comentarii

vrăjitorul din oz


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
O proza plină de sensibilita - de danielt la: 20/04/2004 01:02:02
(la: Le Sorcier)
O proza plină de sensibilitate. O citeşti cu plăcere de la un capăt la altul. Trebuie însă recunosc că nu am înţeles jocul de cuvinte "Eram un 'sorcier' (=vrăjitor), maestru al destinului, facator si desfacator de 'sortituri'." :-(
Despre poezie - de (anonim) la: 30/10/2004 05:43:05
(la: Cele mai frumoase poezii)
Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi
#26945 (raspuns la: #13613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sărbătoarea mult aşteptată-Crăciunul - de (anonim) la: 30/12/2004 15:22:42
(la: Poveste de iarnă)
De ce o diferenţă atât de mare între fiu şi fiică?
Să nu ajugem ca şi în povestea "Sarea în bucate".
De fapt cine s-a închis în acel cristal?
Metaforic vorbind un fulg de nea nu se poate compara cu un cristal.
Zeii nu pot fi şi vrăjitori. Aşa că nu poate exista nici o vrajă.
Crăciunul aduce numai bucurii, indiferent de starea sufletească din acea zi sfântă.Iar pentru un părinte copii reprezintă lucrul cel mai sfânt din lume.Fericire nu există decât în basme. Unde oare poate pleca un fiu, cu aşa nume, care inspiră teamă şi dezamăgire? Acolo unde există multă linişte sufletească, speranţă, unde? de găsit nu va vrea nimei să-l găsească.
val Cred că aveam vreo ş - de val manescu la: 03/05/2006 06:49:00
(la: Sa ne amintim de copilarie si trasnaile pe care le faceam!)
val

