Trecuse deja o lună de la plecarea lor din România.
- Lasă, ca o să vină şi vremea bună.
- Ce vreme?
- Ce ştii tu ce poată să facă Nicu? Am eu o armă secretă care o să pună în cap toată mafia SS.
- Păi, povesteşte-mi şi mie!
- Eu am început de la zero, norocos, adică aşa m-am născut eu, mânca-ţi-aş păsărica ta pufoasă. Ideea mea este genială! O idee ca a mea face un milion de dolari, chiar daca nu este pusă în practică.
- Şi care este ideea ta?
- Ideea mea este o „valiză”, o valiză diplomat ca alea de pe timpul lui Ceauşescu, valiza din piele, cu cifru, marca „Samsonite”.
- Marca „Samsonite”?
- Da, fă, da! Hai, să-ţi povestesc, Angelica mea.
- Te ascult, sunt numai ochi şi urechi.
- În valiza asta eu vreau să montez un rulou care transportă hârtia, exact ca la maşina de scris; un ceas care să funcţioneze normal cu sonerie, cinci sticluţe pline cu cerneală de culori diferite şi un buton care să fie fixat pe valiză, din exterior.
- Şi?
- Păi, ascultă! La început trebuie să învăţăm limba fraierilor din mafia SS.
- Adică, vrei să spui că trebuie să învăţăm limba germană?
- Exact, Angelico! Eşti o femeie tare inteligentă. Tu eşti şucară, şi inteligentă, şi blondă! Să mor ca Ceauşescu, dacă te mint! Tu nu arăţi ca o faraoancă care cerşeşte pe stradă, ai alură de prinţesă bogată, să mor eu... La început trebuie agăţat un fraier foarte bogat, pentru că ştii tu cum sunt oamenii bogaţi?
- Cum?
- Cu cât au mai mulţi bani, cu atât vor să aibă şi mai mult. Eu am să le ofer posibilitatea să nu-şi îndeplinească niciodată visele.
- Cum?
- Cu ajutorul valizei mele fermecate. În valiză am să aşez patruzeci-cincizeci de bilete noi-nouţe de la bancă, adevărate şi originale. Mafiotul SS o să rămână uimit când eu o să învârt la manivelă şi din valiză o să iasă biletele noi-nouţe de câte o sută de dolari. În momentul în care gagiul o să vadă biletele de o sută de dolari o să se întrebe, desigur, dacă sunt false. Ori eu, o să-i scot din valiza diplomat bancnote adevărate şi originale. Am să-i dau la începutul primei probe, o mie de dolari, explicându-i că poate să le schimbe unde vrea el, chiar şi la bancă.
- Da! Bine ar fi să pună botul, fraierul!
- Îl pune, te asigur eu, Angelico! La a doua probă, îi mai dau o mie de dolari şi îl rog să meargă să-i depună în bancă, pentru că biletele mele de o sută de dolari nu sunt false şi, cu ocazia asta, îi propun 25% pentru noi, pentru că eu am matricea, ceea ce înseamnă două de milioane, banii noştri curaţi.
- Ar fi lovitura secolului!
- Ce zici, Angelico?
Ea îl privi mirată.
- Am să-ţi construiesc un castel în România, nu cu tablă galvanizată, cum construiesc ţiganii săraci, ci un castel cu acoperişul din argint masiv, făcut numai din monede de aur din cea mai bună calitate. Toată mafia SS o să pună botul. Îţi spun eu! Vei fi cea mai arătoasă femeie din Bucureşti.
- Am toată încrederea în tine Nicule! Oare cine nu fură în lumea asta?
- Toată lumea! Toată lumea fură, noi, ţiganii, furăm, dar nu aşa cum fură boierii din guvern. Am cunoscut ţigani care, pentru câteva kilograme de cupru, s-au dus la puşcărie câte cinci ani. Iar milionarii şi miliardarii nu sunt condamnaţi niciodată. Ştii de ce?

