Nu am crezut niciodata in suflete-pereche. Mi se parea o poveste frumoasa si atat. Toate astea pana cand... am simtit ceva ce nu am mai simtit niciodata pana acum. Nu stiu cum pot descrie sentimentul, pentru ca e destul de greu sa explic, insa... pot spune ca atunci cand l-am intalnit pe EL, a fost o senzatie de durere, de fericire, de dragoste profunda si pura, de regasire, de armonie cu Universul... Si asta e cea mai mica parte din ceea ce am simtit. Am stiut ca l-am gasit, ca exista suflete-pereche si ele se cheama, se cauta si, uneori, se si gasesc. A fost o secunda in care am stiut ca pe EL l-am cautat inca dinainte de a deveni constienta de existenta mea ca entitate a acestei lumi. Nu, nu e vorba de dragoste, pentru ca dragostea, in comparatie cu acest sentiment care mi-a inundat sufletul, este un sentiment infim si lipsit de forta - stiu, pentru ca am iubit cu adevarat. Cand mi-am dat seama ca l-am gasit pe cel pe care il cautam de o vecie si ceva am simtit ceva mai presus de fire, care nu isi gaseste corespondentul in realitatea pe care o cunoastem noi, e... altceva, mai puternic, mai frumos, mai dureros decat orice exista in lume.
Nu, povestea mea nu are happy-end, deocamdata. Stiu ca exista, ca l-am gasit, stie si el asta, dar... ne continuam vietile, fiecare alaturi de altcineva, stiind ca vom fi intotdeauna acolo, undeva, unul pentru celalalt si ca, intr-o zi, ne vom regasi. Pana atunci, eu sunt parte din el, iar el este o parte din sufletul meu. Si exista, si e real, si... e acolo: sufletul meu pereche, pe care nu credeam sa-l gasesc vreodata.