Cred că aveam vreo şase - şapte ani cînd, într-o vară, a venit circul la Comăneşti, judeţul Bacău, România. De fapt, era un cort cu patru pereţi de pînză albă, fără acoperiş, montat pe cîmpul viran din centru, între alimentara lui Zavadovscki şi Farmacia nr.1 . Un panou de carton era prins de cei doi pari care marcau intrarea. Pe el erau pictate grosolan, în culori violente, două fiinţe uluitoare: Omul cu Faţă de Bou şi Fata Fără Mîini. Îi aşteptam, ştiam că fuseseră cu o săptămînă înainte la Moineşti. Trepidam de emoţie, mai ales că Omul cu Faţă de Bou, înfăşurat într-o mantie de mătase neagră, umbla prin băcăniile din tîrg ca să-şi cumpere de mîncare. De la spate arăta ca un uriaş, cu umerii largi şi pălăria cu boruri mari de ţigan ardelean. Avea jumătatea dreaptă a feţei acoperită cu o eşarfă roşie. Ochiul care se vedea era de un verde strălucitor. N-o fi fost şi ăla de sticlă? Da’ cum vedea cu el? La cîrciuma lui Paisa ceruse o tescovină. Băieţii îl văzuseră cum îşi dezgolise pentru o secundă faţa ca să dea ţoiul de duşcă, cu buzele groase şi pline de bale. Se şoptea ba că arătarea se născuse în urma unui incest, ba că maică-sa se culcase cu un bou adevărat, ba că, de fapt fusese om normal, pînă pe la douăzeci de ani, cînd se îndrăgostise nebuneşte de o îngeroaică măritată cu un vrăjitor. Unii jurau că-i văzuseră copitele şi coada. Sigur era că era blestemat.
Pe la ora cinci a intrat în cort şi noi ne-am înghesuit în faţa intrării, fiecare cu un leu de hîrtie în mînă. Cu un leu cumpărai atunci o îngheţată Doina pe băţ.
În sfîrşit, iată-ne în cort, pe băncuţele soioase de lemn. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, minunile secolului : Omul cu Faţă de Bou şi Frumoasa Fără mîini! Cei bolnavi de inimă sunt rugaţi să părăsească sala. Banii se restituie la ieşire. Lume, lume ! Pentru prima şi ultima oară în oraşul dumneavoastră, circul nostru prezintă două fiinţe unice pe pămînt. Încarnarea blestemului ! Lume, lume, vino să vezi minunea!
Chiar dacă aş fi fost bolnav de inimă, n-aş fi stat acasă.
Un cerşaf jegos s-a ridicat şi un răpăit de tobă ne-a tăiat respiraţia. Încet, cu o mişcare studiată, Omul cu Faţă de Bou şi-a dat deoparte năframa roşie. Pe obrazul lui drept creştea păr galben, ţepos, iar ochiul imens emitea o lumină roşie. Din tîmplă îi ieşea un cucui absurd, ascuţit ca un corn. În locul unde ar fi trebuit să fie bărbia şi gîtul supura o plagă roşie–vineţie. Brusc se făcuse frig. Ceafa era umflată ca o băşică de porc. Priveam hidoşenia numai o fracţiune de secundă şi îl ascultam uitîndu-mă la vîrful tenişilor mei de cauciuc. Dacă am murit vreodată de scîrbă, atunci am murit. Făptura se fălea cu copita braţului drept de pe care, cu aceeaşi încetineală, scosese mănuşa din piele neagră. Era maiestuos şi în acelaşi timp, ridicol. Inima mi se urcase în gît şi îmi venea să rîd şi să plîng. Vocea lui gravă, insidioasă, ne suspenda între realitate şi poveste. Spunea că se simte om, că nimic nu-i mai grozav pe lumea asta decît dragostea şi că durerea lui e că l-au respins la recrutare. Apoi, a scos dintr-o valiză jerpelită o trompetă de aur cu care a început să cînte Silence. Înmărmuriţi, nu ne-am dat seama cînd s-a terminat cîntecul şi s-a dat deoparte altă cortină. Nimeni nu s-a gîndit să bată din palme. O prinţesă adevărată, cu pietre preţioase în coroniţă, se uita la noi de pe scena de scîndură. Ochi negri imenşi, părul solar şi trup de silfidă într-o rochie de mireasă care nu avea mîneci.
Fata Fără Mîini, bătea ritmul Ursului de la Asău într-o tobiţă de pionier cu beţele ţinute nefiresc între degetele de la picioare. Avea pielea albă şi, prin transparenţa ei, puteai să-i vezi sîngele curgînd. Îşi punea picioarele pe după gît, îşi scotea coroniţa şi se pieptăna. Putea să coase şi chiar împletea un fular din lînă galbenă. Ne holbam la pulpele ei rotunde şi la chiloţii albi care se vedeau de sub rochie. Degetele cu unghii de sidef se mişcau cu precizie şi agilitate. Ducea mîncarea la gură fără nici un efort, contorsionîndu-şi imposibil coapsele lungi de divă .
Vocea baritonală a monstrului pe jumătate om explica savant gesturile fetei. Era născută aşa, fără mîini. Blestem de neam. Dar prelungirile delicate ale tălpiţelor ei roz puteau face mai mult decît puteam noi să facem cu mîinile. La sfîrşit, ne-a dat autografe.
O chema Elena şi , după cum scria, cred că nu ştia să citească.
Totul era al naibii de adevărat şi, în acelaşi timp, nefiresc.
A doua zi, parcă nimic n-ar fi fost. Dimineaţa la şapte, cînd m-am dus să iau pîine de la Zavadovscki, cortul dispăruse.

De ani de zile, acelaşi sentiment de increat, de suspensie între neant şi viaţă, mă paralizează ca atunci cînd eram mic şi neputincios. Mi-e scîrbă că nu pot face mai mult ca respingătorul circ politic din ţara mea să ia sfîrşit. Şi mi-e milă de noi, copiii, că plătim atît de scump intrarea, doar ca să fim prezenţi la acest spectacol jalnic.

vai voua...feriti-va ;-p - de Shtevia la: 18/10/2006 18:09:03
(la: Vrajitoare si ghicitoare in sec. XXI)
in mare nacaz veti cadea... iaca ce am cetit:

Păcatele care opresc de la Sfânta Împărtăsanie si canonisirea lor după Sfîntele Canoane
(Molitfelnicul Mare de Chisinău, ed.1820, pag.501-527.):

