comentarii

zori cuvînt asemănător


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Când se termină noaptea şi când începe ziua? - de Areal la: 07/12/2008 11:06:27
(la: POVESTIRI CU TALC (IV))
Un rabin, aşezat în mijlocul studenţilot săi, le-a pus o întrebare grea:
- Când se termină noaptea şi când începe ziua?
Un student exclamă:
- Când poţi să faci de la distanţă diferenţa între capre şi oi. Atunci se termină noaptea.
Un altul spune:
- Când poţi să faci diferenţa dintre un smochin şi un măslin. Atunci se ivesc zorile.
Rabinul tăcea.
Văzându-l că nu spune niciun cuvânt, studenţii îl întrebară:
- Dar tu, rabine, ce crezi?
Preotul mai tăcu puţin, apoi le spuse:
- Când întâlneşti o femeie albă sau neagră şi exclami "Soră!", când întâlneşti un bărbat sărac sau bogat şi strigi "Frate!", atunci se termină noaptea şi începe ziua...

Ne-am născut cu toţii după chipul şi asemănarea Lui. Asemănători sau diferiţi, trebuie să trăim cu toţii ca fraţi şi surori.
#370271 (raspuns la: #369986) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"Boierimea româna s-a format tarziu,..."(continuare III) - de DESTIN la: 14/09/2004 00:43:31
(la: Cum gandim?)



Urmează cea de-a doua domnie a lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino.

În timp ce Miron Costin fugise împreună cu Petriceicu-vodă , marele vornic, Gavriliţă, cumnatul cronicarului, sfătuit de Buhuş hatmanul, care îl avertizează că Dumitraşco-vodă plănuieşte să-i taie pe toţi boierii filo-poloni, fuge, împreună cu fiii săi şi cu alţi boieri gioseni, în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino, vărul şi rivalul domnului moldovean .

În Muntenia, boierii fugiţi îl aleg domn pe Constantin Cantemir:

“Şi au socotit cu toţii pre Costantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani, şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştié, socotind boierii că l-or purta precum le va fi voia lor […]. Că alţii mai de cinste şi mai de neam nu priimié să fie domnu” .

Tot în Letopiseţul lui Neculce (care, de altfel, nu le este deloc favorabil Costăcheştilor, din pricina propriului diferend al autorului cu Lupul Costache; este interesant de remarcat cât de mult influenţează interesele personale viziunea de ansamblu a acestui cronicar) găsim o nouă probă a uriaşei influenţe la care ajunseseră Gavriliţă şi ai săi - noul domn, Constantin Cantemir, jură în faţa marelui boier:

“Aşijdere au mai giurat Cantemir şi lui Gavriliţă: luund domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de vreun ficior a lui”,
după care urmează nelipsitul comentariu maliţios al lui Neculce, care îl vizează, desigur, pe duşmanul său de moarte, Lupul, fiul lui Gavriliţă:
“pentru căci el vidé Gavriliţă pe ficiorii lui că nu sunt toţi aşedzaţi la minte, ce o samă sunt şi can zlobivi” .

După mazilirea lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino, ieşenii se revoltă împotriva grecilor, iar armaşul Fliondor, Gheorghiţă Ciudin, căpitanul Mitre şi Mileştii, în fruntea “burzuluirii”, îl caută cel mai vârtos pe Sarăieni “carele au fost de au fost bătut stupii lui Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc”, dar grecul scapă .

În 1685 începe domnia lui Constantin-vodă Cantemir. Gavriliţă este ţinut la mare cinste (vel-vornic de Ţara de Jos) şi atinge punctul maxim al puterii:

“Şi din toţi boierii era mai ales la acest domnu Gavriliţă vornicul şi cu ficiorii lui. Era el boieriu şi chivernisié precum îi era voia. Şi era o samă din ficiorii lui can făr’ de ispravă , zlobivi: Lupul şi Solomon şi Costachi. Avé slugi tălhari la casăle lor, de ţiné drumurili, de ucidè turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. Şi să făce farmutale totdeuna şi slimuri cu tătarâi pentru fapteli lor, şi nu puté să dzică nime nemică de frica lui Gavriliţă.. Şi domnul, de şi ştié, răbda”.

Vrând-nevrând, cronicarul depune astfel mărturie, printre obişnuitele insulte, pentru măreţia la care ajunseseră Costăcheştii în timpul domniei lui Constantin Cantemir.

Deja nu mai este vorba doar de o familie bogată şi influentă, ci de un adevărat spirit de clan, pe care îl dezvoltă Gavriliţă şi ai lui.

Încercând o comparaţie puţin cam excentrică, am putea sesiza asemănările dintre aceste mari neamuri din Moldova şi clanurile din Scoţia medievală.

Costăcheştii au ştiut cum să-şi apere interesele spiţei şi au avut un “rol pe care nu l-a avut nici o familie boierească din trecut, pentru o perioadă atât de lungă” .

Vodă Cantemir îl trimite pe Gavriliţă cu solie în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino .

La scurtă vreme de la întoarcerea în Moldova, Gavril Costache, unul dintre cei mai puternici boieri din istoria Moldovei, trece la cele veşnice.

Au existat şi voci care au susţinut că marele boier ar fi fost otrăvit la ordinul domnului Munteniei (şi, mergând mai departe, însuşi Constantin-vodă Cantemir ar fi avut de câştigat de pe urma morţii omului care avusese o atât de importantă influenţă în cadrul procesului de stabilire a candidaţilor la domnie, care îl ţinuse, până atunci, sub control şi peste al cărui cuvânt nu putuse trece; uciderea ulterioară a cărturarului Miron Costin, la ordinul aceluiaşi domnitor, face această supoziţie şi mai plauzibilă: cei doi domnitori, înţeleşi pentru a suprima un personaj devenit mult prea incomod).

De pe urma lui Gavriliţă Costache, familia va fi poreclită, în cronicile vremii, şi Gavriliţeşti.

După moartea lui Gavriliţă, îi urmează în dregătoria de mare vornic de Ţara de Jos, fiul său, Vasile (Vasâlie, Vasâlaki), care însă nu mai avea la fel de multă trecere la Domnie, ca tatăl său.

Încet-încet, şi ceilalţi Costăcheşti sunt decăzuţi din demnităţile avute anterior .

Vasile, căsătorit cu Catrina, născută Cantacuzino , a fost un personaj ceva mai şters şi mai neinteresant pentru cronici , dar un dregător iscusit şi onest, de care nu prea s-a plâns nimeni.

Acum încep să se profileze unele nemulţumiri faţă de Constantin Cantemir, care se înconjurase de mujici şi nu mai cinstea neamurile (există o radicală conştiinţă elitară în rândul boierilor moldoveni; pentru ei, celălalt nu este neapărat străinul, ci necredinciosul şi, poate în primul rând, mujicul.

De multe ori, boierii moldoveni se identifică mai lesne cu, să zicem, nobilii polonezi, decât cu ţăranii de pe propria moşie). În acest context, mai mulţi boieri de frunte ai Ţării de Jos se strâng, în 1690, la Băcani, lângă Bârlad, la nunta lui Ion Pălade. Printre ei: Costăcheştii şi vornicul Velicico Costin. Ei hotărăsc să fugă în Ţara Românească, unde să îi ceară ajutor domnului Constantin Brâncoveanu, pentru a-l instala domn în Moldova pe Velicico. Trădată însă de boierul Ilie Ţifăscul, zis Frige-vacă, conjuraţia a dat greş.

Velicico şi Miron Costin sunt ucişi din ordinul lui Cantemir (care va fi măcinat, mai apoi, de remuşcări), iar Vasile, Solomon şi Costachi Costache, împreună cu Gheorghiţă Mitre, spătarul Dedul, cei trei fii ai lui Miron Costin şi Nicolae Costin sunt închişi.

Aceeaşi soartă o va avea şi un alt grup de boieri, fugiţi în Muntenia şi readuşi: Lupu Costache, cumnatul său, paharnicul Lambrino, Antiohie Jora şi Bujorăneştii.

Cantemir are ordin de la Poartă să nu-i omoare pe prinşi; în plus, îşi aminteşte şi de jurământul făcut faţă de Gavriliţă, acela de a nu-şi atinge sabia de neamul său. Aşa că le cere să plătească, unii zece pungi, iar alţii cinci şi îi eliberează .

Vornicul Vasile o va găzdui în casa sa pe Maria, fiica lui Constantin-vodă Brâncoveanu, în timpul nunţii acesteia cu Constantin Duca, noul domnitor instalat în Moldova .

La 1696, este vel-vornic al lui Antioh-vodă Cantemir .

În anul 1701, revine la domnie Constantin-vodă Duca.

Vasile Costache se încuscreşte cu vistiernicul Iordache Ruset, care îl convinge la nuntă să se rupă de Duca şi să fugă în Muntenia, la Brâncoveanu.

Pleacă în Muntenia toţi Costăcheştii, împreună cu Mihalache Racoviţă, Ilie Ţifăscu, Lupu Bogdan şi alţi aproape 50 de boieri .

Boierii pribegi ţin sfat, împreună cu vodă Brâncoveanu şi hotărăsc să îşi aleagă domn dintre ei.

Până la urmă, Vasile Costache moare în pribegie, în Ţara Muntenească:

“Şi n-au apucat să-ş vie la pământul lui şi la casa lui, nice să să bucure de sfatul ce-l începusă” .


(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22130 (raspuns la: #21846) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A se face diferenţa între r - de Simeon Dascalul la: 11/11/2004 16:19:07
(la: Cum si in ce fel definiti lasitatea?)
A se face diferenţa între risc care implică o oarecare şansă de a câştiga şi curajul gratuit pe care îl văd aducând o groază de necazuri pe capul propriu în numele unei dreptăţi abstracte.
Dacă iau de bună definiţia asta înseamnă că n-am fost niciodată curajos. Dacă mă gândesc bine nici măcar n-am cunoscut vreun om curajos.
Iar pentru antonim, laşitatea, nu-mi vine în minte o definiţie clară, dar cred că pur şi simplu ştii când eşti laş. Majoritatea oamenilor nu sunt puşi în situaţia de a înfrunta „represiuni de teroare sau gandul la o tortura fizica”. Dar există şi o laşitate mai măruntă, domestică, care se manifestă frecvent şi care e logică şi firească.
Aduc cel puţin două exemple în care am fost fără îndoială laş, dar curajul ar fi fost o alegere foarte proastă.

