om?”
Tu: „conturarea divinităţii trebuie să fi fost o acţiune colectivă derulată în timp.”

Frumos spus, sună aproape poetic. Conturarea divinităţii… Dintr-o dată te referi la o singură divinitate, nu la mai multe. Păi de ce a fost nevoie de asta, atributele cu care a fost înzestrată iniţial nu erau de-ajuns? Adică a venit un nebun şi-a zis: să inventăm un dumnezeu! , apoi s-au adunat fraierii şi-au adăugat câte ceva în aşa fel încât să le placă tuturor? Şi de ce s-au oprit după aia, nu mai era loc pentru alte atribute, devenise dintr-o dată perfect? În primul rând că omenirea este limitată şi imperfectă, deci cum avea să înzestreze ceva cu perfecţiune? Acţiune colectivă… Fă-mă să înţeleg un lucru: la proiectul ăsta a participat un colectiv condus de anumiţi tovarăşi şi pretini de breaslă puşi pe şotii? La fel cum fac ăia acum la NASSA? Şi cât le-a trebuit să-si termine proiectul?

Dacă admitem că omul se trage din regnul animal, e curios cum poate cineva crede că o fiinţă inferioară, coborâtă din copaci, a ajuns la stadiul acela de conştienţă şi de conştiinţă proprie care i-au cerut să inventeze o fiinţă superioară lor. Vreau să zic, de ce dintr-o dată au simţit nevoia de divinitate, ce simţăminte, ce trăiri interioare le-au dictat să inventeze un dumnezeu? Teama? Teama de ce: de bătaie, sau de lipsa bătăii? Mai exact frica de a nu avea un dumnezeu care să le facă dreptate după nişte legi superioare. Oare omul se teme de bătaie sau asta îl incită şi mai tare? Pedepsirea este folosită peste tot în lume şi în zilele noastre. Dacă oamenii se pedepsesc între ei după anumite legi, de ce n-ar face la fel şi Dumnezeu după legi superioare?

Dar ca să revin la întrebările iniţiale şi să-ţi răspund totodată, în intelectul uman n-ar fi avut de unde să răsară dintr-o dată nici măcar o idee vagă despre Dumnezeu dacă n-ar fi existat mai dinainte în mintea sa un sâmbure. A admite contrariul înseamnă să dezvoltăm un pom din nimic, înseamnă să credem că sâmburele este crescut de rădăcina pomului şi nu invers.

3. Eu: „de ce ar fi proiectat un Dumnezeu inexistent ca să se închine Lui?”
Tu: „de ce creaza tata un bau-bau?”

Răspund mai întâi întrebării tale: pentru că nu exista, de aia îl creează, îl inventează pe bau-bau. Deoarece Dumnezeu există, nu trebuie inventat. Dar probabil că aşteptai să-ţi răspund aşa: ca să-l facă pe copil să se teamă. Ştii ceva, s-a demonstrat de multă vreme că părinţii care procedează aşa greşesc total fiindcă induc odraslelor lor stări de sporită angoasă şi nervozitate, nicidecum de cuminţenie. În plus, odată încuibărit în mintea şi sufletul lor sentimentul de frică au tendinţa de a greşi mai des- tocmai pentru că le e frică să nu greşească. Mulţi dintre aceşti copii ajung să se teamă şi de propria lor umbră. Şi apropo, tu faci comparaţia asta plastică între Dumnezeu şi bau-bau vrând să arăţi că oamenii se tem de El la fel? Te înşeli, cei ce cred în Dumnezeu nu se tem de El de frica bătăii, precum greşit se vehiculează peste tot, ci se tem de consecinţele pe care le-ar avea faptele lor asupra mediului înconjurător, asupra semenilor şi asupra propriei lor stări sufleteşti. Frica asta nu e frică ci o ruşine interioară care vine din respect şi din iubire pentru Cel ce ţi-a dat viaţa. Ăsta e viermele neadormit care roade în conştiinţa ta, sau altfel spus mustrarea de conştiinţă, remuşcarea. Asta vine odată ce înţelegi că ai greşit şi-ţi vezi sufletul hidos în oglindă, nimeni nu-ţi demontează fălcile. Este o vorbă: te baţi singur. În funcţie de calea pe care alegi s-o urmezi în viaţă, vei suferi sau nu.