1. Fermecătorii sau vrăjitorii, 20 de ani să nu se împărtăsească.
2. Cei care se duc la fermecători, 6 ani să nu se împărtăsească.
3. Cei care dau în cărti, care dau cu bobii, care ghicesc în cafea, care dau cu ghiocul, care descântă si cei care se duc la ei; cei care poartă talismane, mărtisoare, buruieni descântate sau altceva de acest fel; cei care pun semne la copii si la vite să nu se deoache, 6 ani să nu se împărtăsească.(Canonul 61 Trulan.)
4. Cine cheamă vrăjitori sau fermecători pentru a face rău altora, ca un ucigas se socoteste si 20 de ani să nu se împărtăsească.(Canonul 72 al Sfântului Vasile cel Mare.68.)
Intruderu - de alex andra la: 29/11/2006 07:27:45
(la: Ma bohème)
Boema ta m-a lasat, cum altfel, bouche bée:)
A trebuit sa deschid larg toate ferestrele boemei mele ca s-o pot cuprinde pe a ta. Si tot n-a incaput toata cata e. La asa tavalug de poezie dezlantuita nici nu-i de mirare:) Dulce navala:))
Fratele meu boem, ce se intampla pe aici e dovada vie a faptului ca poezia nu se scrie numai cu cuvinte, ci si cu alte texte, cum zicea candva un individ numit Ph. Sollers:)

Let's give it another try:

În boema mea palatele decrepite au scânduri bătute la fereşti şi gondolele alunecă pe apele verzi ale uitării. Caron, frumosul gondolier, taie talazurile în două cu vâsla lui, aripă frântă de pasăre necântătoare. În lumina de crepuscul pereţii îşi scurg ocrul în ochiul întunecat al bulboanei ce stă să înghită hulpavă lumea. O părere... Căci dimineaţa vine iară şi spală cu lumină străzile fără trotuare.

În boema mea Modigliani îşi aruncă iar şi iar pânzele în Sena, şi Sena se face femeie cu irişi albaştri.

În boema mea Lautrec, la braţ cu La Goulue, îi pozează lui Daumier pentru reclama la Chez Maxime, iar Aristide Bruant zâmbeşte enigmatic, trăgându-şi mai pe ochi pălăria cu boruri largi, aşteptând un „la”, maestro, în orgia de catifele roşii vişinii ale localului.

În boema mea Guillelmus Apollinaris Albertus îşi plimbă tâmpla înstelată pe câmpul presărat cu brânduşe otrăvite, beat de Rin, spărgându-şi paharul cu vin în clinchet rubiniu.

În boema mea iubirea e tandră şi virginală, albastră şi înmiresmată, vrăbiuţă speriată prinsă în palme de copil. În boema mea iubirea doare, iubirea moare în fiecare dimineaţă şi renaşte pe înserat ca speranţa.

În boema mea el e fumuriu şi ceţos, are glas mătăsos şi mâini de vrăjitor, visează cu ochii deschisi şi mă poartă cu el în toate visele, în toate gândurile, în toate utopiile, în toate oraşele lumină şi în toate stelele Căii Lactee.

În boema mea nopţile sunt fără sfârşit şi zilele fără început. În boema mea nopţile sunt albe şi zilele gri. În boema mea nopţile se înşiră ca mataniile, iar zilele se destramă ca pânza Penelopei.

În boema mea se petrec într-o melancolică devălmăşie ilfi şi petrovi, acuarele, fragi coapte şi mere verzi, mărgele de sticlă şi uleiuri aromate, straie pestriţe, puf de păpădie, brăţări de argint şi castele de nisip, scări de mătase, balize, baliverne, mandoline, copăi, vătraie, pagini galbene cu marginile zdrenţuite, belciuge, sfori, oameni, viori, poeţi, nebuni, ouă de struţ, versuri de-ale lui Esenin, morminte, frunze, flacoane golite, surâsuri şăgalnice, idei în libertate, eu şi ceilalţi, noi...

În boema mea străzile urcă spre cer, pavate cu vise, iluzii, poezie şi dale inegale. Fluturii dau din frunzele lor minuscule, cuminţi, pe culoarul special amenajat pentru zborul lor matinal. Rigolele cântă vesele din firicelele lor plapânde de apă, înălţându-şi spre nori prisosul de limpezime, în ciuda gravitaţiei. Şi Proust păşeşte alene în căutarea timpului pierdut.

În boema mea uşile sunt vraişte. Lasciate ogni malizia voi che entrate. Salvarea doar prin poezie...


Lost without music in a world of noises
#160270 (raspuns la: #160242) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 08/11/2007 15:49:33
(la: Plouă-n podul palmelor, poezia...)
Îmi sună a un fel de imprecaţie, un fel de descântec sau de vorbe vrăjitoreşti.

Nu am ajuns la o concluzie. E poezie? Nu e poezie? Hmmm. Petalele-s pe terminate. E poezie? Nu e poezie?...