Primul: anul întâi, semestrul întâi. Materii digerabile sau mai puţin, dar una ne aducea complet la disperare. Proful preda foarte dezlânat, de fapt nimeni nu reuşea să înţeleagă nimic din cursuri, în plus le mai şi sărea, iar din seminarii nu-l ţinuse decât pe primul şi nici pe ăla întreg. Acum că suntem studenţi versaţi sperietura de-atunci ni se pare amuzantă, dar pe vremea aia eram boboci uşor de îngrozit. Unii s-au dus să-şi ia câte două, trei cărţi de la bibliotecă, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Am vorbit cu nişte tipi ce-i ştiam din anii mai mari şi mi-au spus aproximativ: „aşa-i ăsta, bolund; oricum nu citeşte niciodată lucrările, se uită numai la scheme, principalul îi să nu-i greşeşti schemele, să i le scrii mari şi cu detalii”. Cum materia era grea şi cu şanse minime de a-mi folosi vreodată, m-am bazat pe sfaturile lor, zicând că în cel mai rău caz mă duc în toamnă.
Seminarul profului incriminat venea după un curs important şi înainte de un seminar ţinut de un asistent conştiincios şi dur, aşa că, mai ales de când începuse vremea urâtă, o bună parte din cele două grupe stătea în sală. Fie învăţam pentru seminarul ce urma, fie discutam chestii mai puţin ştiinţifice. Bineînţeles nimeni nu mai aştepta să-l vadă. Într-o zi de decembrie se deschide uşa şi intră individul capsat rău. Poate îi făcuse şeful de catedră morală, sau poate avea alte probleme, niciodată n-am avut curiozitatea să aflu. I se opresc ochii pe mine: stăteam comod pe prima masă şi am făcut o mutră tare buimacă. După primul şoc vârâm în mape foi de la celaltă materie, Hustlere şi ziare şi ne facem rost de câte un scaun. Se instalează şi el la catedră şi mă invită la tablă sub pretextul să rezolv o problemă. Ar fi avut şanse sensibil mai mari de succes dacă mă punea să comentez Rig-Veda în sanscrită. Am scris datele problemei cât am putut de încet, după care n-am mai avut ce face. Restul orei am ascultat un speech în care el se întreba retoric cum de-am intrat la facultate şi-mi promitea călduros că o să se implice personal să nu fac prea mulţi purici în instituţie. În fine, variaţiuni pe tema asta.
Ora a doua se găseşte să ridice mâna o colegă, tocilară patentată, care reuşise să înveţe materia de una singură şi rezolvase problema în timpul discursului şi al pauzei. Dar pe ăla nu-l interesa problema, voia să-şi verse nervii. N-o lasă să rezolve cum voia, strigă, o ia la mişto, îi ţine şi ei o cuvântare asemănătoare şi ajunge viteaza în bancă cu ochii-n lacrimi.
Dacă aş fi fost vreun chevalier sans peur et sans reproche trebuia să mă ridic şi să-l acuz că ne-a predat a m'pixu’, să zic că Laura ar fi trebuit felicitată şi să ameninţ că mă duc la decan să-l spun că nu-şi ţine seminariile. Ce-aş fi realizat? Probabil aş fi trezit în colegi o admiraţie îngrozită. Dar ăla n-ar fi păţit nimic, profii sunt solidari şi el categoric m-ar fi ţinut minte la examen. Am stat aşadar foarte cuminte, ca şi restul colegilor dealtfel, pe la seminar şi curs nu m-am mai înfiinţat, iar în ajun de examen am copiat pe fiţuici artistice toate schemele ce le-am putut găsi în cărţi. Şi am luat notă mare, spre deosebire de cei ce învăţaseră disperaţi.

Ăsta-i un exemplu în care curajul era o opţiune tâmpită, iar laşitatea s-a dovedit înţeleaptă în sens absolut nebăşcălios.

În al doilea exemplu şi-a pierdut un client patronul ce mă ţine cu juma’ de normă. Juma’ de normă în sens foarte larg, cred că ăsta consideră numărul de ore din contract un simplu accesoriu grafic şi de muncit trebuie să se muncească atâta cât binevoieşte să ne dea de lucru. Dacă am vorbi de plata orelor suplimentare sau de alte ciudăţenii ar râde tătă ziua şi de-ar fi murit mă-sa.
Aveam mult de lucru, dar găsise un client promiţător şi ne alesesem cu o cantitate ţapănă de muncă suplimentară. Vineri dimineaţa şeful de birou i-a zis cinstit că mai trebuiesc cel puţin două zile ca să gătăm proiectul. Nici n-a vrut s-audă, că doar îi promisese omului că luni dimineaţă i-l dă. N-avem decât să venim sâmbătă şi dacă nu gătăm sâmbătă şi duminică, doar n-o să-şi piardă clientul.
Mai beneficiasem de două sâmbete pline şi conflictul de muncă se rezolvase amiabil, adică el ne explicase politicos că nu se-ncurcă cu oameni ce nu au chef de lucru, dă anunţ în ziar şi-i vin treizeci care vor să muncească.
Numai că duminică aveam examen şi îmi programasem sâmbăta să învăţ, voiam să iau mai mult de cinci, cine ştie poate cândva voi avea nevoie de medie mare pentru Canada, etc. Ca să ne stimuleze ne anunţă că va veni şi el sâmbătă la lucru, să nu mai facem atâtea mutre pentru o amărâtă de sâmbătă. Numai că el îşi înălţa vilă, iar noi trăgeam pe dracu’ de coadă.
Am stat vineri până târziu noaptea şi am introdus în părţile de proiect terminate şi considerate bune cele mai neobservabile şi dăunătoare greşeli pe care le-am putut găsi.
Sâmbătă m-am înfiinţat la lucru ca un salariat serios, s-au înfiinţat şi ceilalţi, a venit şi patronul care ne-a numărat, ne-a aruncat un „Băgaţi tare, să terminăm şi să puteţi sta duminică acasă” şi a plecat.
M-am apucat să-mi citesc cursul pe care-l aveam prin bunăvoinţa unui coleg ce-l piratase. Când oboseam mai scriam câte un mail, restul lumii îşi vedea de treabă şi timpul trecea. Două greşeli s-au găsit repede şi m-am alarmat, dar n-au mai urmat şi altele. Seara, ca să-mi justific timpul petrecut la calculator, am găsit şi eu una. Îmi zice şeful nervos: „aicea-i bine, unde vezi tu greşeală?”. După un anumit timp, creierul nu mai funcţionează şi mai stricaseră şi ei pe lângă ce stricasem eu.. Mă ridic, zic: „Faceţi ce vreţi, io nu mai pot sta, îi deja opt şi mâine am examen”. Şi ne-am cărat cu toţii. Proiectul n-a fost gata nici luni, nici marţi, nici miercuri, apoi clientul s-a adresat altcuiva.
Atitudine curajoasă ar fi fost să spun că nu vin sâmbătă şi dacă nu-i convine să-mi facă lichidarea. Cu ce m-aş fi ales? Pierdeam nişte bani de care aveam nevoie, deşi puţini. Iar el lua pe altul „care voia să muncească”. Aşa am reuşit să-mi învăţ pentru examen şi el şi-a pierdut clientul.
Bine, lucrurile nu stau întotdeauna de frumos, de multe ori n-ai ce altceva să faci decât să taci şi să înjuri în gând. Dar ceea ce e înfierat de obicei ca laşitate e cel mai puţin rău modus vivendi posibil.


Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în vi - de RSI la: 11/04/2005 18:00:18
(la: Trei ziaristi romani rapiti in Irak?)
Agentia Mediafax:

url:\http://www.mediafax.ro/articole-free/Pre--edin--ia--Cei-trei-ziari--ti-r--pi--i---n-Irak-s--nt---n-via-----336153-5.html



Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în viaţă






BUCUREŞTI, 11 apr



Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale Adriana Săftoiu a declarat, luni, că cei trei jurnalişti răpiţi în Irak sînt în viaţă, iar autorităţile de la Bucureşti sînt "destul de optimiste" în legătură cu starea acestora.

"Din toate informaţiile de la ora actuală, jurnaliştii sînt în viaţă şi elementele pe care le deţinem ne fac să fim destul de optimişti faţă de starea lor", a afirmat Adriana Săftoiu.

Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale a mai precizat că este menţinută în permanenţă legătura cu familiile celor trei ziarişti.

Ea a precizat că mai multe detalii în acest caz "n-ar ajuta deloc operaţiunile" şi că atitudinea autorităţilor nu reprezintă "nici afront, nici aroganţă" faţă de presă.

Adriana Săftoiu a făcut un apel la presă pentru verificarea tuturor informaţiilor difuzate de jurnalişti şi a precizat că, deşi în acest moment "situaţia este de aşa natură" încît nu se poate răspunde la toate întrebările, lămuririle vor fi date la final, după recuperarea celor trei jurnalişti.

De altfel, Săftoiu a mai spus că au avut loc consultări şi cu autorităţile din alte ţări care s-au confruntat cu situaţii similare, pentru a vedea cît de deschise au fost acestea faţă de presă, constatîndu-se că şi în acele cazuri s-au oferit foarte puţine informaţii despre desfăşurarea operaţiunilor propriu-zise.




==============
"- Cum putem face imposibilul?"
"- Cu entuziasm!"
Paulo Coelho-Al 5-lea Munte

'mneatza - de Belle la: 23/06/2005 14:40:40
(la: Trancaneala Aristocrata "3")
oda cafelei :)

cu copy & paste de pe http://www.replicahd.ro/images/replica112/jacobs.htm

interesant: "In secolul al XV-lea o lege turcească permitea femeilor să divorţeze de soţii lor în cazul în care aceştia nu puteau asigura familiei raţia zilnică de cafea" ...aviz amatorilor ;)


O istorie a cafelei
«Cafeaua ar trebui să fie neagră precum iadul, puternică precum moartea şi dulce precum dragostea»
Proverb turcesc


