Doar in mijlocul furtunii imi dau seama de cine sunt cu adevarat, in afara divinului. Sunt o fiinta dezgolita de "eu", de preaplinul propriilor realizari, sunt o biata coaja de nuca. Si atunci cand nu ma mai iubesc pe mine, uitandu-ma cu disperare la Cel care de fapt e singurul ce ma poate ajuta, atunci pot sa-l iubesc pe El. Sa-L iubesc cu inima copilului speriat din mine... o inima care uita de orice jucarie, atunci cind se apropie furtuna...si fuge acolo unde se stie in siguranta. O inima care se dezbraca de toata desertaciunea si fala lumii vazandu-se asa cum este, dar stiindu-se pe deplin acceptata.

Te iubesc cu tot ceea ce nu pot să fiu
decât în mijlocul furtunii,
atunci când valurile se reped nemiloase
să mă scufunde în abis.
Atunci când uit de mine
şi de tot ceea ce cred că sunt
şi mă văd cu ochii Tăi:

fărâmă de lut în mâinile Tale...

o coajă de nucă în mijlocul valurilor furioase...

dar mereu la adăpost, în palma Ta!

Atunci cind ai rau de mare, daca privesti linia orizontului, iti trece.
De ce? pentru ca ai nevoie de un reper fix. Daca privim in noi insine... noi nu suntem un reper fix... suntem cind sus, cind jos, pe valurile vietii.
Singurul reper fix este Cel care ne-a creat! El nu se schimba niciodata!

DEX : LITANIE= (fig)cuvintare lunga, monotona, plictisitoare.
Asta a si vrut sa fie, ca si starea mea.

depinde cine ii deschide....