Un lucru e clar, în sufletul tău nu e comod de locuit. E mare vacarm şi un teribil du-te-vino.
Haa! - de picky la: 20/11/2007 11:42:59
(la: Mic tratat de...fericire)
da' de frica de fericire ai auzit?
Deci e ca Baba Cloanţa? Sau ca Bau-bau! Sau ca Lupu' vrăjitor, Garou-Garou!
Deci nu se egzistă!
#257764 (raspuns la: #257756) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
alex andra - de picky la: 25/11/2007 17:32:41
(la: Din "Silogismele amaraciunii")
Vrăjitor de vorbe. Dar tot vrăjitor. Cu ştaif.

Curat manierism.
#259520 (raspuns la: #259496) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de M a o la: 21/02/2008 10:59:06
(la: "Nu vrem liceu fara Dumnezeu")
Prefer să-mi ţin pălăria pe cap si îndesata bine.
wp nu face altceva decât să îmbrace într-o haină mondenă o instituţie putredă moraliceşte şi dornică de a împărţi ciolanul.
Hai să studiem la şcoală şi fenomenul OZN.Măcar în favoarea ăstuia există şi dovezi.
Hai să punem bazele unei societăţi dezvoltând mituri şi legende, pe scorneli ale oamenilor primitivi şi ignoranţi, induse în lumea modernă alături de vrăjitorii şi farmece.

"Nu adâncesc discuţia pentru că tu, necunoscând ce este o dogmă ortodoxă şi confundând dogmele bisericii cu dogmatismul doctrinar, argumentaţia ar fi pentru tine un monolog plictisitor."

"Insă în direcţia asta tu nu ai cum să emiţi o opinie pentru că, nu cunoşti ."

"Poate că ai suficient criteriu moral pentru a selecţiona şi ignora pasajele care invită la violenţă în Biblie, dar în mod cert nu ai suficiente criterii de altă natură să înţelegi ceea ce citeşti din acea carte.
"

Recunosc aici o infatuare tipică celor care cred că doar ei au dreptate, ei cunosc mult mai multe decât muritorii de rând. Şi stau şi mă mir cum ajunge un om care nu are nicio dovadă a existenţei lui bau-bau, să explice unui altuia cu picioarele pe pământ, cu iz de superioritate încă, faptul că bau-bau e în dulap. Trist.
#287466 (raspuns la: #287450) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ştefania - de picky la: 18/03/2008 14:29:21
(la: Vrajitoare si ghicitoare in sec. XXI)
Pot să-ţi recomand un vrăjitor care ghiceşte în buric.
#294310 (raspuns la: #294271) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
LUPTA DINTRE BINE SI RAU! - de RUSU_2008 la: 21/06/2008 15:54:33
(la: farmece cu ace - pe bune)
Vrajitoria
Răul de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este efectul energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile. Acestea îi îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează “pe nevăzute” şi le pun în practică fără să regrete. O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important vrăjitoria. Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul, prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale, amplifică ideile satanice, distructive. Cu scopul de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface clienţii. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe nevinovate). Practica vrăjitoriei are o mare răspândire în România, lucru trist, recunoscut cu îngrijorare şi de către unii slujitori ai Bisericii. Părintele exorcist Ilarion Argatu, de la Mânăstirea Cernica (Dumnezeu să-l odihnească în pace !) se mira adeseori de amploarea acestor îndeletniciri blestemate. Sfinţia-sa spunea că la începutul carierei sale duhovniceşti, prin anii ‘30, arareori se putea auzi de asemenea fapte. Astăzi, influenţa vrăjitoriei creşte îngrijorător, mai ales de când cu “libertatea şi democraţia”, primite parcă din linguriţă, iar oamenii, ca o consecinţă directă a acestui trist adevăr, devin tot mai mizerabili. Chiar şi cei care nu cred în vrăji pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică - parte componentă a agresiunii prin vrăjitorie - ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţioneaza să lupte împotriva lor. Dacă s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmarile acestor practici necurate pot fi : moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică, ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea relaţiilor interumane ş.a. Dacă populaţia noastră, în ansamblu, ar fi ceva mai spiritualizată, ar trata aceste “ocupaţii” cu seriozitate, considerându-le nişte delicte grave. Oare cu ce se deosebeşte un criminal în serie de o vrăjitoare care provoacă de la distanţă, contra-cost, moartea multor indivizi ? Ca un simptom alarmant al ipocriziei omeneşti, slujitoarele “magiei albe” se pretind a fi oponentele “magiei negre, diavoleşti”. Numai că atâta timp cât şi practicile de “magie albă” produc haosul în vieţile victimelor, după bunul plac al celor ce plătesc bine (legând şi dezlegând cununiile, distrugând familii, aducând fete nevinovate în paturile celor bogaţi, ajutând infractorii să câştige bani cu nemiluita etc), atunci care mai este diferenţa ? Nici o vrăjitoare nu ţine cont de Binele şi Înţelepciunea Divină. Nu există altă cale de a lupta cu forţele demonice decât prin Puterea lui Dumnezeu ! Salvarea stă în forţa şi tenacitatea victimelor de a invoca personal ajutorul Domnului Dumnezeu. Nu este suficient să ai un suflet minunat şi să faci fapte bune, mai trebuie să ai şi mintea trează, gata de luptă cu răutatea Necuratului. Dacă, spre norocul tău, conştientizezi momentele în care eşti supus unui asalt hipnotic malefic, fereşte-te să iei decizii importante pentru viaţa ta, odihneşte-te şi evită acţiunile periculoase. Roagă-te la Bunul Dumnezeu sa-ţi dea puterea de a răbda şi a scăpa cu bine din răul care încearcă să te copleşească !
ASTEPT COMENTARI SI SINCER MI-AS DORI SA MA CONFRUNT CHIAR CU O "VRAJITOARE"!!!