Cafeaua este una dintre cele mai populare băuturi din lume, cu toate acestea, puţini cunosc istoricul şi legendele legate de această licoare.
Istoria şi dezvoltarea cafelei sunt deosebit de variate şi interesante, bazându-se pe mituri, întâmplări, intrigi politice şi lupta pentru putere şi bogăţie.
La baza acestei istorii stau mai multe legende. Conform uneia dintre ele, efectele cafelei au fost descoperite de un păstor pe nume Kaldi, din Caffa - Etiopia. De altfel, numele astăzi desemnat cafelei derivă din cuvântul turcesc «kahve», care provine, la rândul său, din denumirea arabă «qahwa», derivată din numele regiunii etiopiene. Păstorul Kaldi a remarcat că oile sale devin foarte active dacă mănâncă boabele verzi ale unei anumite plante, astfel încât s-a hotărât să le încerce chiar el, remarcând un efect asemănător.
Legenda mai spune că un călugăr l-a văzut pe păstor încercând boabele roşiatice şi l-a acuzat că se desfată cu «fructul diavolului». Cu toate acestea, călugării au descoperit curând efectele cafelei şi au folosit-o pentru a rămâne treji în timpul slujbelor.
O altă legendă ne oferă denumirea «mocha», povestind despre tânărul Omar, condamnat la moarte şi izgonit în deşertul arab, împreună cu discipolii săi. Disperat, Omar şi-a pus însoţitorii să fiarbă şi să mănânce boabele unei plante necunoscute. Această licoare nu numai că i-a salvat pe exilaţi, în plus, supravieţuirea lor a fost considerată un semn divin de către locuitorii celui mai apropiat oraş, Mocha. Planta şi băutura realizată din aceasta au fost numite Mocha, în cinstea evenimentului.
Iniţial, arborele de cafea creştea în mod natural în Etiopia, dar odată transplantat în Arabia, a fost monopolizat de aceştia. Arabii încep să cultive planta în jurul anului 1000, fiind de altfel primii care fierb boabele, creând băutura cu denumirea de «qahwa».
Cafeaua a fost introdusă mult mai târziu dincolo de graniţele arabe, fiind considerată o delicatesă în întreaga lume. Mai mult chiar, transportul de cafea în afara graniţelor musulmane era strict interzis.
În 1453, otomanii introduc cafeaua în Constantinopol, iar în 1475, în acest oraş se deschide prima cafenea din lume - Kiva Han.
În afara graniţelor arabe, cafeaua a ajuns întâia oară în mod ilegal. Un arab pe nume Baba Budan a strecurat plante şi boabe în munţii Mysore, din India, punând bazele primelor ferme din regiune.
În anul 1600, comercianţi italieni introduc cafeaua în lumea vestică, prin porturile veneţiene. Considerată de mulţi creştini «băutura diavolului», cafeaua câştigă bunăvoinţa clericilor şi este binecuvântată de câtre Papă, întrucât «cafeaua este atât de delicioasă, încât ar fi păcat ca necredincioşii să aibă exclusivitate asupra ei».
Istoria consemnează anul 1607 ca momentul în care cafeaua este introdusă în America de Nord, cel mai probabil de către căpitanul John Smith, fondatorul coloniei Virginia.
Primele cafenele apar în secolul al XVII-lea în Italia, Regatul Marii Britanii, Franţa şi Germania.
Cafenelele devin din ce în ce mai populare, ca loc de întâlnire pentru intelectuali, şi nu numai. În Marea Britanie, cafenelele sunt consacrate sub denumirea de «penny universities», datorită preţului de un penny pentru o ceaşcă de cafea.
Prima cafenea din Bucureşti se deschide în anul 1667, în vremea Domnitorului Radu Leon. Ea se afla în apropierea hanului şerban Vodă, ce aparţinea unui turc, în locul căreia între anii 1881-1883 s-a construit palatul Băncii Naţionale. În 1693 mai exista o altă cafenea pe locul Mânăstirii Cotroceni, ce aparţinea tot unui turc. La mesele domnitorilor sau la primirea de oaspeţi, cafeaua intră în lista delicateselor, iar la plecare este oferită drept cadou. O mărturie ne confirmă acest ritual în «Condica de orânduieli a visteriei lui Constantin Brâncoveanu», unde se menţionează la data de 7 iulie 1696 următoarele: «S-au cumpărat 15 oca de cafea, ce trebuia să se dea Măriei sale Hanului de oaste».
În anul 1675, în timpul asediului otoman asupra Vienei, Franz Georg Kolschitzky, un austriac care locuise în Constantinopol, ajută la eliberarea oraşului. Trupele otomane lasă în urma lor saci cu provizii, iar Kolschitzky recunoaşte între aceştia saci de cafea. Acesta va deschide prima cafenea central-europeană şi este cel care introduce obiceiul de a filtra cafeaua, de a o îndulci şi de a-i adăuga lapte.
În 1690, olandezii devin primii comercianţi de cafea, scoţând ilegal din portul arab Mocha câteva plante şi transportându-le spre coloniile indiene.
În anul 1713, olandezii oferă cadou regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei un arbore de cafea ce va sta la baza întregii industrii vestice a cafelei, datorită ofiţerului Gabriel Mathieu do Clieu, care va fura câteva seminţe ale acestui arbore şi le va transporta în Martinica. 50 de ani mai târziu, un sondaj înregistrează19 milioane de arbori de cafea în această zonă, cu un procent de 90% din producţia mondială de cafea.
Anul 1727 este cel de debut pentru industria cafelei în Brazilia. Locotenent colonelul Francisco de Melo Palheta este trimis de către guvernul său să arbitreze o dispută legată de graniţele franceze şi olandeze din Guineea. Locotenetul se implică într-o relaţie secretă cu soţia guvernatorului francez al Guineei. Soţia guvernatorului îi dăruieşte locotenentului de bun rămas un arbore de cafea, pe care acesta îl va replanta în ţara sa.
La începutul secolului XX, obiceiul de a însoţi conversaţia de după-amiază cu o cafea se răspândeşte în întreaga Europă.
Tot începutul secolului al XX-lea marchează şi o inovaţie în industria cafelei. Chimistul american de origine japoneză, Satori Kato, inventează, în 1901, cafeaua solubilă.
O altă inovaţie în domeniul cafelei se va remarca la scurt timp după, când importatorul german Ludwig Roselius a rugat câţiva cercetători să studieze nişte saci de cafea degradată. Aceştia reuşesc să extragă cofeina din boabe, fără însă a le distruge aroma. Acest nou tip de cafea este introdus pe piaţă sub denumirea «Sanka».
Anul 1907 consemnează Brazilia ca fiind cel mai mare producător de cafea din lume, cu o cotă de 97%.
În anul 1946, Achilles Gaggia perfectează în Italia maşina de espresso.
Studii efectuate în 1995 demonstrează că în lume se beau anual aproximativ 400 de miliarde de ceşti de cafea.

#56239 (raspuns la: #56167) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
prezumtia de nevinovatie inca nu s-a desfiintat - de yogi bear la: 03/12/2005 17:37:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
In primul rand:
Articolul initial al acestui thread, cel care este vizibil intotdeauna, pentru orice nou venit, contine minciuni grosolane si este discriminator fata de practicantii yoga, autorul sau putand intra sub incidenta legii:

O.G. nr.137/2000 - privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare.
Dreptul la demnitatea personalã
Art. 19. - Constituie contraventie, conform prezentei ordonante, dacã fapta nu intrã sub incidenta legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandã nationalist-sovinã, de instigare la urã rasialã sau nationalã, ori acel comportament care are ca scop sau vizeazã atingerea demnitãþii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunitãti si legat de apartenenta acestora la o anumitã rasã, nationalitate, etnie, religie, categorie socialã sau la o categorie defavorizatã ori de convingerile, sexul sau orientarea sexualã a acestuia.

In al doilea rand:
Cred ca fiecare individ trebuie sa-si vada de propriul drum, de propria batatura, sa si-o ingrijeasca, mature si curete de uscaturi (sunt o multime in cea ortodoxa, cu exemple in presa recenta, nu intru in amanunte, pentru ca nu imi face placere, si eu sunt ortodox). Cat timp ne tot uitam la capra vecinului a noastra s-ar putea sa moara de foame si nici noi sa nu ne mantuim.

Lipsa de argumente nu e indicata de prezentarea celor confirmate de organizatii aparatoare ale drepturilor omului (ba din contra), ci de apelarea la intrebari de genul "faci parte din MISA?".

S-au emis aici si in presa argumente spirituale, biblice, morale, juridice ... , prezumtia de nevinovatie a fost incalcata de nenumarate ori. De ce au fost necesare toate astea? Un proces e in derulare (desi autoritatile il tot amana), nu e de ajuns sa asteptam rezultatul lui?

Au fost necesare pentru ca "dovezile" prezentate in cererea de extradare facuta pe baza a 2 (doua) mandate de arestare nu stau in picioare. Au fost necesare pentru a putea amorti opinia publica cu ocazia abuzurilor si violentelor si sunt in continuare necesare pentru a-i apara pe cei vinovati de aceste abuzuri. Aceştia sunt Ilie Botoş, Lia Savonea, judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, Grigore Chaborsky, procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, George Bălan, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Virginia Chiriţă, Nelu Ogarcă, Virgil Bratu şi Alexandru Ionescu, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Eusebiu Şerbănoiu, Marian Delcea şi Marian Gherman, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Dumitru Ilieş, comisar în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Cercetări Penale şi Mihai Vlad, agent SRI, inspector principal în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog şi procuroarea Elena Sandu. În timpul percheziţiilor şi anchetelor care i-au vizat pe yoghini MISA, aceşti procurori şi magistraţi au comis abateri grave precum infracţiune continuată de abuz în serviciu, purtare abuzivă, furt calificat, vătămare corporală, ameninţare, tâlhărie şi încercarea de a determina mărturia mincinoasă.

In al treilea rand iata opinia unui preot crestin (nu este un document propagandistic ci unul din multitudinea de documente juridice si sociologice; aici este prezentat ca raspuns la calomnii):
Raportul realizat de expertul suedez Karl Erik Nylund despre MISA şi Gregorian Bivolaru

Acest raport a fost una dintre principalele probe ale apărării în procesul de extrădare judecat de Curtea Supremă din Stockholm în 11-12 octombrie 2005. Decizia finală şi irevocabilă a Curţii Supreme din Stockholm a fost aceea de a respinge cererea de extrădare formulată de statul român pe numele lui Gregorian Bivolaru.

Karl-Erik Nylund este doctor în teologie, preot şi poate cel mai mare expert al Suediei în materie de secte. Cea mai recentă lucrare a sa este ”A te juca cu focul – lumea sectelor” (2004). De mai bine de 30 de ani îi ajută pe cei care au devenit victimele unor diverse secte şi pe familiile acestora. Este adeseori angajat ca expert în aceste probleme şi este citat de multe ori în mass-media, deoarece este cunoscut pentru atitudinea lui critică la adresa sectelor nocive. De aceea Karl-Erik Nylund este calificat pentru a judeca dacă Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA) are caracteristici similare sectelor nocive sau nu. În munca de cercetare depusă pentru a scrie acest raport, şi în timpul interviurilor, Nylund a colaborat cu doctorul în sociologie Örjan Hultåker, fondatorul şi conducătorul Institutului de sondaje de opinie SKOP-Research, Skandinavisk Opinion AB.

1. Şcoala de yoga MISA

1.1. Introducere

Pentru redactarea acestui raport au fost consultate o serie de materiale din literatura de specialitate, precizate în bibliografie. La ele se adaugă cele trei interviuri cu Gregorian Bivolaru realizate în perioada în care acesta se afla în custodia poliţiei din Malmö, interviurile cu Mihai Stoian şi cu şase cursanţi MISA. Trei din cei şase sunt din România. În plus am luat legătura şi cu alţi români care trăiesc în exil şi care nu sunt membri ai acestei şcoli de yoga.

1.2 Înfiinţarea şcolii de yoga

Asociaţia Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut a fost fondată de Gregorian Bivolaru în ianuarie 1990. Asociaţia, care iniţial a avut 22 de membri fondatori, a pus bazele şcolii de yoga care are la ora actuală mai mult de 37.000 de practicanţi şi simpatizanţi în mai multe ţări, printre care şi Suedia, Danemarca şi Finlanda. În Suedia, fundaţia yoga se numeşte Esoteric Orient Yoga, iar în celelalte două ţări se numeşte Natha. Mişcări ca MISA apar adeseori în medii unde există un gol spiritual şi unde ideile religioase care nu sunt în conformitate cu religia oficială sunt persecutate. Aceasta se petrece de regulă în ţări comuniste sau fost comuniste. Gândirea liberă şi mişcările ce au un mare număr de membri nu sunt văzute cu ochi buni.

Biserica română ortodoxă nu este încântată de acestă mişcare yoghină care îşi inspiră ideile din hinduism, buddhism, creştinism, din ideile lui Jung, şamd. Mişcările care se bazează pe idei din mai multe curente religioase şi filozofice se numesc sincretice. Majoritatea religiilor şi mişcărilor religioase sunt sincretice. Fenomenul este mai degrabă o regulă decât o excepţie. Religia ca fenomen social înseamnă, foarte simplificat, un sistem de credinţe plin de înţeles şi un sistem de roluri legitime. Cei care cresc într-o comunitate religioasă au modele explicative şi modalităţi de a acţiona, de care se folosesc personal. Ei învaţă dogma şi riturile care îi conferă omului identitate.