Întrebarea pe care ţi-o pusesem are o cu totul altă conotaţie: de ce să te închini unui dumnezeu inexistent când ştii că e inventat de tine? Înţelegi, adică de ce s-ar fi complăcut liota aia de oameni să se închine Lui ştiind că ei L-au inventat? Oare nu pe principiul credinţei stă edificiul teologic? Aşadar cum au putut ei crede în ceva sau cineva creat de ei înşişi?

4. Eu: „cum avea să se închine propriei idei despre o persoană inexistentă?”
Tu: „zeul nu e o persoană ci un contur simbolic de…idee.”

Ce drăguţ din partea ta să pui cele trei puncte de suspensie în propoziţie. Atunci dacă au fost „contururi simbolice de idee” (am trăit s-o aud şi pe asta), cum se face că au avut un chip anume, un chip material? De ce au trebuit să fie reprezentaţi şi material când ei puteau păstra în continuare „intangibilitatea conturată a simbolismului ideatic” (ca să mă exprim conform ideii tale)? Şi te rog să faci o distincţie clară: eu când pomenesc de zei nu mă refer la persoane! Vorbesc de o singură persoană doar când vine vorba de Dumnezeu, unic, personal, creator, universal, bun, drept şamd.

5. Eu: „de ce milioane de oameni şi-au sacrificat viaţa pentru o persoană plăsmuită de mintea altor oameni?
Tu: „de ce oile o urmează pe cea care se prăvăleşte într-o prăpastie?”

Pentru că sunt oi şi n-au minte, nu le-au educat părinţii lor cu „bau-bau”. Dar mai nou se întâmplă la fel în societatea modernă care îşi educă indivizii să fie liberi de-a sări în prăpastie dacă vor, ca să fie diferiţi. Oile care au minte ascultă de glasul păstorului lor înţelept. Celelalte nu mai sunt oi, ci capre îndărătnice. De fapt când oamenii se tem de forţele distrugătoare ale naturii nu-L inventează pe Dumnezeu ci-şi aduc aminte de El!

Răspunzând la întrebarea mea vreau să-ţi spun că nimeni pe pământul ăsta nu şi-ar jertfi viaţa decât dacă ar crede din tot sufletul în idealul pe altarul căruia se sacrifică. A muri în chinurile groaznice în care s-au sfârşit atâţia martiri, spune mai multe decât milioane de cărţi şi de studii antropomorfice laolaltă. De aia zice Fericitul Augustin că „sângele creştinilor a devenit sămânţă pentru noi creştini.” De fapt asta înseamnă adevărata teologie: jertfa de sine pentru Dumnezeu şi aproapele tău.

6. Eu: „de ce nu mai sunt oamenii capabili în zilele noastre să inventeze un dumnezeu nou, ci doar să-L re-inventeze pe Acelaşi Care se găseşte în conştiinţa colectivă a tuturor popoarelor?”
Tu: „nu se pune problema capabilităţii ci cea a necesităţii. Nu mai e nevoie de modelarea unei divinităţi. Oricum sunt destule pe piaţă şi concurenţa este acerbă.”

Cum adică nu se pune problema capabilităţii? Nene, dacă n-ai de unde şi mintea nu te duce, poate să te roadă pe matale la rărunchi de necesitate că tot n-ai să fii capabil să-ţi rezolvi problemele. Adică „piaţa religiei” e saturată… Nu ştiu de unde ai obţinut informaţia asta dar se pare totuşi că oamenii încă Îl mai caută pe Dumnezeu, indiferent ce forme ar îmbrăca Acesta. Că unii sunt sătui, asta e altă poveste. Şi concurenţă acerbă între cine? Între zei sau între oameni, că eu încă n-am văzut nici o luptă între zei sau vreo întrecere la jocurile olimpice între ei.

Şi răspunsul la întrebarea mea este următorul: nu putem inventa un alt dumnezeu fiindcă, oricât am căuta noi, n-am reuşi să înzestrăm pe altul cu mai multe atribute decât cele pe care le are adevăratul Dumnezeu.

7. Eu: „care este rezultatul ne-raportării fiinţei umane la un sistem de valori mai presus de lume? Adică înspre ce tinde omenirea în cazul detaşării de o posibilă formă existenţială a unui bine şi adevăr suprem? Iar dacă există (cel puţin dpdv logic) o formă ideală a binelui şi adevărului, atunci unde este aceasta stocată?”
Tu: „omenirea tinde spre cunoaştere şi explicaţii, în dauna credinţelor.”

