Se spune deobicei ca unde sunt doi puterea creste. Aceasta "lema" este cu atat mai dura cu cat ea are valabilitate in toate aspectele. Unde sunt doi intr-o singuratate este cu atat mai apasator cu cat aceasta singuratate deriva dintr-o relatie pe termen lung, care l-a inceput nu avea deloc simptomele unei boli incurabile cu final tragic.
Exista o singuratate in doi, este greu de acceptat, dar mai greu este sa vezi cauzele pentru care s-a ajuns acolo. cel mai dragic insa este complacerea in acesta situatie pana simti ca nu mai ai aer, te sufoci si nu stii de unde sa respiri putin oxigen pentru a trai propria ta dezamagire

desi nu am o mie de ani, cea mai buna metoda pe care am invatat-o este aceea de a trai, degusta, savura fiecare secunda din viata noastra. Daca este de greu de inghitit fiecare mizerie care ne apare in drum cu putina lamaie trece totul. Tocmai acesta este farmecul vietii. Sa poti sa o trai viata asa cum este ea, mai buna si mai rea. Exact ca sarea in bucate...

Nu vad unde ar fi problema in a accepta asemenea oameni. Am vazut oameni care manifestau o indiferenta gretoasa fata de aspecte intr-adevar macabre ale vietii, dar cand aveau ocazia sa isi manifeste opinia vis-a-vis de homosexuali deveneau dintr-o data "pudici", "credicionsi" si foarte oripilati de existenta lor.
La inceput am avut oarecare retineri, insa pot afirma ca sunt niste oameni pentru care viata are aceleasi valori si principii, se lovesc de aceleasi probleme ca si noi ceilalti, care fiind majoritari, reprezentam "normalitatea".
Am avut ocazia de a cunoaste un (o) transexual(a), care a avut taria de caracter sa recunoasca la o intrunire importanta pentru ea(el), in fata unei intregi generatii de absolventi ca cea mai mare realizare de la terminarea studiilor este operatia de schimbare de sex pe care urma sa o faca in putin timp. Iti trebuie o mare tarie de caracter sa poti recunoaste public, intr-o societate confruntata cu grave procese de constiinta, ceea ce esti si reprezenti pentru restul oamenilor.
Oricum sunt la fel de oameni ca si noi toti ceilalti...

Probabil nu sunt singurul parinte care , luni 15.09.2003, a dus de manuta un copilas speriat, emotionat, catre ceea ce se cheama scoala zilelor noastre.
sunt pe deplin de acord ca nu se moare din asta, insa nici nu pot sa neg ca ma doare sufletul sa-mi stiu copilasul departe de aripa mea ocrotitoare timp de 4 ore. De fapt incepe sa se metamorfozeze si probabil ca acest lucru ne sperie mai tare. Se dezlipesc, incet, incet de noi, iar noi vrem sa mai prelungim cu o clipa nevoia lor de "fusta mamei". Am afirmat in mai multe randuri si cu cat trece mai mult timp imi dau dreptate ca cea mai grea meserie este cea de parinte...