1.2.1 Dificultăţi cu care se confruntă mişcările spirituale

Interacţiunile dintre societate şi mişcările spirituale, aşa cum este MISA, trec continuu prin momente dificile. Astfel de momente ce pot afecta sistemul de credinţe şi pattern-urile rolurilor, pot apare şi în alte împrejurări de viaţă cu care oamenii se confruntă sau chiar în interiorul structurii personalităţii individului. Apar uneori şi crize ale credinţei care sunt naturale într-o societate pluralistică. Iar mişcările spirituale au activităţi care îşi propun ajutorarea oamenilor care se confruntă cu astfel de crize, ca astfel să îşi recapete credinţa.

1.2.2 Activităţile din cadrul MISA

Yoga, care este la origine indiană, este privită ca străină şi periculoasă în multe ţări creştine, mai ales în ţări puternic ortodoxe, cum este România de exemplu. Yoga este privită ca un pericol pentru procesul de recrutare de enoriaşi pe care îl desfăşoară permanent Biserica, ca şi pentru faptul că enoriaşii pot fi atraşi de această "religie" străină, aşa cum e considerată Yoga de biserică. De aceea se simt obligaţi să lupte împotriva Yoga şi adeseori chiar să o demonizeze.

Yoga se practică de peste 4000 de ani. Este un vechi sistem hindus de autodisciplină şi tehnici menite să armonizeze şi să unifice corpul, mintea şi sufletul prin exerciţii fizice, controlul respiraţiei şi meditaţie. Cuvântul yoga provine din limba sanscrită şi înseamnă unire, punere la unison. Această unire este de fapt punerea la unison a sufletului individului, prin tehnici spirituale, cu universul, printr-un proces de autoperfecţionare.

Există diferite tipuri de yoga. Una dintre ramurile de yoga practicate în şcoala MISA este karma yoga. Aceasta ramură ar fi numită în limbajul nostru muncă voluntară sau benevolă. Pentru un hindus, scopul vieţii este moksha - eliberarea spirituală. Moksha înseamnă eliberarea de ciclul renaşterilor. Dar moksha, eliberarea spirituală, este atinsă şi de cel care s-a eliberat de ignoranţă, şi atunci există mai multe căi catre acest scop ultim: Jnana (calea cunoaşterii), Bhakti (calea devoţiunii) şi karma (calea acţiunii). Nu există o singură cale şi un singur mântuitor, ci există multe curente de opinie, conducători, guru şi zeităţi care contribuie la ajutorarea celor care cer ajutor pentru a parcurge calea spirituală.

Pe scurt, putem spune că una dintre modalităţile prin care cei care practică yoga în cadrul MISA urmăresc realizarea de sine este karma yoga. Nu este absolut deloc vorba aici de trafic de persoane, ci de o cale aleasă prin proprie voinţă de a se atinge scopul spiritual, cu ajutorul unui îndrumător spiritual. În cadrul MISA fiecare participant are îndrumarea spirituală a unui instructor care-l ajută pe calea spirituală sau îl temperează când este cazul. Practicanţii nu se izolează de societate sau de familie.

1.2.3 Ashram

Ashram-ul este un loc în care se trăieşte simplu, pentru a putea practica mai mult timp meditaţia. Chiar şi practica yoga este o formă de meditaţie. Scopul unui ashram este să îi înlesnească practicantului recuperarea sănătăţii şi o viaţă spirituală. De fapt orice locuinţă poate fi numită ashram. În cadrul MISA ashramurile sunt o formă de a locui în comun, asemănător cu un internat sau cămin. Fiecare internat are anumite reguli pentru ca viaţa în aceeaşi casă să funcţioneze. Ashramurile din MISA au următoarele reguli:

1. Nu este admis consumul de carne, alcool sau cafea. Nu este permis fumatul. Aceste reguli sunt valabile atât pentru cei care locuiesc în ashram, cât şi pentru cei care vin în vizită.
2. Sunt recomandate două ore de practică yoga zilnică, în afara orelor de curs yoga.
3. Toţi contribuie la treburile gospodăreşti din ashram, ca de exemplu curăţenie, întreţinerea casei, întreţinerea grădinii, cumpărături pentru casă.
4. Toţi trebuie să ia parte la întâlnirile de ashram (similare şedinţelor de bloc).
5. Fiecare face curăţenie singur atunci când a murdărit ceva.
6. Trebuie să se respecte liniştea după ora 23.
7. Trebuie să se anunţe în prealabil dacă vin oaspeţi care rămân peste noapte în ashram, cu excepţia cazurilor în care oaspetele vine în vizită în mod constant.
8. Toţi sunt rugaţi să anunţe dacă pleacă în concediu sau vacanţă.

Aceasta este şi viaţa dintr-un cămin sau internat. Internatul are un responsabil. Este normal că dacă cineva strică ceva, să înlocuiască obiectul. Aceasta nu este o pedeapsă ci ceva natural într-un colectiv în care ai stricat ceva ce ţinea de proprietatea comună. Fiecare grup are norme proprii, care exprimă valorile morale comune şi ce se aşteaptă de la fiecare individ în parte.

Aceste activităţi: karma yoga, meditaţii şi practica exerciţiilor fizice îl ajută pe individ să devină un om împlinit şi complet. Cei din MISA cred şi în posibilitatea de a se vindeca şi aceasta este numită terapie. Yoga nu este doar un antrenament spiritual, un antrenament de realizare de sine, ci şi terapie pentru trup şi suflet.

2. Rolul conducătorului

MISA este un grup coerent, adică un grup în care sentimentul de ’noi’ este puternic şi îţi crează sentimentul de apartenenţă la grup. Opusul unui astfel de grup este ceea ce se numeşte grup străin, aşa cum adesea este cazul în cadrul grupărilor religioase. De astfel de grupuri străine se distanţează majoritatea, fiindcă sunt într-un mare grad expresii ale negativităţii. În această categorie se înscriu grupările comuniste, teroriste, acoliţii mişcărilor religioase hedoniste şi grupuri pervertite sexual. Din informaţiile care există pe Internet (printre altele pe site-uri ale ziarelor româneşti) reiese clar că pentru Gregorian Bivolaru anumiţi politicieni fac parte dintr-un asemenea grup străin. El pomeneşte şi alte grupări în declaraţiile şi scrierile sale. Este de aceea evident că Bivolaru, prin afirmaţiile sale puternic critice la adresa unor politicieni români şi-a făcut duşmani puternici. Oamenii îşi exprimă părerea la adresa unor asemenea “grupuri straine” prin demonstraţii paşnice în Bucureşti.

2.1. Rolul de îndrumător al lui Gregorian Bivolaru

Diferitele roluri într-un grup nu au exact aceeaşi valoare. Fondatorul unui grup se bucură adeseori de respect special. Acest aspect este valabil şi în cazul grupărilor spirituale.

Unul dintre aspectele cele mai importante în viaţă este tendinţa spontană de a urma comportamentul majorităţii sau a conducătorului grupului. Aceasta se petrece pe nesimţite în orice grup. Începătorul, cel nou-venit sau cel care se află pe o poziţie inferioară nici nu remarcă rapiditatea cu care caută să se adapteze la normele grupului. Conducătorii puternici îi pot face pe indivizii grupului să urmeze normele şi valorile morale din acel grup. Cel cu autoritate are control asupra oamenilor prin diferite mijloace, ca de exemplu recompense sau pedepse (izolări, amenzi etc.). În studiul pe care l-am realizat asupra MISA nu am remarcat nici un fel de astfel de comportamente sau de pedepse.

Grupări religioase radicale, ca de exemplu mişcarea Guyana din anii ’70, mişcarea Heaven’s Gate din anii ’90 sau David Koresh din Waco SUA, sunt exemple de grupuri care impuneau o disciplină strictă membrilor lor. Cuvântul conducătorului era lege pentru ceilalţi până la moarte. Şcoala de yoga MISA NU ESTE o astfel de grupare.

MISA de asemeni nu poate fi numită o mişcare spirituală rigidă. Într-o asemenea mişcare nu sunt permise criticile. În cadrul MISA fiecare e liber să critice aspectele legate de activitate sau chiar pe instructori. De asemeni fiecare este liber să părăsească şcoala de yoga fără să se teamă de represalii.

Represaliile sunt o caracteristică a sectelor manipulative, adică: ”acele mişcări religioase sau de alt gen, în care crizele de credinţă sunt activ reprimate, negate sau pedepsite. Într-o sectă manipulativă se urmăreşte conştient ştergerea identităţii eului şi înlocuirea acesteia cu o pseudo-identitate care este condusă de un ideolog sau de o ideologie.”

Conform acestei descrieri a sectelor manipulative reiese clar că MISA nu este o sectă manipulativă.

Ca o mişcare să fie o sectă manipulativă, ea trebuie de asemeni să îndeplinească trei dintre cele patru A-uri.

Agresiune – pedepsirea membrilor care critică conducătorul sau mişcarea.

Aversiune – critică şi persecuţii ale celor din afara grupării, ca de exemplu părinţii.

Alienare – circuit închis în sectă, sub formă de colectiv geografic sau ideologic. Secta devine noua familie.

Adevărul absolut – nu există decât în cadrul sectei, şi conducătorul/conducătorii au drept absolut în a interpreta adevărul.

În discuţiile purtate cu practicanţii şi instructorii din MISA nu am regăsit nimic din primii doi A (Agresiune şi Aversiune). În ceea ce priveşte viaţa în ashram, doar o parte trăiesc acolo, iar activităţile nu sunt în circuit închis, cursurile sunt accesibile oricui din afară. La aceste cursuri poate participa oricine. Deci NU poate fi vorba de alienare. Câţiva dintre cei care sunt dedicaţi mai mult pot avea un contact minim cu lumea din afară, însă conducătorii urmăresc în mod activ să se opună acestei forme de alienare, încurajându-i pe aceştia să se întoarcă la servici şi la familie. Gregorian Bivolaru NU pretinde că are monopol de necontestat asupra adevărului. El este un îndrumător spiritual alături de alţii şi este convins de faptul că are o misiune în societate. În schimb el nu a avut şi nici nu are nici un fel de pretenţii politice. Dacă lumea se va transforma prin dieta lacto-vegetariană şi prin meditaţie, atunci aceasta se va produce treptat. Puterea lui Bivolaru se afla chiar în umilinţa de care dă dovadă. Prin urmare în cazul MISA nu regăsim nici unul din criteriile care definesc sectele manipulative.

Bivolaru s-a retras pentru a medita şi a scrie cărţi. Şcoala a fost preluată de un consiliu director, şi este condusă formal şi democratic de acest consiliu. Fiecare şcoală de yoga din celelalte ţări are un conducător, de regulă dintre membrii vechi ai MISA, şi este înregistrată ca fundaţie non-profit, cu un consiliu director democrat. Aş putea să-l numesc pe Bivolaru “membru onorific”, care datorită modestiei sale se bucură de un mare respect.

2.2 Acuzaţiile împotriva lui Gregorian Bivolaru

Interviurile pe care le-am avut cu Gregorian Bivolaru, între care la unul dintre ele am fost doar noi doi prezenţi, m-au făcut să pun serios la îndoială acuzaţia de pedofilie care i-a fost adusă. În cadrul mişcării relaţiile dintre oameni sunt apropiate, chiar şi între instuctori şi elevi. Însă fata implicată nu a fost eleva lui Bivolaru. Personal aş fi extrem de surprins de existenţa unei relaţii între Gregorian Bivolaru şi Mădălina Dumitru.

