ai atins un subiect interesant..
mi se pare si mie ca ziua are 18 ore, si nu neaparat fiindca sunt o femeie extrem de ocupata si in continua lupta cu cronometrul
vorbesc de curegerea orelor.. nici nu stii cand trec;
crede-ma ca am trait ultimii cativa ani in care ar fi trebuit sa casc de plictis, de cata ocupare am avut.. si nu s-a intamplat asa.. parca shi acnd stai de geaba timpul trece f repede

ulterior am mai citit pe undeva ceva asemanator si m-a mirat ca senzatia este cumva justificata (?),
sw zice ca pana in 2012 timpul se va comprima si va atinge un soi de zero.. ceea ce nu inseamna (neaparat) apocalipsa ..nimeni nu stie ce se va intampla;
teoria respectiva corela acest t=0 cu un fapt (probabil dovedit.. nu sunt in masura sa sustin sau sa infirm..): in culturile vechi sud-americane , masurarea timpului s-a facut cu o precizie uluitoare asa incat piramidele erau folosite la calcule astronomice
din cate explica articolul cu pricina, calendarul lor se opreste la 31 decembrie 2012...nimeni nu stie de ce nu au calculat mai departe..
pe mine m-a pus pe ganduri intr-o oarecare masura, data fiind pre-existenta aceleiasi senzatii; am mai discutat cu prieteni si mi-au zis, (cativa) la fel..

despre contemplarea naturii.. depinde pe unde traiesti; in orasele mai mici timpul curge altfel (sic)..adica daca ai o gradina, un parc (sau o padure, un munte..) in apropiere si nu foarte multa lume pe strada.. te poti relaxa si "opri" timpul in loc cateva minute..si inca
viteza vine de la economie.. time is money..esti vesnic grabit sa-ti termini treburile la serviciu, sa te afirmi, sa avansezi, sa castigi bani, sa faci cumparaturi cu ei, sa ajungi acasa repede.. sa nu pierzi nu stiu ce stiri importante ..timpul are si o curgere interioara, dincolo de dimensiunea fizica..
mi se pare ca asta tine de armonia ta cu tine si ascultarea si grija pe care le acorzi interiorului..

degeaba polimici si cerinte de argumente foerme, parafate cu vreun premiu Nobel
credinta este o straluminare interioara si tine de evolutia spirituala a fiecarui
asta nu inseamna ca pe oamenii care nu cred dumnezeu nu ii iubeste
dar fiecare are calea lui si felul lui de a se apropia de credinta
este timp si loc pentru toate
daca ai icnerca sa experimentezi credinta in Dumnezeu - sa citesti niste carti, sa incerci sa gasesti in tine bobul ala de lumina n-ai mai vorbi in termeni asa de "stintifici"
pana la urma si stiinta se va apropia de cunoasterea divina.. nu cred ca exista alta cale
eu vorbesc putin aiurea pentru unul care nu (vrea sa) stie despre ce vorbesc..
si apoi, cei ce sunt atat de dornici de dovezi palpabile,s rise si stampilate, de ce nu vor (pot) sa accepte ca poate, cele (f putin) simturi de care dispunem "cadou" odata cu nasterea nu sunt suficiente pentru a percepe divinul?
trebuie, poate, trezit un al simt, sau mai multe
despre asta este vorba.. despre trezire
este n subiect atat de vast si pasionant ca se pot scrie (si s-au scris) milione de pagini
pana la urma, tot Dumnezeu, in bunatatea sa ne-a lasat si liberul arbitru
crezi sau nu.. dupca cum iti spune inima, mintea, ca de spirit deja nu se poate aminti decat .. dupa.. trezire
Iisus nu este zeu, este LUmina in esenta ei cea mai pura si blanda si calda
zeii sunt reprezentari rudimentare ale sacrului
uf alt subiect vast
e complicat si nici eu nu sutn docta.. am citit cate ceva doar..
Dumnezeu este lumina din care ne tragem iar vietuirea ne este facuta dar pentru a ne intoarce in ea constienti si plini de iubire
in sens universal si cuprinzator
este destul de putina iubire in lume..in sens crestin si oricum vrei sa spui
toate marile religi ai la baza cam aceleasi principii.. ele ofera unc adru; a te lega de una sau alta ca sa-i gasesti nod in papura este pueril..ele ofera baza, iti arata calea
cunaosterea divinului este cea mai intima experienta a omului; este intoarcerea in sinele adevarat
toate cele bune
si iubire

trebuie sa facem concesii care, poate, pentru altii sunt compromisuri
este putin subiectiv
si apoi, sa nu uitam ca viata de zi cu zi a foarte multor romani este un "slalom" printre compromisuri..
ca sa nu mai vorbim de frustrari flagrante..tot un "compromis, al complacerii inevitabile' de la care nu te poti, practic, sustrage
a devenit oarecum "uzual" sa folosim cuvantul compromis in sensul in care cineva inchide ochii la..sau actiuneaza in sensul...
de a capata prin urmare un favor/bun/ de sorginte materiala
fie si uitandu-ne prin prisma profesionala, nu numai sociala
concesia mi se pare mai "blandutza"
si tine, intr-o oarecare masura de traiul ancorat in social, familial
un soi de..trecere cu vederea a ceva nu prea grav si un soi de atitudine - hai as nu judecam prea aspru...
sa inchei, mai pe scurt, compromis se face uneori pentru supravietuire..
inseamna sacrificiu de sine pentru altul..trecand peste morala curenta - uneori
daca vreti, caderea proprie pentru altul catre trebuie neaparat sa poata merge mai departe - a se intelege sacrificiile-compromisurile parintilor pentru copii lor
Paler compara pe vremuri compromisul cu Ierihonul.. care zicea dansul- este un rau mititel si aproape nu sesizezi cand l-ai trecut
(georgafic vorbind, comparatia ma depaseste.. nu cunosc)
ca este posibil sa nu sesizezi exact momentul cand ai facut un compromis ..mare, tu crezand ca faci unul "mic"
uite alta idee
ce inseamna compromis mare? dar mic?
mai exista, desigur un soi de compromis.. tehnologic.. noul si civilizatia aduce diverse consecinte neplacute - adesea
..dar e vorba de o scara mai mare, a societatii adica
o viziune ceva mai globalista a "compromisului"
foarte complicata problema sa zici ca nu faci compromisuri
multumesc pentru rabdare
Liana