#319555 (raspuns la: #131169) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
să creziiiiiiiiiiiiiiiiiii, să nu creziiii? - de gaga la: 27/06/2008 07:54:17 Modificat la: 27/06/2008 07:56:11
(la: LUPTA DINTRE BINE SI RAU!!)
Dragă Rusu.Iacă, după o îndelungată absenţă din cafenea, este primul comentariu pe care-încerc să-l postez. Sinceră să fiu, subiectul mă pasionează, şi m-a pasionat dintotdeauna.
Drept să-ţi spun nu ştiu dacă să cred sau nu în vrăjitorii. Am auzit tot felul, sunt momente în care mi se face frică, pentru că ştiu ce se întâmplă cu gândurile mele. Sunt momente în care mă controlez să nu am gânduri negative.
Ceea ce gândesc se întâmplă..........am verificat........mi-e frică, mai ales când sunt revoltată şi nervoasă.
de ţâpat aşi mai ţâpa... - de cosmacpan la: 03/10/2008 08:40:36
(la: Loc de ţipat în surdină)
"Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torţire cerului, cască o gură cât o şură, şi, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinându-şi firea, zise:

— Mă! da' numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!

Dracul chiuie şi mai grozav.

— Tot nu te-am auzit. Încă o dată!

Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.

— Acum nu te-am auzit nici atâta... Aşa-i c-a venit şi rândul meu?

— Mai aşa!

— Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, dacă-i vrea să mă asculţi.

— În ce fel?

— Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti.

— Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!

Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!

— A... leu! destul! Nu mai chiui!

— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stânga una!

— Va... leu! destul!

— Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!

— A...uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta."

Aşa că mă duc într-ale mele ca să mă ţâp oleacă pe cele alte meleaguri şi când mi-o trece dă supărare ma voi întoarce ca să vă mai ţâp olecuţă.
La bună auzire.
"Io vrea mura in gura" - de cosmacpan la: 08/09/2009 22:35:17
(la: confă despre nimic)
pai si gura plina de mure poti sa mai tipi tu daca o vrea sa-ti fure frun sarut Petrica aista ca vaz ca-i puis pa furaciune...(intreb doar)

"Sa mi-l arate pe nimic!" = Doamne feri ar spune strabunica-mea ca nemicul ala ii fioros tare si odata sa ridica precum balaurii la chemarea solomonarului de spinteca ceriurile cu rasuflarea lor parjolitoare...de te trezesti ca mai ramai si gangava sau zabalutza de la sperietura...

