sa incep prin a imi cere iertare pentru faptul ca de aproape o luna nu am mai dat nici un semn de viata. insa lucrurile pentru mine s-au schimbat. pentru cine mi-a citit povestea si isi mai aduce aminte de ea o sa explic in randurile urmatoare. cum spuneam, lucrurile s-au schimbat. aceasta schimbare a intervenit impotriva vointei mele, a venit de "sus". poate pentru a ma ghida spre alegerea buna. nu stiu. vreau sa cred asta. desi acum imi este greu sa nu ma mai gandesc la EL, sa mi-l scot din inima si din cap si sa imi vad de viata. dar ca sa intelegeti: in martie am ramas insarcinata. din cauza stresului la care am fost supusa in primele doua luni de sarcina, a situatiei in care ma aflam, era sa pierd sarcina. nu pot spune ca nu m-am gandit sa renunt la ea. dar mi-am dorit acest copil atat de mult...de atatia ani...si apoi, amandoi m-au determinat sa il pastrez, indiferent de ce se va intampla. deci am pastrat sarcina. in momentul acesta m-am intors la sotul meu, care isi manifesta dragostea fata de mine in toate modurile posibile. nu stiu daca am facut alegerea corecta sau nu (pentru mine si pentru implinirea mea). Imi este greu sa il uit, sa uit ca exista, sa nu ma intereseze ce face, sa nu mai vorbesc cu el, sa nu il vad...imi este greu. dar sunt inconjurata de atata iubire, incat ma bucura fericirea din jurul meu. nu vreau prin povestea mea sa descurajez lupta pentru implinirea sufleteasca si pentru iubirea absoluta. daca ati gasit acea persoana care sa va ofere implinirea, luptati. faceti ce este mai bine pentru fericirea voastra. dar nu va aruncati cu capul inainte. ganditi-va bine inainte. exista un risc. sa fiti indragostite. da, si e un sentiment minunat, simti implinirea si fericirea cum bat la usa. ganditi-va la ce va fi, la cum va fi, cand va trece. riscati, dar asumati-va riscul cu capul pe umeri. nu vreau ca povestea mea sa fie un exemplu pentru nimeni. fiecare situatie in parte este diferita. nu stiu cat am reusit sa va ofer un "inside" in povestea mea. lucruri nespuse ar fi multe. ceea ce vreau sa va sfatuiesc pe toate este sa va urmati visurile, sa nu renuntati, dar ganditi-va bine inainte. exista povesti minunate, dar exista si deziluzii zguduitoare.

iar eu....sunt incojurata de dragoste si de tandrete din toate partile. oricat se spune ca trebuie sa iti urmaresti visurile, eu nu am putut face asta stiind ca as fi nenorocit un om pe viata, un om care respira pentru mine, un om care fara mine nu poate trai, un om care imi ofera toata dragostea lui. sunt convinsa ca fericita as fi fost in ambele situatii. diferit. in mod sigur. o parte din mine regreta drumul pe care nu l-am ales. dar trebuie sa imi vad acum de drumul meu. si sa il fac cat mai frumos. si depinde de mine. in mare masura. asa ca acum, schimbam lupta. luptam pentru obtinerea implinirii pe drumul ales. mai ales ca acum stiu pentru ce lupt. stiu ce a lipsit. stiu de ce am nevoie. mi s-au deschis ochii, "s-a facut lumina in sat", cum spunea un fost profesor de matematica din liceu.

scarlet, daca imi dai o adresa de email, te pot contacta.

multumesc inca o data macar pentru faptul ca v-am simtit si va simt aproape.

