... si nu numai in sensul propriu al cuvantului!
Am gandit si am spus in nenumarate randuri ca votul universal este bolovanul agatat de gat care ne va face una cu malul de pe fundul apei.
Cu riscul de a fi suporta si eu acuzatia de fascism, o spun si aici: atata timp cat exista oameni care aplica stampila de vot dupa criterii dictate de glandele supra-renale (isi mai aminteste cineva un slogan de prin 1990 in care se erau refuzate tigarile de o anumita marca si valuta?) vom pastra traiectoria bolovanului.
Democratia este acea oranduire sociala in care toata lumea are parte de ceea ce merita majoritatea. Daca majoritatea asta nu poate fi educata, atunci ar trebui macar impiedicata sa-si faca rau siesi si nevinovatilor totodata!
Apropos de stirile de la ora 17, as merge si mai departe cu "anti-democratia" mea si as institui testarea IQ si in vederea acordarii dreptului de a avea sau de a creste copii. Poate ca in acest fel ar fi mai putine stiri la acea ora despre copii abuzati de catre proprii parinti, ar fi mai putini aurolaci si - intr-o generatie sau doua - am ajunge si noi in rand cu lumea civilizata.
Mi s-a ridicat parul pe ceafa cand, intr-o discutie oarecare, la remarca mea ca am ajuns - prin puterea exemplului majoritar - sa producem o generatie de indivizi a caror "sete" de cultura se satisface in salile de jocuri electronice, pe scarile Mall-ului si in fata televizorului (am eu ce am cu BigBrother) sa mi se raspunda: "Ne place sau nu, integrarea in Europa inseamna si asta! Lasa sa fim inculti, dar sa traim bine!"

Mitocania, marlania si neam-prostia au aproape capatat statut de normalitate. Pupincurismul este norma generala de conduita. Tot ceea ce nu poate fi cumparat, copiat sau distrus este improscat pana cand devine nu doar indezirabil, dar chiar pana cand ajunge sa incumbe o oarecare doza de risc. E mai usor sa distrugi anumite lucruri decat sa incerci sa te ridici la un nivel de la care sa poti accede la ele.
Se vinde si se cumpara aproape orice, dar bunul simt nu se gaseste pe tarabele din piata. De s-ar gasi cati ar fi cei ce ar da un ban pe el?
Si, cu toate astea, mai sunt unii care - asemenea dumitale, asemenea mie, poate si altora - mai cred ca exista o nadejde ca astfel de lucruri sa fie doar apanajul unei situatii pasagere...
Ramane o chestiune majora de lamurit cu privire la gandul ca ar trebui cernuta pleava: oare cei care au in mana painea si cutitul, au un cat de mic interes sa se cearna ceva?

Marturisesc ca, in contextul dat, nu-mi place cuvantul "definitie". Pur si simplu mi se pare ca suna nepotrivit, asa ca voi incerca sa raspund intrebarii "ce este sufletul?"
Am fost intrebata de un copil de 4 ani daca jucariile au suflet si i-am raspuns ca au, pentru ca au fost facute cu dragoste de oameni care si-au imaginat bucuria copiilor in ale caror maini urmau sa ajunga. I-am spus ca, in tot ceea ce facem fiecare dintre noi, este putin din sufletul nostru. I-am spus ca avem din ce in ce mai mult suflet, pe masura ce punem din el in lucrurile pe care le facem, ca - in loc sa se imputineze - sufletul nostru sporeste cu fiecare particica pe care o daruim.
Nu stiu daca a interpretat spusele mele in exact sensul la care ma gandisem eu, dar privirea lui mi-a aratat ca nu aruncasem seminte in piatra seaca si ca "rotitele" lui pornisera a se invarti pe un subiect nou pentru el.
Imi place sa vad sufletul ca pe un dar primit de fiecare dintre noi, o bucatica din infinit si din divinitate, materie prima ce ne este oferita si pe care suntem lasati sa o modelam dupa priceperea fiecaruia pentru ca, la ceasul nestiut al "examenului final" sa fim judecati dupa modul in care am stiut sa folosim ceea ce ne-a fost dat in timpul acordat.
Daca simte si gandeste? Atata timp cat poate fi frant, ranit, zdrobit, nu este oare evident?
Daca vorbeste? Cu glas mai soptit sau mai raspicat, sufletul fiecaruia vorbeste, doar urechii ii trebuie un oarecare exercitiu pentru a-i putea descifra spusele.
Si, scriind, mi-a venit o idee... Nu cumva sufletul se identifica cu ceea ce ne-am obisnuit sa consideram a fi "ingerul pazitor"?

Gresesc, poate, dar citindu-va comentariul, l-am simtit ca pe o marturisire si - cu toate ca nu intra in uzante, sau poate tocmai de aceea - de fiecare data cand cineva mi se marturiseste intr-un fel sau altul, simt nevoia de a-i multumi.
bluey

Dupa Pagini Aurii, va recomand "Pagini albe - carte de telefon" volumele pentru Bucuresti si comunele limitrofe.
Chiar daca actiunea treneaza si are extrem de multe personaje, este o carte foarte densa, sub aspectul informatiei oferite si al documnetarii!
;-)

Dobitocul, ca orice alta specie, se gaseste in natura sub nenumarate forme. Unele sunt pur si simplu benigne, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu cazul fericit in care dobitocul poate fi ignorat. Pe astia ii scoatem din discutie din start.
Ce ne facem cu dobitocul malign, aflat in stare libera in toata lumea, indiferent de clima, relieful sau nivelul de dezvoltare al regiunii?
Daca e un dobitoc cu functie (sef, de exemplu), adoptam politica dictata de zicala "nu sta in spatele calului si in fata sefului".
Daca e un dobitoc marunt, vom cauta - cu amabilitate - sa-i oferim posibilitatea de a fi ocupat cat mai mult timp, rugandu-l sa se ocupe de diverse chestiuni si sugerandu-i ca el ar fi cel mai nimerit sa se ocupe de astfel de detalii... Poate fi periculos, pentru ca i-ar putea crea senzatia ca e o persoana importanta, dar orice tratament are si efecte secundare, asa ca este un risc asumat!

Daca cineva gaseste un tratament de anihilare, i-as fi recunoscatoare daca l-ar publica in forum... si cred ca nu as fi singura! :-))