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

(asta-i furaciune de la Taicutu Radulescu)
#479630 (raspuns la: #479620) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pablo Neruda - de modigliani la: 25/01/2010 16:08:27
(la: Cele mai frumoase poezii)
Poeţii celeşti

Şi ce aţi făcut voi, gidişti,
intelectualişti, rilkişti,
misterizanţi, falşi vrăjitori
existenţiali, maci
suprarealişti aprinşi
pe un mormînt, europeizate
cadavre la modă,
palizi limbrici ai brînzei
capitaliste, ce aţi făcut
în faţa regatului neliniştii,
în faţa acestei obscure fiinţe omeneşti,
în faţa acestei atitudini jucată-n picioare,
în faţa acestui cap scufundat
în scîrnăvie, în faţa acestei esenţe
a vieţilor dure, umilite fără-ncetare?
Nu aţi făcut nimic decît să fugiţi:
aţi vîndut rămăşite putrede,
aţi căutat părul celest al nopţii,
florile laşe, unghiile rupte,
"frumuseţea pură", "vraja"
operă de sărmani fricoşi
refuzînd să privească, chinuindu-se
sa acopere delicata şi fragila
pupilă, pentru a subzista
cu farfuria plină de resturi murdare
pe care vi le aruncau bogaţii,
fără a vinde piatra în agonie,
fără a apăra, fără a cuceri nimic,
mai orbi decît coroanele
din cimitire, cînd cade
ploaia peste împietritele
flori putrede de pe morminte.