anja

draga anca,

oamenii gresesc pentru ca nu cred in iubire. in iubirea care iti devasteaza fiinta si te rascoleste pana in adancuri. in iubirea care iti incalzeste sufletul si iti da aripi. ei cred ce au trait ei si ce vad in jur. ori cati oameni pot sa se laude ca au iubit cu fiecare celula? uita-te la cuplurile din jur. iti spun eu - putini. faptul ca se inteleg, ca nu se cearta,ca au o relatie armonioasa nu inseamna IUBIRE. inseamna ce am avut eu in cei 10 ani. ori daca nu traiesti acea potrivire deplina intre cele doua suflete, nu ai cum sa o intelegi. si ei vad doar ca cei doi se inteleg, ca ea e iubita, ca ea are tot ce ii trebuie...si atunci automat concluzia este ca "este fericita si isi va distruge viata"...sau chiar "ala o sa o lase peste 2 luni, 2 ani, 3 ani....." - nu conteaza. pentru ca asta vad ei in jur.
"e baiat bun" - ha!!! sunt atatia "baieti buni" pe lume, dar EI nu inteleg ca numai unul poate sa te implineasca ca femeie, si ei nu au cum sa stie. pentru ca pe tine te va implini, nu pe ei. numai tu poti sa stii cine te poate implini si cine nu.
cum spunea cineva foarte bine..."oamenii gresesc ca se casatoresc cu cine cred ei ca ar putea trai o viata si nu o fac cu cel FARA DE CARE NU AR PUTEA TRAI O VIATA".
dar din pacate, liberul arbitru este mult prea ingradit. nu poti sa nu tii cont de ceilalti. desi, chiar daca ceilalti iti vor binele, si pot sa te indrume cu cele mai bune intentii, alegerile lor s-ar putea sa nu fie si ale tale...si ai de ales: inchizi ochii si iti urmezi visul sau te uiti in jur, te uiti la consecintele faptelor tale. alegerea apartine fiecaruia.

desi eu am renuntat la a-mi urma visul, sfatul meu este sa luptati. fiecare decide daca are sanse sau nu de reusita. dar luptati, incercati sa va urmati visul, incercati sa gasiti fericirea suprema, cea pe care nu multi o cunosc. MERITA! Aveti grija de sufletul vostru si de implinirea voastra ca femei.

P.S. iar pentru cei carora li se va parea o telenovela siropoasa am urmatorul mesaj: inseamna ca nu ati cunoscut dragostea. va doresc sa o cunoasteti si sa intelegeti ce am vrut eu sa spun. spre binele vostru. este mai presus de cuvinte.

Va voi spune povestea mea. Poate ca multi nu vor avea rabdare sa citeasca pana la sfarsit, poate ca multi nu o sa inteleaga ce a insemnat si inca inseamna pentru mine.
Sunt de 10 ani impreuna cu sotul meu, casatorindu-ne abia acum 1 an jumate. Suntem impreuna de la 18 ani. Cand eram 2 copii. Relatia noastra a decurs lin, in armonie si intelegere. Fara certuri, fara suisuri si coborasuri. Eu am luptat pentru ea cum am stiut mai bine. Am vrut sa ne mutam impreuna, am cumparat apartament, am vrut sa ne casatorim, am vrut sa facem copii...dar nimic nu am obtinut usor. Pentru ca "nu era pregatit". Responsabilitatea era prea mare, nu era suficient de matur...ce sa mai, "nu era pregatit". Ma iubeste ca un nebun. Ma rasfata, "ma sterge zilnic de praf", imi face toate poftele, ma tine ca pe o printesa, ca pe un bibelou de portelan. Iar eu nu eram fericita. De ce? nici eu nu intelegeam. Si aruncam gandurile astea sub covoras. Am langa mine un om care mi-ar aduce si luna de pe cer, care ma iubeste ca un nebun, si eu, cea nerecunoscatoare, nu sunt fericita. Alungam gandurile astea. Ce motive de nefericire aveam? Si nu stiam sa imi raspund la intrebare. Si asa au trecut anii. Imi imaginam viata cu el (de ce nu?! aveam vreun motiv sa nu?), si prin urmare luptam pentru viitorul pe care il vedeam eu. Situatie materiala, casatorie, copii. O viata normala. cum au oamenii. Iar cand imi reveneau ganduri precum "dar el este cel ales?", "sunt fericita?", "voi putea fi fericita cu el toata viata?", "nu simt totusi ca imi lipseste CEVA care sa ma faca fericita? daca am tot, de ce nu sunt fericita?", le alungam. pentru ca nu stiam ce imi lipseste, pentru ca nu stiam de ce nu sunt fericita. Ma vedeam iubita, relatia mergea, si m-am multumit cu atat.
Un amanunt poate semnificativ care ar mai trebui mentionat este ca eu nu am fost indragostita de sotul meu, nici cand ne-am cunoscut. Da, daca m-ai fi intrebat acum cativa ani daca il iubesc, iti spuneam ca da. Am ajuns sa il iubesc pentru omul bun care era, pentru dragostea pe care mi-o purta, pentru caracterul nobil si pentru gentiletea lui. Sau cel putin asa am crezut in tot acest timp.