Cealaltă acuzaţie care i s-a adus în timp ce el se afla în închisoare în Malmö şi anume traficul de persoane, este pur şi simplu o neînţelegere a ceea ce înseamnă karma yoga. Vezi textul despre karma yoga de mai sus. Se pune problema de muncă voluntară, ca o modalitate de auto-perfecţionare şi de atingere a adevărului. Mulţi dintre cei care locuiesc în ashram nu au bani să plăteasca şederea lor aici, şi prin karma yoga au posibilitatea să participe la activităţile ashramului. Cei din MISA afirmă: karma yoga este o formă de meditaţie care îl ridică pe cel care o practică din îndoială şi rătăcire şi aceasta poate transforma în bine lumea în care trăim.

2.3 Taberele spirituale

În fiecare an în România se adună 10-12.000 de oameni pentru a participa la simpozioanele internaţionale de yoga organizate de MISA. Practicanţi din toată lumea vin aici unde umplu un întreg sat de vacanţă. Printre altele aceştia practică şi helioterapia. Participanţii la simpozion sunt admişi pe baza unei legitimaţii, pentru care trebuie să trimită poze, uneori în costum de baie, coducătorului MISA. Aceasta pentru a “citi” aura celor care vor să participe, pentru a se putea stabili dacă nu au probleme de sănătate. Conform MISA totul este viu – oameni, animale, plante – şi înconjurat de un câmp energetic numit aură. Capacitatea de a vedea aure poate fi dezvoltată prin antrenament. Fiinţele care au un înalt nivel în evoluţia lor spirituală au aură albă, care poate fi văzută de la kilometri distanţă. Există şapte niveluri vibratorii în aură, asociate celor şapte chakra sau centri de forţă. La o persoană sănătoasă aceste focare energetice sunt clare şi distincte. La persoanele bolnave, aura este neclară şi are culori întunecate.

Pentru selectarea participanţilor la tabere, printre care se află şi mulţi tineri, la aceste simpozioane internaţionale se adună un număr mare de fotografii. Aceste forografii au fost confiscate de autorităţile române şi clasate ca poze pornografice, evident pentru că aceştia nu vor să înţeleagă ce conţin fotografiile (adică o singură persoană în costum de baie) şi care este scopul lor.

3. Ce este de fapt MISA?

Dacă MISA nu este o sectă manipulativă şi periculoasă, atunci ce este? Aş putea spune despe MISA că este o mişcare de susţinere a unui mod alternativ de viaţă, a terapiilor alternative, cu puternice trăsături de sincretism gnostic. Ideile de bază sunt reîncarnarea şi transformarea de sine (capacitatea de a te transforma pe tine însuţi). Un cult este o mişcare care apare adeseori într-un mediu de privări psihice, şi atunci lumea se adună în jurul unui conducător. MISA este o mişcare yoghină în care participanţii urmăresc să se autoperfecţioneze şi să îşi amelioreze starea de sănătate şi armonie prin regim lacto-vegetarian şi prin tehnici yoga.

După interviurile cu mai mulţi români din diaspora am mari îndoieli referitoare la faptul că Gregorian Bivolaru ar putea avea parte de un proces corect în ţara lui. După cum am putut singur constata, acuzaţiile aduse împotriva lui sunt evident false, şi de aceea constituie ele în sine o dovadă a persecuţiilor la care este supus. De asemenea nu cred că Gregorian Bivolaru ar avea vreo şansă să supravieţuiască într-o închisoare românească.

Surse:

Interviuri.
-Gregorian Bivolaru
-Mihai Stoian (responsabilul centrului yoga Natha)
-Trei practicanţi yoga danezi şi trei români, aflaţi în vizită în Danemarca (din motive de siguranţă nu le divulg numele)
-Ulla M Sandbaek, fost parlamentar EU

Literatura de specialitate:
Nylund , Karl-Erik Att leka med elden – om livets på sektens villkor . Sellin 1998
Nylund, Karl-Erik Att leka med elden – sekternas värld . Sellin 2004
Hammer, Olav På spaning efter helheten New Age en ny folktro .Wahsltröm &Widstrand 1997
Holm, Nils. G Religionspsykologins grunder, Åbo Akademi 1993
Holm, Nils G. (Ed.) Encounter with India, Åbo Akademi 1990
Haglund, Gunilla Credo guiden Uppslagsbok för sökare, Sellin 1997
Harper´s Encyclopedia of Mystical and Paranormal Experience. Castle Books, Edison 1991
Mc Guire, Meredith B Religion. The Social Context Ivth edition . Wadsworth Publ.House 1997
Scrieri ale domnului Gregorian Bivolaru
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=3864


#92620 (raspuns la: #92573) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
tu ai prezentat mitul, sa presupun? - de spiritely la: 24/06/2006 19:06:51
(la: Uniunea Europeana, intre mit si realitate.)
ciudat, din vocabularul folosit dai impresia a fii un om citit, dar continutul te tradeaza enorm. cam asta ar fi modul de gandire al romanului ignorant, care traieste inca cu sechelele comunismului in mentalitate. daca ai intra pe website la UE, ai citi stirile internationale si te-ai interesa de niste tratate si carti scrise pe tema UE, ai vedea ca lucrurile nu sunt asa cum le-ai descris tu.

intitulezi post-ul: UE, intre mit si realitate...tu ai prezentat mitul. eu acum iti contraargumentez cu realitatea...

"Sunt un adept al culturii europene, sunt un adept al civilizaţiei occidentale (sau mai bine zis a ceea ce ar trebui sã fie aceasta), dar sunt categoric împotriva U.E.!"
- te contrazici singur si inca din primele randuri: nu te poti considera adept al culturii europene si in acelasi timp sa respingi UE, care se contureaza a fii urmatoarea perioada de glorie a civilizatiei europene de la sfarsitul secolului 19

"Dupã al doilea rãzboi mondial, Europa s-a trezit îngenuncheatã în faţa S.U.A. şi a U.R.S.S. fiind împãrţitã practic între aceste superputeri. Cu ajutor american - fãrã a fi totuşi niciodatã lãsate din lesã - ţãrile occidentale şi-au reconstruit economiile. S-a impus ideea unei cooperãri cât mai bune între ele şi formarea unui cadru în care sã nu poatã avea loc un rãzboi între ele. Astfel s-a nãscut in 1957, Tratatul otelului si al cãrbunelui, iar in 1972, Uniunea Europei Occidentale sau Piaţa Comunã. Pe scheletul acestei construcţii politice - demne de apreciat dealtfel - a apãrut monstruozitatea care este azi U.E."
- da, pentru ca acum exista aceasta "monstruozitate", tu te bucuri de pace si viata. daca europa ar fi avut inca un razboi asemanator cu world war 2, romania nu cred ca ar mai exista in forma in care e acum. si spun asta pe baza eternelor greseli politice facute de conducerea tarii de-a lungul timpului. multumim pentru lectia de istorie cu anii si tratatele, dar argumenteaza in nici un fel subiectul tau!

"Uniunea Europeanã este un organism extrem de birocratic. Sistemul de conducere al sãu este nedemocratic, ineficient şi extrem de corupt."
-da, UE este birocratica, intr-o oarecare masura...si America este birocratica. nu confunda insa birocratia cu coruptia. zici ca este nedemocratica...aici te joci cu un termen puternic pe care doar il arunci in propozitie ca sa sune mai bine. intereseaza-te mai intai cum se iau deciziile in institutiile europene, cum sunt formate board-urile de decision making...asta ca sa ai o idee despre cat de democratica este UE

"Din punct de vedere politic, U.E. este un stat totalitar, condus de o "elitã" birocraticã ce îşi doreşte permanentizarea puterii"
-din nou, folosesti cuvinte tari, care nu stii ce inseamna: "totalitar". plus ca UE nu este un stat!!! asta e chiar culmea!!! si care este "elita"despre care vorbesti?

"Sigur, formal existã partide politice, parlamente, chiar şi opoziţie etc. dar mişcãrile sau partidele considerate "periculoase" sunt ţinute în frâu: vezi cazul Frontului Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Austria şi Partidul România Mare din România."
-vorbesti de partide nationale...nu prea inteleg de ce PRM ar avea un cuvant de spus, avand in vedere ca principiile sale politice nu sunt decat niste vorbe goale, fara pic de subtanta politica dar pline de furie catre orice sistem politic existent in romania.

"Totalitarismul U.E. se vede şi prin blocajul mediatic la care sunt supuse vocile critice faţã de U.E. - şi prin corul dezlãnţuit al aplaudacilor"
- au contraire, UE este mai criticata decat orice alt sistem politic existent la moment...si chestia asta e recunoscuta chiar de oficialii europenii.

"Acest lucru se întâmplã şi la noi - nu existã frazã în limba de lemn a politicienilor români în care sã nu se pomeneascã - ca într-o litanie - cuvântul magic U.E.: U.E. în sus, U.E. în jos, U.E la dreapta, U.E. la stânga! Acest cuvânt îl auzim mult mai des decât cuvântul România"
- statul face asta pentru a "educa masele" (intr-un fel) de existenta unei identitati europene care este deasupra celei nationale. nu e cazul sa fii nationalist aici. plus ca Romania nu e centrul pamantului...nici macar aproape nu e.

"Deşi nu se recunoaşte deschis, scopul U.E. este acela de a distruge naţiunile, cultura europeanã (care în mod genetic este o culturã a naţiunilor: francezã, englezã, germanã, italianã, românã etc.) şi tradiţiile naţionale şi de a forma un imperiu asemãnãtor cu S.U.A."
- tocmai, ca vrea cu orice pret sa keep alive cultura europeana!
- SUA nu e un imperiu. este cea mai mare putere la moment pt k cineva trebuie sa-si asume rolul asta pentru a asigura the balance of power. plus ca UE si SUA sunt atat de diferite...din toate punctele de vedere

"U.E. se remarcã prin introducerea de reglementãri - specifice unui control etatist totalitar - în cele mai mãrunte aspecte ale economiei şi ale societãţii. Un exemplu hilar: în U.E. se pot vinde doar castraveţi cu o curburã de un maxim precizat şi lungimi între anumite limite precise"
- bineinteles k sunt reglementari. eu nu inteleg: tu vrei anarhie sau ce? iar folosesti "totalitar"...OF! ... suna amuzanta propozitia cu castravetii, dar ca sa explic pe scurt: preferi castraveti de 30cm ca in america, plini de hormoni si chimicale, care numai sanatosi nu sunt, sau vrei mancare organiza si sanatoasa, care nu te face obez in 3 luni? eu sincer prefer sa masoare castravetii...

"Care ar fi poziţia ţãrii noastre faţã de U.E.? În primul rând, este irelevantã dorinţa României de a intra în U.E. Singurul lucru care conteazã este dorinţa U.E. de a anexa România. (în nici un caz pentru bine României!) Oare românii chiar nu se întreabă de ce doresc atât de mult oficialii U.E. extinderea acestei organizaţii? Chiar sunt atât de orbiţi de propaganda oficială încât îşi închipuie că Occidentul vrea să ne ajute cu sinceritate, şi că după "aderare" va curge lapte şi miere?"
- irelevanta? intr-adevar...avand in vedere k romania este cu 50 de ani in urma tarilor occidentale in materie de tot ce vrei tu, DA! ESTE ABSOLUT IRELEVANT CA VREM SA INTRAM IN PAS CU LUMEA! mai bine sa ramanem in epoca de piatra, nu?
- vorbesti de anexare...se cheama integrare!!! UE isi largeste granitele, dar granitele raman ale romaniei, pentru ca teritoriul este roman. nu-ti fura nimeni pamantul!
- UE vrea sa ne ajute pentru ca apoi si noi sa-i ajutam pe ei..mie mi se pare corect, nu?