- Am înţeles stăpâne, aterizăm lângă lac, are un peisaj mirific! ţipă ea.
Pe o pajişte imensă văzură o cabană mică, pesemne căsuţa unde se adunau lebedele noaptea ca să doarmă. Toată pajiştea era împrejmuită cu un gard de sârmă vopsit cu verde. Vederea lebedelor îi linişti.
În mijlocul lor era o lebădă, una singură, cu penele de culoare neagră.
- Daptubule, benga (futu-te, drace), zise Nicu la vederea lebedei negre. Asta-i cioară, fă!
- Ba nu-i, mă, cioară, ce-ai, ai înnebunit? E un pui, încă nu şi-a schimbat culoarea penelor.
În pădure începu să se lase noaptea întunecată şi înfricoşătoare.
- Hai, să intrăm în căsuţa aia, găsim noi, acolo, un loc şi poate avem norocul să dormim împreună cu ele.
- Da, Nicule, bine-ar fi, şopti ea înfrigurată, gândindu-se din nou la ultima noapte de dragoste din Ungaria.
Angelica se dezbrăcă de cămaşă. Nicu o răsturnă pe spate şi-i muşcă sfârcurile. Ea se muie ca o cârpă, încercând în întuneric să-i găsească privirea.
- Doamne-Dumnezeule, ce-mi place, ţipă ea din ce în ce mai excitată. Muşcă-mă, Nicule!
Făcură dragoste până se lumină de ziuă.
- Îţi plăcu, Angelico?
- Îmi plăcu, Nicule! Lângă tine mi-ar place să trăiesc până când moartea ne va despărţi. Dar, ce-i cu tine, că niciodată nu ai fost aşa de aprins de când cu întâmplarea cu gogoşile… când ţi-ai ars degetele!
- Păi, cred că toate vin de la cap, Angelico; de când m-a lovit ăla cu greutatea de la cântar în cap, cred că ceva s-a întâmplat în creierul meu. De atunci se ridică nivelul la carul meu, de parcă-i aracul pe care se sprijină fasolea.
- Da, mă, da! Să ştii că mă uimeşti, niciodată n-a fost aşa de ţeapănă ca acuma.
Spre ziuă, o lăsă dezvelită, se apropie de urechea ei şi o sărută pe buze, unde-i cea mai dulce sărutare din timpul iubirii. Ea deschise ochii şi-i spuse plină de dorinţă:
- Hai, Nicule, ia-mă în braţele tale, te vreau încă o dată!
- Nu, fă! Nu! Tu nu vezi lebedele? Ce norocoşi suntem că dormim împreună cu ele! Afară plouă şi mi-e teamă să nu vină proprietarul.
Ea se apucă să strângă lucrurile, cămăşile, câteva rufe, încă umede şi le aşeză într-un rucsac jerpelit. Cămaşa lui o împături cu delicateţe, o apropie de buze, o sărută de câteva ori.
- Uite, Nicule, cu cămaşa asta vreau să te îmbraci, e lolo (roşie) şi mă atrage, mă excită la nebunie.
Nicu începu să cânte:
„De când te-am cunoscut pe tine
Sunt cel mai fericit bărbat.
În tot ce fac şi, chiar când zbor,
Un singur lucru vreau,
Să-ţi fiu mereu pe plac.”

Multumesc pentru trecere! si pentru citire.

Este doar linistea inainte de razboi.
Adica "liniste ,groaza,lapte batut"

1991.Iunie.

Je suis parti dans une Dacia 1310 jaune, que j’ai vendue en Pologne, à Cescin, pour deux mille marques West — Allemandes. Tard dans la nuit, j’ai réussi à passer illégalement la frontière allemande. Robert dormait, comme je vous ai dit, accroché à mon cou. Il était entré entièrement dans le sac à dos que je portais. J’avais avec moi un couteau avec le manche en os que j’avais fixé à ma cheville avec une bande adhésive. J’étais parti dans l’inconnu, dans un monde dont j’ignorais tout et je ne savais pas à quoi m’attendre. Je craignais constamment qu’on m’attaque.
En Allemagne, à un endroit à 10 km de la frontière, je me suis arrêté sur le bord d’un ruisseau, avec l’intention d’y passer la nuit. J’ai improvisé un lit avec une couverture et un petit coussin que j’avais emportés du pays. Je tenais mon enfant serré contre moi, je sentais les battements de son cœur, je l’entendais respirer doucement. J’essayais de m’endormir, quand soudain j’ai aperçu une petite lu-mière étrange qui clignotait parfois, à quelques pas de l’endroit où je m’étais arrêté. Elle apparaissait pour disparaitre après quelques minutes. Robert dormait tranquille à côté de moi. Poussé par la curiosité, je me suis levé doucement et, sans perdre l’enfant de vue, je me suis approché de cette lumière – là, convaincu que j’avais à faire à un vol de lucioles. Mais cette lumière était trop bleue et bien trop luisante. Elle persistait étrangement au-dessus de la terre. Sans trop réfléchir, j’ai mis la main dans l’eau boueuse et j’ai aussitôt touché un objet dur. En tâtonnant cet objet avec la main, je me suis aperçu qu’il ressemblait à un pichet au large goulot. Immédiatement, j’ai trouvé ce qui ressemblait à une anse et je l’ai tirée avec force. L’effort s’est avéré vain.
Pour l’arracher de sa cachette secrète, j’ai dû utiliser la force de mes deux bras. J’ai tiré à plusieurs reprises et j’ai enfin réussi à l’amener à la surface. Je me souviens que durant tout ce temps je n’ai pas perdu de vue mon enfant à aucun instant. Voyons ce qu’on a ici, me suis-je dit, comptant que Robert ne se soit pas réveillé. Il était difficile de voir quoi que ce soit dans cette obscurité-là. J’ai allumé plusieurs fois la briquette, mais je n’ai vu que de la boue. J’ai sorti le couteau et j’ai farfouillé dans la terre visqueuse. Rien. Il m’a traversé l’esprit de renverser le pichet pour laisser sortir ce qui pouvait. Quand la boue en surface, pleine de vers et insectes d’eau fut partie, grand a été mon étonnement : l’objet en argile était plein de monnaies brillantes (le matin, il m’a été clair que c’était de l’or et de l’argent), des colliers de perles, des pierres de toutes les couleurs brillaient dans la nuit sous mes yeux figés. Et tout ça allait briller encore plus à mesure que je les lavais dans le ruisseau.
Toutes sortes d’idées étranges me traversaient l’esprit. Je me suis souvenu même d’avoir lu quelque part que les perles ne vivent que 500-600 ans, ensuite elles meurent ! Alors leur couleur commence à s’étendre et se transforme du blanc brillant connu en une couleur opaque et grise.