Pana cand....pand cand l-am cunoscut pe EL. El, cel care imi este ca o picatura de apa, manusa care mi se potriveste perfect, jumatatea medalionului, cum ii place sa spuna. El, care m-a facut sa imi dau seama ca poate exista iubirea in adevaratul sens al cuvantului. El, care mi-a adus aminte de cum eram eu, de toate visele si dorintele mele. Mi-a adus aminte de mine. De mine - inainte. Inainte sa intru in letargie si resemnare. In care nici nu stiam ca sunt. Si o confundam cu fericirea. Si am inteles de ce nu sunt fericita. Si de ce nu am fost fericita. Am inteles ce lipsea. Am inteles ca lipsea omul care sa ma implineasca, acel cineva care sa imi inteleaga sufletul, acel cineva cu care sa ma potrivesc atat de bine. Manusa care sa imi vina perfect. Si tot atunci am vazut in urma regrete si renuntari. Am vazut cat m-am schimbat, am vazut letargia si resemnarea in care eram cand a intrat el in viata mea.

Am avut cateva tentative de a ma desparti de sotul meu. Aici, iar, ar fi cate ceva de spus. In primul rand, familia mea. Familia mea care ma iubeste. Si care a luptat in mod josnic alaturi de sotul meu si impotriva mea. Familia mea, care a reusit sa ma distruga psihic prin lupta pe care a dus-o. Familia mea, care a spus ca sunt nebuna, ca sa ma duc la psiholog, apoi ca sunt vrajita, ca am fost manipulata de diavol, ca imi distrug viata. Tineti cont ca parintii mei sunt intelectuali, cu doctorate. Bineinteles ca ei stiu mai bine ce e bine pentru mine. Ca vreau sa imi distrug fericirea si viata pentru ca am innebunit. Manipulata de diavol. Ca nu mai am pic de ratiune. Familia mea, care nu mi-a fost niciodata alaturi emotional, care nu ma cunoaste, care nu stie cine sunt, care nu a stiut niciodata nimic din ce a fost in sufletul meu, ea, acum stie ce e mai bine pentru mine. Ce? Ca renunt la o situatie materiala foarte buna, ca renunt la vila si masina de lux, ca renunt la un om care “uite si tu cat de mult te iubeste” si care ar face orice pentru mine....pentru ce? Ca sa ma mut “din centru la periferie”, cum chiar ei s-au exprimat. Sa ma duc langa cineva care a terminat medicina si nu profeseaza pentru ca situatia familiala nu i-a permis sa lucreze pe salariu de rezident, si care si-a reorientat cariera pentru a-si putea intretine familia. Un ratat, cum ar spune familia mea care ma iubeste. Care nu imi poate oferi vila si masina de lux. Concluzia lor: imi distrug viata, si ei stiu ce e mai bine pentru mine. Eu acum sunt nebuna, si nu judec. De aceea nu vad lucrurile in adevarata lor lumina.
Asta a fost familia mea. Dar nu e tot. Mai am de spus si despre sotul meu. Sotul meu, care mi-e drag. La care tin. In toti anii astia am avut grija de el, l-am sustinut si ajutat pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Mi-este pur si simplu greu sa imi imaginez ca el ar putea face fata vietii fara mine. Nu este o persoana puternica. Nici eu nu sunt. Dar si-a gasit sustinerea de care avea nevoie in mine. Ei bine, reactia lui a fost ca nu poate trai fara mine, ca ma iubeste prea mult ca sa poata trai fara mine, ca daca ma pierde pe mine pierde tot, ca nimic nu mai are nici un sens in viata asta daca nu sunt eu. Am primit amenintari cu sinuciderea. Desi le prezint drept “amenintari”, nu au fost “daca pleci, imi tai venele”, ci spuse mai mult ca pe o rugaminte de a-l ierta pentru faptul ca nu poate rezista sa traiasca fara mine, ca dumnezeu va intelege ca va face asta din dragoste pentru mine ca altfel nu poate, ca nu poate sa nu ma iubeasca si ca nu poate trai cu gandul mereu la mine. Ei bine, sentimentele pe care le am dupa 10 ani pentru el, pentru omul cu care m-am inteles, cu care nu mi-a fost rau, cu care mi-am petrecut zi de zi, alaturi de frica ca l-as distruge si ca si-ar lua viata, m-au facut sa ma intorc de fiecare data la el. Am renuntat. Am renuntat sa mai cred in fericirea absoluta, sa cred ca imi este interzisa, ca asta mi-e destinul. Si sa ma resemnez. In acest moment, m-am intors la sotul meu. Nu va pot descrie suferinta si durerea pe care o resimt. Lacrimile care imi curg pe obraz. Cateodata simt disperare, cateodata simt resemnare fata de viata care ma asteapta.