( 2/4 ) - de Tot Areal la: 10/03/2010 10:00:48
(la: Pensia de moarte ( 2 ))
Du-te la Mânăstire la Râmeţ şi caută pe părintele Ioachim. Îi spui că vii din partea mea. El o să te ajute. Eu sunt prea bătrân, neputincios. Să rămâi acolo câteva zile. O să-ţi facă nişte slujbe.
A plecat direct spre mânăstire. A ajuns târziu, cu ultima cursă. Era prima dată când venea într-o mânăstire pentru a-şi salva viaţa, sufletul.
- Îl caut pe părintele Ioachim. Vin din partea părintelui Sabău.
Era bătrân cu părul şi barba foarte albe, sau aşa le vedea ea. Îi povesti ce i s-a întâmplat.
- Ai publicat interviuri cu părintele?
A doua zi o chemă de mai multe ori să-i citească. Erau în jur de vreo zece persoane. O fată ce nu părea să fi împlinit douăzeci de ani, scotea nişte sunete urâte. Grohăia asemenea unui porc. După slujbă o chemă. Îi dete nişte bani şi i-a spus:
- Nu poţi să rămâi aici...Dumnezeu o să te îndrume...
În două săptămâni părăsea oraşul. Peste doi ani avea să se petreacă prima crimă de răsunet în zonă şi în ţară, cu împuşcături în public. Victima era un fost şef de vamă pe care Mona îl cunoştea. Citea în ziarele capitalei articolele despre tragedie şi era convinsă că îi cunoaştea autorii. Poliţia bineînţeles i-a acoperit pe făptaşi distrugând urmele.
Acum, după mulţi ani a regăsit capătul pierdut al firului. La invitaţia fostului şef, pentru colaborare publică un articol cu unul din copiii de la grădiniţă unde Doina era educatoare, premiat la Strousburg. Într-o dimineaţă s-a dus să viziteze grădiniţa, până la întoarcerea autobuzului. Era o linişte apăsătoare. Băieţelul dat în ziar, care mai vorbise cu ea, a început să povestească agitat:
- A venit nenea poliţaiu şi a dat cu şutu-n fund la Corina. Şi uite-aşa făcea funduleţul lu Corina! spunea copilul gesticulând cu palmele desfăcute din jos în sus, arătând cum sărea fata în şuturile poliţaiului.... Şi uite-aşa-i făcea! zicea el ca un adevărat actor. Mai arăta în continure cum o bătea şi o trăgea de păr şi îi dădea palme.
Se uită mirată spre Doina şi scoase instinctiv caietul de note.
- Ce s-a întâmplat?
Doina nu era în stare să răspundă.
-...Stai, nu scrie!...
- Poliţaii au bătut doi copii; a început ea să povestească. I-am spus învăţătoarei că o fată de la şcoală mi-a furat un borcan cu cafea şi aparatul de fotografiat. L-a chemat pe bărbatu-său poliţist la post. Nu m-am gândit că se-ntâmplă aşa ceva. Ăsta a mai bătut pe doi fraţi ai fetei, unul a rămas tembel, era să-l omoare...
Mona se grăbi să stea de vorbă în aceeaşi zi cu părinţii copiilor, nişte amărâţi, şi luă de la ei o declaraţie. Şeful nu voia să publice materialul, Mona l-a trimis prin fax la alt ziar. Au venit doi ziarişti de la judeţ şi au publicat un articol scandalos. Poliţiştii n-au păţit nimic, ea în schimb a fost căutată la firmă.
- Ce-ai făcut de te caută Poliţia? o întrebă patronul.
Comandantul adjunct o aştepta. După un schimb de câteva fraze, se răsti la ea şi o puse să dea o declaraţie. Pricepu că se foloseşte de ea să producă o probă împotriva Doinei care mult sânge rău le mai făcea şi căreia Mona îi încredinţă declaraţia părinţilor.
- Nu vă dau nici o declaraţie!
Poliţaiul se încruntă la ea şi începu să zbiere:
- Nu cumva tu eşti aia cu vrăjitorii de la căminul opt? Aaa, mi-aduc eu aminte....
Era uimită! Ştia că i s-au făcut vrăji...Moţoc murise dar de ăsta nu ştia nimic. Vasăzică de ei e vorba!
#530298 (raspuns la: #530297) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
( 2/5 ) - de Tot Areal la: 10/03/2010 10:01:52
(la: Pensia de moarte ( 2 ))
- Eu merg pe la biserici, nu pe la vrăjitori! Dar e interesant ce spuneţi dumneavoastră, spuse ea fixându-l cu o privire grea.
O ameninţă că o să-şi piardă serviciul.
Monei atât i-a trebuit. Îl căuta pe şeful prim, mult mai elevat în convorbiri_
- Domnul Călinescu, de unde o fi ştiind ajutorul dumneavoastră ce mi s-a întâmplat mie în urmă cu şase ani? Şi cum îşi permite să mă ameninţe cu serviciul? Dacă m–aş apuca să dau şi eu interviuri, ce-ar ieşi?
Mona ştia că asemenea lucruri nu sunt acceptate spre publicare. Părinţii care în primele zile au reclamat crima şi-au retras plângerea.
Câştigase fără să vrea stima domnului adjunct, care după această întâmplare o saluta foarte respectuos, ba şi din maşină:
- A cui e maşina asta? Întreba ea un şofer să afle cine o salută.
- Cum, nu ştii? A lui Urâtu de la Poliţie.
Era urmaşul lui Moţoc. Şeful executiv al mafiei din zonă. Întâmplarea o făcu să se retragă din nou de la ziar. Mai ales că se apropia campania electorală. Se gândea că vrând- nevrând va intra iar în mocirlă.
Ar fi vrut să profite cât mai mult de noul ei serviciu, să cunoască mai bine acele locuri frumoase şi magice. Plecă să cutreiere un sat, să culeagă mure. Merse spre poala muntelui. Se opri la o tufă mare şi începu să culeagă fructele ispititoare. Îşi făcu apariţia un bărbat cu părul cărunt. Era obişnuită cu oamenii din zonă şi nu-i era frică.
- Ce faci aici?
- Culeg mure; spuse ea simplu, crezând că ţăranul acela o cunoaşte.
- Nu vrei să te ajut? Spuse el zâmbind.
Mona se uită puţin încruntată, întrebându-se ce-ar vrea să spună şi zise mai răspicat:
- Nu, mă descurc singură!
- Dar de unde eşti? Parcă te cunosc... dar nu eşti de-aici...
Mona râse:
- În sfârşit, aud şi eu pe cineva că nu mă cunoaşte...
- Ba cred că te cunosc dar nu ştiu de unde; zise el mai făcând un pas spre ea.
- Te rog să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi în pace! se răsti ea şi îl îmbrânci când încerca să-şi apropie mâna de ea.
Bărbatul se trase înapoi, schimbă tonul şi continuă cuviincios. Mona începea să se gândească dacă nu apare şi vreo muiere s-o tragă de păr. Văzând că bărbatul insistă, o luă repede din loc. Vedea că încă o urmăreşte şi iuţi pasul spre staţie. Mai era până să plece autobuzul şi era tare amărâtă de eşec. „Fir-ar să fie de mârlan! Mi-a stricat ziua!”. Nu mai îndrăzni să colinde prin zonă.

