O singura chestie nu mi-as dorii din tot ce ai spus tu: sa traiesc o suta si ceva de ani...Never...nu mi-as dorii ca eu sa traiesc si sa asist la moartea celor din jurul meu...



"Scratch my skin
And let red roses rise in rivers
Cut my belly, eat my liver
And rape my body with your fingers."

Am vazut liste cu zeci de filme...acum chiar sunt dezamagita. Nimeni nu si-a amintit de "Interview with a vampire" si "Queen of the damned" , filme ecranizate dupa deja celebrele Cronici ale Vampirilor scrise de magnifica Anne Rice. Este adevarat ca in carti lumea este cu mult mai captivanta, dar in orice caz si fimele sunt superbe. Queen of the damned imi place mai mult...povestea e mai complexa si mai interesanta...in plus are o coloana sonora exceptionala. Jonathan Davis este autorul soundtrack-urilor.





"Scratch my skin
And let red roses rise in rivers
Cut my belly, eat my liver
And rape my body with your fingers."

In mare sunt de acord cu tot ce ai scris. Insa zilele trecute ma gandeam la toata povestea asta cu frica de moarte. Mie nu mi-e teama, absolut deloc, insa ma apasa gandul ca, in urma mea voi lasa multa suferinta in inimile celor dragi. As fi atat de fericita daca cei din jurul meu ar realiza ca nu e nimic extraordinar de tragic in a parasi acesta lume...poate acolo chiar e mai bine. Nu cer indiferenta si nici bucurie in ceea ce priveste acest "eveniment" nu cer abtinerea de la varsarea lacrimilor...dar cei de azi se consuma atat de mult.
"Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia cere se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o imposibilitate de a suporta momentul final. Ei vor sa-si uite, in momentul capital, de moart. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?"'
Cititind "Pe culmile disperarii" de Emil Cioran am realizat aproximativ aceleai intrebari si necunoscute si in opera lui.
Sincer, daca ar fi sa iei de bune, toate vorbele acestuia, nu ti-ai mai dorii sa traiesti mult, dar are o intelepciune aparte.
Viata e atat de frumoasa, iar frumusetea nu sta in destrabalare, petreceri sau mai stiu eu ce. Cele mai pretioase bucuri ale vietii tot cele marunte, aparent lipsite de importanta raman. De ele iti vei aminti cu cea mai mare placere. Si da...imi place sa privesc albastul cerului si infinitatea marii...pentru lucrurile astea "marunte" viata mea are sens si rost...
Regards,
Catalina/NiceSmil3

Tu ai spus ca raportez totul la moarte, mai pe scurt ca vad viata prin prisma morti. Nu e vorba despre asta, sau cel putin nu asta trebuia sa se intelega. Este vorba despre lasitatea rasei umane de a accepta moartea. Si nu...nu cred ca ea este o creatie a raului. Sunt intru` totul de acord cu tine ca viata am primit-o de la Creator, dar tot El ne-o va si lua. El ne-a dat viata sub forma de test...unul destul de scurt as zice...pentru a vedea daca suntem vrednici sa ne petrecem eternitatea alaturi de El.
Ai zis tu ca "am fi mai buni...si am fi si plini de INTELEPCIUNE am reusi sa eliminam macar o parte din aceste FORTE ALE RAULUI...", eu de aici am inteles ca, daca am fi mai buni nu am mai murii asa de repede(nu ar mai avea loc acccidente, sinucideri.etc). Hai sa-ti spun ce am constatat( acest lucru l-am discutat si cu profesorul meu de religie).
De-a lungul anilor am tot urmarit stirile la Tv, am citit ziarele si intrebarea care mi-am pus-o a fost: "De ce Dumnezeu permite moarte a mai multi oameni nevinovati, in loc sa-i pedepseasca pe criminali, violatori, jefuitori..etc?"
Rasunsul a venit de la profesorul de religie: "Dumnezeu amana moartea celor care fac asemenea fapte groaznice cu speranta ca vor reveni la drumul cel bun."
Eu nu ma consolez niciodata cu replici de genu: "Asa a fost sa fie". fiecare aveam o vina legat de ceea ce se intampla cu noi.
Insa in ceea ce priveste moartea, ne depaseste cu mult, pe noi oamenii.
Si moartea vine tot de la Dumnezeu...

Catalina/NiceSmil3

Marea Neagra!! sunt apoximativ aproape de ea..o vad destul de des. Chiar ieri mi-am plimbat degetele prin perdeaua de apa de la malul plajei Modern. Iubesc marea si nu cred ca as putea vreodata sa ma despart de ea. Imi este destul de greu ca nu sunt acolo in fiecare zi, ca nu imi delectez privirea si sufletul in fiecare dimineata privind rasaritul in cantecul placut al pescarusilor. Am inecat in adancimile ei zeci de amintri, devenind astfel seiful trairilor mele. Cele mai minunate clipe le-am petrecut vara trecuta. Prima oara cand marea a fost martora iubirii mele, prima oara cand apa sarata ne-a scaldat trupurile lipite.
El a fost primul alaturi de care am privit infinitatea orizontului din larg.
Stancile fierbinti de care se loveau valurile inspumate ne-au lasat sa ne inchinam printr-o imbratisare deasupra lor. Totul parea o frantrura dintr-un vis.
Ieri marea era trista, era agitata...simteam ca sufera pentru mine, simteam ca ma intelege. Poate ea m-a facut sa inteleg ca iubirea de care am vorbit mai sus se stinsese odata cu apusul ultimei seri de vara.
Mi-am dat seama ca am realizat cam tarziu, dar ceea ce conteaza acum e ca nu sunt singura. Langa mine va fi intotdeauna Marea.