Votez cu celdesubdush, la fel ca prima oară.

"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."

"... bate cineva la uşă? Ştiam eu că nu sunt singură pe pământ." cam asta ar fi în capul meu ... Păunescu parcă spunea în versuri "Nimeni nu e singur pe pământ/Cineva în grija lui îl are/Nici cei singuri - singuri nu mai sunt/Dacă are umbră fiecare."

"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."

mă feresc să teoretizez.

Şi tot eu, cu sufletul dând pe-afară ca o pîine ce se revarsă peste orice margine ce încearcă s-o limiteze, m-am întâlnit acum ceva vreme cu întâmplarea destinată să mă facă să-nţeleg că nu vârsta şi nici experienţa ne conferă privilegiul unei mari iubiri.

Iubesc acum, la ani ce aleargă bezmetic spre jumătatea vieţii, cuminte, nebun, molcom, năprasnic, şi-n febra şi aşteptarea ce mă consumă în mod fericit nu găsesc nimic cunoscut.

Deduc că acum e altcumva decât ce-am mai trăit, că marea, magica, inimaginabila întâmplare a poposit în preajma mea acum ...

Şi nu pot decât să respir cu toată fiinţa mea însetată de dragoste dăruirea de sine, ce cunoaşte forme neştiute până acum de mine, a celui ce-mi stă în preajmă de ceva vreme.

Da, simt că nu aş putea trăi fără el, deşi mintea, lucidă mă împunge răutăcios: "Dar până să-l cunoşti cum ai trăit?"

Cred cu putere că doar o dată în viaţă ne este dat să întâlnim "marea dragoste" şi că dacă ratăm momentul nu mai avem o a doua şansă.

Şi mai cred în "jumătatea de portocală", în omul a cărui sete de a fi iubit poate fi ostoită numai din preplinul unui singur suflet care stie să i se dăruiască.


"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."

"Hello" si imi aduc aminte de o poveste de demult ...


"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."

"Copiii nu-nţeleg ce vor:/A plânge-i cuminţia lor.[...]/Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/În ochii unui luptător./O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor." spune atât de simplu şi adevărat George Coşbuc.

Şi nu e doar poezie, ci un adevăr deprins odată cu primele lecţii de viaţă ale mamei - viaţa e o luptă de la început până la sfârşit, iar iubirea face parte din viaţă.

Totul e să ai convingerea că asta îţi doreşti, că "el" e omul pe care îl vrei alături de tine, că există iubire, dar conjunctura de moment a făcut ca sentimentele să fie acoperite de un strat grosuţ de praf. Ca o gospodină harnică îţi sufleci mânecile şi începi curăţenia de primăvară ...

Ciudat e că de cele mai multe ori lupta asta se duce cu noi înşine sau cu un inamic virtual, produs al imaginaţiei noastre. Dar păstrând limpezimea spiritului în tot ce facem răzbim cumva la un final.


"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."