Mie mi s-a intamplat o chestie ciudata... am renuntat la toate principiile pentru prieteni, am renuntat la tot ce puteam renunta. Nu credeam ca o sa fac vreodata acest lucru dar uite ca l-am facut. Totul a fost perfect pana la un moment dat cand am inceput sa ma intreb daca au meritat... Mereu am zis ca DA dar undeva in adancul sufletului ma chinuie NU.

Cred ca este unul dintre cele mai grele lucruri, si nu pentru ca ne priveaza de prezenta celorlalti ci pentru ca ne pune fata in fata cu realitatea si mai mult de atat de obliga sa o acceptam. Pentru ca, consider eu, doar atunci cand esti singur poti fi tu insusi fara a-ti fi frica de reprosuri, de greselile pe care le-ai putea comite... Cand esti singur nu ai dupa ce sa te ascunzi si nici motive sa o faci. Cand esti singur toate problemele par sa se napusteasca asupra ta... Poate pentru ca abia atunci deschizi ochii si incepi sa vezi ce nu vroiai, ce nu puteai, ce nu ti se permitea sa vezi pana la acel moment. Si, referindu/ma la mine, chiar daca poate mult timp am trait cu impresia ca singuratatea ma izoleaza, am inteles ca ea, de fapt, mi-a pus alaturi acea persoana de care poate, aveam cea mai mare nevoie, eu insami... Si desi util e f greu sa fii singur cu tine, sa incerci sa nu iti plangi de mila pentru ca asta o fac doar oamenii, crezi tu, slabi... Si stai si plangi, stai apoi o noapte intrega in dus, sperand ca a doua zi nimeni sa nu observe cat ai plans... Totul sa para perfect, pentru ca a doua seara sa o iei de la capat... Cel putin asa patesc eu si credeti-ma ca am foarte multi prieteni dar pur si simplu de multe ori e mai usor sa fii singur...

apropo de perfectiune mie una mi s-a intamplat un lucru foarte ciudat... Am fost mereu o persoana de la care toata lumea a asteptat foarte multe... Ajungeam sa nu mai stiu cine sunt... Ma simteam ca o marioneta in mainile celor din jur, o marioneta in mainile unor oameni care refuzau sa inteleaga ca eu nu pot fi ca ei. De multe ori aveam senzatia ca eu nu am voie sa gresesc... Trebuia sa fiu mereu in varf... Aveam impresia ca mi se cere perfectiunea pana intr-o zi cand am inceput sa imi dau seama cu adevarat cine sunt eu. In acea zi am inteles ca nu e vorba numai de ceilalti ci si de mine... si eu, inconstient, vroiam sa par un om perfect. Ma ascundeam in spatele unor masti unde, departe de ochii lumii plateam pentru greselile mele fara ca ceilalti sa stie macar ca eu sunt constienta de ele. Ajunsesem sa nu mai stiu cine sunt si nu pentru ca asa au vrut ceilalti ci pentru ca asa am vrut eu. Am incercat mult timp sa par altcineva, sa par o persoana perfecta fara a ma gandi ca cei care tin la mine cu adevarat ma iubesc, ma apreciaza si ma accepta cu calitatile si defectele mele. Am pus punct perfectiunii... si mi-am dat seama ca nimic nu merita sa renunt la lumea mea imperfecta. Si stiti de ce? Paradoxal pentru ca in momentul de fata lumea imperfecta in care eu traiesc, de fapt in care, cu totii traim este singura noastra lume perfecta. Alta nu exista. Perfectiunea nu exista... nimeni nu a fost, nu este si nu va fi niciodata perfect. Cel putin asa cred eu... Mereu vor exista oameni care ne vor gresi si oameni carora noi le vom gresi. Va trebui sa iertam pentru ca la randul nostru sa putem fi iertati... Si viata va merge mai departe...

sincera sa fiu nu putine au fost momentele in care am intors privirea inspre ceea ce a fost... am plans... desi am doar 17 ani de fiecare data am simtit cate o avalansa de regrete care se napusteau asupra mea... Am regretat faptul ca am crezut prea mult in oameni care m-au ranit... am regretat faptul ca de multe ori am refuzat sa acord ajutor desi nu ma costa nimic... am refuzat sa ii ajut pe cei care avea mare nevoie de mine... am regretat faptul ca nu am schimbat multe lucruri atunci cand am avut ocazia... acum este poate prea tarziu... am regretat faptul ca am uitat cine sunt in incercarea de a ma apropia de ceilalti... am regretat faptul ca am uitat cum se spune te iubesc... Am regretat faptul ca am gresit fata de persoane care au fost mereu alaturi de mine si am fost dispusa a face orice pentru cei care aveau deja totul... am regretat si inca regret foarte multe dar la ce folos... Nu am de ales si trebuie sa-mi continui drumul inainte constienta fiind ca in viitorul apropiat ma voi intoarce din nou aici... Stau si ma intreb: si atunci voi regreta la fel de multe?

Cred ca pentru fiecare din noi este important sa afle care-i sunt sentimentele dar nu este atat de usor pe cat pare...Uneori ne este frica de ceea ce simtim, alteori parem a nu da importanta. undeva in adancul sufletului se aduna toate si mai devreme sau mai tarziu va veni un moment in care vom fi nevoiti sa dam fata cu lucrurile de care pana la acel punct poate ca am fugit... Iubirea nu cred ca are nevoie de dovezi. Totul e sa o simti cu adevarat... in afara de sentimente totul e relativ...