"Ori este foarte simplu să vadă că nu este deloc aşa! E suficient să ne uitãm la vecinii noştri de la nord-vest. Efectele aderãrii Ungariei la U.E. se vãd cel mai bine în urmãtorul fapt banal: Pânã la data aderãrii, cetãţenii români plecau în Ungaria sã cumpere produse de acolo, pentru cã erau mai ieftine. Dupã aderare, sensul s-a schimbat: cetãţenii maghiari vin în România sã cumpere aceleaşi produse!"
- aici nu argumentezi bine asbolut deloc. si nu are nici cea mai mica legatura cu UE. este natural ca atunci cand cumperi ceva sa cauti cea mai ieftina si buna optiune. este legea cea mai de baza a economiei.

"Alinierea preţurilor la cele din U.E. va însemna sãrãcirea tot mai accentuatã a populaţiei"
- incorect. asta este un efect care va avea loc, dar numai pe o durata scurta. poti sa iei ca exemplu cele 10 tari admise de curand.

"România va trebui sã plãteascã miliarde de euro la bugetul U.E. fãrã a primi nici pe jumãtate înapoi."
-incorect. e chiar invers. vom incepe sa platim numai dupa ce UE va fii investit miliarde de euro pentru reconstructie si dezvoltare. dak ne facem treaba cum trbeuie si alocam fondurile eficient, cand va veni vremea sa platim, nu se va resimti asupra economiei.

"În scurt timp, bogãţiile naturale ale ţãrii - inclusiv terenurile agricole - vor încãpea pe mâna strãinilor (fenomen care dealtfel deja are loc cu o vitezã tot mai mare dupã modificarea prin ordonanţã de urgenţã a Constituţiei din anul 2003)."
- asta este efectul globalizarii in general si nicidecum numai al integrarii in UE. "bogatii naturale" e un termen relativ oricum, mai ales pt romania. plus ca daca eram asa de mandri de ele, de ce n-am avut grija sa le folosim cum trebuie si sa investim ca sa le mentinem la rangul de "bogatii"...

"Agricultura si taranimea vor avea cel mai mult de suferit - mica gospodarie rurala va fi practic desfiintata."
-va fii desfintata daca nu accepta faptul ca trebuie sa progresam, altfel ne e si mai rau

"Firmele româneşti mici şi mijlocii vor trebui să-şi închidă porţile (sau vor fi cumpărate de firme din occident), nefiind în stare să facă faţă concurenţei."
- dar asta este pentru ca domeniul de business romanesc este la pamant si legislatia care ar trebui sa ajute a fost aproape nula atatia ani

" În orice caz, şomajul va atinge cote înspăimântătoare. (cel putin in mediul rural)"
- asa e. poate ca ar trebui sa lucram mai mult la nivelul de educatie nationala?!?! somajul este mai mic in tarile unde tinerii sunt bine educati

"Doar astfel, cred oficialii din Bruxelles, economia U.E. - aflată într-o stare de criză prelungită - se mai poate redresa: prin acapararea colonialistă a unor piete de desfacere şi prin exploatarea fără milă a popoarelor înrobite."
-a naibii criza prelungita, d-aia e euro atat de puternic?! economia UE se extinde, pentru ca, asemenea unei firme in care daca nu investesti constant, da faliment, UE ar putea "da faliment" si ea.
- "exploatarea fara mila a popoarelor inrobite" - te intreb: tu ai trecut vreodata de manualul de istorie de clasa a 6a?!

"Mulţi români îşi închipuie că după aderare vor putea pleca mai uşor la munca în strãinãtate. Dar mai degrabă eu cred că se va întâmpla taman pe dos! Căci firmele europene care vor acapara toată economia românească vor prefera să folosească mâna de lucru ieftină din România, în România! Aşa că de fapt, după intrarea în U.E., cu mult mai greu se va putea munci în străinătate! Aviz amatorilor!"
- nu acapareaza nimeni nimic!!! esti culmea culmilor! zii mersi sa vina firmele europene la noi sa investeasca in economie! plus ca UE nu inseamna exod total.

da, la inceput am citit postul tau si am fost indignata. pe urma, chiar m-am infuriat! de ce? pentru ca ce ai scris tu aici suna ca un referat pe care l-as fi scris eu in primii ani de liceu, folosind cuvinte pompoase si nici un pic de substanta, cunostinte reale sau argument.
Homo Stultus, - de Astoniu la: 02/05/2007 23:02:32
(la: scurt eseu despre tacere)
Regret c-am lungit-o.(Dar o las aşa).
Ca să nu vorbim aiurea despre gânduri , trebuie să recunoaştem de la bun început că ele sunt de mai multe tipuri. Şi tocmai de aceea nu au un singur fel de geneză.
Una e să vorbim despre geneza ideilor abstracte, alta despre geneza „ideilor” comportamentale, alta despre creativitatea artistică şi aşa mai departe.
Nu cred că putem diseca toate tipurile de gândire - ne-ar lua prea mult timp - iar o sinteză a teoriilor despre cogniţie ar fi lipsită de suport, fără analiza tipologiilor cognitive.
Aşa că nu-mi rămîne decât să-mi dau cu părerea despre formarea anumitor tipuri de "gânduri" ( mai bine zis "reflecţii" ). Încep cu gândirea imaginativă, din două motive : pentru că precede orice alt tip de gândire în antropogeneză şi pentru că de la ea începe să se dezvolte şi gândirea abstractă a adultului (morfogeneza individuală).
Dacă observăm şi înţelegem cum gândesc copiii, vom vedea că simţurile sunt foarte importante în gândirea lor. Şi cum simţul văzului aduce cea mai mare cantitate de informaţii în creier, este normal ca gândirea lor să se dezvolte preponderent imaginativ. N-am să stau să analizez gândirea copilului, ci am să reţin doar faptul că imaginaţia stă la baza intuiţiei. Pentru că , înainte de a-şi forma limbajul articulat, copilul are imaginaţia şi înainte de a-şi forma capacitatea de abstracţie, el trebuie să aibă şi intuiţia. Probabil "copilăria" speciei umane a trecut prin aceleaşi faze de dezvoltare cognitivă ca un copil.
De exemplificat o putem face, dar aceeaşi poveste a timpului constrângător, ne opreşte. Pe fugă, mă gândesc la asocierile imagine - cuvânt din didactica binecunoscută, la exemplificarea reală, în faţa copilului, a modului de acţionare ( pt. învăţarea şi deprinderea anumitor activităţi zilnice sau şcolare ). Unui copil, dacă nu-i arăţi cum se face o anumită acţiune, foarte greu va pricepe din vorbe. Deci imaginea e mină de aur în educaţie - nu degeaba se spune că "o imagine face cât o mie de cuvinte".
Pe măsură ce creşte, copilul începe să guste şi jocurile de recunoaştere. Ghicitorile sunt poate un exemplu prea facil. Dar ideea este că de la imagini corespunzătoare altor imagini asociate, copilul prinde foarte repede metoda intuitivă. Abia după ce-şi dezvoltă aceste aptitudini va putea să înveţe în adevăratul sens al cuvântului. Adică abia după aceste etape, se va dezvolta şi gândirea abstractă.
Ce fel de gândire ? Aceea care funcţionează prin "abstragerea" elementelor esenţiale, dintr-o serie de asemănări / deosebiri, pentru definirea unor noţiuni, concepte şi categorii cu valoare mai generală şi mai cuprinzătoare decât cele de la care s-a pornit. Dacă până acum n-am spus nimic nou ( defapt mă îndoiesc să fie ceva nou sub soare în gândire, în afară de formalisme şi reformulări ), abia acum am să încerc să-mi formez o părere despre geneza gândurilor.
În primul rând observ că adultul are toate tipurile de gândire. E greşit să credem că noi adulţii am fi pierdut capacitatea imaginativă, asociativă, intuitivă şi celelalte (mai puţin importante pt. demersul nostru ), în favoarea celei de abstractizare. Acum dacă analizăm puţin cum se formează o idee, vom vedea că începem cu o senzaţie : aceea că ceva stă să iasă la lumină în conştiinţa noastră. Ideea nenăscută are un dor de viaţă. Ca un bolnav care, ajuns faza convalescenţei, vrea să iasă la lumină. Nu degeaba Socrate făcea "maieutică". Cred că odată ieşită în faţa luminii conştienţei ( am putea spune din inconştient ), ideea prinde formă, apoi culoare, apoi se asociază cu alte imagini şi abia după ce ne simţim stăpâni pe ea vom putea să o abstractizăm suficient de mult, atât cât să o putem defini ca noţiune, concept sau categorie. Definire care desigur că apelează la limbaj.
Raportările ulterioare ale ideii la cele cu care poate forma inferenţe logice, vor conduce la un proces cognitiv mai complex, pe care-l vom numi gând, raţionament sau cum mai dorim noi. Cam astea ar fi descrierile proceselor.
#193004 (raspuns la: #192754) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cuvânt de încheiere - de Areal la: 19/07/2008 16:06:05
(la: POVESTIRI CU TALC (III))
"Domnilor, însărcinarea ce am primit-o este foarte uşoară. Acuzatul îşi recunoaşte vina, prin urmare e puţin de apărat la dânsul Totuşi, mă simt chemat să spun câteva cuvinte, înaintea mea şi a judecătorilor văd pusă Crucea; se află aici, în sala în care acuzatul va fi condamnat, îmi pun, însă, întrebarea de ce nu se găseşte Sfânta Cruce şi în şcoli, în fiecare sală de învăţământ, oriunde se află şi învaţă copiii. De ce condamnatul vede crucea abia astăzi, aici, în sala de judecată, când este prea târziu? Dacă i s-ar fi arătat încă de pe băncile şcolii, sunt sigur că astăzi acest tânăr nu ar mai fi aici, în pos¬tura de criminal.
Domnilor, Dumneavoastră sunteţi adevăraţii vinovaţi! Pe voi vă acuz! Prin Dumneavoastră se seamănă în popor necredinţa. Condamnaţi pe clientul meu, căci aceasta este meseria Dumnea¬voastră. Eu însă vă acuz pe voi, căci aceasta este datoria mea!"

Extras din pledoaria avocatului unui tânăr de 18 ani acuzat de crimă în 1910
tot in traducerea lui Doinas - de munteanu rodica la: 25/01/2010 16:27:20
(la: Cele mai frumoase poezii)
Edgar Allan Poe
CORBUL

..................................



Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar de-asupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am împins grăbit fotolui chiar sub bust, lîngă uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”
Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,
Nu va mai sui în zbor.

Traducere de Ştefan Augustin Doinaş (Tribuna, nr. 17, 1974, p.12)


om - de Homo Stultus la: 12/05/2012 13:03:57
(la: moralitatea: excluziune sau incluziune?)
Depinde ce înţelegi prin morală. Dacă moralitatea este înţeleasă ca fiind sinonimă cu un simplu cod etic, atunci răspunsul e evident. Din perspectiva asta, la nivel social, interesează doar norma şi respectarea ei.