Se pare că eu trebuie să centrez şi tot eu să dau cu capul. Tu ai fi bun de politician, numai ei răspund la alte întrebări decât cele care le sunt puse. Ştiinţa nu dăunează religiei în nici un fel, o ajută chiar şi atunci când vrea să demonstreze invaliditatea teologiei. Şi apoi credinţa înseamnă tocmai cercetare. La fel cum a făcut Ap. Toma când a cercetat rănile lui Hristos pentru a se convinge de învierea Lui din morţi. Tu le-ai cercetat vreodată în viaţa ta ca să vii acum să ne vorbeşti nouă ca şi cum ai fi făcut acest experiment? Cum poţi vorbi „ştiinţific” despre lucruri pe care nu le cunoşti?

Şi acum răspunsul la întrebările mele. Decadenţa este rezultatul ne-raportării omului la Dumnezeu. Iar forma ideală a binelui şi adevărului nu-şi poate găsi locul decât într-o formă ideală de existenţă, o formă care nu ţine cont de legile fizice sau de altă natură ale Terrei. Altfel nu pot fi ideale.

8. Eu: „dacă omul L-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, întrebarea care se pune este pe om cine l-a creat, că doar nu s-a creat pe el însuşi?”
Tu: „pe om l-a creat…Pithecantropus…”

N-am auzit de el. N-o fi ăsta bau-bau? Dar chiar aşa, de unde le-a venit tăticilor ideea asta stranie de bau-bau?

9. Tu: „chiar faptul că participi la această discuţie e un câştig în sensul că…uzezi de neuroni…”

Aha, eu îi uzez pe-ai mei. Dar tu ce faci cu ai tăi, i-ai dat la spălat? Cum unde? La ăia care spală creiere.

10. Tu: „te înşeli când presupui sau afirmi că nu cred în nimic… Cred în Homo sapiens.”

Şi Homo sapiens ăsta e zeul la care te închini tu? Şi crezi în el fără să-l cercetezi? Ca să vezi că până la urmă e mai deştept oul ca găina. Homo sapiens a evoluat de la stadiul de animalitate la cel superior, de divinitate, şi te-a lăsat pe tine acolo unde fusese el mai întâi. Ciudată mai e şi evoluţia asta.

11. Tu: „te înşeli şi atunci când zici că vreau să uzurpez locul Domnului. O nălucă vag conturată şi imprecis dispusă nu poate să tenteze. O asemenea imagine este de-a dreptul hilară.”

Ba află de la mine că năluca asta e foarte bine conturată, dar e conturată pentru cei interesaţi să o cunoască. Îţi dau totuşi dreptate asupra unui aspect: că nu vrei să uzurpezi tronul lui Dumnezeu. Ce vrei tu e să clatini conştiinţele celor care cred în El. Ne-având conştiinţă şi smerenie în gândire n-ai cum ajunge la tron, decât pentru judecată, desigur. O să stea Homo sapiens la aceeaşi coadă cu tine. Iar atunci când năluca vag conturată şi imprecis dispusă te va întreba foarte precis de sănătate, tu ai să-i răspunzi: păi eu am crezut că eşti Homo sapiens.

12. Tu: „idem când concluzionezi că sunt foarte mulţumit de mine. Nici nu ai habar câte pot să-mi imput…”

Nici nu vreau să am habar. Dar aşa, în treacăt, îţi impuţi faţă de cine? , că nu crezi decât în maimuţa cocoţată în copacul divinităţii. Faţă de tine însuţi? Inutil, asta nu te schimbă în bine. Faţă de alţii? E trecător şi la fel de inutil câtă vreme altora nu le pasă. Aşadar unde îţi este etalonul conştiinţei, cine îţi trasează idealul în subconştient?

13. Tu: „nu lupt împotriva nimănui. Nici nu combat.”

Ştii, iartă-mă că te-am atacat dar eram beat, n-am nici o vină! Sau: crede-mă pe cuvânt că nu eu sunt cel ce ţi-am învineţit fălcile, dar dacă mă superi te ciomăgesc mai rău decât am făcut-o prima dată!

14. Tu: „acel final e posibil doar atunci când apa nu va mai fi udă!”

Acel final e posibil dacă apa se evaporă, adică trece din stare lichidă în stare gazoasă şi prin urmare nu mai e apă ci abur. Aşa că săriţi fraţilor, puneţi ibricul pe foc!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...