Va multumesc celor care ati avut rabdarea sa cititi mesajul meu atat de lung.

draga emily,

cat de bine te inteleg...aproximativ acelasi lucru mi s-a intamplat si mie. sunt casatorita (sunt impreuna cu sotul meu de 10 ani), si mi-am intalnit jumatatea. cel care mi se potriveste ca o manusa. cel care ma intelege, care intr-un timp scurt mi-a cunoscut sufletul, cel care imi este ca o picatura de apa. in acelasi timp insa, exista piedica despartirii de sotul meu, desi am avut deja cateva tentative. cu duritate, curaj si sinceritate. sotul meu ma iubeste neomeneste, trece peste tot, nu conteaza nimic altceva decat sa fie cu mine. ca nu ar putea trai fara mine. am avut parte de amenintari cu sinuciderea (le-am spus aminintari desi nu au fost exprimate drept amenintari, ci drept o consecinta inevitabila a desprtirii noastre), ceea ce de fiecare data m-a determinat sa ma intorc, neputand sa nu ma uit in spate la ce las. Exista si din partea mea o dependenta, un atasament fata de sotul meu (dupa 10 ani ar fi ciudat sa nu existe in conditiile in care ma iubeste ca un nebun, imi face toate poftele si nu a fost o relatie cu probleme) care nu ma lasa sa plec spre iubirea mea, spre sufletul meu pereche. In momentul asta m-am intors la sotul meu, inarmandu-ma cu resemnare. resemnarea unei vieti bune, in care as primi dragoste pana la sufocare, dar eu nu as putea da decat raceala. el este acolo, si ma asteapta. iar eu vreau sa ma duc. sa imi implinesc fericirea, sa pot sa iubesc si eu. sa fiu cu cel care m-ar implini ca femeie. dar....sotul meu nu accepta o despartire. dragostea lui a dat in dependenta obsesiva. si este convins ca numai el ma poate face fericita, si ca ma va face. daca as pleca brusc de acasa fara sa ma uit in urma, l-as avea pe constiinta toata viata. mai vroiam sa mentionez ca familia mea a luptat in cel mai josnic mod alaturi de el si impotriva mea. il sustin, il iubesc pe el, ma considera nebuna, manipulata, vrajita, ca imi distrug viata...

in ceea ce priveste situatia ta, desi nu am prea multe amanunte, sfatul meu este sa te duci sa iti gasesti fericirea alaturi de cel cu care esti menita sa fii impreuna. Du-te si implineste-ti sufletul. nu trai o viata de resemnare, de regrete si de renuntari. poate ca in cazul tau se poate. eu inca sper ca si in cazul meu se va putea. dar lupta! nu renunta! nu renunta la fericirea ta!