Există însă o înţelegere mai cuprinzătoare a moralităţii. În acest din urmă caz, morala e (simplu spus) un mod de a fi. Înţelegând morala în felul ăsta, orice activitate (lăuntrică sau privitoare la ieşirea în act) nu este doar raportată ci (se poate spune fără teamă) izvorăşte din acel mod de a fi.

Orice ieşire în act are conţinut moral. Că morala personală poate să fie distinctă de etica socială, e un fapt banal. Uneori se poate întâmpla ca între cele două să existe chiar o contradicţie.

Despre excluziune şi incluziune. În funcţie de datul contextual, morala poate determina şi una şi alta. Când mă simt îndemnat să particip la un mod de a fi propus de un altul (religii, frăţii, asociaţii etc.), înseamnă că mă includ şi eu (păstrându-mi datele specifice) într-un orizont mai larg şi acţionez după anumite norme. Normele însă sunt doar nişte jaloane. Ele nu determină viul participării ci sunt semnele exterioare care îmi indică poziţia în raport cu idealul. Personalizez conţinutul într-un mod oarecum individual. Şi ies în act în conformitate cu acest conţinut pe care l-am particularizat. Prin însuşirea conţinutului şi prin această ieşire în act mă includ într-o realitate metapersonală. Întâlnirea în act cu alţii diferiţi de mine dar cu un mod asemănător de manifestare, îmi dă apartenenţa la comunitate. Sunt inclus nu ca număr ci ca realitate personală liberă într-o relaţie de tipul comuniunii (deşi cuvântul e foarte mare).

Evident că morala poate să fie şi excludere. Probabil că motivul principal pentru asta ar fi tendinţa de a impune ceva ce nu se poate participa decât prin liberă asumare. Cum majoritatea ne mulţumim să vieţuim la „margine de fiinţare” este foarte uşor să încerci să impui altuia ceea ce ţie ţi se pare bun. Şi e mult mai uşor să condamni când eşti neputincios în ceea ce priveşte impunerea. Regula este însă că societatea poate (şi are dreptul) să impună individului. Raportul de putere fiind, în acelaşi timp, şi izvor de dreptate.
E.A. Poe...din nou... - de sanjuro la: 25/11/2003 06:41:42
(la: Cele mai frumoase poezii)
CORBUL

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
#5164 (raspuns la: #4734) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
"fenomenul Cioran sau sindromul cititorului teribilist" - de sugary la: 25/12/2003 06:47:59
(la: Emil Cioran - viziune asupra vietii)
FOOD FOR THOUGHT
"[...]Un text scurt şi cît se poate de modest, uşor paradoxal, de coloratură umoristică, parcă pentru a pune accentul mai mult pe umorul lui Cioran decît pe celebrul sau pesimism. În sală se afla un tînăr cititor al editorialului cu pricina, care îmi impută cu vehemenţă că l-am prezentat pe Cioran într-un fel nedemn (de Cioran). Ceva mai tîrziu am primit o scrisoare de la o cititoare a articolelor mele care îmi reproşa pur şi simplu că scrisesem despre Cioran. Epistola se termina cu această frază ciudată: "Nouă, unor bieţi cititori care ştiu doar să citească, ne e greu să-l apărăm pe Cioran de cei ce scriu despre el fel şi fel de lucruri - adevărate ori nu, totuna. El nu mai este ca să-i pedepsească cu pana pe cei ce l-au trădat... iar noi nu putem face nimic pentru el... sîntem cititorii din umbră... capabili doar de a-i purta lui Cioran un respect nemărginit, o recunoştinţă eternă... dar neputincioşi în a-l proteja... uneori mă simt o trădătoare...". Într-o zi am fost căutat de către o studentă trimisă de un coleg care voia să o convingă să renunţe la lucrarea de diplomă despre Cioran, deoarece fata avea tendinţe suicidare. Nu cunosc de altfel nici un student (sînt puţini la număr, ce-i drept) care să dorească să-l studieze pe Cioran pentru a-şi astîmpăra o curiozitate intelectuală sau pur şi simplu stimulat de un viu interes: întotdeauna este vorba la început de o legătură imediată, din sfera experienţei personale. Unul dintre ei mi-a scris că vrea să facă o lucrare despre Cioran deoarece acesta i-a "salvat viata".Pentru aceşti cititori (sau mai degrabă pentru cititorii săi, cine ştie dacă nu formează o majoritate?) a vorbi despre Cioran este un lucru ilegitim, pentru bunul motiv că el ar fi în mod irevocabil imposibil de prins în vreo formă de comentariu. A vorbi despre Cioran este o profanare, este ca şi cum l-ai atinge. Cioran nu trebuie atins. Noli me tangere. Criticii lui Cioran sînt ca negustorii din templu, care răstălmăcesc şi înjosesc cuvîntul Domnului. Cioran este pentru cititorii săi, care nu pot fi decît discipoli, un fel de întreg inviolabil pe care non-discipolii nu pot decît să-l profaneze. Critica nu-l cunoaşte pe Cioran, l-ar face să "urle de rîs", după spusele lui G.M., sau Cioran însuşi, cum spunea cititoarea citată mai sus, "n-ar aprecia" să fie comentat. Numai el, cititorul, deţine accesul iniţiatic la opera lui Cioran, pe care refuză cu îndîrjire să-l împărtăşească şi criticului. Textul lui Cioran este unul care acţionează, care salvează vieţi, provoacă schimbări (un alt cititor: "Omul acesta, a cărui operă este chiar viaţa sa, m-a ajutat să depăşesc o perioadă cumplită"). Un text miraculos, făcător de minuni. Dar, de fapt, care text? Bine spune cititorul, nu putem disocia opera de viaţa acestui om. Cititorii nu iau opera lui Cioran drept text, aşa cum fac, în mod nevrednic, criticii. Pentru ei ea este cuvînt. Iar acest cuvînt este teribil.Astfel, "formula" cioraniană nu consta, pentru aceşti cititori, în stil sau scriitură, ci în perfecta ei adecvare la concizia adevărului pe care în realitate nu face decît să-l formuleze. Sînt formule revoluţionare a căror frumuseţe constă înainte de toate în eficienţa lor asupra lumii. Pentru a o transforma radical, după voinţa revoluţionarilor, pentru a transforma radical viziunea asupra ei, după Cioran. De asemenea, scrierea fragmentară nu poate corespunde decît unui mod ermeneutic de a transmite cuvîntul, care ar fi reversul sau umbra cuvîntului evanghelic. Criticii nu au cum să-l înţeleagă pe Cioran, căci îl citesc pur şi simplu; numai cei ce au trăit opera lui Cioran, cei ce-i poartă încă urmele, stigmatul, numai aceia au dreptul de a-l revendica. Numai ei ştiu cu adevărat ce ar fi spus Cioran şi resimt în locul lui un dispreţ de neiertat pentru orice comentator.
Trebuie lăsat Cioran în seama cititorilor săi? Ajunşi la capătul răbdărilor şi socotind orice dialog imposibil, criticii ar trebui să-şi vadă de alte treburi? Sau ar trebui să-l recitească pe Cioran, pentru a deveni şi ei la rîndul lor, mai ştii, nişte fanatici?"(norbert dodille--"cioran cel teribil"--DILEMA NR.545)
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ROMÂNII SUNT DISCRIMINAŢI - de SB_one la: 03/02/2004 11:48:20
(la: Protestul international impotriva intentiei rusilor de a ocupa)
VLAD CUBREACOV: ROMÂNII DIN TERITORIILE OCUPATE DIN STÂNGA NISTRULUI SUNT DISCRIMINAŢI ETNIC ŞI SUPUŞI RUSIFICĂRII FORŢATE


„Deciziile ilegale ale regimului marionetă Smirnov, ce prevăd suspendarea activităţii celor şase şcoli româneşti aparţin de fapt Federaţiei Ruse, care nu admite în teritoriile pe care le controlează existenţa şcolilor româneşti, cu toate că în Transnistria românii constituie o majoritate relativă, iar în Federaţia Rusă reprezintă o minoritate de sute de mii de persoane discriminate etnic şi supuse rusificării forţate prin intermediul şcolii”, a declarat deputatul creştin-democrat Vlad Cubreacov, citat de AP FLUX.



Cubreacov a mai spus că, fiind membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din care face parte şi Rusia, va aduce această situaţie la cunoştinţa factorilor politici europeni şi va cere intervenţia lor promptă pe lângă autorităţile ruseşti de ocupaţie pentru a se pune capăt acestor fărădelegi. El a precizat că „cetăţenii moldoveni de origine română din teritoriile ocupate sunt îndreptăţiţi să depună de urgenţă plângeri împotriva Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Rusia controlează efectiv teritoriile noastre ocupate, iar Republica Moldova nu-şi onorează obligaţiile faţă de proprii cetăţeni, fapt care incriminează în egală măsură ambele state”.

Purtătorul de cuvânt al Misiunii OSCE în Republica Moldova Claus Neukirch a spus, la rândul său, că „declaraţiile făcute recent de autorităţile transnistriene sunt absurde şi inadmisibile” „În vara 2003 Misiunea OSCE a propus ambelor părţi – Republicii Moldova şi Transnistriei – un acord care prevedea înregistrarea şcolilor care predau în limba română cu grafie latină dar, din păcate, partea transnistriană de la bun început a neglijat această iniţiativă”.

AP FLUX reaminteşte că Tiraspolul intenţionează să suspende activitatea şcolilor româneşti din Transnistria pe motiv că acestea nu dispun de licenţă şi acreditare, ar încălca legea învăţământului, iar conţinutul disciplinelor umanitare nu corespunde politicii educaţionale transnistriene.






SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#8821 (raspuns la: #8814) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
traditie si inovatie - de pr Iulian Nistea la: 26/02/2004 07:09:21
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Buna, frate anonim.

Mesajul tau ma trimite cu gândul la o veche dar inepuizabila discutie, anume aceea a raportului între traditie si inovatie. Problematica aceasta a izbucnit în România de mai multe ori cu putere, obligând pe multi literati, artisti, psihologi, filosofi, teologi etc. sa ia pozitie. Ramuri derivate ale acestei problematici ar fi, într-o enumerare incompleta:


  • problema specificului national (pe care au abordat-o mai toti gânditorii români)
  • national si universal
  • traditie si inovatie în arta si literatura
  • traditie si înnoire în Biserica Ortodoxa

Pentru partea neteologica a problemei dezbaterile au fost adunate (selectiv, desigur) în niste antologii:

  • Aesthesis carpato-dunarean (Antologie, postfata si bibliografie de Florin Mihailescu), Ed.Minerva, 1981
  • National si universal (Antologie de Pompiliu Marcea), Bucuresti, Ed. Eminescu
  • Traditie si inovatie - idei si atitudini literare (Studiu si antologie de Florin Mihailescu), Ed. Eminescu, Bucuresti, 1975

Aceste dezbateri nu doar ca sunt foarte interesante, dar sunt semnificative si pentru partea teologica a problemei.

Atitudinea "vreau totul, aici si acum" nu este una crestina. Atât în viata noastra, cât si a Bisericii vedem ca nu putem cere totul în aceasta lume, si ca si ceea ce se împlineste si împlineste în timp.