#530299 (raspuns la: #530298) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
( 5/5 ) - de Tot Areal la: 12/03/2010 08:50:04
(la: Pensia de moarte ( 5 ))
Unul din organizatori era localnic, un fost fotograf ce învârtea lumea pe deget. Era convinsă că şi acesta participase cu ani în urmă la complotul cu vrăjitori orchestrat împotriva ei ce-i periclitase chiar viaţa. Intrase în conflict publicistic imediat după debut, la moartea unei traseiste. Nu numai că avea vocaţie, cum spunea toată lumea, dar probabil că cineva de sus îi oferea prilejul să ajungă prima la subiecte fierbinţi. Aşa descoperi că un procuror acoperea o crimă morală, probabil tot prin vrăji, în care un contabil de primărie a fost trimis de o vânzătoare să se spânzure pentru a-l scoate vinovat de o delapidare însemnată. Vânzătoarea falsificase facturile şi cu martori mincinoşi, cu relaţii a reuşit să-l facă pe mort vinovat rămânând basma curată. Altădată întâlni în parcul din oraş un profesor din Cluj care era un fruntaş al asociaţiei ortodoxe interzisă de comunişti, „Oastea Domnului”fiind chiar frate al unuia dintre primii conducători ai acestei mişcări. Aşa se întâmplase şi atunci. Urcând cu încă o doamnă într-o maşină de ocazie află de un accident groaznic în care îşi pierduse viaţa protagonista unui reportaj TV premiat recent. Proaspăt venită în judeţ, nu cunoştea multe din tainele acelor locuri. Intitulase articolul „Ultimul traseu”. La culegerea textului s-au strecurat vreo trei greşeli, în care şi „autobuz” în loc de „automobil”. Fiind vorba de o staţiune, sigur greşeala a bulversat oarecum cititorii. Articolul a fost criticat dur de autorul reportajului premiat într-o publicaţie mai mult ocazionlă cu o viaţă extrem de efemeră. Ea nu cunoştea ziariştii din zonă. A aflat câte ceva despre persoana în cauză şi a considerat că nu merită nici o replică. Timpul însă avea să-i ofere multe prilejuri de răfuială. Fără studii, puţin cunoscător al limbii şi scrisului se erija mereu în profesor şi lider de opinie. Şi nu puţini erau cei ce i se ploconeau pentru te miri ce laude belicoase din partea impostorului, sau avantaje imorale într-un mod demn de piesele lui Nenea Iancu. Terfelise în mocirla lui chiar pe puţinii ziarişti respectabili, care în general făceau abstracţie de fenomen. Acest personaj cu un nume de vădită sorginte poloneză deţinea acum portofolii de şef peste daci şi toată istoria locului. Mona nu voia să-l supere, ci să arate că istoria nu poate fi mistificată peste noapte. Nu se aştepta ca acel articol pe care ea îl credea foarte cuminte şi puţin incendiar, să pună pe jar floarea cea vestită a personajelor zilei.
Cum în program nu găsi nici conferinţă de presă, nici centru de informare îl abordă în felul cel mai firesc pe cel mai consacrat dac şi organizator, crezând că s-a omis.
- Nu avem conferinţă, zise el. Avem mape pentru ziariştii acreditaţi. Voi nu aţi cerut acreditare...
Manifestarea începu cu depuneri de coroane şi cuvântări ale oficialilor.
Era amuzată de neglijenţa şefului ei. Îi despărţeu o sută de metri între redacţii, organizatorul fiind patronul unui post de radio ce agoniza ca toată media. Făcând împreună câţiva paşi se trezi într-un grup de doamne elegante.
- Doamna este autorea articolului! Zise el.
Prezentarea provocă reacţii extrem de ostile oprindu-se chiar la pălăria ei de soare cu model de epocă. Observă că apariţia ei provoacă gesturi şi comentarii din cele mai neaşteptate din partea multor persoane. O cunoştea toată lumea!...Se întâlni cu o fostă colegă.
- Am scris un articol că suntem urmaşii Romei şi toată lumea se uită la mine ca la urs! Nu mă gândeam c-o să am aşa succes!
Domnişoara rămase ca la fotograf, cu un zâmbet îngheţat pe buze.
- Nu-mi aduci şi mie ziarul?
După puţine cuvinte, fosta colegă îi mărturiseşte:
#530524 (raspuns la: #530523) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Intruder la: 20/04/2010 15:49:49
(la: Mama Omida reglementata)
"Se interzice amplasarea cabinetelor de ghicit şi vrăjitorie, sau desfăşurarea activităţilor oculte, dar şi publicitatea de orice fel în proximitatea lăcaşurilor de cult, a instituţiilor publice, a instituţiilor de învatamant sau a unor instituţii de interes public"

mbon...dar in camp se poate, nu? :D



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...