Aducerile la zi ("aggiornamento") ce s-au facut în Biserica Catolica ne dovedesc (nu o zicem noi asta, ci ei), cât de periculoase si daunatoare pot fi aceste "transfuzii".

Eu cred ca principiul cel mai sanatos e sa faca fiecare ceea ce poate la locul lui si cu rabdare lucrurile se fac si se schimba.

Chiar daca noi nu ne dam bine seama, ritul ortodox nu sta pe loc. Tot asa precum geologii de la Institutele de seismologie percep miscari pe care noi nu le vedem si stim, ei bine, tot asa liturgistii vad si in cultul ortodox schimbari pe care noi, crestinii de rând, nu le percepem, dar care sunt foarte reale si care în timp devin ceva din ce in ce mai vizibil. Pe unele din aceste mici tendinte si miscari timpul si constiinta Bisericii (care nu e un for uman, ci un consens al Bisericii, neregizat) le valideaza; altele se sting de la sine.

Aceasta este functionarea dezvoltarilor ritului ortodox. Ea este, în cele mai profunde principii ale ei, dincolo de ideologia unei epoci, dar se întrupeaza într-o epoca.

Sa luam un exemplu banal (dar la zi): rugaciunile Bisericii pentru conducatori.

Forma cererii pentru conducători a ecteniei mari în slujbele ortodoxe din România a variat ca formulă, dar în Liturghierul românesc de astăzi e aşa:

"Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni,

pentru cârmuitorii ţării noastre,

pentru mai marii oraşelor şi ai satelor

şi pentru iubitoarea de Hristos oaste,

Domnului să ne rugăm".

Această formulă, similară celei folosite de Biserica Greacă, a fost adoptată de Sfântul Sinod după anumite ezitări: imediat după Decembrie 1989, de teamă că ea e înţeleasă de unii ca o formă/semn de obedienţă/supuşenie a Bisericii faţă de Stat (dar, fără putinţă de tăgadă, şi dintr-un sentiment de culpabilizare pentru acest soi de alunecări în epoca comunistă), Sfântul Sinod a înlocuit rugăciunea pentru conducători cu rugăciunea pentru popor şi armată. Acum Biserica Ortodoxă Română a revenit la formula de mai sus, în spiritul Tradiţiei Bisericii, explicitată într-o altă rugăciune, care însă, din păcate, se citeşte astăzi "în taină" (şi nu cu voce tare, ca să fie auzită de tot poporul ) în marea majoritate a bisericilor ortodoxe:

"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lumea întreagă, pentru Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică;
pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc,
pentru ocârmuirea ţării acesteia, robii lui Dumnezeu (N)
şi Ţie ne rugăm, şi cerem:
dă lor Doamne paşnică şi înţeleaptă ocârmuire,
şi pace lumii Tale,
ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia."

Cu alte cuvinte, nu ne rugăm să-i ţină Dumnezeu în scaune – nici pe cei care par buni, nici pe cei care sunt răi –, ci ca atât cât stau în acele scaune să le dea Dumnezeu minte şi să fie înţelepţi, să nu facă prostii (care să aducă ţara în război sau în lupte sociale, tulburări etc.), ca "viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim [noi], în toată cucernicia şi curăţia" (cari va sa zica: sa ne putem ruga în liniste, sa ne putem vedea de ale noastre treburi în pace si fara sa fim pagubiti, ca sa ramânem în "curatie", sa nu fim obligati la compromisuri etc....).

Vedem deci cum un principiu forte, transcultural, îmbraca diferite forme vazute, mai mult sau mai putin "convenabile". Dar dincolo de aceste vesminte mai mult sau mai putin stralucitoare, mai mult sau mai putin demodate, putem gasi intotdeauna o comoara!

Toate cele bune.

pr_iulian

#10670 (raspuns la: #9719) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu este nimeni sa-i spuna d - de SB_one la: 28/02/2004 04:04:28
(la: Romania si Comisia Europeana)
Nu este nimeni sa-i spuna dnei. Nicholson ca sunt probleme intr-adevar mari si care ar trebui sa intereseze Comunitatea Europeana; de exemplu incercarea de tip si anvergura stalinista a Rusiei de a subjuga o tara majoritar romana: Basarabia!? In loc sa o preocupe cele majore si reale, ea se "revolta" pentru cateva adoptii in plus si o biata casatorie de minori in Romania, cand in Occident nu mai stiu cum sa opreasca pedofilia, prostitutia de tip sclavagizare a femeilor din Estul Europei si alte mizerii! Curat murdar: Europa arde si baba Nicholson se piaptana!!

Eugen Cojocaru
jurnalist si scriitor
Stuttgart



Punerea la îndoială a existenţei statului de drept în România este o apreciere exagerată, declară preşedintele Iliescu
Bucureşti, 27 feb /Rompres/ - Preşedintele Ion Iliescu consideră drept exagerată punerea la îndoială în Raportul Nicholson a existenţei statului de drept în România. Totuşi, şeful statului a recomandat din nou joi seara clasei politice româneşti şi societăţii civile să reacţioneze cu calm, cu echilibru şi cu responsabilitate la toate aceste aprecieri, reiterând ideea potrivit căreia observaţiile oficialilor europeni nu trebuie nici negate sau bagatelizate, dar nici transformate într-un moment de criză naţională.
"Nu e prima dată când ne aflăm în faţa unor momente delicate în negocierile noastre cu Uniunea Europeană. Noi trebuie să facem nişte eforturi şi nu întotdeauna reuşim să realizăm toate aceste performanţe, criterii care condiţionează intrarea noastră", a spus preşedintele.
Referitor la problema adopţiilor internaţionale şi "reproşurile" aduse la adresa României, şeful statului a apreciat că au fost unele neînţelegeri de ambele părţi. "Întârzierea adoptării pachetului legislativ în acest domeniu nu este atât internă, pentru că proiectul s-a elaborat în primul an, apoi s-a luat în discuţie cu partenerii noştri. Şi la partenerii noştri sunt păreri diferite - unii sunt vehemenţi în a stopa aceste adopţii, dar, în acelaşi timp, au început presiuni pornind de la reglementările internaţionale", a afirmat şeful statului, remarcând că adopţiile internaţionale nu sunt interzise în Uniunea Europeană şi nici pe plan internaţional.
În aceste condiţii, a declarat el, Guvernul s-a trezit la mijloc. "Probabil că au fost multe cazuri nelegale şi afaceri cu această adopţie de copii şi s-a pus piciorul în prag să nu se mai repete aşa ceva", a spus şeful statului, care, personal, s-a declarat din nou împotriva adopţiilor internaţionale, pentru că "n-avem nici un interes ca să înstrăinăm cetăţeni încă din vârsta fragedă".
Întrebat cum comentează declaraţiile recente ale purtătorului de cuvânt al comisarului european pentru extindere, Jean-Christophe Filori, potrivit căruia adoptarea de către România a legislaţiei privind adopţiile nu ar avea nevoie de un aviz comun al europenilor, cu argumentul că România este o ţară suverană, preşedintele Iliescu a remarcat deosebirea de vederi care există între acesta şi baroana Emma Nicholson, membru al Parlamentului European. "Şi până acum nu era suverană? Şi de ce s-a considerat că românii nu ştiu ce au de făcut?", s-a întrebat retoric preşedintele. "Ştim că suntem o ţară cu probleme, cu sărăcie, ne zbatem cu atâtea probleme şi în acelaşi timp suntem la judecata nu ştiu câtora. Măcar această judecată să fie comună, să fie unitară, să avem un punct de vedere din partea unor parteneri care gândesc măcar apropiat", a spus Ion Iliescu, care şi-a exprimat speranţa că în cadrul dialogului cu UE se va găsi formula cea mai potrivită pentru rezolvarea acestor probleme.


SB
................................................................
Infinitul e mare, mai ales catre sfirsit.
(W. Allen)
#10866 (raspuns la: #8296) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Marcatori si identificatori - de Badu la: 17/04/2004 07:53:21
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Cărţile menţionate de voi sunt cele care m-au marcat şi pe mine şi de aceea nu le voi scrie titlurile aici. Mi se pare însă, cu mult mai interesant de analizat motivele pentru care impactul acestora este comun asupra noastră, a tuturor, ce le face atât de speciale, de unde apare nevoia noastră de a ne detaşa de cotidian, de a trăi dramele şi iubirile altora.
Ultima carte care mi-a marcat profund percepţiile, m-a făcut să mă gândesc serios la motivele pentru care acest lucru mi se întâmplă şi dacă acesta este un lucru bun sau un lucru rău.
Motivele nu-mi sunt prea clare, deci nu voi vorbi despre ele. Părţile bune ale marcatorilor constau în aceea că m-au făcut să mă gândesc la lucruri la care nu mă gândisem, deşi aveam tendinţa, că mi-au deschis orizonturi noi. Tot între lucrurile bune, se strecoară prentenţia de a înţelege, pretenţia percepţiilor fine, dorinţa de a şti că eşti unic şi asemănător în acelaşi timp.
Lucrurile rele ţin de descurajarea pe care o trăieşti vrând-nevrând, descurajare provenită fie din neputinţa de a contrazice/modifica realitatea proprie şi cotidiană, de neputinţa de a nu te identifica şi regăsi în unele personaje.
Identificatorii sunt ceea ce nu-mi doresc din cărţi. Nu vreau să aflu că nu pot face nimic ca să schimb mizeria în care trăiesc, că nu pot convinge decât oameni deja convinşi, că nu pot ajuta prea multă lume, că până la urmă, e o falsă identificare cu personajul şi că m-am auto-flatat inutil crezând că sunt mai bun decât ceilalţi doar pentru că semăn izbitor cu un terţ narat.
aeiouăî... - de SB_one la: 22/05/2004 04:11:30
(la: Gramatica si butélia)
Exemple:

1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel

2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.

3) vînătă / vinete

4) a vinde / vînzare, vînzător

5) veşmînt / veşminte etc

sau numai interschimbarea â « a

Exemple:

1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)

2) ţăran / ţărână

3) mână / manual, manuscris, manoperă

4) rămâne / rămas, remanent

5) crezare / crezând etc.

Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.

Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.

Exemple:

1) Rom. vînt


Sued. vind
Dan. vind
Mhd. wint (germ. medie de sus)
Engl. wind
Sp. viento


2) Rom. vîsc


Isl.veche visk
Ahd. wisc (germ. veche de sus)
Engl. whisk
Mhd. wisch


3) Rom. vîscos


Fr. visqueux
It. viscoso
Sp. viscoso


4) Rom. strîngere


Ital. stringere




Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.

Exemple:

1) Rom. a mânca


Fr. manger
It. mangiare
Sp. manducar


2) Rom. mâncare


Fr. manger
It. mangiare
Sp. manjar


3) Rom. mână


Fr. main
It. mano
Sp. mano


4) Rom. mânecă


Fr. manche
It. manica
Sp. manga


5) Rom. mâner


Fr. manche
It. manico
Sp. manija


6) Rom. mâine


Fr. (de)main
It. (do)mani
Sp. mañana


7) Rom. pântece


Fr. panse
It. pancia
Sp. panza



Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.

În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.

Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.

Să-l ilustrăm în contextul limbii:

pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.

Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).

http://getica.go.ro/ai.htm



SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#15742 (raspuns la: #15405) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...